ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3227/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3227/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinți la data de 14 februarie 2013,

sub nr. 3011/101/2013 reclamantele R.G.I.R., B.B.J. și SC B. SRL, prin mandatar

G.A., au chemat în judecată pârâta SC C. SA, solicitând ca, în baza probelor care

vor fi administrate în cauză, să se dispună obligarea acesteia la plata despăgubirilor

în sumă totală de 227.500 euro, în echivalent 978.000 RON, reprezentând lipsa de

folosință a imobilului proprietatea reclamanților în suprafață utilă de 297,23 mp

(etaj - 183,51 mp și subsol - 112,72 mp), situat în Drobeta Turnu Severin, str.

T.C. nr. 4, jud. Mehedinți, ca urmare a deposedării abuzive, prin violență, calculată

la prețul de 12 euro/mp, pe perioada 24 noiembrie 2006 - 3 mai 2012, precum și obligarea

la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 61 din 10 iunie

2013, pronunțată de Tribunalul Mehedinți, a fost admisă excepția prescripției dreptului

material la acțiune pentru despăgubirile aferente perioadei 24 noiembrie 2006 -

14 februarie 2010.

A fost admisă în parte acțiunea civilă

formulată de reclamantele-pârâte R.G.I.R., B.B.J., SC B. SRL, prin mandatar G.A.,

în contradictoriu cu pârâta-reclamantă SC C. SA.

A fost obligată pârâta reclamantă să plătească

reclamantele-pârâte suma de 72.371 euro reprezentând despăgubirile pentru lipsa

de folosință (chirii) a imobilului situat în Dr. Tr Severin, str. T.C., aferente

perioadei 14 februarie 2010 - 3 mai 2012.

A fost respinsă cererea reconvențională,

ca neîntemeiată.

A fost obligată pârâta-reclamantă să plătească

reclamantelor-pârâte suma de 4.563 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța astfel instanța a

reținut că dreptul reclamanților de a solicita despăgubiri reprezentând contravaloarea

lipsei de folosință (fructele civile) pentru imobilul față de care pretind proprietatea,

s-a născut la momentul în care, atributul folosinței Ie-a fost tulburat de către

pârâtă prin fapta de ocupare abuzivă, faptă care, cum ei înșiși susțin, ar fi fost

săvârșită în data de 24 noiembrie 2006. Raportat la momentul introducerii prezentei

acțiuni, 14 februarie 2013, rezultă că, perioada pentru care puteau fi solicitate

fructele civile fără a se putea opune prescripția, este ulterioară lunii februarie

2010.

Contrar apărărilor făcute de către reclamante

pe această excepție, nu s-a reținut drept caz de întrerupere a prescripției analizate,

introducerea de către reclamant a acțiunii soluționată prin sentința civilă nr.

183 din 17 ianuarie 2008 a Judecătoriei Drobeta Tr. Severin câtă vreme, respectiva

acțiune a avut un alt obiect (revendicare) decât cel dedus judecății prin prezenta.

Privitor la fondul pretențiilor reclamantelor,

aferente perioadei 14 februarie 2010-3 mai 2012, s-a constatat că acestea sunt întemeiate,

pentru următoarele considerente: Reclamantele au făcut dovada că au un drept de

proprietate asupra imobilului situat în Tr. Severin str. T.C. nr. 4, (cu contractul

de vânzare-cumpărare autentificat din 22 august 2006 de către BNP G.V.), drept confirmat

de altfel și prin sentința civilă nr. 183 din 17 ianuarie 2008 a Judecătoriei Tr.

Severin, sentință prin care a fost admisă acțiunea în revendicare a reclamantelor

împotriva pârâtei, constatându-se că aceasta din urmă exercită asupra imobilului

o posesie nelegitimă. Astfel datorită intervenirii prescripției dreptului material

la acțiune, pârâta nu poate fi obligată decât la plata fructelor percepute, sau

care ar fi putut fi percepute, ulterior datei de 14 februarie 2010.

S-a reținut că susținerile făcute de către

pârâta-reclamantă în întâmpinare și cererea reconvențională sunt neîntemeiate câtă

vreme, înscrisurile depuse la dosarul cauzei atestă, pe de o parte, inexistența

unei identități între imobilul ce a fost proprietatea pârâtei, situat în Tr. Severin

str. T.C. nr. 1-5, și imobilul ce a fost revendicat de către reclamante în litigiul

purtat între părți, finalizat irevocabil prin sentința civilă nr. 183 din 17

ianuarie 2008 a Judecătoriei Tr. Sevehn (și pentru care, în prezenta, reclamantele

solicită obligarea pârâtei la despăgubiri), pe de altă parte, faptul că, pârâta

și-a înstrăinat, încă din anul 2008, dreptul de proprietate asupra imobilului din

str. T.C. nr. 1-5, imobil ce nu a fost ocupat niciodată de către reclamantele-pârâte,

din procesul-verbal din 3 mai 2012 întocmit de către BEJ D.A. reieșind că punerea

în posesie a acestora, ca act de executare în procedura de îndeplinire silită a

obligației debitoarei pârâte, astfel cum aceasta a fost stabilită prin sentința

civilă pronunțată în acțiunea în revendicare, a vizat imobilul revendicat, respectiv

cel situat în str. T.C. nr. 4.

Împotriva acestei decizii au formulat apel,

reclamantele R.G.I.R., B.B.J. și SC B. SRL și pârâta SC C. SA, criticând-o ca fiind

nelegală și netemeinică.

Prin decizia nr. 356 din 18 noiembrie 2013,

Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, a respins ca nefondate ambele apeluri declarate

de reclamantele R.G.I.R., B.B.J. și SC B. SRL și de pârâta SC C. SA.

A anulat ca insuficient timbrată, cererea

de intervenție accesorie formulată de intervenientul accesoriu B.C.A.

Pentru a se pronunța astfel instanța a

reținut, în esență, următoarele:

Aplicabil raporturilor civile obligaționale

este termenul general de prescripție de 3 ani, instituit de art. 3 alin. (1) din

Decretului nr. 167/1958, termen care începe să curgă de la data nașterii dreptului

la acțiune, conform art. 7 alin. (1) din același act normativ. Ocuparea imobilului,

dovedită în litigiul anterior privind revendicarea ca având loc în anul 2006, reprezintă

o încălcare a dreptului de proprietate imputabilă pârâtei, prejudiciul creat constând

în lipsirea proprietarului de exercițiul concret al dreptului de folosință pentru

imobil, dar și de valorificarea tuturor beneficiilor materiale pe care folosința

unui bun le poate asigura titularilor dreptului, astfel încât acordarea despăgubirilor

pentru lipsa de folosință este pe deplin justificată, acestea fiind datorate de

la data când proprietarul a fost împiedicat în exercitarea prerogativelor dreptului

său de proprietate, respectiv din anul 2006.

Nu s-a reținut susținerea potrivit căreia

abia în data de 3 mai 2012, data punerii în posesia imobilului, ar fi cunoscut întinderea

pagubei pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 8 din Decret, până în acel moment

fiind împiedicați, potrivit propriilor afirmații, de termenul nerezonabil de soluționare

al acțiunii în revendicare și de obținerea de către pârâtă a suspendării executării

hotărârii definitive în cadrul dosarului având ca obiect contestație la executare,

căci momentul cunoașterii existenței pagubei este dat de momentul cunoașterii ocupării

imobilului, doar întinderea este condiționată de punerea efectivă în executare a

hotărârii judecătorești care a recunoscut proprietarului dreptul său asupra bunului

și a obligat pârâtul să îl elibereze.

S-a reținut că neîntemeiate sunt și susținerile

potrivit cărora în cauză a operat întreruperea prescripției extinctive în temeiul

art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, în acest sens apelanta-reclamantă prevalându-se

de introducerea acțiunii în revendicare textul legal precitat impunând existența

unei identități de obiect al celor două litigii, doar în acest fel putându-și găsi

rațiune fundamentul modificării cursului prescripției, respectiv, pe de o parte,

lipsa de convingere a titularului dreptului, în ceea ce privește temeinicia pretenției

și, pe de altă parte, considerarea poziției, în fapt, a debitorului, ca fiind conformă

dreptului, bazată pe împotrivirea sa.

S-a reținut că niciuna din probele administrate

în cursul soluționării fondului și în apel nu au relevat faptul că, deși punerea

în posesie a reclamantelor trebuia făcută pe imobilul situat la nr. 4, aceștia au

ocupat abuziv imobilul situat la nr. 1-5 până în anul 2008, anul înstrăinării acestuia

din urmă către cumpărătorul B.C.A. și ulterior către cumpărătorii M.C. și M.E.

S-a mai reținut că deși apelanta-pârâtă

avea posibilitatea de a solicita, conform dispozițiilor art. 295 alin. (2) C. proc.

civ., refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, nu a uzat

de acest drept, nici prin motivele de apel și nici ulterior neînțelegând să solicite

refacerea sau completarea raportului de expertiză, ci doar încuviințarea probei

cu înscrisuri.

S-a apreciat că aceeași manieră de abordare

a problemei se impune și în privința criticii referitoare la judecarea cauzei în

lipsa pârâtei, dispozițiile art. 102 C. proc. civ. dând posibilitatea instanței

ca, după cercetarea tuturor lucrărilor din dosar și ascultarea susținerilor părții

prezente, să se pronunțe pe temeiul dovezilor administrate chiar dacă la termenul

sorocit pentru judecată se înfățișează numai una din părți, putând primi excepțiile

și apărările părții care lipsește.

În temeiul art. 20 din Legea nr. 146/1997,

având în vedere că intervenientul accesoriu B.C.A. nu a achitat diferența de taxă

judiciară de timbru în cuantum de 26.798 RON, astfel cum i s-a pus în vedere prin

citație, a fost anulată cererea de intervenție accesorie în favoarea apelantei SC

C. SA, ca insuficient timbrată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs

reclamantele R.G.I.R., B.B.J. și SC B. SRL și pârâta SC C. SA, criticând-o ca fiind

nelegală și netemeinică.

Recurentele-reclamante au invocat motivul

de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în temeiul căruia au solicitat

admiterea recursului, modificarea soluției instanței de apel întrucât a fost pronunțată

cu aplicarea greșită a legii și încălcarea dispozițiilor art. 8 alin. (1) și

art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, considerându-se în mod nelegal că este

prescris dreptul la acțiune în despăgubiri aferente perioadei 24 noiembrie 2006

- 14 februarie 2010.

Totodată s-a arătat că se impune modificarea

soluției instanței de apel în sensul admiterii acțiunii și obligării intimatei-pârâte

SC C. SA Drobeta Turnu Severin la plata despăgubirilor în sumă totală de 159.000

euro în echivalent RON reprezentând lipsa de folosință a imobilului situat în municipiul

Drobeta Turnu Severin str. T.C. nr. 4, Județul Mehedinți pentru întreaga perioadă

de la 24 noiembrie 2006, când reclamantele au fost deposedate prin violență de reprezentanții

pârâtei și până la data de 3 mai 2012, când reclamantele au fost puse în posesia

aceluiași imobil.

În conformitate cu dispozițiile art. 274

alin. (1) C. proc. civ. s-a solicitat obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor

de judecată din recurs.

În dezvoltarea în fapt a recursului, recurentele

au susținut, în esență următoarele:

- Instanța de fond cât și instanța de apel

au soluționat excepția prescrierii dreptului la acțiune pentru perioada 24 noiembrie

2006 - 14 februarie 2010, invocând că, în speță sunt aplicabile dispozițiile

art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și dispozițiile art. 7 din același act

normativ. În speță erau aplicabile dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul

nr. 167/1958. Recurentele-reclamante au fost deposedate de imobilul proprietatea

acestora la data de 24 noiembrie 2006, prin fapta ilicită a reprezentanților intimatei-pârâte

SC C. SA Drobeta Turnu Severin, care au putut fi repuse în posesia aceluiași imobil

abia la data de 3 mai 2012, prin intermediul executorului judecătoresc, respectiv

la finalizarea litigiului având ca obiect revendicarea imobilului situat în Drobeta

Turnu Severin, str. T.C. nr. 4, jud. Mehedinți.

- Instanța de apel a ignorat că art. 8

alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 a reglementat o excepție de la regula începerii

curgerii prescripției dreptului la acțiune în despăgubiri prevăzut de art. 7 din

același act normativ, în sensul că în această situație termenul de prescripție nu

curge de la data nașterii dreptului la acțiune, ci de la data cunoașterii sau considerarea

ca obligatorie a cunoașterii acestei împrejurări, deoarece s-a urmărit stabilirea

unei situații echitabile, neputând opune victimei prejudiciului curgerea unei prescripții

ce nu-i este imputabile, din moment ce acesta, fără culpa sa, nu cunoștea întinderea

pagubei.

- Având în vedere, că recurentele-reclamante,

în perioada 2007-2012 nu au cunoscut întinderea prejudiciului suferit, ca urmare

a deposedării abuzive prin violența de imobil, a faptului că în perioada 2007-2012

părțile s-au judecat în acțiunea în revendicare imobiliară, fiind suspendată la

cererea pârâtei SC C. SA Drobeta Turnu Severin punerea în posesia imobilului în

baza sentinței civile nr. 183 din 17 ianuarie 2008 pronunțată de Judecătoria Drobeta

Turnu Severin până la soluționarea recursului, respectiv până la data de 29 martie

2012 când s-a pronunțat decizia nr. 4404 din 29 martie 2012 de Curtea de Apel Craiova,

acestea erau în drept să formuleze acțiunea în despăgubiri, începând cu data de

3 mai 2012 când au fost puse efectiv în posesia imobilului și totodată erau în drept

să solicite despăgubiri pentru întreaga perioada 24 noiembrie 2006 - 3 mai 2012.

- Instanța de apel trebuia să aplice și

dispozițiile art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958 și să constate că, o dată

cu introducerea acțiunii în revendicare termenul de prescriere era întrerupt, deoarece

până la soluționarea acțiunii în revendicare nu a cunoscut întinderea prejudiciului,

mai ales că era suspendată punerea în posesie a reclamantelor cu imobilul proprietatea

acestora, până la soluționarea irevocabilă a acestei acțiuni.

Recurenta-pârâtă SC C. SA a solicitat admiterea

recursului, anularea deciziei atacate ca nelegală și pe fondul cauzei respingerea

acțiunii formulată de către reclamante prin mandatar G.A., ca inadmisibilă pe calea

excepției, iar pe fondul cauzei ca neîntemeiată pentru următoarele considerente:

- Excepțiile invocate de către pârâtă nu

au fost analizate de către instanța de fond, nepronunțând asupra acestor excepții

nici instanța de apel. Imobilul nu a fost ocupat fără drept, apelantele-reclamante

cu rea-credință au intabulat imobilul pe o parcela învecinată așa cum a concluzionat

expertul în raportul de identificare, delimitare și evaluare din 25 octombrie 2013.

Instanța de apel nu face nici o referire la raportul de expertiza extrajudiciară

deși la termenul din 14 octombrie 2013 a admis această probă. Instanța nu a analizat

nici aspectul invocat de pârâtă în sensul că, raportul de evaluare efectuat în fața

instanței de fond nu a putut analiza în concret starea spațiului pentru care au

fost solicitate despăgubiri pentru lipsa de folosința din imobilului situat în

str. T.C. nr. 4. Acest spațiu din imobilul arătat nefiind nici acum în proprietatea

efectivă a apelantelor-reclamante ci în proprietatea numiților M. proprietarii tabulari

din anul 2008.

- S-a invocat excepția lipsei calității

procesuale a pârâtei, motivată de faptul că, pârâta nu a folosit niciodată imobilul

situat în Drobeta Turnu-Severin, str. T.C. nr. 4. jud. Mehedinți, sens în care nu

Ie-a deposedat niciodată abuziv de folosința acestui imobil pe apelantele-reclamante.

- Pe fondul cauzei s-a precizat faptul

că, reclamantele au cumpărat prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din

22 august 2006 un imobil situat în Drobeta Turnu-Severin, str. T.C. nr. 4, jud.

Mehedinți, dar au ocupat abuziv prin manevre dolosive imobilului situat în Drobeta

Turnu-Severin, str. T.C. nr. 1-5. proprietatea numiților M.C. și M.E. Recurenta-pârâtă

a susținut că nu este proprietarul imobilului situat în str. T.C. nr. 1-5, acest

imobil a fost proprietatea pârâtei până în anul 2008. Apelantele-reclamante au solicitat

despăgubiri pentru lipsa folosinței imobilului situat în Drobeta Turnu-Severin,

str. T.C. nr. 1-5, imobil ce nu l-au avut niciodată în proprietate, ele cumpărând

în anul 2006 un imobil situat sub nr. 4, astfel pârâta în temeiul art. 119-120 C.

proc. civ., respectiv art. 209-210 noul C. proc. civ., respectiv în temeiul

art. 57-59 / 68-71 noul C. proc. civ. a formulat cerere reconvențională și cerere

de chemare în judecată a altor persoane solicitând: introducerea în cauză a adevăraților

proprietari ai imobilului, numiții M.C. și M.E. În data de 8 august 2008 SC C. SA

a vândut imobilul situat în Drobeta Turnu Severin, str. T.C., nr. 1-5, jud. Mehedinți

cumpărătorului B.C.A., astfel fiind încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat

în data de 8 august 2008 în fața notarului public l.M. În data de 18 august 2008

B.C.A. a vândut imobilul cumpărat de la pârâtă cumpărătorilor M.C. și soției M.E.,

fiind încheiat în acest sens contractul de vânzare-cumpărare autentificat la data

de 18 august 2008 în fața BNP l.M. S-a solicitat să se dispună evacuarea reclamantelor-pârâte

reconvenționale din imobilul ocupat abuziv situat în Drobeta Turnu Severin,

str. T.C., nr. 1-5.

Instanța de apel a invocat prevederile

dispozițiilor art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ., înlăturând

dovezile exprese constând din extrase de carte funciară depuse în original eliberate

de către OCPI Mehedinți, de unde rezultă fără drept de tăgadă că același imobil

este intabulat în doua cărți funciare, imobilul situat în Drobeta Turnu Severin,

str. T.C., nr. 1-5, jud. Mehedinți încorporează și spațiul pentru a cărui lipsă

de folosință a fost obligată recurenta la plata despăgubirilor, situat în Drobeta

Turnu Severin, str. T.C., nr. 4, jud. Mehedinți.

Pentru considerentele arătate s-a sjlicitat

să se admită cererea de recurs așa cum a fost formulată și trimiterea cauzei spre

rejudecare în vederea introducerii în prezenta cauză pe cei chemați în judecată

ca fiind deținătorii legali ai imobilului situat în Drobeta Turnu Severin, str.

T.C., nr. 1-5, jud. Mehedinți, iar în subsidiar să se admită recursul, și în consecință

să se respingă cererea principală formulată de reclamante prin mandatar ca neîntemeiată.

Recurentele-reclamante au formulat întâmpinare

solicitând respingerea cererilor formulate de recurenta-pârâtă SC C. SA Dr. Tr.

Severin ca neîntemeiate.

Recurenta-pârâtă SC C. SA a formulat la

data de 24 iunie 2014 note scrise solicitând admiterea excepției necompetenței funcționale

a secției a ll-a civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție și scoaterea cauzei

de pe rolul secției a ll-a civilă și înaintarea acesteia spre soluționare secției

I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, având în vedere natura civilă a

cauzei, și în subsidiar, admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive

a pârâtei, întrucât începând din anul 2001, nu a avut posesia de fapt a bunului.

În plus până în anul 2012, titlul de proprietate al pârâtei asupra bunului nu fusese

înfrânt de cel al reclamantelor. Totodată a solicitat, în ipoteza respingerii excepției,

ca în temeiul dispozițiilor art. 312 pct. 5 C. proc. civ. să se admită recursul,

să se caseze decizia recurată, și să se trimită cauza spre rejudecare instanței

de apel pentru corecte stabilire a situației de fapt, eronat reținută de instanțele

anterioare. Recurenta a susținut că, caracterul civil al litigiului rezultă din

faptul că acțiunea în despăgubiri este accesorie acțiunii în revendicarea imobilului.

Excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei fiind motivată de împrejurarea

că, pe de o parte, titlul de proprietate al pârâtei a fost înfrânt de intimate abia

prin decizia nr. 4404 din 29 martie 2012 și, pe de altă parte spațiul a fost liber

din 2001, fiind complet dezafectat și în renovare, astfel cum rezultă din actele

dosarului.

În ceea ce privește recursul declarat de

reclamante, s-a solicitat respingerea acestuia.

La data de 25-26 iunie 2014 SC C. SA a

formulat note scrise solicitând, în esență, să fie avute în vedere dispozițiile

art. 314 C. proc. civ. și din perspectiva acestui text de lege și a dispozițiilor

art. 261 C. proc. civ., să se aibă în vedere că instanța de apel nu a stabilit în

mod corect și nu a lămurit pe deplin situația de fapt, recurenta-pârâtă neavând

în nici un interval din perioada 24 noiembrie 2006 - 3 mai 2013 posesia de fapt

a bunului, de la dosar lipsind orice probă în acest sens.

Recursul este nefondat.

Din examinarea motivelor de recurs prin

prisma dispozițiilor legale incidente cauzei se apreciază că instanța de apel a

pronunțat o hotărâre legală și temeinică care nu poate fi reformată prin recursurile

declarate de reclamante și pârâtă.

În ceea ce privește racursul formulat de

reclamante, în dezvoltarea criticilor sunt invocate dispozițiile art. 304 pct. 9

C. proc. civ., recurentele susținând că instanțele au încălcat și aplicat greșit

dispozițiile Decretului nr. 167/1958 în analizarea excepției prescripției dreptului

la acțiune pentru perioada 24 noiembrie 2006 - 14 februarie 2010.

Art. 304 pct. 9 C. proc. civ. reglementează

situația când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu

încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Înalta Curte constată că acest motiv de

recurs este nefondat, reținându-se corect excepția prescripției dreptului la acțiune

pentru perioada 24 noiembrie 2006 - 14 februarie 2010.

Instanța de apel a aplicat și interpretat

corect prevederile art. 3 alin. (1), art. 7 alin. (1) și art. 8, art. 16 lit.

b) din Decretul nr. 167/1958, reținând că în raporturile civile dintre părți este

aplicabil termenul general de prescripție de 3 ani, termen care a început să curgă

conform art. 7 alin. (1) de la data când proprietarele-reclamante au fost împiedicate

în exercitarea prerogativelor dreptului lor de proprietate, imputabilă pârâtei respectiv

de la data ocupării imobilului de către pârâtă, din anul 2006 și nu de la data punerii

în posesie a reclamantelor asupra imobilului, din data de 3 mai 2012.

Având în vedere că acțiunea a fost introdusă

la data de 14 februarie 2013, în mod corect s-au acordat despăgubiri doar pe ultimii

trei ani anterior introduceri prezentei acțiuni.

În mod judicios s-a apreciat că momentul

cunoașterii existenței pagubei este dat de momentul cunoașterii ocupării imobilului,

doar întinderea este condiționată de punerea efectivă în executare a hotărârii judecătorești

care a recunoscut proprietarelor dreptul asupra bunului și a obligat pârâta să îl

elibereze.

Termenul de prescripție nu a fost întrerupt

prin promovarea acțiunii în revendicare deoarece legiuitorul impune existența unei

identități de obiect al celor două litigii.

În lipsa în cauza anterioară a capătului

de cerere în pretenții derivând din lipsa de folosință a imobilului pentru a opera

întreruperea prescripției extinctive, nu sunt incidente dispozițiile art. 16 din

Decret.

Referitor la recursul formulat de pârâtă,

Înalta Curte constată că nu există nici un motiv de recurs întemeiat care să atragă

admiterea recursului casarea deciziei recurate cu consecința trimiterii cauzei spre

rejudecare aceleiași instanțe sau modificării deciziei atacate în sensul admiterii

apelului pârâtei, cu consecința respingerii acțiunii formulate de către reclamante.

Înalta Curte, reține că probele administrate

sunt îndestulătoare pentru stabilirea faptelor și aplicarea corectă a legii și că

instanțele au stăruit pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului

în cauză în scopul pronunțării unei hotărâri legale și temeinice, încât nu se poate

dispune casarea hotărârii pentru refacerea, completarea probatoriului sau introducerea

altor părți în cauză.

De altfel, pârâta a avut posibilitatea

de a propune și administra probatoriu, ceea ce s-a și întâmplat, iar în apel pârâta,

în afară de proba cu înscrisuri, în temeiul principiului disponibilității a considerat

suficientă reaprecierea probelor administrate, neuzând de prevederile art. 295

alin. (2) C. proc. civ.

Nu poate fi primit motivul de recurs referitor

la cererea de chemare în judecată a altor persoane, prin care se tindea la introducerea

în proces a numiților M.C. și M.E., întrucât așa cum au reținut și instanțele de

judecată nu au fost îndeplinite cerințele specifice instituției reglementată la

art. 57 și urm. C. proc. civ.

În ceea ce privește excepția lipsei calității

procesuale a pârâtei, instanța de apel a analizat-o corect concluzionând cât privește

individualizarea imobilului că există identitate între imobilul asupra căruia reclamantele

au titlu și cel ocupat de pârâtă și că atât situația juridică a imobilului pentru

a cărui lipsă de folosință reclamantele din prezenta cauză solicită despăgubiri,

cât și situația de fapt au fost pe deplin stabilite în litigiile anterioare purtate

între părți, puterea de lucru judecat de care se bucură hotărârea judecătorească

definitivă și irevocabilă opunându-se stabilirii unei situații contrare celei reținute

prin aceasta.

Nu pot fi admise nici motivele de recurs

referitoare la lipsa unei acțiuni de ocupare a imobilului proprietatea reclamantelor

din anul 2006, această stare de fapt fiind tranșată irevocabil, așa cum s-a arătat

în cadrul acțiunii în revendicare, anterior promovată, precum și cele referitoare

la existența unei acțiuni a reclamantelor de ocupare a unui alt imobil, decât cel

la care erau îndreptățite, procesul verbal de executare

Încheiat la 3 mai 2012, relevând punerea

în posesie a proprietarelor conform dispozitivului sentinței.

În mod judicios a apreciat instanța de

apel că reclamantele în temeiul dreptului de proprietate consacrat de dispozițiile

art. 480 C. civ. au dreptul la recuperarea prejudiciului constând în contravaloarea

lipsei de folosință, corelativ obligației pârâtei de reparare a pagubei și că sub

aspectul cererii reconvenționale starea de fapt stabilită nu a relevat faptul că,

deși punerea în posesie a reclamantelor trebuia făcută pe imobilul situat la

nr. 4 acestea au ocupat abuziv imobilul situat la nr. 1-5 până în anul 2008, anul

înstrăinării acestuia din urmă către cumpărătorul B.C.A. și ulterior către cumpărătorii

M.E. și M.C.

Recurenta-pârâtă nu a arătat care sunt

excepțiile neanalizate de instanța de fond și de apel pentru a face obiectul controlului

judiciar.

Instanța de apel este îndreptățită să grupeze

argumentele care i-au format convingerea pentru a răspunde la motivele de apel printr-un

considerent comun încât au fost respectat și prevederile art. 261 pct. 5 C. proc.

civ.

Având în vedere ca raportul juridic dintre

părți s-a născut sub imperiul vechiului C. proc. civ., dispozițiile art. 36 noul

C. proc. civ., art. 68-71 noul C. proc. civ., nu au aplicabilitate în cauză.

Restul criticilor vizează greșita stabilire

a situației de fapt ce nu mai pot fi valorificate pe calea recursului, nemaiconstituind

motiv de recurs în actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ., deoarece pct.

10 nu mai există ca motiv de recurs ca urmare a abrogării acestuia prin O.U.G. nr.

138/2000.

Pentru considerentele expuse se apreciază

că hotărârea nu este afectată de motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304

pct. 5, 6, 7, 8, 9 C. proc. civ. și în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

se vor respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate

de reclamantele R.G.I.R., prin mandatar G.A., B.B.J., prin mandatar G.A. și SC B.

SRL Drobeta Turnu Severin, prin mandatar G.A. și de pârâta SC C. SA (fosta Cofetăria

C.).

Drobeta Turnu Severin împotriva deciziei

nr. 356/2013 din 18 noiembrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Craiova,

secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică, astăzi,

23 octombrie 2014.