ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3608/2014

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 137 din 02 iulie 2013 pronunțată în Dosarul nr. 39393/3/2011** al Tribunalului București, secția a lll-a civilă, s-a respins cererea modificată și precizată, formulată de reclamantul N.C.D., împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca inadmisibilă. Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut, în esență că reclamantul N.C.D. a solicitat obligarea pârâtului la despăgubiri reprezentând diferența dintre cotația maximă cu care ar fi putut vinde la Bursa de Valori București un număr de 135.000.1 acțiuni la Fondul Proprietatea, pe care Ie-a vândut pe piața nereglementată, și valoarea nominală la care i-au fost atribuite respectiv 1 RON/acțiune.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că în baza Legii nr. 247/2005 a obținut titluri de despăgubire încorporând drepturile sale de creanță asupra statului garantate conform art. 44 alin. (1) din Constituția României, iar la cererea sa titlurile au fost convertite în acțiuni la Fondul Proprietatea, cu o valoare, nominală de 1 RON/acțiune, pe care însă nu le-a putut vinde la această valoare ci la o valoare mai mică, din cauza legislației defectuoase și a listării cu întârziere la bursă a Fondului Proprietatea. Soluționând cu prioritate, conform art. 137 alin. (1) C. proc.

civ., excepția lipsei calității procesuale pasive, prima instanță a reținut că în cauză reclamantul invocă dispozițiile de drept comun referitoare la răspunderea pentru fapta proprie, astfel cum este reglementată de noul C. civ., respectiv dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, în sensul că pârâtul prin acțiunile sau inacțiunile sale a determinat imposibilitatea pentru reclamant de a-și încasa prin vânzarea acțiunilor primite de la Fondul Proprietatea valoarea de 1 RON/acțiune stabilită prin titlurile de conversie. Prin urmare, rezultă că raportat la obiectul cererii și temeiurile de drept invocate există identitate între persoana pârâtului și cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecății, motiv pentru care excepția lipsei calității procesuale pasive a fost respinsă ca neîntemeiată.

În privința excepției inadmisibilității acțiunii, invocată de pârât s-a argumentat că aceasta este fondată în considerarea faptului că prin dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005 s-au stabilit norme cu caracter special în privința termenelor, modalităților și procedurilor de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, astfel că aceste dispoziții legale sunt aplicabile conform principiului potrivit căruia concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, principiu confirmat și prin decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii.

De asemenea s-a reținut că nu există neconcordanțe între legea specială și Convenție și nu se încalcă prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, modalitatea de restituire a bunurilor sau de acordare a despăgubirilor fiind lăsată la latitudinea statelor membre ale Uniunii Europene. În acest context, arată tribunalul având în vedere că prin Legea nr. 247/2005 s-a reglementat procedura și modalitatea de acordare a măsurilor reparatorii stabilite conform Legii nr. 10/2001, precum și instituțiile care au atribuții în fiecare etapă procedurală, rezultă că obligarea directă a pârâtului ar echivala cu schimbarea procedurii de achitare a despăgubirilor și încălcarea principiului aplicării cu prioritate a legii speciale față de dispozițiile dreptului comun.

Pe de altă parte, împrejurarea că Fondul Proprietatea nu a funcționat nu constituie un motiv pentru admiterea cererii de chemare în judecată, deoarece acordarea de acțiuni la acest fond a încetat prin atingerea numărului maxim de acțiuni emise. Prin decizia civilă nr. 285A din 11 octombrie 2013 pronunțată în Dosarul nr. 39393/3/2011 al Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul formulat de reclamantul N.C.D., împotriva acestei sentințe. În argumentarea deciziei pronunțate, instanța de apel a arătat că sunt nefondate criticile reclamantului care a susținut că tribunalul a ignorat dispozițiile Legii nr. 247/2005, dispozițiile de drept comun în vigoare la data emiterii titlurilor, respectiv pe cele ale art. 1073, 1091, 1075 și 1082 C. civ., cele ale noului C. civ.

potrivit cărora debitorul este ținut să își execute obligațiile cu diligenta unui bun proprietar, precum și cele referitoare la nerespectarea dispozițiilor art. 6, 13 și 14 Convenției Europene ale Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul adițional la Convenție, arătând în esență, că potrivit dispozițiilor Legii nr. 247/2005 reclamantul în calitate de beneficiar al Legii nr. 10/2001 a optat pentru conversia titlurilor de despăgubire în acțiuni la Fondul Proprietatea, iar în procesul de valorificare la bursă a pierdut din valoare nominală a acțiunilor susținând că pierderea este cauzată de Statul Român care, prin instituțiile sale a tergiversat în mod abuziv listarea la bursă a Fondului Proprietatea, ceea ce reprezintă o ingerință asupra dreptului de proprietate a reclamantului, drept care a constat într-o creanță certă, lichidă și exigibilă, garantată de stat.

La data acestei opțiuni reclamantul a cunoscut perspectiva aleatorie a valorificării dreptului său pentru că algoritmul de atribuire, regulile și procedura de valorificare a acțiunilor au fost prevăzute de Legea nr. 247/2005, iar dispozițiile legale au avut un scop legitim constând în acordarea despăgubirilor unei categorii mai mari de persoane într-un timp relativ scurt cu riscul unei diminuări sau a unei posibile creșteri a tuturor creanțelor celor implicați, risc ce pare să fi fost proporțional cu scopul urmărit având în vedere posibilitățile de despăgubire ale statului și amploarea despăgubirilor.

Prin urmare, arată instanța de apel recunoscând existența unei posibile pierderi a valorii creanței în procesul de valorificare a acțiunilor, rezultă că ingerința statului asupra dreptului de proprietate al reclamantului este justificată și în acord cu practica Convenției Europene ale Drepturilor Omului, respectiv cauza Atanasiu împotriva României, ale cărei considerente sunt parțial reluate în decizia instanței de apel, care menționează în același sens și cauzele Olaru și alții împotriva Moldovei, Lithgow și alții împotriva Marii Britanii, Scordino împotriva Italiei.

În aceste condiții, reclamantul nu justifică un drept de despăgubire în baza legilor speciale, a căror procedură a fost deja epuizată și nici în baza dreptului comun deoarece la data opțiunii pentru conversia titlului de despăgubire în acțiuni, reclamantul a pierdut natura lichidă și certă a creanței, acceptând atât un câștig cât și o posibilitate de pierdere și numai în aceste limite, sub semnul „alea" este garantată creanța reclamantului. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul N.C.D., invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., solicitând în principal, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe și în subsidiar modificarea deciziei și pe fond admiterea acțiunii formulate.

În dezvoltarea criticilor recurentul arată că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, hotărârea fiind eronat motivată și în subsidiar este lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea greșită a legii. Prima critică vizează faptul că prin decizia recurată au fost nesocotite dispozițiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 modificate prin Titlul I, art. 3 din O.G. nr. 81/2007 raportat la dispozițiile art. 44 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora creanțele asupra statului sunt garantate. Prin urmare, arată recurentul, titlul de despăgubire în cuantum de 3.737.717 RON încorporează dreptul său de creanță asupra statului român corespunzător despăgubirilor acordate, iar legile speciale menționate nu prevăd o încetare a răspunderii statului in momentul epuizării procedurii administrative, cu consecința că acest drept de creanță, dacă nu a fost încasat integral va fi supus legislației comune în materie.

Prin decizia recurată, instanța de apel nu a interpretat sistematic și teleologic dispozițiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 cu dispozițiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare, și pe de altă parte nu au fost avute în vedere dispozițiile art. 4 lit. a) și b) din Titul VII al Legii nr. 247/2005 coroborate cu prevederile art. 44 alin. (1) din Constituție.

În acest context, prin încălcarea dispozițiilor legale menționate, recurentul susține că a fost lipsit de aproximativ 50% din cuantumul despăgubirilor cuvenite, deși titlurile de despăgubire sunt creanțe garantate, iar prin legile speciale de reparație respectiv Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005, Statul Român și-a asumat obligația ca restituirea prin echivalent a imobilelor intrate abuziv în posesia statului și imposibil de restituit în natură, să fie guvernate de principiul restituirii integrale în conformitate cu dispozițiile art. 1, din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană ale Drepturilor Omului, principiu reluat și prin dispozițiile art. 24 din Legea nr. 165/2013.

O altă critică vizează ignorarea dreptului comun in materia stingerii creanțelor, recurentul indicând în acest sens dispozițiile art. 1073, 1091, 1075, 1082 și 1101 C. civ., textele legale fiind introduse integral în cererea de recurs, precum și dispozițiile art. 1469, 1480, 1488, 1490, 1492, 1516, 1518, 1530, 1531, și 1535 din noul C. civ. incidente în speță susține recurentul, potrivit art. 2, 5 și 9 pct. 4 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului C. civ. Din această perspectivă, arată recurentul, cadrul legal incident obținerii titlului de despăgubire cu regim de creanță garantată asupra statului a fost cel prevăzut de legea specială de reparație, dar cadrul legal aplicabil stingerii integrale a creanței este cel prevăzut de legislația comună în materie.

În consecință, instanța de apel a ignorat dispozițiile art. 12 pct. 2 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind termenul legal în care trebuia să se desfășoare listarea la bursă a Fondului Proprietatea, termen care a fost succesiv prelungit sau încălcat astfel că au fost greșit înlăturate dispozițiile art. 998-999 din Vechiul C. civ. și respectiv art. 1357 alin. (1) din noul C. civ., astfel încât contrar celor reținute în speță sunt îndeplinite condițiile pentru răspunderea civilă delictuală a statului pentru fapta proprie. În privința argumentului prin care instanța de apel care a susținut inexistența prejudiciului în considerarea caracterului aleatoriu al valorificării acțiunilor la bursă, recurentul a arătat că este de notorietate faptul că acțiunile la Fondul Proprietatea se tranzacționau atât anterior cât și ulterior listării fondului la bursă, sub valoarea lor nominală de 1 RON/acțiune, fiind exclusă orice posibilitate de câștig.

Prin urmare, arată recurentul, contrar celor reținute de instanța de apel există o vădită legătură de cauzalitate între atitudinea culpabilă a pârâtului, care prin omisiune intenționată a ignorat factorii de risc ce influențează cotațiile bursiere și totodată nu a respectat termenele prevăzute de dispozițiile legale anterior menționate pentru listarea la bursă a Fondului Proprietatea, inacțiuni și omisiuni concretizate într-un prejudiciu deoarece prețul acțiunilor fondului proprietatea a fost și este cu mult sub valoarea nominală de 1 RON/acțiune. Referitor la posibilitatea de a obține despăgubiri în numerar până la concurența sumei de 500.000 RON, recurentul a arătat că aceasta este pur teoretică față de dispozițiile art. 18 pct. 2 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 modificat prin O.U.G.

nr. 81/2007, care prevedeau un termen de 15 zile calendaristice de la data existenței disponibilităților financiare, dar în practică pentru plata despăgubirilor nu se stabilea nici un termen. Un alt motiv de recurs vizează faptul că prin decizia recurată aplicându-se eronat dispozițiile legale menționate s-a produs o discriminare între două categorii de creditori cu drepturi egale asupra debitorului lor, Statul Român, iar instanța în mod greșit nu a aplicat dispozițiile art. 14 și 16 din Convenție precum și jurisprudența Convenției Europene ale Drepturilor Omului detaliată în recurs.

În esență, arată recurentul în ceea ce privește opțiunea legiuitorului de a decide asupra modului de reparare a abuzurilor din regimul politic anterior, că prin cererea formulată nu a solicitat despăgubiri suplimentare față de cele acordate în baza legilor speciale, ci încasarea integrală a sumei de bani conferite prin titlul de despăgubire în considerarea faptului că aceasta reprezintă o creanță garantată pe care nu a putut-o încasa integral din motive independente de voința sa. Ultimul motiv de recurs vizează nelegalitatea deciziei din perspectiv încălcării dispozițiilor art. 261 C. proc.

civ., în considerarea faptului că instanța de apel s-a limitat în soluționarea apelului la consemnări sumare și lipsite de substanță încălcând în acest sens dispozițiile art. 6 Convenției Europene ale Drepturilor Omului care stabilesc obligația instanțelor în a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și probelor părților, cerință pe care decizia recurată nu le respectă. Intimatul legal citat nu a depus întâmpinare în conformitate cu dispozițiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ. Analizând recursul formulat prin prisma motivelor și dispozițiilor legale anterior menționate, Înalta Curte, constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi în continuare expuse, cu precizarea că deși s-au indicat și dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., dezvoltarea criticilor nu relevă incidența acestui motiv de recurs. În ceea ce privește motivele de recurs prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a invocat prin prima critică încălcarea dispozițiilor art. 3 lit. a) din Legea nr. 247/2005 modificată prin O.U.G. nr. 81/2007 coroborat cu art. 44 alin. (1) din Constituție, respectiv art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată și art. 44 lit. a) și b) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, susținându-se, în esență, că nu a fost despăgubit integral deoarece nu a obținut în urma valorificării acțiunilor deținute la Fondul Proprietatea suma care reprezintă valoarea nominală la care i-au fost atribuite acțiunile.

Conform dispozițiilor art. 3 lit. a) din Legea nr. 247/2005, modificate prin O.U.G. nr. 81/2007: „titlurile de despăgubire sunt certificate emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele și pe seama statului român, care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate potrivit prezentei legi și care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acțiuni emise de Fondul "Proprietatea" și/sau, după caz, în funcție de opțiunea titularului ori a titularilor înscriși în acestea, prin preschimbarea lor contra titluri de plată, în limitele și condițiile prevăzute în prezenta lege. Titlurile de despăgubire nu pot fi vândute, cumpărate, date în garanție sau transferate în orice alt mod, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, cu excepția dobândirii acestora ca efect al succesiunii.

Actele de înstrăinare a titlurilor de despăgubire, cu excepția transmiterii ca urmare a succesiunii, sunt lovite de nulitate absolută.

Titlurile de despăgubire nu sunt titluri de participare ale altor organisme de plasament colectiv (AOPC) și nu intră sub incidența Legii nr. 297/2004 privind piața de capital, cu modificările și completările ulterioare, și a reglementărilor emise de Comisia Națională a Valorilor Mobiliare în aplicarea acesteia". Art. 4 lit. a) și b) din același act normativ, prevede că: „Principiile de acordare a titlurilor de participare la fond sunt următoarele: a) acordarea unor despăgubiri juste și echitabile în raport cu practica jurisdicțională internă și internațională având ca obiect cauze prin care s-au stabilit despăgubiri pentru imobile preluate în mod abuziv de statul român; b) neplafonarea prin lege a despăgubirilor acordate conform prevederilor prezentei legi". Art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, are următorul conținut: „în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, persoana îndreptățită are dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren și construcții, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare.

Dacă persoanele îndreptățite au primit despăgubiri potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, ele au dreptul la diferența dintre valoarea încasată, actualizată cu indicele inflației, și valoarea corespunzătoare de piață a imobilului". Art. 44 alin. (1) din Constituție, privitor la dreptul de proprietate privată stipulează ca: „Dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului, sunt garantate.

Conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege". Din această perspectivă se va reține că, în mod corect prin decizia recurată s-a argumentat că deși nu se poate contesta că scopul legilor speciale prin care s-au acordat măsuri reparatorii este acela ca persoanele îndreptățite să fie despăgubite, astfel cum s-a reținut și în jurisprudența Convenției Europene a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției. Prin urmare, în această materie statul a decis că restituirea în natură și măsurile reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005, care a modificat Legea nr. 10/2001 în privința măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptățite și procedura de stabilire și acordare a acestora.

Astfel, este de necontestat faptul că în speță reclamantul a beneficiat de măsuri reparatorii prin echivalent, situație în care stabilirea cuantumului despăgubirilor s-a determinat în conformitate cu art. 16 alin. (6) și (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 de către evaluatorul desemnat de Comisia Centrală de Stabilire a Despăguoirilor, care a emis titlul de despăgubire. Susținerile recurentului, întemeiată pe dispozițiile art. 44 din Constituție referitoare la existența unei creanțe garantate asupra statului până la valoarea nominală a acțiunilor atribuite, respectiv garantarea cu caracter general a oricărui tip de creanță nu poate fi însă interpretată în sensul că această prevedere legală presupune o echivalență valorică totală între valoarea despăgubirii la care o persoană are dreptul și suma obținută prin valorificarea acțiunilor înstrăinate.

În speță, recurentul-reclamant a beneficiat în condițiile legilor speciale de reparație - care exclud de la aplicare incidența dreptului comun - de un anumit număr de acțiuni atribuite la Fondul Proprietatea. Aceste acțiuni au avut o valoare nominală de 1 RON la data stabilirii măsurilor reparatorii fără a exista însă o dispoziție legală care să instituie obligativitatea ca la momentul primei listări la bursă sau la momentul valorificării, acțiunile fondului să aibă aceeași valoare nominală.

Din această perspectivă, în mod corect s-a argumentat prin decizia recurată, că prin specificul său valorificarea acțiunilor la bursă conferă atât o posibilitate de câștig determinat de factori specifici cotației bursiere, dar și un risc de pierdere, motiv pentru care rezultă în mod evident că reclamantul nu justifică în prezent un drept de despăgubire în baza legilor speciale, a căror procedură a fost deja specificată și nici în baza dreptului comun deoarece conform art. 44 alin. (1) din Constituție creanța sa asupra statului este garantată în limitele și conținutul stabilit de legile speciale de retrocedare și despăgubire, iar conform textului constituțional conținutul și limitele creanțelor asupra statului sunt stabilite de lege.

Dispozițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și art. 4 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 sunt aplicabile în procedurile de stabilire a întinderii dreptului la măsuri reparatorii, proceduri care au fost finalizate astfel că incidența lor nu mai poate fi verificată. În speță, recurentul a optat pentru conversia titlului de despăgubire în acțiuni potrivit art. 3 lit. a) din Legea nr. 247/2005 modificată prin O.U.G. nr. 81/2007, acțiuni pe care le-au și valorificat, ipoteză în care este nefondată susținerea întemeiată pe dispozițiile din materia acordării măsurilor reparatorii de a i se acorda drepturi de care nu beneficiază conform legii speciale și de a se institui potrivit dreptului comun un mecanism de despăgubire în alte condiții și după altă procedură decât cele stabilite prin legea specială în materie.

În această ordine de idei este nefondată și critica prin care s-a susținut că instanța de apel a ignorat dispozițiile din Vechiul C. civ. referitoare la stingerea creanțelor, deoarece acestea sunt dispoziții de drept comun înlăturate de la aplicare de normele cu caracter special cuprinse în legile prin care s-au acordat măsuri reparatorii. În egală măsură, în speță nu sunt aplicabile nici dispozițiile corespunzătoare din noul C. civ. în privința răspunderii delictuale, deoarece pe de o parte acestea au în egală măsură un caracter general, iar pe de altă parte au intrat în vigoare ulterior finalizării procedurii de acordare a măsurilor reparatorii.

Referitor la solicitarea de antrenare a răspunderii statului pentru listarea cu întârziere la Sursă a acțiunilor Fondului Proprietatea, deși această împrejurare este reală, o atare constatare nu este de natură a determina o altă soluție față de cea adoptată prin decizia recurată, deoarece statul nu a garantat că acțiunile se vor tranzacționa la valoarea nominală la care au fost emise, motiv pentru care nu sunt incidente dispozițiile art. 998-999 C. civ. astfel cum în mod corect a reținut și instanța de apel. În ceea ce privește critica de nelegalitate derivată din pretinsa discriminare dintre diferitele categorii de persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii se va reține că principiul nediscrimanatoriu presupune egalitatea de tratament a persoanelor aflate în situații similare.

Însă, în lipsa unor elemente care să permită identificarea situațiilor similare și încălcarea principiului egalității în fața legii, rezultă că examinarea în concret a existenței unei situații discriminatorii nu este posibilă și prin urmare nu se poate reține încălcarea dispozițiilor art. 16 și 14 din Convenție, având în vedere și faptul că reclamantul a optat pentru valorificarea acțiunilor la momentul și in condițiile în care a decis înstrăinarea acestora. În privința motivului de recurs referitor la încălcarea dispozițiilor art. 261 C. proc. civ., Înalta Curte observă că decizia recurată arată considerentele pe baza cărora, în urma examinării apelului a concluzionat că sunt nefondate criticile formulate, motiv pentru care nu se poate reține nelegalitatea deciziei nici din această perspectivă și nici în privința încălcării dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 6 Convenției Europene ale Drepturilor Omului.

În consecință, recursul formulat este nefondat și va fi respins în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul N.C.D. împotriva deciziei civile nr. 285A din 11 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 noiembrie 2014.