ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1191/2019

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinți la 3 aprilie 2017, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu Unitatea Administrativ-Teritorială Municipiul Drobeta-Turnu Severin și Instituția Primarului municipiului Drobeta-Turnu Severin, obligarea pârâtelor la plata despăgubirilor civile în sumă de 253.610 euro, în echivalent RON, reprezentând lipsa de folosință a terenului curți-construcții în suprafață de 2.684 mp, proprietatea reclamantei, situat în intravilanul municipiului Drobeta-Turnu Severin, str. x, Tl/1 P8, CF nr. x UAT Drobeta-Turnu Severin, Zona A, calculate la nivelul chiriei minime, conform Hotărârii nr. 24/2005 a Consiliului Local Drobeta-Turnu Severin, în cazul închirierii terenurilor folosite cu destinație publică, aferente perioadei mai 2014 - 1 aprilie 2017, când terenul a fost folosit cu destinația publică de stradă și, în continuare, până la predarea terenului în vederea asigurării unei liniștite posesii și folosințe.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 44 din Constituție, art. 555 și art. 563 alin. (1) C. civ., art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, HCL nr. 24/2005.

Prin Sentința nr. 12 din 23 februarie 2018 Tribunalul Mehedinți, secția I civilă, a admis, în parte, cererea și a obligat pe pârâte la plata, către reclamantă, a sumei de 46.970 RON reprezentând contravaloare lipsă de folosință pentru perioada mai 2014 - 1 aprilie 2017 pentru terenul în suprafață de 2.684 mp situat în intravilanul municipiului Drobeta-Turnu Severin, str. x, Tl/1 P8, CF nr. x; a dispus majorarea onorariului de expert cu suma de 300 RON, stabilind un onorariu definitiv de 1.200 RON și a obligat-o pe reclamantă la plata, către expert B., a diferenței de 300 RON, a obligat pârâtele la plata, către reclamantă, a sumei de 4.214 RON reprezentând cheltuieli de judecată constând în taxă judiciară de timbru, onorariu expert și onorariu avocat.

În esență, soluționând acțiunea în temeiul art. 1349 C. civ., prima instanță a reținut că terenul proprietatea reclamantei a primit destinația de drum, respectiv prelungirea Bulevardului Aluniș, în temeiul a două hotărâri ale Consiliului Local nr. 113/2003 și 3772004 prin care s-au aprobat PUG și PUZ. Până în prezent nici nu s-a demarat procedura de expropriere, dar nici nu s-a modificat documentația - PUG sau PUZ - în sensul schimbării funcțiunii terenului, astfel că s-a adus o limitare a dreptului de proprietate (sub aspectul restrângerii folosinței bunului) prin actele administrației publice locale ce au dispus asupra proprietății private a unei persoane.

Contravaloarea lipsei de folosință a fost determinată pe bază de expertiză, în raport de rata de capitalizare a terenului, ținând seama de regimul tehnic și economic al terenului ce rezultă din cele două hotărâri de consiliu local, acte administrative obligatorii. De asemenea, instanța a valorificat dezlegările din Decizia civilă nr. 5843 din 25 noiembrie 2015 a Curții de Apel Craiova prin care aceiași pârâți au fost obligați față de reclamantă la plata lipsei de folosință pentru același teren, pe perioada aprilie 2011 - aprilie 2014, în valoare de 48.312 RON (în loc de 1.025.008 RON, cât acordase prima instanță) valoare simțitor apropiată de cea stabilită în prezenta cauză.

Prin Decizia nr. 2474 din 2 octombrie 2018, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamantă și de pârâte împotriva sentinței.

Împotriva acestei decizii, reclamanta și pârâtele au declarat recursuri.

1.) Prin motivele de recurs circumscrise pct. 6 și 8 ale art. 488 C. proc. civ., reclamanta A. a criticat decizia pronunțată în apel și a solicitat casarea acesteia, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Potrivit recurentei, hotărârea instanței de apel nu cuprinde motivele pe care se întemeiază și totodată cuprinde motive contradictorii în ceea ce privește menținerea soluției instanței de fond cu privire la cuantumul despăgubirilor cuvenite pentru lipsa de folosință. De asemenea, hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material privind repararea integrală a prejudiciului suferit de proprietar și a normelor privind evaluarea și stabilirea corectă a prejudiciului.

În dezvoltarea motivelor de recurs, aceasta a susținut că situația de fapt și de drept reținută de instanța de apel este total eronată, contrar ansamblului probelor administrate, hotărârea fiind pronunțată cu încălcarea obligațiilor prevăzute de art. 22 alin. (2) C. proc. civ. privind rolul judecătorului în aflarea adevărului.

A menționat că autoritățile administrației publice locale au preluat terenul curți-construcții în suprafață de 2.684 mp, parcelat în cinci loturi încă din anul 2003, în vederea efectuării unor lucrări de interes public, dar fără ca până în prezent să-și îndeplinească obligațiile legale de expropriere cu plata unei juste și prealabile despăgubiri, conform art. 44 alin. (3) din Constituție, art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Legii nr. 33/1994 și Legii nr. 255/2010.

A precizat că după preluarea terenului proprietatea sa, autoritățile locale au emis mai multe autorizații de construire în favoarea mai multor persoane fizice, care și-au edificat locuințe cu ieșire directă pe terenul în litigiu și au eliberat autorizații de construire în baza cărora terenul este subtraversat de rețele de apă, canalizare, electricitate și apă, dar fără a se declara utilitatea publică a terenului proprietate privată, care în toată această perioadă a fost folosit ca drum public, asigurând legătura între alte două artere de circulație și numai pentru persoanele din zonă.

Deși în baza Sentinței civile nr. 16 din 17 februarie 2015 pronunțată de Tribunalul Mehedinți în Dosarul nr. x/2014, care se bucură de autoritate de lucru judecat, au fost obligați pârâții să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul, nici până în prezent nu a intrat în posesia terenului, constatându-se impediment la punerea în executare existența autorizațiilor de construire care afectează terenul și faptul că acesta nu a fost expropriat pentru cauza de utilitate publică cu plata unei juste și prealabile despăgubiri.

Prevalându-se de reținerea din considerentele sentinței tribunalului potrivit căreia este îndreptățită la acordarea despăgubirilor aferente lipsei de folosință a terenului întrucât legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită a pârâtelor și prejudiciul creat este evidentă, fiind reprezentată de lipsa de preocupare pentru clarificarea situației juridice a terenului, recurenta a criticat reținerea instanței de apel care, cu rea-credință a motivat că prin fapta sa proprie a transformat terenul în drum de acces, ca urmare a faptului că a vândut alte terenuri învecinate. Curtea de apel a ignorat astfel că destinația de drum a fost dată de autoritățile administrației publice locale, fără a efectua formalitățile de expropriere și faptul că construcțiile edificate în zonă au alte căi de acces, diferite de terenul în litigiu.

De asemenea, a criticat soluția instanței de apel ca fiind nelegală sub aspectul necalculării despăgubirilor în baza HCL nr. 24/2005 și a Legii nr. 219/1998 și fără a analiza motivele de apel, ignorându-se amplasarea terenului în cea mai importantă zonă comercială a municipiului Drobeta-Turnu Severin, precum și faptul că are destinația de curți-construcții, potrivit intabulării în cartea funciară, chiar dacă intimații - pârâți îl folosesc cu destinația de stradă fără efectuarea procedurii legale de expropriere.

Expertiza tehnică întocmită în cauză, în mod eronat și nelegal, contrar Normelor de evaluare ANEVAR, a calculat lipsa de folosință a terenului la suma derizorie de 46.970 RON, neținând seama de situația juridică a terenului.

În raport de cele prezentate, recurenta a considerat că s-a pronunțat o soluție cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, respectiv a art. 555 C. civ. Totodată, în opinia recurentei, soluțiile instanțelor fondului sunt nelegale și sub aspectul încălcării art. 44 alin. (3) din Constituție și a art. 1 din Protocolul adițional la Convenția europeană a drepturilor Omului, în condițiile în care proprietarul a fost deposedat abuziv de terenul său fără efectuarea exproprierii, cu plata unei juste și prealabile despăgubiri, situație în care despăgubirile trebuiau stabilite având în vedere regimul juridic de teren construcții și nu drum public.

Recurenta a criticat hotărârile pronunțate și prin prisma încălcării art. 563 și art. 1349 C. civ., precum și a practicii CEDO și a Înaltei Curți, cu referire la Decizia nr. 1884 din 23 aprilie 2013 a instanței supreme.

A mai arătat că Înalta Curte s-a mai pronunțat cu privire la lipsa de folosință a terenului pentru perioada 2011 - 2014 în Dosarul nr. x/2014, recursul fiind însă inadmisibil în raport de valoarea pretențiilor deduse judecății, dar prin raportul întocmit s-a precizat că motivele de recurs care au privit tot reducerea cuantumului despăgubirilor pot fi încadrate în pct. 8 al art. 488 C. proc. civ.

2.) Prin motivele de recurs circumscrise pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., pârâtele Unitatea Administrativ-Teritorială a municipiului Drobeta-Turnu Severin și Instituția Primarului municipiului Drobeta-Turnu Severin au solicitat, reiterând motivele din apel, casarea deciziei, admiterea apelului propriu, iar pe fond, respingerea acțiunii reclamantei, în totalitate, ca neîntemeiată.

Au arătat că în mod nelegal instanța de apel a respins apelul propriu, cu aplicarea greșită a prevederilor art. 1349 C. civ., deși în cauză nu se poate reține în sarcina pârâtelor o conduită ilicită, respectiv nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, pârâtele acționând conform legii și în limitele acesteia.

Au menționat că, deși reclamanta nu a indicat ca temei juridic al solicitării acordării despăgubirilor foloasele nerealizate, instanțele de fond au aplicat dispozițiile din materia răspunderii civile delictuale.

Au considerat eronat raționamentul instanței de apel, arătând că adresa din 10 octombrie 2003, prin care primăria a somat proprietarul terenului în suprafață de 2684 mp să-1 elibereze întrucât urmează să fie afectat de prelungirea Bulevardului Aluniș, a fost o simplă informare, care nu a fost urmată de realizarea efectivă a lucrărilor indicate. Au precizat astfel că nu ocupă terenul reclamantei care a fost și a rămas în continuare în posesia și folosința reclamantei.

Făcând referire la Planul Urbanistic General (PUG) și la obligativitatea acestuia după aprobarea sa prin HCL nr. 69/1999 și nr. 219/2010, recurentele - pârâte au arătat că în cauză, din moment ce terenul proprietatea reclamantei a fost prevăzut pentru prelungirea Bulevardului Aluniș, faptul că acest aspect trebuie menționat în adrese și în certificatele de urbanism emise nu reprezintă decât o exprimare a unor prevederi legale obligatorii pentru pârâți. După ce terenul a fost prevăzut în PUG a operat cu privire la acesta interdicția de a realiza construcții pe respectivul teren. Au mai făcut cunoscut că HCL nr. 69/1999 și nr. 219/2010 nu au fost contestate la instanța de contencios administrativ, fiind în vigoare și producându-și toate efectele.

În opinia recurentelor faptul că reclamanta, deși a cunoscut că terenul său este prevăzut pentru prelungirea Bulevardului Aluniș nu a contestat măsura de a se interzice amplasarea de construcții pe traseul străzilor propuse, denotă că a acceptat tacit această măsură.

Cu atât mai mult, au arătat că reclamanta s-a folosit de PUZ pentru a putea realiza dezmembrarea terenului și vânzarea acestuia, astfel încât nu numai că nu 1-a contestat dar a acceptat prevederile acestuia, folosindu-le pentru a înstrăina o parte din teren.

Recurentele - pârâte au precizat că și dacă prin PUG și PUZ se prevede interdicția de a construi pentru reclamantă, această interdicție nu are semnificația unei fapte ilicite, producătoare de prejudicii, nu depășește sfera actelor legale, licite, motiv pentru care instanța nu poate reține încălcarea prerogativelor dreptului de proprietate, fiind în ipoteza reglementată de art. 554 alin. (1) C. civ.

Recurentele au înțeles a se prevala în susținerea motivelor de recurs și de reținerile din sentința nr. 1360 pronunțată de Tribunalul Mehedinți în Dosarul nr. x/2013.

Înalta Curte, înregistrând dosarul ca recurs, a procedat, la data de 12 martie 2019, la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Completul de filtru C3, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluția de la aceeași dată, comunicarea raportului părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin punctul de vedere formulat la raportul de admisibilitate, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului propriu și constatarea faptului că recursul pârâților nu se încadrează în dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Prin punctul de vedere la raport formulat de către recurenții-pârâți au arătat că motivele de recurs deduse judecății se încadrează în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și au solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Prin încheierea din 17 aprilie 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de reclamantă și a constatat că recursul declarat de pârâți nu se încadrează în prevederile art. 488 C. proc. civ.

În recurs nu au fost administrate probe noi.

Analizând cauza, Înalta Curte constată următoarele:

1) În ceea ce privește recursul declarat de reclamantă, Înalta Curte apreciază că acesta deduce judecății critici care sunt nefondate.

Astfel, de o manieră improprie căii de atac a recursului, recurenta-reclamantă a susținut că situația de fapt și de drept reținute de instanța de apel ar fi total eronate, contrar ansamblului probator administrat, așa încât hotărârea ar fi fost pronunțată cu nesocotirea dispozițiilor art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. privind rolul judecătorului în aflarea adevărului.

Recurenta nu detaliază însă în ce s-a concretizat sau cum s-a materializat nesocotirea principiului rolului activ de care era ținută instanța de apel.

În legătură cu această critică se mai remarcă, pe de o parte, că ea vizează aspecte care scapă cenzurii instanței de recurs - care nu poate exercita un control asupra situației de fapt reținută de instanța de apel sau asupra interpretării probelor de către aceasta -, iar pe de altă parte, că situația de fapt pe care o expunere ca fiind cea corectă, este aceeași cu cea avută în vedere de instanțele de fond în soluționarea cauzei.

În mod nefondat critică recurenta faptul că, cu rea-credință, instanța de apel ar fi reținut că A. ar fi transformat prin fapta proprie suprafața de 2.684 mp în drum de acces, atunci când a vândut terenurile învecinate acestuia, și că ar fi ignorat că destinația de drum a fost dată de autoritățile administrației publice locale, fără a efectua și formalitățile de expropriere pentru cauză de utilitate publică, însoțite de plata unei juste și prealabile despăgubiri.

Chiar dacă nu de aceeași manieră explicită, se constată că acest element al situației de fapt se regăsește reținut ca atare și în hotărârea primei instanțe (paragraful nr. 5, fila x a Sentinței civile nr. 12 din 23 februarie 2018 a Tribunalului Mehedinți).

Totodată, deși instanțele de fond au reținut că reclamanta a cunoscut prevederile Planului Urbanistic General și ale Planului Urbanistic Zonal, așadar regimul urbanistic al terenului său atribuit prin HCL nr. 113/2003 și nr. 37/2004, și a profitat de acesta ori s-a folosit de el spre a vinde celelalte loturi de teren (1A/2, 1A/3, 1A/4, 1A/5) altor persoane, ca având ieșire pe terenul în cauză (cu destinația schimbată de drum), se observă că atare situație nu le-a împiedicat în a-i recunoaște părții dreptul de a fi despăgubită pentru limitele aduse dreptului său de proprietate, constând în afectarea dreptului de folosință a terenului.

Acest element al situației de fapt, stabilit în baza probelor administrate și regăsit în ambele hotărâri ale instanțelor de fond, a stat însă la baza unei corecte determinări a criteriilor în raport de care a fost cuantificat prejudiciul suferit de reclamantă, respectiv prin luarea în considerare a regimului tehnic și economic al terenului, astfel cum rezultă din actele administrative emise de autoritățile locale în legătură cu acesta (HCL nr. 113/2003 și nr. 37/2004), concordant cu folosința efectivă a terenului, utilizat ca drum chiar de persoanele ce au cumpărat de la reclamantă celelalte parcele de teren și cărora li s-a vândut cu specificația că vor avea asigurat accesul în Bulevardul x.

Pornind de la această stare de fapt, în mod corect s-a apreciat de către instanțe că, deși terenul reclamantei este înscris în cartea funciară ca având regimul de curți-construcții, despăgubirea cuvenită pentru lipsa de folosință a acestuia nu poate fi altfel determinată decât în raport cu destinația sa reală și concretă, aceea de drum deschis circulației.

Instanța de apel a mai reținut, pe baza acelorași elemente, că, în mod evident, reclamanta nu putea să folosească terenul în alt scop decât cel al unui loc de trecere pentru cumpărătorii celorlalte parcele de teren pe care le-a deținut, de vreme ce înstrăinarea terenurilor către proprietarii care au ieșire pe drumul său s-a făcut în cunoștință de cauză, știindu-se că dobânditorii vor folosi terenul drept cale de acces.

Așadar, valoarea despăgubirii acordată reclamantei, pe care aceasta o consideră derizorie în raport cu cea pe care a solicitat-o, a fost determinată nu întrucât s-ar fi ignorat amplasamentul terenului într-o zonă comercială importantă a orașului sau destinația de curți-construcții a acestuia, după cum fără temei critică recurenta, ci dimpotrivă, arătându-se argumentat de ce această destinație este neglijabilă în evaluarea unor daune pentru lipsa de folosință a terenului.

Atunci când pretinde că determinarea valorii de folosință a terenului în suprafață de 2.684 mp ar fi trebuit realizată în raport de regimul curți-construcții menționat în cartea funciară, iar nu în raport de regimul său economic, urbanistic și de folosință afectivă, reală a acestuia, recurenta-reclamantă demonstrează că ea este cea care ignoră deopotrivă situația juridică a bunului și obiectul litigiului. Or, câtă vreme reclamanta a solicitat acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului, aceasta nu poate pretinde dezdăunarea sa după principii aplicabile unei veritabile exproprieri, fiind firesc ca prejudiciul cauzat să se raporteze la folosința concretă ce s-a dat bunului în fapt și care este compatibilă/aptă a fi dată terenului în raport cu regimul său urbanistic (în cazul de față, acela de drum public).

De bună seamă, despăgubirea nu putea fi determinată prin aplicarea HCL nr. 24/2005 deoarece, pe de o parte, terenul subiect nu are regimul juridic al imobilelor pentru care acest act administrativ cu caracter normativ este incident - terenuri folosite în scopuri comerciale ori spații comerciale cu altă destinație decât cea de locuință, aflate în proprietatea municipiului Drobeta-Turnu Severin - iar, pe de altă parte, întrucât între părți și în legătură cu același imobil, printr-o judecată anterioară, s-a stabilit că despăgubirea pentru lipsa de folosință a terenului nu poate fi calculată în funcție de tarifele stabilite prin această hotărâre de consiliul local. Astfel fiind, între părți își produce deplin efect autoritatea de lucru judecat, sub aspect pozitiv, a Deciziei civile nr. 5843 din 25 noiembrie 2015 a Curții de Apel Craiova, prin care s-a soluționat o cerere identică celei de față, privitoare la acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului aferentă perioadei aprilie 2011 - aprilie 2014, element al cauzei reținut și valorificat în mod corect în proces de instanța de apel.

De asemenea, instanța de apel a arătat în mod pertinent că nu putea fi calculată despăgubirea cuvenită reclamantei nici prin aplicarea dispozițiilor Legii nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor - incidente în cazul terenurilor ce aparțin domeniului public al statului român, cum nu e cazul terenului în discuție -, dar nici în raport de valoarea de piață a terenului întrucât nu se pune în discuție (încă) un transfer al dreptului de proprietate asupra acestuia. Tot astfel, a fost corect înlăturat și criteriul valorii chiriei de piață deoarece s-a constatat că nu există o piață a chiriilor pentru terenuri având o situație juridică identică ori similară cu a celui în litigiu, respectiv teren intravilan, cu destinația de drum, afectat de restricții în utilizare prin construire decurgând din PUG și PUZ.

Atât pe parcursul procesului, dar și prin criticile sale de recurs, recurenta-reclamantă a solicitat în mod constant ca evaluarea despăgubirii cuvenită ei pentru lipsa de folosință a terenului să fie determinată în raport de prețul chiriei de pe piața liberă, practicat pentru terenuri similare, având destinația curți-construcții (potrivit mențiunilor din cartea funciară), însă pentru argumentele prezentate în cele de mai sus s-a arătat de ce acest criteriu a fost în mod corect înlăturat de ambele instanțe de fond.

Astfel fiind, criticile recurentei potrivit cărora decizia instanței de apel ar fi nelegală întrucât nu cuprinde motivele pe care se întemeiază ori cuprinde motive contradictorii (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.) sau întrucât ar fi dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material privind repararea integrală a prejudiciului suferit, ca proprietar al bunului (cu trimitere la dispozițiile art. 44 alin. (3) din Constituția României, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 563 și art. 1349 (1) C. civ.) nu pot fi primite, acestea având un caracter nefondat.

Așa cum, din nou corect a reținut instanța de apel, nu există nicio statuare a raportului la admisibilitatea în principiu a recursului exercitat de reclamantă împotriva Deciziei civile nr. 5843 din 25 noiembrie 2015 a Curții de Apel Craiova care să se impună prezentei judecăți cu puterea lucrului judecat.

Pe de o parte, raportul întocmit în etapa recursului de competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., constituie un act de procedură care verifică îndeplinirea cerințelor formale de admisibilitate și judecată a recursului, necesare pregătirii judecării pe fond a acestuia, iar pe de altă parte, în conformitate cu prevederile art. 493 alin. (2) teza finală, acesta nu leagă instanța și nu generează efectul care este specific hotărârilor judecătorești, respectiv autoritatea de lucru judecat.

În considerarea tuturor acestor argumente, recursul reclamantei va fi respins ca nefondat, împrejurare în raport de care, cu aplicarea dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., acesteia nu îi va putea fi recunoscut dreptul la restituirea cheltuielilor de judecată efectuate în recurs, pe care le-a solicitat.

2) În ceea ce privește recursul declarat de pârâți, așa cum s-a reținut încă de la momentul întocmirii raportului, deși este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., el nu face decât să reitereze motivele de apel, prin care cele două entități chemate în judecată s-au apărat susținând că nu li se poate imputa nicio conduită ilicită, că nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale de vreme ce au acționat în limitele legii, că tribunalul a judecat acțiunea în acest cadru legal care nu fusese însă invocat de reclamantă prin cerere.

În continuarea expunerii, au prezentat desfășurat situația de fapt a cauzei în argumentarea tuturor acestor apărări.

Această modalitate de motivare a recursului, prin reluarea criticilor de apel și a situației de fapt a cauzei, nu răspunde însă cerinței prezentării argumentate a motivelor de casare la care se referă prevederile art. 488 C. proc. civ. deoarece, prin ipoteză, susținerile recurenților trebuie să se raporteze în mod critic la soluția și considerentele instanței a cărei hotărâre o atacă.

Încadrarea formală în dispozițiile ale art. 488 C. proc. civ., însoțită de reluarea acelorași critici deduse judecății și instanței de apel, ce a răspuns acestora, ca și a situației de fapt a cauzei a cărei prezentate este realizată în detaliu și argumentată chiar pe aspecte care sunt depășite, prin rezolvarea dată lor în etapele anterioare de judecată, nu răspunde însă cerințelor de motivare a recursului, astfel că, în temeiul art. 489 C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat în cauză de pârâți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A., cu domiciliul în Drobeta-Turnu Severin, județul Mehedinți împotriva Deciziei nr. 2474 din 2 octombrie 2018 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă.

Anulează recursul declarat de pârâții Unitatea Administrativ-Teritorială a municipiului Drobeta-Turnu Severin și Instituția Primarului municipiului Drobeta-Turnu Severin, ambele cu sediul în Drobeta-Turnu Severin, județul Mehedinți, împotriva aceleiași decizii.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică azi, 12 iunie 2019.

Procesat de GGC - LM