ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2801/2014

Asupra cauzei penale de față: În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 88/F/MEA din 03 octombrie 2014, Curtea de Apel Brașov, secția penală și pentru cauze cu minori, a ordonat arestarea persoanei solicitate G.M., pe o durată de 30 de zile, începând cu data de 03 octombrie 2014 și până la data de 01 noiembrie 2014 inclusiv și predarea acestei persoane autorității judiciare emitente, respectiv Parchetul Frankfurt Am Main, Germania și a dispus emiterea mandatului de arestare. A constatat că persoana solicitată G.M. nu a renunțat la regula specialității și a dispus ca predarea persoanei solicitate să se efectueze cu respectarea art. 111 din Legea nr. 302/2004, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 300/2013, republicată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele: Prin referatul din data de 03 octombrie 2014 întocmit de procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Brașov în Dosarul nr. 4324/II-5/2014 s-a propus Curții de Apel Brașov luarea măsurii arestării și predarea persoanei solicitate G.M. Parchetului Frankfurt Am Main, Germania, care a emis față de susnumit un mandat european de arestare pentru executarea hotărârii de condamnare din data de 19 august 2010 prin care a fost condamnat la pedeapsa de 4 ani și 8 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunilor de evaziune fiscală, deturnarea impozitelor și reținerea și deturnarea salariilor de administrator. Persoana solicitată a fost reținută prin ordonanța din 02 octombrie 2014, ora 18.00, data de către procuror în Dosarul nr. 4324/II-5/2014 și prezentată instanței.

Verificând actele și lucrările dosarului instanța a constatat că semnalarea în vederea arestării este însoțită de mandatul european de arestare tradus în limba română și că acesta cuprinde toate informațiile necesare, situație în care, la data de 03 octombrie 2014, când persoana solicitată a fost prezentă în fața instanței, asistată de avocat ales, a fost verificată identitatea acesteia și i s-au adus la cunoștință drepturile prevăzute de art. 104 din Legea nr. 302/2004; persoana solicitată a precizat că se află în posesia unei copii după mandatul european de arestare emis împotriva sa, iar după ce i s-a adus la cunoștință conținutul regulii specialității, efectele acesteia precum și posibilitatea de a consimți la predarea sa către autoritățile din Germania, în mod special efectele acestui consimțământ și caracterul irevocabil al acestuia, persoana solicitată a arătat că nu consimte la predarea sa către autoritățile din Germania și nici nu renunță la regula specialității.

S-a procedat apoi la ascultarea persoanei solicitate, constatându-se că motivele pentru care aceasta refuză să fie predată autorităților din Germania nu se încadrează în motivele expres și limitativ prevăzute de art. 98 din Legea nr. 302/2004; persoana solicitată nu și-a întemeiat opoziția pe existența unei erori cu privire la identitatea sa și nici pe vreunul dintre motivele de refuz al executării mandatului de arestare european prevăzute de art. 98 din legea menționată. Motivele legate de întemeierea unei familii nu se încadrează în dispozițiile art. 98 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2014 întrucât persoana solicitată nu a avut în România în ultimii 5 ani o rezidență continuă și legală, nefigurând în bazele de date din România cu vreo reședință sau domiciliu legal.

Persoana solicitată nu are cetățenie română, astfel că nu a fost necesar consimțământul său la predarea în vederea executării pedepsei. Aspectele privind starea de sănătate și aversiunea față de statul german, împotriva căruia are o cauză la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, nu constituie motive legale de refuz la predare. Judecătorul de drepturi și libertăți a constatat că mandatul european de arestare a fost emis pentru fapte penale, respectiv evaziune fiscală și deturnarea impozitelor și reținerea și deturnarea salariilor de administrator, care sunt sancționate în statul membru emitent cu închisoarea, pentru cea mai gravă din infracțiuni, de până la 5 ani și că este îndeplinită în cauză și condiția dublei incriminări, faptele fiind prevăzute în legislația română la art. 6 și art. 9 din Legea nr. 241/2005.

Informațiile comunicate de statul membru sunt suficiente pentru luarea unei hotărâri privind arestarea și predarea persoanei solicitate autorităților emitente ale mandatului european de arestare și nu există niciunul dintre motivele care ar permite autorității judiciare române refuzul executării mandatului european de arestare emis împotriva cetățeanului german G.M. Împotriva acestei sentințe a declarat contestație persoana solicitată M.G. În motivarea contestației a arătat, în esență, că mandatul european de arestare nu îmbracă forma imperativă prevăzută de art. 86 din Legea nr. 302/2014 și expusă în Anexa nr. 1 la lege, că este emis de o autoritate necompetentă și că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra cererilor formulate de persoana, solicitată și că a ignorat motivele de amânare a predării.

Examinând contestația declarată de persoana solicitată M.G., în raport de motivele invocate și de prevederile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceasta este nefondată pentru următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor art. 84 din Legea nr. 302/2004, mandatul european de arestare este o decizie judiciară prin care o autoritate judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene solicitată arestarea și predarea de către un alt stat membru a unei persoane, în scopul efectuării urmăririi penale, judecății sau executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranță privative de libertate.

Alin. (2) al acestui text statuează că „mandatul european de arestare se execută pe baza principiului recunoașterii și încrederii reciproce, în conformitate cu dispozițiile Deciziei-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene nr. L .190/1 din 18 iulie 2002.” Din economia dispozițiilor legale cuprinse în legea specială - art. 85 și urm. din Legea nr. 302/2004 - care reglementează executarea unui mandat european de arestare, rezultă că rolul instanței române în această procedură se rezumă la verificarea condițiilor de formă ale mandatului, la soluționarea eventualelor obiecțiuni privind identitatea persoanei solicitate, precum și la verificarea incidenței motivelor de refuz al predării.

Având în vedere că arestarea persoanei solicitate s-a dispus în baza semnalării introduse în Sistemul de Informații Schengen, însoțită de mandatul european de arestare, instanța constată că sunt aplicabile dispozițiile art. 99 din Legea nr. 302/2004, care permite completarea mandatului european de arestare incomplet sau imprecis, prin transmiterea de către autoritățile judiciare străine, la cerere, a informațiilor necesare sau a hotărârii de condamnare date în lipsă. Mandatul european de arestare atașat semnalării Schengen din 15 mai 2012 și informațiile suplimentare transmise de autoritățile judiciare germane conțin, contrar susținerilor apărării, toate informațiile prevăzute în cuprinsul art. 86 din Legea nr. 302/2004.

În cuprinsul mandatului european de arestare, parag. 035-039, se menționează că acesta a fost emis în executarea sentinței din 19 august 2010 a Tribunalului Frankfurt Am Main prin care M.G. a fost condamnat definitiv la pedeapsa de 4 ani și 8 luni închisoare pentru deturnarea impozitelor, reținerea și deturnarea salariilor de administrator, fapte prevăzute de art. 266 A alin. (2) și art. 52, 53 C. pen. german și art. 370 C. fisc. german. Mențiunile cu privire la prezența persoanei la judecarea cauzei și căile de atac exercitate, a căror omisiune o semnalează contestatorul, nu se numără printre informațiile prevăzute în art. 86 din Legea nr. 302/2004. De altfel, instanța constată că apărarea face referire la mandatul european de arestare emis la data de 07 martie 2011, anterior soluționării definitive a cauzei, în timp ce instanța de fond a avut în vedere, în mod corect, inclusiv informațiile suplimentare ce însoțesc semnalarea Schengen.

În ceea ce privește competența autorității judiciare care a emis mandatul european de arestare, cu referire la faptul că acesta ar fi fost emis de Parchetul Frankfurt Am Main și nu de către o instanță de judecată, se constată că instanțele române, în soluționarea cererii, nu sunt abilitate să verifice dacă, în conformitate cu legislația statului german, o autoritate judiciară era sau nu abilitată să emită un act procedural. Cu toate acestea, se constată că afirmațiile apărării nu corespund actelor dosarului, din analiza mandatului de arestare rezultând că acesta a fost emis de Tribunalul Frankfurt Am Main, Parchetul Frankfurt Am Main având calitatea de autoritate solicitantă.

Totodată, în acord cu instanța fondului, Înalta Curte reține că motivele pentru care contestatorul refuză să fie predat autorităților din Germania nu se încadrează în motivele expres și limitativ prevăzute de art. 98 din Legea nr. 302/2004, pentru argumentele expuse pe larg în hotărârea atacată, inclusiv cu privire la incriminarea de către legea penală română a infracțiunilor pentru care a fost condamnat contestatorul. În plus, se constată că persoana solicitată nu a formulat obiecțiuni cu privire la identitate, deși la momentul depistării avea asupra sa mai multe documente eliberate pe numele P.A. pe care era aplicată fotografia acestuia. De asemenea, se constată că persoana solicitată și-a pierdut cetățenia la data acordării celei germane, în condițiile în care cetățenia germană exclude orice altă cetățenie.

Certificatul de naștere, depus la dosarul cauzei în dovedirea cetățeniei române, nu poate face proba acesteia în condițiile în care nu este însoțit de acte de stare civilă valabile, ci dovedește doar faptul că persoana solicitată a avut anterior cetățenia română. În ceea ce privește rezidența pe teritoriul României, se reține că dovada acesteia se face cu acte de stare civilă care să ateste continuitatea și legalitatea sa pe teritoriul statului român pe o perioadă de cel puțin 5 ani, ceea ce presupune stabilirea unei reședințe sau a domiciliului, în mod legal, prin înregistrarea acestora la autoritățile competente care să le opereze în bazele de date și să emită documentele aferente ce fac dovada acestora.

Actele medicale sau cele de stare civilă ale membrilor familiei, chiar dacă ar putea crea presupunerea rezonabilă că persoana solicitată ar fi putut locui în ultimii 5 ani în România, nu fac dovada legalității rezidenței acesteia, fapt pentru care motivul de refuz al executării, întemeiat pe art. 98 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004, nu poate fi reținut de către instanță. În ceea ce privește prezența în persoană a contestatorului la judecată, motiv de refuz invocat de persoana solicitată doar în susținerea contestației, se reține, pe de o parte, că acesta se încadrează în motivele opționale de refuz al executării, supus condițiilor restrictive prevăzute la pct. I-IV lit. i) alin. (2) al art. 98 din Legea nr. 302/2004.

Or, dincolo de aprecierea instanței cu privire la oportunitatea predării, se observă că persoana solicitată a fost înștiințată cu privire la judecată, astfel încât lipsa acesteia la judecarea cauzei nu poate constitui un motiv de refuz. În ceea ce privește criticile privind omisiunea instanței de fond de a se pronunța cu privire la cererea persoanei solicitate de a fi supusă măsurii preventive a arestului la domiciliu și de a analiza înscrisurile depuse în probațiune, Înalta Curte reține că respectarea dreptului la un proces echitabil pe care o impune art. 6 parag.

1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului instanțelor naționale de a-și motiva deciziile, nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare angajament (Hotărârea Perez împotriva Franței (GC), Cererea nr. 47.287/99; Hotărârea Van der Heck împotriva Olandei din 19 aprilie 1994; Hotărârea Ruiz Torja și Hiro Balani împotriva Spaniei, din 09 decembrie 1994; Decizia Jahnke și Lenoble împotriva Franței, Cererea nr. 40.490/98). Noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa să fi examinat în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse. Or, din examinarea hotărârii contestate se reține că instanța de fond a analizat împrejurările esențiale ale cauzei în materia suspusă dezbaterilor, astfel încât critica apărării este apreciată ca nefondată.

În plus, având în vedere conduita contestatorului-persoană solicitată care nu a dat curs cererilor organelor judiciare și care a folosit acte de identitate false pentru a zădărnici execuția mandatului de arestare, așa cum rezonabil se poate presupune din actele de identitate descoperite asupra sa, conform procesului-verbal de la dosar Parchet, Înalta Curte constată că nu este oportună luarea față de persoana solicitată a unei măsuri preventive. Mai mult, scopul bunei desfășurări a procedurii de executare a mandatului european de arestare poate fi atins doar prin dispunerea arestării provizorii în vederea predării, circumstanțele personale ale inculpatului, în condițiile în care predarea autorităților străine a persoanei solicitate se poate face doar în stare de arest preventiv, nefiind relevante.

În consecință, având în vedere toate aceste aspecte anterior expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 425 1 alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondată, contestația formulată de persoana solicitată M.G. împotriva sentinței penale nr. 88/F/MEA din 03 octombrie 2014 a Curții de Apel Brașov, secția penală și pentru cauze cu minori. Văzând și dispozițiile art. 275 alin. (2) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E Respinge, ca nefondată, contestația formulată de persoana solicitată M.G. împotriva sentinței penale nr. 88/F/MEA din 03 octombrie 2014 a Curții de Apel Brașov, secția penală și pentru cauze cu minori. Obligă contestatorul la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat din care suma de 80 RON reprezentând onorariul parțial al apărătorului desemnat din oficiu se avansează din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 octombrie 2014.