ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1544/2019

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinți la 3 aprilie 2017, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu Unitatea Administrativ Teritorială a municipiul Drobeta-Turnu Severin și Instituția Primarului municipiului Drobeta-Turnu Severin, obligarea pârâtelor la plata despăgubirilor civile în sumă de 253.610 euro, în echivalent RON, reprezentând lipsa de folosință pentru terenul curți-construcții în suprafață de 2.684 mp, proprietatea reclamantei, situat în intravilanul municipiului Drobeta-Turnu Severin, str. x, x/1 P8, CF nr. x UAT Drobeta-Turnu Severin, Zona A, pretenții calculate la nivelul chiriei minime, conform Hotărârii nr. 24/2005 a Consiliului Local Drobeta-Turnu Severin, în cazul închirierii terenurilor folosite cu destinație publică, aferente perioadei mai 2014 - 1 aprilie 2017, când terenul a fost folosit cu destinația publică de stradă și, în continuare, până la predarea terenului în vederea asigurării unei liniștite posesii și folosințe.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 44 din Constituție, art. 555 și art. 563 alin. (1) C. civ., art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, HCL nr. 24/2005.

II. Sentința pronunțată de Tribunalul Mehedinți, secția I civilă

Prin Sentința nr. 12 din 23 februarie 2018 Tribunalul Mehedinți, secția I civilă, a admis, în parte, cererea; le-a obligat pe pârâte la plata, către reclamantă, a sumei de 46.970 RON reprezentând contravaloare lipsă de folosință pentru perioada mai 2014 - 01.04.2017 pentru terenul în suprafață de 2.684 mp situat în intravilanul municipiului Drobeta-Turnu Severin, str. x, x/1 P8, CF nr. x; a dispus majorarea onorariului de expert cu suma de 300 RON, stabilind un onorariu definitiv de 1200 RON; a obligat-o pe reclamantă la plata, către expert B., a diferenței de 300 RON; a obligat pârâtele la plata, către reclamantă, a sumei de 4.214 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

III.Decizia pronunțată în apel

Prin Decizia nr. 2474/02.10.2018, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate atât de reclamantă, cât și de pârâte împotriva Sentinței nr. 12 din 23 februarie 2018 Tribunalul Mehedinți, secția I civilă.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta și pârâtele.

IV.Cererea de recurs formulată de reclamanta A.

Reclamanta A. a formulat recurs împotriva deciziei pronunțate în apel, a solicitat casarea acesteia, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, invocând motivele de recurs circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

A criticat faptul că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, în ceea ce privește analiza anumitor motive de apel și, totodată, cuprinde o motivare contradictorie în ceea ce privește menținerea soluției instanței de fond cu privire la cuantumul despăgubirilor cuvenite pentru lipsa de folosință; hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material privind repararea integrală a prejudiciului suferit de proprietar și a normelor privind evaluarea și stabilirea corectă a prejudiciului.

A susținut că situația de fapt și de drept reținută de instanța de apel este total eronată, contrară ansamblului probelor administrate, hotărârea fiind pronunțată cu încălcarea obligațiilor prevăzute de art. 22 alin. (2) C. proc. civ. privind rolul judecătorului în aflarea adevărului. A arătat că autoritățile administrației publice locale au preluat terenul curți-construcții în suprafață de 2.684 mp, parcelat în cinci loturi încă din anul 2003, în vederea efectuării unor lucrări de interes public, dar fără a-și îndeplini obligațiile legale de expropriere cu plata unei juste și prealabile despăgubiri, conform art. 44 alin. (3) din Constituție, art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Legii nr. 33/1994 și Legii nr. 255/2010.

Reclamanta a precizat că după preluarea terenului proprietatea sa, autoritățile locale au emis mai multe autorizații de construire în favoarea mai multor persoane fizice, care și-au edificat locuințe cu ieșire directă pe terenul în litigiu. Autorizațiile de construire au fost emise fără a se declara utilitatea publică a terenului proprietate privată, care în toată această perioadă a fost folosit ca drum public, asigurând legătura între alte două artere de circulație și numai pentru persoanele din zonă, astfel încât, în prezent, terenul este subtraversat de rețele de apă, canalizare, electricitate și apă.

Deși în baza Sentinței civile nr. 16 din 17 februarie 2015 pronunțată de Tribunalul Mehedinți în Dosarul nr. x/2014, care se bucură de autoritate de lucru judecat, au fost obligați pârâții să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul, nici până în prezent nu a intrat în posesia lui, deoarece punerea în executare a hotărârii a fost împiedicată de existența autorizațiilor de construire.

A criticat faptul că situația juridică a terenului nu a fost clarificată, iar, instanța de apel, cu rea-credință a reținut că reclamanta, prin fapta sa proprie, a transformat terenul în drum de acces, prin vânzarea unor terenuri învecinate. Curtea de apel nu a ținut cont de împrejurarea că destinația de drum a fost dată de autoritățile administrației publice locale, fără a se efectua formalitățile de expropriere și de faptul că pentru construcțiile edificate în zonă există alte căi de acces, ce nu afectează terenul în litigiu.

Hotărârea Curții de apel a fost criticată ca fiind nelegală și sub aspectul necalculării despăgubirilor în baza HCL nr. 24/2005 și a Legii nr. 219/1998, reclamanta susținând că nu au fost analizate criticile din apel pe acest aspect. A fost ignorat faptul că terenul este amplasat în cea mai importantă zonă comercială a municipiului Drobeta-Turnu Severin și că are destinația de curți-construcții.

O altă critică a avizat faptul că expertiza tehnică întocmită în cauză nu a respectat Normelor de evaluare ANEVAR, lipsa de folosință fiind calculată la suma derizorie de 46.970 RON, neținându-se seama de situația juridică și destinația terenului.

În raport de cele prezentate, recurenta a considerat că s-a pronunțat o soluție cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, respectiv a art. 555 C. civ.. În opinia sa, hotărârile pronunțate de instanțele de fond sunt nelegale și sub aspectul încălcării art. 44 alin. (3) din Constituție și a art. 1 din Protocolul adițional la Convenția europeană a drepturilor Omului, în condițiile în care proprietarul a fost deposedat abuziv de terenul său, fără efectuarea exproprierii cu plata unei juste și prealabile despăgubiri, situație în care despăgubirile trebuiau stabilite având în vedere regimul juridic de teren construcții și nu drum public.

Recurenta a criticat hotărârile pronunțate și prin prisma încălcării art. 563 și art. 1349 C. civ., precum și a practicii Curții Europene a Drepturilor Omului și a Înaltei Curți, cu referire la Decizia nr. 1884 din 23 aprilie 2013 a instanței supreme.

A mai arătat că Înalta Curte s-a mai pronunțat cu privire la lipsa de folosință a terenului pentru perioada 2011 - 2014 în Dosarul nr. x/2014, recursul fiind considerat inadmisibil în raport de valoarea pretențiilor deduse judecății, dar, prin raportul întocmit în procedura de filtru, s-a precizat că motivele de recurs care au privit tot reducerea cuantumului despăgubirilor pot fi încadrate în art. 488 alin. (1) pct. 8 al C. proc. civ.

V. Soluția și considerentele Înaltei Curți cu privire la recurs

Prin Decizia nr. 1191 din 12 iunie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 2474 din 2 octombrie 2018 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă, și a anulat recursul declarat de pârâții Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Drobeta-Turnu Severin și Instituția Primarului municipiului Drobeta-Turnu Severin împotriva aceleiași decizii.

În ceea ce privește critica referitoare la faptul că situația de fapt și de drept a fost eronat reținută de instanța de apel, cu încălcarea art. 22 alin. (2) C. proc. civ., instanța de recurs a considerat că recurenta nu a detaliat această critică și nu indicat punctual în ce constă aspectul de nelegalitate.

În legătură cu această critică a mai reținut că instanța de recurs nu poate exercita un control asupra situației de fapt reținută de instanța de apel sau asupra interpretării probelor de către aceasta.

Nefondată a fost apreciată a fi și susținerea în sensul că instanța de apel ar fi reținut că A. cu rea-credință a transformat prin fapta proprie suprafața de 2.684 mp în drum de acces, atunci când a vândut terenurile învecinate și când a ignorat că destinația de drum a fost dată de autoritățile administrației publice locale.

Instanța de recurs a apreciat că, deși nu de o manieră explicită, acest element al situației de fapt se regăsește reținut ca atare în hotărârea primei instanțe.

Instanțele de fond au reținut că reclamanta a cunoscut regimul urbanistic al terenului său atribuit prin HCL nr. 113/2003 și nr. 37/2004, a profitat de acesta ori s-a folosit de el spre a vinde celelalte loturi de teren (1A/2, 1A/3, 1A/4, 1A/5) altor persoane, cu ieșire pe terenul în cauză (cu destinația schimbată de drum). Cu toate acestea, i-au recunoscut acesteia dreptul de a fi despăgubită pentru limitările aduse dreptului său de proprietate, constând în afectarea dreptului de folosință a terenului.

Acest element al situației de fapt, stabilit în baza probelor administrate și regăsit în ambele hotărâri ale instanțelor de fond, a stat la baza unei corecte determinări a criteriilor în raport de care a fost cuantificat prejudiciul suferit de reclamantă, respectiv prin luarea în considerare a regimului tehnic și economic al terenului, astfel cum rezultă din actele administrative emise de autoritățile locale în legătură cu acesta, concordant cu folosința efectivă a terenului, utilizat ca drum chiar de persoanele ce au cumpărat de la reclamantă celelalte parcele de teren și cărora li s-a vândut cu specificația că vor avea asigurat accesul în Bulevardul x.

Așadar, a conchis instanța de recurs, despăgubirea cuvenită pentru lipsa de folosință a terenului nu poate fi altfel determinată decât în raport cu destinația sa reală și concretă, aceea de drum deschis circulației.

Reclamanta nu putea să folosească terenul în alt scop decât cel al unui loc de trecere pentru cumpărătorii celorlalte parcele de teren pe care le-a deținut, de vreme ce înstrăinarea terenurilor către proprietarii care au ieșire pe drumul său s-a făcut în cunoștință de cauză, știindu-se că dobânditorii vor folosi terenul drept cale de acces.

Instanța de recurs a reținut că în valorificarea despăgubirii la care era îndreptățită reclamanta nu au fost ignorate aspectele referitoare la amplasamentul terenului într-o zonă comercială importantă a orașului sau destinația de curți-construcții a acestuia, după cum fără temei a criticat recurenta, ci dimpotrivă, s-a arătat argumentat de ce această destinație este neglijabilă în evaluarea unor daune pentru lipsa de folosință a terenului.

Cum reclamanta a solicitat acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului, aceasta nu poate pretinde dezdăunarea sa după principii aplicabile unei veritabile exproprieri, fiind firesc ca prejudiciul cauzat să se raporteze la folosința concretă ce s-a dat bunului în fapt- drum public.

Despăgubirea nu putea fi determinată prin aplicarea HCL nr. 24/2005 deoarece, pe de o parte, terenul în litigiu nu are regimul juridic al imobilelor pentru care acest act administrativ cu caracter normativ este incident, iar, pe de altă parte, întrucât între părți și în legătură cu același imobil, printr-o judecată anterioară, s-a stabilit că despăgubirea pentru lipsa de folosință a terenului nu poate fi calculată în funcție de tarifele stabilite prin această hotărâre de consiliul local. Astfel fiind, între părți își produce pe deplin efectul, sub aspect pozitiv, autoritatea de lucru judecat a Deciziei civile nr. 5843/25.11.2015 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, prin care s-a soluționat o cerere identică celei de față, privitoare la acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului aferentă perioadei aprilie 2011 - aprilie 2014, element al cauzei reținut și valorificat în mod corect în proces de instanța de apel.

S-a reținut că instanța de apel a arătat că nu sunt incidente în speță dispozițiile Legii nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor.

Evaluarea imobilului nu se putea realiza nici în raport de valoarea de piață a terenului întrucât nu se pune în discuție un transfer al dreptului de proprietate asupra acestuia. Tot astfel, a fost corect înlăturat și criteriul valorii chiriei de piață deoarece s-a constatat că nu există o piață a chiriilor pentru terenuri având o situație juridică identică ori similară cu a celui în litigiu, respectiv teren intravilan, cu destinația de drum, afectat de restricții în utilizare prin construire decurgând din PUG și PUZ.

Instanța de apel a reținut corect și faptul că nu există nicio statuare a raportului la admisibilitatea în principiu a recursului exercitat de reclamantă împotriva Deciziei civile nr. 5843/25.11.2015 a Curții de Apel Craiova care să se impună prezentei judecăți cu puterea lucrului judecat, întrucât prin raport se verifică îndeplinirea cerințelor formale de admisibilitate și judecată a recursului.

În considerarea tuturor acestor argumente, recursul reclamantei a fost respins, ca nefondat.

Împotriva deciziei pronunțate de instanța de recurs a formulat contestație în anulare reclamanta A..

VI. Motivele contestației în anulare

În motivarea acestei căi de atac, contestatoarea-reclamantă a susținut că instanța de recurs a omis sa cerceteze toate motivele de nelegalitate pe care le-a invocat în cererea sa, astfel încât soluția fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a Standardelor de Evaluare Internațională IVSC și Metodologiilor de lucru recomandate de ANEVAR, inclusiv recomandările Corpului Experților Tehnici din România. S-au acordat despăgubiri derizorii pentru lipsa de folosință a terenului în suprafață de 2.684 mp, parcelat în cinci loturi, cu destinația de curți construcții, ce a fost folosit de intimați cu destinația publică de drum, fără efectuarea formalităților legale de expropriere cu plata unei juste și prealabile despăgubiri.

În Ghidul metodologic de evaluare ANEVAR - 630 elaborat conform O.G. nr. 24/2011 privind unele măsuri în domeniul evaluării bunurilor cu modificările ulterioare se menționează că pot fi folosite următoarele metode de determinare a valorilor bunurilor imobiliare: abordarea prin piață (comparație directa), abordarea prin venit și abordarea prin cost.

În speță, în mod greșit și nelegal, expertiza tehnică judiciară a avut în vedere exclusiv valoarea terenului în suprafață totală de 2.684 mp, conform grilelor notarilor publici și ținând cont de dispozițiile art. 77

1

alin. (5) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, text care nu mai era în vigoare la data efectuării expertizei, respectiv valoarea de 80 RON/mp și s-a stabilit că terenul are o valoare de 214.720 RON. Raportat la această apreciere s-a calculat valoarea lipsei de folosință a terenului aferentă perioadei 2014-2017, stabilindu-se un cuantum de 46.970 RON.

Expertul nu a folosit metoda comparației directe, deși o putea face valorificând dovezile depuse la dosarul cauzei, privind alte tranzacții încheiate pentru terenuri din zonă, din care reiese că valoarea terenului în litigiu era de peste 500.000 RON, iar în funcție de acest cuantum trebuia să se calculeze lipsa de folosință.

Nu s-au avut în vedere nici dispozițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, potrivit cărora despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptățite.

Instanța trebuia sa aibă în vedere criticile de nelegalitate cu privire stabilirea cuantumul derizoriu al despăgubirilor stabilit de experți, printr-o metodă nelegală și să constate că cea mai corectă metodă de estimare a valorii terenului era comparația directă, având în vedere că s-au depus la dosarul cauzei înscrisuri din care rezultă că valoarea terenului în litigiu era de peste 500.000 RON, iar valoarea chiriei de piață, în zona respectivă era cuprinsă intre 4-80 euro/mp/lună.

Instanța de recurs a omis să se pronunțe cu privire la această critică, a caracterului derizoriu al sumei stabilite ca fiind contravaloarea terenului, în raport situația reală, ceea ce a condus la subevaluarea lipsei de folosință pentru perioada 2014 - 2017.

În lipsa efectuării procedurii legale de expropriere, cu plata unei juste și prealabile despăgubiri, începând din anul 2003 și până în prezent, în baza Sentinței nr. 566 din 11.06.2010 pronunțate de Tribunalul Mehedinți în Dosarul nr. x/2010 intimații au fost obligați să emită reclamantei certificat de urbanism în vederea edificării unor construcții pe terenul în suprafață totală de 2.684 mp, iar, în baza Sentinței nr. 16 din 17.02.2015 pronunțate de Tribunalul Mehedinți în Dosarul nr. x/2014, așa cum a fost modificată în baza Deciziei nr. 5843/2015 din 25.11.2015 pronunțată de Curtea de Apel Craiova în Dosarul nr. x/2014, rămasă definitivă în baza Deciziei nr. 1418 din 17.06.2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/2014 a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu intimații UAT municipiul Drobeta-Turnu Severin și Instituția primarului municipiului Drobeta-Turnu Severin. Aceștia au fost obligați să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 2.684 mp, întabulat în CF x, cu destinația de "curți construcții" și nu cu destinația de "drum" așa cum a reținut instanța de recurs.

Reclamanta consideră este îndreptățită la acordarea contravaloarea lipsei de folosință pentru imobilul în litigiu, calculată la prețul pieții și nu la acordarea unor despăgubiri derizorii pentru un teren cu destinația de drum public, critică care nu a fost analizată de instanța de recurs.

A solicitat admiterea contestației în anulare în temeiul art. 503 alin. (2) pct. 3 și următoarele C. proc. civ.

VII. Analiza Înaltei Curți privind contestația în anulare

Contestația în anulare va fi respinsă pentru considerentele care succed:

Potrivit prevederilor art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate pe calea contestație în anulare atunci când instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen.

Prin urmare, pentru a se putea invoca art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. ca motiv de retractare, trebuie avut în vedere faptul că omisiunea se raportează la motivul de recurs și nu la argumentele dezvoltate de recurent, ce se subsumează acestui motiv de recurs.

Contestatoarea a reluat în cadrul contestației în anulare criticile formulate în recurs, arătând că, în opinia sa, în mod eronat, instanța de recurs a omis să se pronunțe cu privire la metoda de evaluare a despăgubirilor, întrucât expertul a utilizat grilele de evaluare ale notarilor publici, în loc de metoda comparației directe și nu a respectat criteriile legale prevăzute de art. 26 alin. (1) din Legea nr. 255/2010 în ceea ce privește includerea în cuantumul despăgubirii a prejudiciului creat expropriatului, raportat la natura juridică și destinația imobilului în litigiu. Totodată, a susținut că instanța de recurs nu a analizat argumentele cuprinse în cererea de recurs privind faptul că prin hotărâre judecătorească anterioară definitivă s-a statuat că destinația imobilului în litigiu este " curți-construcții".

Aceste susțineri nu sunt fondate.

Din istoricul rezumat al cauzei, rezultă cu evidență faptul că instanța de recurs, în raport de situația de fapt stabilită în apel, ce nu mai putea constitui obiect al cenzurii în recurs, a reținut că despăgubirea cuvenită reclamantei pentru lipsa de folosință a imobilului se determină în raport cu destinația sa reală și concretă, aceea de drum deschis circulației. Totodată, s-a apreciat că, la stabilirea valorii despăgubirii, instanțele de fond nu au ignorat caracteristicile terenului, faptul că acesta este amplasat într-o zonă comercială importantă a orașului și că are destinația de curți-construcții.

Instanța de recurs a reținut ca fiind corecte considerentele instanței de apel, față de situația de fapt stabilită pe baza probelor administrate și de împrejurarea că reclamanta a solicitat prin acțiunea introductivă acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului, nefiind incidentă speței procedura de dezdăunare ca urmare a unei exproprieri.

Ca atare, a reținut instanța de recurs, stabilirea contravalorii prejudiciului creat se raportează la folosința concretă ce s-a dat bunului în fapt, avându-se în vedere regimul său urbanistic de drum public.

Or, acest raționament juridic, validat de instanța de recurs, a înlăturat de la analiză verificarea criteriilor legale stabilite de art. 26 alin. (1) din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică. Totodată, în raport de situația de fapt stabilită, prin care s-a constatat că nu se pot identifica terenuri similare cu terenul aflat în cauză (teren intravilan cu destinația de drum care să fie închiriat), instanța de recurs a apreciat că în mod corect instanța de apel a înlăturat criteriul valorii chiriei de piață, constatându-se că nu există o piață a chiriilor pentru terenuri având o situație juridică identică sau similară celui în litigiu.

Nu este fondată nici susținerea că instanța de recurs nu a cercetat critica privind existența autorității de lucru judecat a hotărârii pronunțate anterior prezentului litigiu.

În considerentele deciziei a cărei anulare se solicită, se reține foarte clar că între părți și în legătură cu același imobil, printr-o judecată anterioară, s-a stabilit că despăgubirea pentru lipsă de folosință a terenului nu poate fi calculată în funcție de tarifele stabilite prin HCL nr. 24/2005, producându-și deplin efect autoritatea de lucru judecat, sub aspect pozitiv, a Deciziei civile nr. 5843 din 25 noiembrie 2015 a Curții de Apel Craiova, prin care s-a soluționat o cerere identică privitoare la acordarea de despăgubiri aferente perioadei aprilie 2011- aprilie 2014, element care a fost valorificat de instanța de apel.

Instanța de recurs a realizat această analiză în cenzurarea motivului de recurs privitor la faptul că nu au fost calculate corect despăgubirile prin raportare la HCL nr. 24/2005 și a Legii nr. 219/1998.

Față de considerentele precedente, se observă că, în realitate, contestatoarea nu este mulțumită de soluția instanței de recurs, dar pe calea contestației în anulare nu se pot valorifica eventualele greșeli de judecată, contestația în anulare fiind o cale extraordinară de atac de retractare.

Prin urmare, nu se poate reține că instanța de recurs a omis să cerceteze vreunul din motivele de recurs cu care a fost învestită.

Dacă instanța învestită cu soluționarea contestației în anulare ar examina motivele contestației din perspectiva celor solicitate de contestatoare, s-ar ajunge la o veritabilă rejudecare a recursului, contestația în anulare neputând fi însă convertită într-un recurs la recurs.

În cadrul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului principiul supremației dreptului reprezintă un element de patrimoniu comun al statelor semnatare ale convenției în ansamblul valorilor pe care le protejează, iar din perspectiva art. 6 parag. 1, securitatea raporturilor juridice este o dimensiune esențială.

Acest concept presupune că o soluție definitivă pronunțată de instanțe cu privire la orice controversă, să nu mai fie rejudecată (Cauza Brumărescu).

În virtutea acestui principiu, nicio parte nu este autorizată să solicite controlul unei hotărâri definitive și executorii numai cu scopul de a obține reexaminarea cauzei și o nouă hotărâre în privința sa. Instanțele superioare nu trebuie să folosească puterea de control decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept și erorile judiciare și nu pentru a proceda la o nouă examinare. Controlul nu trebuie să devină un apel mascat și simplul fapt că ar putea exista două puncte de vedere asupra aceleiași probleme, nu este un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză, principii reafirmate în numeroase cauze examinate de instanța de contencios european (Cauza Stan și Rosemberg, Belasin, Blidaru, SC Sefer SA, Cornif, Cârstoiu, SC Editura Orizonturi SRL, Crețu, Caracaș, Ionescu, Pușcaș, Tripon II, Savu etc.)

În concluzie, Înalta Curte reține că instanța de recurs a analizat toate motivele de recurs formulate de reclamantă, nefiind incident motivul de contestație în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.

Așa fiind, față de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de reclamanta A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 1191 din data de 12 iunie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în Dosarul nr. x/2017.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 septembrie 2019.

GGC - GV