ÎCCJ, decizie (scj.ro #132473)

Acțiune evaluabilă în bani. Cerere accesorie. Cale de atac. Recurs inadmisibil.

Cuprins pe materii :

Drept procesual. Căi extraordinare de atac. Recursul.

Index alfabetic :

cerere principală

-          petit accesoriu

-          cale de atac

-          inadmisibilitate

NCPC, art. 460, art. 483

Potrivit dispozițiilor art.460 alin. (2) C.proc.civ., calea de atac formulată împotriva soluției pronunțate asupra cererii accesorii este aceeași cu cea prevăzută de lege pentru cererea principală, atunci când sunt soluționate prin aceeași hotărâre.

Împrejurarea că prin cererea de chemare în judecată, având ca obiect principal revendicarea unui imobil a cărui valoare se situează sub pragul valoric prevăzut de art. XVIII din Legea nr. 2/2013, au fost solicitate și despăgubiri, izvorâte din lipsa de folosință a terenului, al căror cuantum depășește criteriul valoric prevăzut de art.483 alin. (2) C.proc.civ., nu are înrâurire asupra căii de atac ce poate fi exercitată, în raport de caracterul accesoriu al acestei din urmă cereri față de petitul principal ce vizează revendicarea imobilului, în această situație hotărârea nefiind supusă recursului.

Secția I civilă, decizia nr. 1418 din 17 iunie 2016

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinți la data de 18.04.2014, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtele Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Drobeta Turnu Severin și Instituția Primarului Municipiului Drobeta Turnu Severin, solicitând obligarea acestora să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul intravilan în suprafață de 2.684 mp, cu destinație construcții, situat în municipiul Drobeta Turnu Severin; obligarea acelorași pârâți la plata despăgubirilor bănești în sumă de 850.000 lei, reprezentând lipsa de folosință a terenului proprietatea reclamantei, calculată la nivelul chiriei de 2,34 euro/mp/lună, conform Hotărârii Consiliului Local al municipiului Drobeta Turnu Severin nr. 24/2005, pentru perioada aprilie 2011 - aprilie 2014.

Prin sentința civilă nr.16 din 17.02.2016, Tribunalul Mehedinți, Secția civilă a respins excepțiile invocate de pârâte prin întâmpinare; a admis acțiunea astfel cum a fost precizată, obligând pârâtele să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 2.684 mp. situat în municipiul Drobeta Turnu Severin; au fost obligate pârâtele la plata către reclamantă a sumei de 1.025.008 lei, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului, aferentă perioadei aprilie 2011 - aprilie 2014.

Prin decizia nr.5843 din 25.11.2015, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, Secția I civilă, a fost admis apelul declarat de pârâtele Primăria Municipiului Drobeta Turnu Severin și Instituția Primarului Municipiului Drobeta Turnu Severin, împotriva sentinței nr. 16/2016 pronunțată de Tribunalul Mehedinți, pe care a schimbat-o în parte în sensul că le-a obligat pe pârâte la plata sumei de 48.312 lei către reclamantă, menținând celelalte dispoziții.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta și pârâtele.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, susținând că, potrivit dispozițiilor art.488 alin. (1) pct.6 și 8 C.proc.civ., în cauză, se impune casarea hotărârii atacate, întrucât, aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină, iar în ceea ce privește reducerea cuantumului despăgubirilor, reprezentând lipsa de folosință a terenului în suprafață de 2.684 mp, decizia atacată cuprinde motive contradictorii. De asemenea, a arătat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material privind repararea integrală a pagubei suferite, a normelor de drept material ce vizează evaluarea și stabilirea cuantumului prejudiciului care i se cuvine ca urmare a deposedării de bun în mod abuziv și a dispozițiilor legale interne și comunitare, care reglementează cazurile privind

îngrădirea dreptului de proprietate.

Astfel, a arătat că instanța de apel a ignorat situația de fapt dedusă judecății, reducând, în mod nelegal, cuantumul despăgubirilor de la suma de 1.025.008 lei la suma derizorie de 48.312 lei, fără a arăta care au fost temeiurile de drept pentru care s-a ajuns la această concluzie.

În acest context a menționat că instanța de apel trebuia să țină cont de faptul că recurenta-reclamantă în perioada cuprinsă între anii 2011 - 2014, a fost lipsită de posesia și folosința terenului în litigiu, întrucât pârâtele l-au preluat fără acordul său, atribuindu-i destinația publică de stradă, fără ca, în prealabil, să efectueze procedura de expropriere, cu plata unei juste despăgubiri.

Din punctul său de vedere, instanța de apel trebuia să omologheze varianta de calcul a despăgubirilor calculate de expertul tehnic judiciar la valoarea chiriei minime stipulate prin HCL nr.24/2005, care a stat la baza soluției pronunțate de instanța de fond, din care rezultă că valoarea lipsei de folosință a terenului în suprafață de 2.684 mp este de 1.025.008 lei, pentru perioada 2011 - 2014, întrucât intimatele-pârâte fără acordul său, au preluat terenul în litigiu, folosindu-l cu destinația publică de stradă, respectiv prelungirea Bd. A., emițând mai multe autorizații de construire în favoarea unor persoane fizice care au edificat locuințe cu acces direct pe teren, autorizând racordarea acestora la rețeaua de termoficare.

Ca atare, recurenta-reclamantă a susținut că, în mod greșit, instanța de apel a omologat raportul de expertiză întocmit de expertul tehnic judiciar, care a avut în vedere, la calculul despăgubirilor, contracte de concesiune în care imobilele care fac obiectul acestora nu au acces direct la stradă sau la utilități, astfel încât nu pot fi comparate cu terenul în discuție, care are o valoare mare de piață, fiind situat în imediata vecinătate a unor complexe comerciale, având acces direct la utilitățile din zonă.

Recurenta-reclamantă a susținut că, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art.555 și art. 1349 alin. (1) și (2) C.civ. și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană, întrucât a redus cuantumul despăgubirilor de la 1.025.008 lei la 48.312 lei, fără o justificare legală, omologând varianta privind valoarea de concesiune a unor terenuri pe o durată de 25 ani, în condițiile în care acestea nu echivalau valoric cu imobilul în litigiu, astfel că prejudiciul pe care l-a suferit nu a fost reparat integral.

Față de această situație, a opinat că soluția instanței de apel este contrară dispozițiilor art.44 alin. (2) din Constituția României, decizia fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a Standardelor de evaluare internațională și a recomandărilor Corpului Experților Tehnici din România, în funcție de care se face evaluarea de piață a terenurilor, atunci când se aplică metoda comparației directe, potrivit căreia evaluatorul pleacă de la premisa că valoarea de piață a unei proprietăți este în relație directă cu prețurile de tranzacție a unor proprietăți competitive și compatibile, fiind necesară o analiză comparativă a proprietăților similare cu cea supusă evaluării.

Or, în cauză, o astfel de comparație nu era posibilă întrucât proprietățile vizate nu erau competitive și compatibile, astfel că expertul în suplimentul la raportul de expertiză depus la termenul de judecată de la data de 11.11.2015, a făcut referire la terenurile concesionate, precizate în adresa din 13.10.2035, emisă de pârâta Primăria Municipiului Drobeta Turnu Severin, fără a le compara cu imobilul în litigiu.

Recurenta-reclamantă a susținut nelegalitatea deciziei atacate și din perspectiva faptului că instanța de apel a procedat la calcularea despăgubirilor în cuantum de 48.312 lei, aferente perioadei aprilie 2013 - aprilie 2014, ignorând că, potrivit dispozițiilor art.478 alin.(5) C.proc.civ., a solicitat ca acestea să fie acordate până la data pronunțării soluției în apel.

De asemenea, a arătat că are posibilitatea să solicite acordarea veniturilor ajunse la termen și a altor despăgubiri ivite după pronunțarea primei hotărâri, conform art.494 C.proc.civ. Ca atare, se consideră îndreptățită să solicite acordarea acestora începând cu luna aprilie 2014 până la data de 25.11.2015, când instanța de apel a pronunțat hotărârea și în continuare dacă instanța de recurs va dispune casarea deciziei atacate.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art.48S pct.6 și 8 C.proc.civ.

Recurentele-pârâte Primăria Municipiului Drobeta Turnu Severin și Instituția Primarului Municipiului Drobeta Turnu Severin au solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul admiterii excepțiilor invocate și respingerii acțiunii.

Motivele de recurs au vizat aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor de drept material incidente în cauză, respectiv art.563 C.civ. și art.46 din Legea nr.350/2001.

Astfel, au arătat că, în mod nelegal, instanța a admis doar în parte apelul formulat de pârâte,

respingând excepțiile invocate, menținând soluția instanței de fond în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive, excepția lipsei de interes și capătul de cerere privind revendicarea terenului în cauză, obligându-le la plata despăgubirilor în cuantum de 48.312 lei.

Recurentele-pârâte au menționat că, deși instanța de apel a stabilit corect cuantumul despăgubirilor la suma de 48.312 lei, urmare a răspunsului la obiecțiuni formulat de către expert, în mod nelegal le-a obligat la plata acestora, întrucât nu au ocupat terenul în litigiu.

Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive, recurentele-pârâte au apreciat că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art.563 C.civ.

În acest context, au arătat că emiterea unor adrese prin care reclamanta a fost înștiințată cu privire la faptul că, potrivit planului urbanistic general, aprobat prin HCL nr.239/2010, terenul în litigiu este situat în UTR nr. x și, conform documentațiilor de urbanism în fază PUZ, aprobate prin HCL nr. 113/2003 și HCL nr.37/2004, s-a stabilit realizarea obiectivului Prelungirea Bulevardului Aluniș, nu are semnificația unei stări de fapt care să confirme posesia asupra imobilului.

Chiar dacă, prin certificatul de urbanism nr.x9/2013 s-a menționat că terenul în litigiu are destinația de drum, conform prevederilor PUG, aprobat prin HCL nr.219/2010 și PUZ aprobat prin HCL nr.37/2004, respectiv prelungirea Bd. A., iar potrivit Legii nr.50/1991 și Legii nr.350/2011, este interzisă schimbarea destinației, acest aspect reprezintă doar o exprimare a prevederilor PUG și PUZ, aprobate prin hotărâri ale Consiliului Local, care nu au fost atacate în contencios administrativ, sunt în vigoare și produc efecte. De asemenea, au arătat că această împrejurare nu semnifică intrarea în posesie asupra terenului a recurentelor-pârâte și o deposedare de bun a recurentei-reclamante, ci doar o îngrădire legală a exercitării atributelor dreptului de proprietate.

Referitor la capătul de cerere privind revendicarea, recurentele-pârâte au opinat că, aplicând eronat prevederile art.563 alin. (1) C.civ. și pe cele ale art.46 și urm. din Legea nr.350/2001, instanța de apel a menținut soluția instanței de fond, considerând neîntemeiate criticile formulate cu privire la acest aspect.

Astfel, prin planul urbanistic general, adoptat prin HCL nr.69/1999, reactualizat prin HCL nr.219/2010, terenul reclamantei, situat în UTR 31, a fost prevăzut pentru realizarea Bd. A., acest document constituind baza legală pentru edificarea obiectivului. Prin urmare, includerea prelungirii Bd. A. în PUG nu echivalează cu o expropriere a reclamantei, cu deposedarea acesteia de teren și cu intrarea bunului în posesia recurentelor-pârâte.

Recurenta-reclamantă, deși a avut cunoștință de faptul că terenul său este prevăzut pentru prelungirea Bd. A., nu a contestat la instanța de contencios administrativ măsura care interzice amplasarea construcțiilor pe traseul străzilor propuse, fapt ce denotă, în opinia recurentelor-pârâte, acceptarea tacită a acestei măsuri.

Prevederea în PUG a terenului reclamantei ca prelungire a Bd. A. nu echivalează cu schimbarea situației juridice a terenului recurentei-reclamante din proprietate privată în drum public și, nici cu deposedarea acesteia de bun. Astfel, pentru ca acesta să intre în proprietatea publică, este necesară demararea procedurii exproprierii și întabularea dreptului de proprietate al Municipiului Drobeta Turnu Severin în cartea funciară.

Cu privire la petitul ce vizează acordarea despăgubirilor pentru foloasele nerealizate, recurentele-pârâte au apreciat că hotărârea instanței de apel este legală, însă prin raportare la susținerile privind nelegalitatea admiterii capătului de cerere privind revendicarea au susținut că, în mod greșit, au fost obligate la plata acestora, din moment ce nu au ocupat terenul, nu s-au comportat ca proprietare, iar limitările posesiei au fost conforme cu dispozițiile legale, izvorând din acte administrative valabile, necontestate de către aceasta.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art.488 alin. (1) pct.8 C.proc.civ.

Prin rezoluția din 22.02.2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I civilă a dispus comunicarea cererii de recurs formulată de recurenta-reclamantă, recurentelor-pârâte Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Drobeta Turnu Severin și Instituția Primarului Municipiului Drobeta Turnu Severin, cu mențiunea că au obligația de a formula întâmpinare în termen de 30 de zile, potrivit prevederilor art. XVII alin. (3) coroborate eu cele ale art. XV alin. (3) din Legea nr.2/2013. Recurentele-pârâte au fost citate cu obligația de a achita o taxă judiciară de timbru pentru recurs în

cuantum de 3.679,68 lei, sub sancțiunea anulării căii de atac exercitate.

De asemenea, s-a dispus comunicarea cererilor de recurs, formulate de reclamanta recurentă și de recurentele-pârâte Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Drobeta Turnu Severin și Instituția Primarului Municipiului Drobeta Turnu Severin,  cu aceeași mențiune de plată a taxei judiciare de timbru aferentă căii de atac exercitate, în ceea ce le privește pe recurentele-pârâte.

La data de 14.03.2016, recurenta-reclamantă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea, ca nefondat a recursului declarat de recurentele-pârâte.

În esență, recurenta-reclamantă a arătat că, în cauză, contrar susținerilor recurentelor-pârâte, instanța de apel a respectat normele de drept material incidente, reglementate de art.563 C.civ., art.46 și urm. din Legea nr. 350/2001.

Astfel, a apreciat că soluția instanței de apel cu privire la respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a recurentelor-pârâte este corectă, întrucât, din probatoriul administrat, instanțele de fond și apel au constatat și reținut că acestea au avut efectiv posesia terenului revendicat.

În ceea ce privește critica recurentelor-pârâte cu privire la soluția instanței de apel referitoare la capătul de cerere privind revendicarea imobilului, recurenta-reclamantă a susținut caracterul nefondat al acesteia, întrucât, potrivit probelor administrate în cauză, încă din anul 1999, când a fost aprobat planul urbanistic general al municipiului Drobeta Turnu Severin, s-a prevăzut că terenul proprietatea sa urmează a fi afectat de realizarea obiectivului „Prelungirea Bd. A.", dar cu toate că imobilul a fost preluat efectiv în anul 2003, nu s-a respectat obligația de expropriere cu plata unei juste și prealabile despăgubiri, conform dispozițiilor legale. Din acest motiv, s-a aflat în imposibilitatea exercitării prerogativelor dreptului de proprietate.

Critica recurentelor-pârâte ce vizează soluția instanței de apel privind obligarea la plata despăgubirilor aferente lipsei de folosință a terenului, a fost apreciată de către recurenta-reclamantă ca nefondată, arătând că este îndreptățită să primească suma solicitată prin cererea de chemare în judecată, calculată conform HCL nr.24/2005 a Municipiului Drobeta Turnu Severin, care prevede un preț de 2,34 euro/lună, deoarece terenul a fost folosit cu destinația de stradă fără ca, în prealabil să fie declarată utilitatea publică a acestuia și efectuată procedura de expropriere, cu plata unei juste și prealabile despăgubiri, cu atât mai mult cu cât acesta este situat în cea mai importantă zonă comercială a localității, având acces la toate utilitățile necesare.

Prin întâmpinarea formulată, recurentele-pârâte au solicitat, în principal, anularea recursului declarat de recurenta-reclamantă pentru nemotivarea acestuia în termenul legal și pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art.488 alin. (1) C.proc.civ., iar în subsidiar, respingerea acestuia, ca nefondat.

Recurentele-pârâte au arătat că recurenta-reclamantă a enunțat în mod generic motivele de casare prevăzute de art.488 alin. (1) pct.6 și 8 C.proc.civ., iar criticile formulate în cererea de recurs vizează netemeinicia deciziei atacate și, nu nelegalitatea acesteia.

Recurentele-pârâte au susținut că motivul de recurs referitor la reducerea cuantumului despăgubirilor este nefondat, întrucât pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a avut în vedere concluziile expertului, care a stabilit despăgubirile la valoarea de 0,50 lei/mp/lună, față de care recurenta-reclamantă nu a formulat obiecțiuni. Ca atare, au considerat că soluția pronunțată de instanța de apel prin care despăgubirile au fost determinate la valoarea menționată, pentru o perioadă de trei ani, este justă, deoarece în zona unde este situat imobilul nu există o piață de închiriere a terenurilor, aspect de rezultă din răspunsul formulat de expert la data de 11.11.2015.

Apărările recurentei-reclamante cu privire la faptul că expertul nu a avut la dispoziție contractele de concesiune la care s-a făcut referire în adresa din 23.10.2012, emisă de Primăria Municipiului Drobeta Turnu Severin au fost apreciate ca nefondate față de împrejurarea că părțile și instanța de apel nu a considerat oportună examinarea contractelor de concesiune. De altfel, această susținere este formulată tardiv, în condițiile în care recurenta-reclamantă nu a formulat obiecțiuni la punctul de vedere exprimat de expert.

Criticile recurentei-reclamante cu privire la faptul că despăgubirile trebuiau formulate în raport de HCL nr.24/2005 au fost apreciate ca nefondate întrucât această hotărâre stabilește chiriile care se percep pentru terenurile care aparțin domeniului privat al localității pe care se desfășoară activități comerciale. Or, în cauză, imobilul reclamantei nu face parte din domeniul privat al municipiului Drobeta Turnu Severin și nu este folosit în scopuri comerciale, fiind situat într-o zonă în care nu există oferte de închiriere ale unor imobile similare.

De asemenea, recurentele-pârâte au arătat că textele legale invocate de recurenta-reclamantă pentru a susține soluția instanței de fond privind acordarea despăgubirilor pentru lipsa de folosință a terenului sunt nefondate, având în vedere că acestea nu își găsesc aplicabilitatea cu privire la modul în care sunt determinate, ci reglementează dreptul de proprietate, atributele acestuia și acțiunea în revendicare.

Criticile care vizează aplicarea greșită în cauză a standardelor de evaluare internațională IVSC și a metodologiilor de lucru recomandate de ANEVAR pentru aplicarea metodei comparației directe au fost apreciate, ca nefondate, întrucât acestea nu au fost invocate în condițiile art.337 C.proc.civ. pentru a fi soluționate de expert.

În ceea ce privește susținerea recurentei-reclamante legată de perioada pentru care au fost acordate despăgubirile, respectiv aprilie 2011 - aprilie 2014, recurentele-reclamante au arătat că este nefondată, deoarece aceasta nu a solicitat acoperirea prejudiciului și pentru perioada cuprinsă în intervalul aprilie 2014 și data soluționării cauzei, cadrul procesual fiind stabilit prin cererea de chemare în judecata, instanța pronunțându-se în limitele învestirii sale.

Prin rezoluția din 5.04.2016 Completul de filtru, a dispus comunicarea întâmpinării formulate de recurenta-reclamantă către recurentele-pârâte, cu mențiunea că au obligația de a depune răspuns la întâmpinare în termen de cel mult 10 zile de la data comunicării, conform dispozițiilor art. XVII alin.(3) coroborate cu cele ale art. XV alin. (4) din Legea nr.2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă. Totodată, a dispus comunicarea întâmpinării formulate de recurentele-pârâte, recurentei-reclamante, cu aceeași mențiune.

La data de 20.04.2016, recurentele-pârâte au depus răspuns la întâmpinarea formulată de recurenta-reclamantă, în condițiile prevăzute de art. XVII alin. (3), coroborate cu cele ale art. XV alin. (4) din Legea nr. 2/2013, prin care au arătat, în esență, că nu au avut posesia imobilului revendicat. De asemenea, au menționat că lucrările de termoficare menționate în adresa din 10.10.2003 au fost efectuate ulterior, pe un traseu care ocolea terenul proprietatea recurentei-reclamante, astfel că nu a fost prejudiciată prin executarea acesteia.

Recurentele-pârâte au precizat ea recurenta-reclamantă nu a contestat planurile urbanistice general și zonal, ci, dimpotrivă, s-a folosit de prevederile acestora pentru a înstrăina o parte din terenurile parcelate în baza acestor documente.

Cu privire la susținerile recurentei-reclamante ce vizează preluarea terenului fără o dreaptă și prealabilă despăgubire, recurentele-pârâte au arătat că acestea sunt nefondate, întrucât, deși aceasta a avut cunoștință de faptul că terenul este prevăzut pentru prelungirea Bd. A., nu a contestat la instanța de contencios administrativ măsura interzicerii amplasării construcțiilor pe traseul străzilor propuse, aspect ce denotă acceptarea tacită a acesteia. Recurentele-pârâte au adus în discuție și refuzul constant al recurentei-reclamante în vederea realizării unui schimb de terenuri.

Referitor la despăgubirile la plata cărora au fost obligate prin decizia curții de apel, recurentele-pârâte au susținut că faptul că terenul a fost prevăzut ca prelungire a Bd. A. în PUZ și PUG nu echivalează cu deposedarea de acesta și, nici cu faptul că ar fi devenit drum public, aflat în folosința Municipiului Drobeta Turnu Severin.

La data de 20.04.2016, recurenta-reclamanta a depus răspuns la întâmpinarea formulată de recurentele-pârâte, prin care a arătat că excepția nulității recursului, invocată de acestea este neîntemeiată, întrucât criticile privesc nelegalitatea hotărârii atacate din perspectiva reducerii cuantumului despăgubirilor, ca urmare a aplicării greșite a dispozițiilor art. 555, art. 563, art. 1349 alin. (1) C.civ., art.44 alin.(2) din Constituția României, art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană, precum și a Standardelor de evaluare interne și internaționale, motiv pentru care a solicitat casarea deciziei în baza prevederilor art.488 alin. (1) pct.6 și 8 C.proc.civ.

Pe fond, a reiterat motivele expuse în cererea de recurs, arătând, în esență, că refuzul efectuării unui schimb de terenuri este justificat de disproporția valorică dintre imobilul în litigiu și cei din zona ANL, propus de recurentele-pârâte.

De asemenea, a susținut că a fost deposedată abuziv de teren, în lipsa declarării utilității publice și a stabilirii unei drepte și prealabile despăgubiri, care nu pot fi calculate decât la valoarea minimă de 2.34 euro/mp/lună, întrucât imobilul a fost folosit cu destinația de drum public. Aceste despăgubiri trebuiau, în opinia sa, să fie acordate până la data pronunțării hotărârii de către instanța de apel și, nu pentru perioada aprilie 2011 - aprilie 2014, după cum, în mod greșit, a dispus aceasta.

Recurenta-reclamanta a arătat că despăgubirile pe care le-a solicitat puteau fi stabilite în baza HCL nr.24/2005 a Consiliului Local al Municipiului Drobeta Turnu Severin, întrucât terenul a fost preluat abuziv și folosit fără declararea utilității publice și plata unei drepte și prealabile despăgubiri.

În condițiile reglementate de art.493 alin. (2) C.proc.civ. prin rezoluția din 26.04.2016, s-a procedat la întocmirea raportului privind admisibilitatea în principiu a recursului, prin raport constatându-se că acesta nu este admisibil față dispozițiile art. XVIII alin. (2) din Legea nr.2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.

Prin rezoluția din 27.04.2016 Completul de filtru a analizat condițiile raportului și, constatând că acesta întrunește condițiile prevăzute de dispozițiile art.493 alin. (3) C.proc.civ., a dispus comunicarea acestora părților litigante, pentru formularea în scris a unui punct de vedere conform art.493 alin. (4) din același act normativ.

Prioritar, examinării recursurilor declarate împotriva deciziei civile nr.5843/2015 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, în raport de dispozițiile art.33 alin. (1) din OUG nr. 80/2013 și, respectiv de dispozițiile art.197 din noul Cod procedură civilă, Înalta Curte urmează a verifica îndeplinirea obligațiilor de timbrare a căii de atac a recursului.

Astfel, potrivit art.31 alin. (1) și art.32 din OUG nr.80/2013, determinarea cuantumului taxelor judiciare de timbru pentru acțiunile și cererile introduse la instanțele judecătorești se face de către instanța de judecată. Taxele judiciare de timbru se datorează atât pentru judecata în primă instanță, cât și pentru exercitarea căilor de atac, în condițiile prevăzute de lege.

În conformitate cu art.33 alin. (1) din OUG nr.80/2013 taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, cu excepțiile prevăzute de lege.

În acest sens art. 197 din noul Cod procedură civilă, prevede că "

în cazul în care cererea este supusă timbrajului, dovada achitării taxelor datorate se atașează cererii. Netimbrarea sau timbrarea insuficientă atrage sancțiunea anulării cererii

".

Din perspectiva dispozițiilor legale sus evocate, Înalta Curte constată că cererea de recurs formulată de recurentele pârâte a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art.488 pct. 8 C.proc.civ.

În raport de dispozițiile art.24 alin. (1) teza I și art.34 alin. (1) din OUG nr.80/2013, recurentele pârâte aveau obligația de plată a taxei de timbru aferentă căii de atac a recursului, în cuantum de 3.679,68 lei.

Prin adresele din 26.02.2016, s-a pus în vedere recurentelor pârâte, obligația achitării taxei judiciare de timbru, în cuantum de 3,679,68 lei, sub sancțiunea anulării căii de atac exercitate.

Cum recurentele pârâte nu au făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru, Înalta Curte a constatat ca, în cauză operează sancțiunea prevăzută de dispozițiile art.197 teza a II-a C.proc.civ., sens în care a dispus anularea ca netimbrat a recursului declarat recurentele pârâte.

În ceea ce privește recursul declarat de recurenta reclamantă,

întemeiat pe dispozițiile art.488 alin. (1) pct.6 și 8 C.proc.civ., Înalta Curte reține că aceasta s-a conformat obligațiilor prevăzute de dispozițiile art. 197 C.proc.civ., atașând cererii de recurs, dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 6.930 lei.

Prin urmare, recursul reclamantei-recurente întemeiat pe dispozițiile art.488 alin.(1) pct.6 și 8 C.proc.civ., urmează a fi examinat din perspectiva admisibilității lui în raport de dispozițiile art.248 alin. (1) C.proc.civ., coroborate cu cele ale art.493 alin. (5) din același act normativ.

Astfel, Înalta Curte reține următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 18.04.2014 pe rolul Tribunalului Mehedinți, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Drobeta Turnu Severin și Instituția Primarului Municipiului Drobeta Turnu Severin. obligarea acestora să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul intravilan în suprafață de 2.684 mp, situat în municipiul Drobeta Turnu Severin; obligarea la plata despăgubirilor în cuantum de 850.000 lei, reprezentând lipsa de folosință a terenului proprietatea sa, calculat la nivelul chiriei de 2.34 euro/mp/lună, conform HCL a Municipiului Drobeta Turnu Severin nr.24/2005, pentru perioada cuprinsă în intervalul aprilie 2011 - aprilie 2014.

În cauză, litigiul dedus judecății are ca obiect o acțiune în revendicare imobiliară, evaluabilă în bani, iar bunul are o valoare de 210.000 lei, conform precizării făcute de recurenta-reclamantă în cuprinsul cererii de chemare în judecată, deci sub pragul valoric de 1.000.000 lei, prevăzut de art. XVIII din Legea nr.2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și

pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.

Potrivit dispozițiilor art. XVIII din Legea nr.2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă,"

în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare o acestui act normativ, respectiv 15.02.2013, și până la data de 31 decembrie 2015 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct.1 lit. a) - i) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv."

Prin urmare, hotărârile pronunțate în cererile mai sus menționate, identificate fie după obiect, fie după valoarea acestuia, nu sunt susceptibile de recurs.

Chiar dacă, prin cererea de chemare în judecată recurenta-reclamantă a solicitat și obligarea pârâtelor la plata despăgubirilor în cuantum de 850.000 lei, precizate ulterior la suma de 1.025.000 lei, izvorâte din lipsa de folosință a terenului, aceasta reprezintă un petit accesoriu capătului principal al acțiunii în revendicare, întrucât soluția prin care va fi dezlegat depinde și se raportează la petitul principal.

Ca atare, deși valoarea despăgubirilor depășește criteriul valoric prevăzut de art.483 alin. (2) C.proc.civ., această împrejurare nu are înrâurire asupra căii de atac ce poate fi exercitată în cauză, în raport de caracterul accesoriu al cererii față de petitul principal ce vizează revendicarea imobilului.

Acest aspect rezultă din interpretarea dispozițiilor art.460 alin. (2) C.proc.civ., conform cărora

„dacă prin aceeași hotărâre au fost soluționate și cereri accesorii, hotărârea este supusă în întregul ei căii de atac prevăzute de lege pentru cererea principală".

Prevederile legale mai sus enunțate dau expresie principiului "accesorium sequitur principale", astfel încât calea de atac formulată împotriva soluției pronunțată asupra cererii accesorii este aceeași cu cea prevăzută de lege pentru cererea principală, atunci când sunt soluționate prin aceeași hotărâre.

Faptul că în cuprinsul dispozitivului deciziei atacate instanța a arătat ca aceasta este supusă recursului în termen de 30 de zile de la comunicare nu are relevanță, întrucât dispozițiile art.457 C.proc.civ., care consacră principiul legalității căii de atac, prevăd la alin. (1) și (2) că

„hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de alac prevăzute de lege, in condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei și, că mențiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de alac deschisă contra acesteia nu are niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege.''''

Din perspectiva celor expuse, având în vedere dispozițiile art. 493 alin. (5) C.proc.civ., în ceea ce privește recursul declarat de reclamantă, Înalta Curte l-a respins ca inadmisibil.