ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3608/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3608/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului

de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 137 din

02 iulie 2013 pronunțată în Dosarul nr. 39393/3/2011** al Tribunalului București,

secția a lll-a civilă, s-a respins cererea modificată și precizată, formulată de

reclamantul N.C.D., împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, ca inadmisibilă.

Pentru a pronunța

această soluție prima instanță a reținut, în esență că reclamantul N.C.D. a solicitat

obligarea pârâtului la despăgubiri reprezentând diferența dintre cotația maximă

cu care ar fi putut vinde la Bursa de Valori București un număr de 135.000.1 acțiuni

la Fondul Proprietatea, pe care Ie-a vândut pe piața nereglementată, și valoarea

nominală la care i-au fost atribuite respectiv 1 RON/acțiune.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a arătat că în baza Legii nr. 247/2005 a obținut titluri de despăgubire

încorporând drepturile sale de creanță asupra statului garantate conform art. 44

alin. (1) din Constituția României, iar la cererea sa titlurile au fost convertite

în acțiuni la Fondul Proprietatea, cu o valoare, nominală de 1 RON/acțiune, pe care

însă nu le-a putut vinde la această valoare ci la o valoare mai mică, din cauza

legislației defectuoase și a listării cu întârziere la bursă a Fondului Proprietatea.

Soluționând cu

prioritate, conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepția lipsei calității

procesuale pasive, prima instanță a reținut că în cauză reclamantul invocă dispozițiile

de drept comun referitoare la răspunderea pentru fapta proprie, astfel cum este

reglementată de noul C. civ., respectiv dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor

Omului, în sensul că pârâtul prin acțiunile sau inacțiunile sale a determinat imposibilitatea

pentru reclamant de a-și încasa prin vânzarea acțiunilor primite de la Fondul Proprietatea

valoarea de 1 RON/acțiune stabilită prin titlurile de conversie. Prin urmare, rezultă

că raportat la obiectul cererii și temeiurile de drept invocate există identitate

între persoana pârâtului și cel despre care se pretinde că este obligat în raportul

juridic dedus judecății, motiv pentru care excepția lipsei calității procesuale

pasive a fost respinsă ca neîntemeiată.

În privința excepției

inadmisibilității acțiunii, invocată de pârât s-a argumentat că aceasta este fondată

în considerarea faptului că prin dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005

s-au stabilit norme cu caracter special în privința termenelor, modalităților și

procedurilor de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie

1945-22 decembrie 1989, astfel că aceste dispoziții legale sunt aplicabile conform

principiului potrivit căruia concursul dintre legea specială și legea generală se

rezolvă în favoarea legii speciale, principiu confirmat și prin decizia nr. 33/2008

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii.

De asemenea s-a

reținut că nu există neconcordanțe între legea specială și Convenție și nu se încalcă

prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, modalitatea de restituire

a bunurilor sau de acordare a despăgubirilor fiind lăsată la latitudinea statelor

membre ale Uniunii Europene.

În acest context,

arată tribunalul având în vedere că prin Legea nr. 247/2005 s-a reglementat procedura

și modalitatea de acordare a măsurilor reparatorii stabilite conform Legii nr. 10/2001,

precum și instituțiile care au atribuții în fiecare etapă procedurală, rezultă că

obligarea directă a pârâtului ar echivala cu schimbarea procedurii de achitare a

despăgubirilor și încălcarea principiului aplicării cu prioritate a legii speciale

față de dispozițiile dreptului comun.

Pe de altă parte,

împrejurarea că Fondul Proprietatea nu a funcționat nu constituie un motiv pentru

admiterea cererii de chemare în judecată, deoarece acordarea de acțiuni la acest

fond a încetat prin atingerea numărului maxim de acțiuni emise.

Prin decizia civilă

nr. 285A din 11 octombrie 2013 pronunțată în Dosarul nr. 39393/3/2011 al Curții

de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul formulat

de reclamantul N.C.D., împotriva acestei sentințe.

În argumentarea

deciziei pronunțate, instanța de apel a arătat că sunt nefondate criticile reclamantului

care a susținut că tribunalul a ignorat dispozițiile Legii nr. 247/2005, dispozițiile

de drept comun în vigoare la data emiterii titlurilor, respectiv pe cele ale

art. 1073, 1091, 1075 și 1082 C. civ., cele ale noului C. civ. potrivit cărora debitorul

este ținut să își execute obligațiile cu diligenta unui bun proprietar, precum și

cele referitoare la nerespectarea dispozițiilor art. 6, 13 și 14 Convenției Europene

ale Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul adițional la Convenție, arătând în

esență, că potrivit dispozițiilor Legii nr. 247/2005 reclamantul în calitate de

beneficiar al Legii nr. 10/2001 a optat pentru conversia titlurilor de despăgubire

în acțiuni la Fondul Proprietatea, iar în procesul de valorificare la bursă a pierdut

din valoare nominală a acțiunilor susținând că pierderea este cauzată de Statul

Român care, prin instituțiile sale a tergiversat în mod abuziv listarea la bursă

a Fondului Proprietatea, ceea ce reprezintă o ingerință asupra dreptului de proprietate

a reclamantului, drept care a constat într-o creanță certă, lichidă și exigibilă,

garantată de stat.

La data acestei

opțiuni reclamantul a cunoscut perspectiva aleatorie a valorificării dreptului său

pentru că algoritmul de atribuire, regulile și procedura de valorificare a acțiunilor

au fost prevăzute de Legea nr. 247/2005, iar dispozițiile legale au avut un scop

legitim constând în acordarea despăgubirilor unei categorii mai mari de persoane

într-un timp relativ scurt cu riscul unei diminuări sau a unei posibile creșteri

a tuturor creanțelor celor implicați, risc ce pare să fi fost proporțional cu scopul

urmărit având în vedere posibilitățile de despăgubire ale statului și amploarea

despăgubirilor.

Prin urmare, arată

instanța de apel recunoscând existența unei posibile pierderi a valorii creanței

în procesul de valorificare a acțiunilor, rezultă că ingerința statului asupra dreptului

de proprietate al reclamantului este justificată și în acord cu practica Convenției

Europene ale Drepturilor Omului, respectiv cauza Atanasiu împotriva României, ale

cărei considerente sunt parțial reluate în decizia instanței de apel, care menționează

în același sens și cauzele Olaru și alții împotriva Moldovei, Lithgow și alții împotriva

Marii Britanii, Scordino împotriva Italiei.

În aceste condiții,

reclamantul nu justifică un drept de despăgubire în baza legilor speciale, a căror

procedură a fost deja epuizată și nici în baza dreptului comun deoarece la data

opțiunii pentru conversia titlului de despăgubire în acțiuni, reclamantul a pierdut

natura lichidă și certă a creanței, acceptând atât un câștig cât și o posibilitate

de pierdere și numai în aceste limite, sub semnul „alea" este garantată creanța

reclamantului.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul N.C.D., invocând motivele de nelegalitate

prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., solicitând în principal, casarea

deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe și în subsidiar

modificarea deciziei și pe fond admiterea acțiunii formulate.

În dezvoltarea

criticilor recurentul arată că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic

dedus judecății, hotărârea fiind eronat motivată și în subsidiar este lipsită de

temei legal, fiind dată cu aplicarea greșită a legii.

Prima critică

vizează faptul că prin decizia recurată au fost nesocotite dispozițiile art. 3

lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 modificate prin Titlul I, art. 3 din

O.G. nr. 81/2007 raportat la dispozițiile art. 44 alin. (1) din Constituție, potrivit

cărora creanțele asupra statului sunt garantate.

Prin urmare, arată

recurentul, titlul de despăgubire în cuantum de 3.737.717 RON încorporează dreptul

său de creanță asupra statului român corespunzător despăgubirilor acordate, iar

legile speciale menționate nu prevăd o încetare a răspunderii statului in momentul

epuizării procedurii administrative, cu consecința că acest drept de creanță, dacă

nu a fost încasat integral va fi supus legislației comune în materie.

Prin decizia recurată,

instanța de apel nu a interpretat sistematic și teleologic dispozițiile art. 3

lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 cu dispozițiile art. 20 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001 potrivit cărora persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii

prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil, stabilită

potrivit standardelor internaționale de evaluare, și pe de altă parte nu au fost

avute în vedere dispozițiile art. 4 lit. a) și b) din Titul VII al Legii nr. 247/2005

coroborate cu prevederile art. 44 alin. (1) din Constituție.

În acest context,

prin încălcarea dispozițiilor legale menționate, recurentul susține că a fost lipsit

de aproximativ 50% din cuantumul despăgubirilor cuvenite, deși titlurile de despăgubire

sunt creanțe garantate, iar prin legile speciale de reparație respectiv Legea

nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005, Statul Român și-a asumat obligația ca restituirea

prin echivalent a imobilelor intrate abuziv în posesia statului și imposibil de

restituit în natură, să fie guvernate de principiul restituirii integrale în conformitate

cu dispozițiile art. 1, din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană ale

Drepturilor Omului, principiu reluat și prin dispozițiile art. 24 din Legea nr.

165/2013.

O altă critică

vizează ignorarea dreptului comun in materia stingerii creanțelor, recurentul indicând

în acest sens dispozițiile art. 1073, 1091, 1075, 1082 și 1101 C. civ., textele

legale fiind introduse integral în cererea de recurs, precum și dispozițiile

art. 1469, 1480, 1488, 1490, 1492, 1516, 1518, 1530, 1531, și 1535 din noul C.

civ. incidente în speță susține recurentul, potrivit art. 2, 5 și 9 pct. 4 din Legea

nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului C. civ.

Din această perspectivă,

arată recurentul, cadrul legal incident obținerii titlului de despăgubire cu regim

de creanță garantată asupra statului a fost cel prevăzut de legea specială de reparație,

dar cadrul legal aplicabil stingerii integrale a creanței este cel prevăzut de

legislația comună în materie.

În consecință,

instanța de apel a ignorat dispozițiile art. 12 pct. 2 din Titlul VII al Legii

nr. 247/2005 privind termenul legal în care trebuia să se desfășoare listarea la

bursă a Fondului Proprietatea, termen care a fost succesiv prelungit sau încălcat

astfel că au fost greșit înlăturate dispozițiile art. 998-999 din Vechiul C.

civ. și respectiv art. 1357 alin. (1) din noul C. civ., astfel încât contrar celor

reținute în speță sunt îndeplinite condițiile pentru răspunderea civilă delictuală

a statului pentru fapta proprie.

În privința argumentului

prin care instanța de apel care a susținut inexistența prejudiciului în considerarea

caracterului aleatoriu al valorificării acțiunilor la bursă, recurentul a arătat

că este de notorietate faptul că acțiunile la Fondul Proprietatea se tranzacționau

atât anterior cât și ulterior listării fondului la bursă, sub valoarea lor nominală

de 1 RON/acțiune, fiind exclusă orice posibilitate de câștig.

Prin urmare, arată

recurentul, contrar celor reținute de instanța de apel există o vădită legătură

de cauzalitate între atitudinea culpabilă a pârâtului, care prin omisiune intenționată

a ignorat factorii de risc ce influențează cotațiile bursiere și totodată nu a respectat

termenele prevăzute de dispozițiile legale anterior menționate pentru listarea la

bursă a Fondului Proprietatea, inacțiuni și omisiuni concretizate într-un prejudiciu

deoarece prețul acțiunilor fondului proprietatea a fost și este cu mult sub valoarea

nominală de 1 RON/acțiune.

Referitor la posibilitatea

de a obține despăgubiri în numerar până la concurența sumei de 500.000 RON, recurentul

a arătat că aceasta este pur teoretică față de dispozițiile art. 18 pct. 2 din Titlul

VII al Legii nr. 247/2005 modificat prin O.U.G. nr. 81/2007, care prevedeau un termen

de 15 zile calendaristice de la data existenței disponibilităților financiare, dar

în practică pentru plata despăgubirilor nu se stabilea nici un termen.

Un alt motiv de

recurs vizează faptul că prin decizia recurată aplicându-se eronat dispozițiile

legale menționate s-a produs o discriminare între două categorii de creditori cu

drepturi egale asupra debitorului lor, Statul Român, iar instanța în mod greșit

nu a aplicat dispozițiile art. 14 și 16 din Convenție precum și jurisprudența Convenției

Europene ale Drepturilor Omului detaliată în recurs.

În esență, arată

recurentul în ceea ce privește opțiunea legiuitorului de a decide asupra modului

de reparare a abuzurilor din regimul politic anterior, că prin cererea formulată

nu a solicitat despăgubiri suplimentare față de cele acordate în baza legilor speciale,

ci încasarea integrală a sumei de bani conferite prin titlul de despăgubire în considerarea

faptului că aceasta reprezintă o creanță garantată pe care nu a putut-o încasa integral

din motive independente de voința sa.

Ultimul motiv

de recurs vizează nelegalitatea deciziei din perspectiv încălcării dispozițiilor

art. 261 C. proc. civ., în considerarea faptului că instanța de apel s-a limitat

în soluționarea apelului la consemnări sumare și lipsite de substanță încălcând

în acest sens dispozițiile art. 6 Convenției Europene ale Drepturilor Omului care

stabilesc obligația instanțelor în a proceda la un examen efectiv al mijloacelor,

argumentelor și probelor părților, cerință pe care decizia recurată nu le respectă.

Intimatul legal

citat nu a depus întâmpinare în conformitate cu dispozițiile art. 308 alin. (2)

C. proc. civ.

Analizând recursul

formulat prin prisma motivelor și dispozițiilor legale anterior menționate,

Înalta Curte, constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce urmează

a fi în continuare expuse, cu precizarea că deși s-au indicat și dispozițiile

art. 304 pct. 8 C. proc. civ., dezvoltarea criticilor nu relevă incidența acestui

motiv de recurs.

În ceea ce privește

motivele de recurs prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul

a invocat prin prima critică încălcarea dispozițiilor art. 3 lit. a) din Legea

nr. 247/2005 modificată prin O.U.G. nr. 81/2007 coroborat cu art. 44 alin. (1) din

Constituție, respectiv art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată și

art. 44 lit. a) și b) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, susținându-se, în esență,

că nu a fost despăgubit integral deoarece nu a obținut în urma valorificării acțiunilor

deținute la Fondul Proprietatea suma care reprezintă valoarea nominală la care i-au

fost atribuite acțiunile.

Conform dispozițiilor

art. 3 lit. a) din Legea nr. 247/2005, modificate prin O.U.G. nr. 81/2007: „titlurile

de despăgubire sunt certificate emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor,

în numele și pe seama statului român, care încorporează drepturile de creanță ale

deținătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate potrivit

prezentei legi și care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acțiuni emise

de Fondul "Proprietatea" și/sau, după caz, în funcție de opțiunea titularului

ori a titularilor înscriși în acestea, prin preschimbarea lor contra titluri de

plată, în limitele și condițiile prevăzute în prezenta lege. Titlurile de despăgubire

nu pot fi vândute, cumpărate, date în garanție sau transferate în orice alt mod,

cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, cu excepția dobândirii acestora ca efect al

succesiunii. Actele de înstrăinare a titlurilor de despăgubire, cu excepția transmiterii

ca urmare a succesiunii, sunt lovite de nulitate absolută. Titlurile de despăgubire

nu sunt titluri de participare ale altor organisme de plasament colectiv (AOPC)

și nu intră sub incidența Legii nr. 297/2004 privind piața de capital, cu modificările

și completările ulterioare, și a reglementărilor emise de Comisia Națională a Valorilor

Mobiliare în aplicarea acesteia".

Art. 4 lit.

a) și b) din același act normativ, prevede că: „Principiile de acordare a titlurilor

de participare la fond sunt următoarele: a) acordarea unor despăgubiri juste și

echitabile în raport cu practica jurisdicțională internă și internațională având

ca obiect cauze prin care s-au stabilit despăgubiri pentru imobile preluate în mod

abuziv de statul român; b) neplafonarea prin lege a despăgubirilor acordate conform

prevederilor prezentei legi".

Art. 20 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, republicată, are următorul conținut: „în cazul în care

imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările

ulterioare, persoana îndreptățită are dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent

pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren și construcții,

stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare. Dacă persoanele îndreptățite

au primit despăgubiri potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările

ulterioare, ele au dreptul la diferența dintre valoarea încasată, actualizată cu

indicele inflației, și valoarea corespunzătoare de piață a imobilului".

Art. 44 alin.

(1) din Constituție, privitor la dreptul de proprietate privată stipulează ca: „Dreptul

de proprietate, precum și creanțele asupra statului, sunt garantate. Conținutul

și limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege".

Din această perspectivă

se va reține că, în mod corect prin decizia recurată s-a argumentat că deși nu se

poate contesta că scopul legilor speciale prin care s-au acordat măsuri reparatorii

este acela ca persoanele îndreptățite să fie despăgubite, astfel cum s-a reținut

și în jurisprudența Convenției Europene a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul

nr. 1 Adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor

contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate

înainte de ratificarea Convenției.

Prin urmare, în

această materie statul a decis că restituirea în natură și măsurile reparatorii

au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005, care a modificat

Legea nr. 10/2001 în privința măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptățite

și procedura de stabilire și acordare a acestora.

Astfel, este de

necontestat faptul că în speță reclamantul a beneficiat de măsuri reparatorii prin

echivalent, situație în care stabilirea cuantumului despăgubirilor s-a determinat

în conformitate cu art. 16 alin. (6) și (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005

de către evaluatorul desemnat de Comisia Centrală de Stabilire a Despăguoirilor,

care a emis titlul de despăgubire.

Susținerile recurentului,

întemeiată pe dispozițiile art. 44 din Constituție referitoare la existența unei

creanțe garantate asupra statului până la valoarea nominală a acțiunilor atribuite,

respectiv garantarea cu caracter general a oricărui tip de creanță nu poate fi însă

interpretată în sensul că această prevedere legală presupune o echivalență valorică

totală între valoarea despăgubirii la care o persoană are dreptul și suma obținută

prin valorificarea acțiunilor înstrăinate.

În speță, recurentul-reclamant

a beneficiat în condițiile legilor speciale de reparație - care exclud de la aplicare

incidența dreptului comun - de un anumit număr de acțiuni atribuite la Fondul Proprietatea.

Aceste acțiuni au avut o valoare nominală de 1 RON la data stabilirii măsurilor

reparatorii fără a exista însă o dispoziție legală care să instituie obligativitatea

ca la momentul primei listări la bursă sau la momentul valorificării, acțiunile

fondului să aibă aceeași valoare nominală.

Din această perspectivă,

în mod corect s-a argumentat prin decizia recurată, că prin specificul său valorificarea

acțiunilor la bursă conferă atât o posibilitate de câștig determinat de factori

specifici cotației bursiere, dar și un risc de pierdere, motiv pentru care rezultă

în mod evident că reclamantul nu justifică în prezent un drept de despăgubire în

baza legilor speciale, a căror procedură a fost deja specificată și nici în baza

dreptului comun deoarece conform art. 44 alin. (1) din Constituție creanța sa asupra

statului este garantată în limitele și conținutul stabilit de legile speciale de

retrocedare și despăgubire, iar conform textului constituțional conținutul și limitele

creanțelor asupra statului sunt stabilite de lege.

Dispozițiile

art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și art. 4 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005

sunt aplicabile în procedurile de stabilire a întinderii dreptului la măsuri reparatorii,

proceduri care au fost finalizate astfel că incidența lor nu mai poate fi verificată.

În speță, recurentul

a optat pentru conversia titlului de despăgubire în acțiuni potrivit art. 3

lit. a) din Legea nr. 247/2005 modificată prin O.U.G. nr. 81/2007, acțiuni pe care

le-au și valorificat, ipoteză în care este nefondată susținerea întemeiată pe dispozițiile

din materia acordării măsurilor reparatorii de a i se acorda drepturi de care nu

beneficiază conform legii speciale și de a se institui potrivit dreptului comun

un mecanism de despăgubire în alte condiții și după altă procedură decât cele stabilite

prin legea specială în materie.

În această ordine

de idei este nefondată și critica prin care s-a susținut că instanța de apel a ignorat

dispozițiile din Vechiul C. civ. referitoare la stingerea creanțelor, deoarece acestea

sunt dispoziții de drept comun înlăturate de la aplicare de normele cu caracter

special cuprinse în legile prin care s-au acordat măsuri reparatorii.

În egală măsură,

în speță nu sunt aplicabile nici dispozițiile corespunzătoare din noul C. civ. în

privința răspunderii delictuale, deoarece pe de o parte acestea au în egală măsură

un caracter general, iar pe de altă parte au intrat în vigoare ulterior finalizării

procedurii de acordare a măsurilor reparatorii.

Referitor la solicitarea

de antrenare a răspunderii statului pentru listarea cu întârziere la Sursă a acțiunilor

Fondului Proprietatea, deși această împrejurare este reală, o atare constatare nu

este de natură a determina o altă soluție față de cea adoptată prin decizia recurată,

deoarece statul nu a garantat că acțiunile se vor tranzacționa la valoarea nominală

la care au fost emise, motiv pentru care nu sunt incidente dispozițiile art. 998-999

C. civ. astfel cum în mod corect a reținut și instanța de apel.

În ceea ce privește

critica de nelegalitate derivată din pretinsa discriminare dintre diferitele categorii

de persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii se va reține că principiul

nediscrimanatoriu presupune egalitatea de tratament a persoanelor aflate în situații

similare. Însă, în lipsa unor elemente care să permită identificarea situațiilor

similare și încălcarea principiului egalității în fața legii, rezultă că examinarea

în concret a existenței unei situații discriminatorii nu este posibilă și prin urmare

nu se poate reține încălcarea dispozițiilor art. 16 și 14 din Convenție, având în

vedere și faptul că reclamantul a optat pentru valorificarea acțiunilor la momentul

și in condițiile în care a decis înstrăinarea acestora.

În privința motivului

de recurs referitor la încălcarea dispozițiilor art. 261 C. proc. civ., Înalta

Curte observă că decizia recurată arată considerentele pe baza cărora, în urma examinării

apelului a concluzionat că sunt nefondate criticile formulate, motiv pentru care

nu se poate reține nelegalitatea deciziei nici din această perspectivă și nici în

privința încălcării dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 6 Convenției

Europene ale Drepturilor Omului.

În consecință,

recursul formulat este nefondat și va fi respins în conformitate cu art. 312

alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantul N.C.D. împotriva deciziei civile nr. 285A din 11

octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 18 noiembrie 2014.