ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5895/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5895/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin

Decizia civilă nr. 62 din 5 februarie 2007 a Curții de Apel Craiova,

irevocabilă prin Decizia nr. 305 din 21 ianuarie 2008 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, s-a admis apelul reclamantului R.D. împotriva Sentinței

civile nr. 1449 din 12 octombrie 2006 a Tribunalului Mehedinți în

contradictoriu cu intimatele pârâte Primăria municipiului Turnu Severin și C.M.

P. Drobeta-Turnu Severin, s-a schimbat sentința în sensul că s-a admis acțiunea

reclamantului și s-a constatat nulitatea parțială a Dispoziției nr. 1270/2006

emisă de Primăria municipiului Drobeta-Turnu Severin, privind acordarea de

măsuri reparatorii pentru suprafața de 143,25 mp, s-au menținut celelalte

măsuri ale dispoziției, pârâta C.M. "P." Drobeta-Turnu Severin, fiind

obligată să emită dispoziție motivată privind notificarea reclamantului pentru

suprafața de 143,25 mp.

S-a reținut în

considerentele deciziei că, pârâta C.M. "P." Drobeta-Turnu Severin

este deținătoarea terenului pentru care a fost notificată Primăria

Drobeta-Turnu Severin, conform Legii nr. 10/2001 astfel că, în temeiul art. 20

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, aceasta este competentă să se pronunțe prin

dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură ori, atunci când

legea o prevede, asupra ofertei de restituire prin echivalent.

Ori, cum notificarea

cu privire la terenul deținut de pârâta C.M. "P." Drobeta-Turnu

Severin, nu a fost soluționată de unitatea deținătoare, ci de Primăria

municipiului Drobeta-Turnu Severin, sub acest aspect, dispoziția este nelegală,

urmând a fi menținută doar în ceea ce privește acordarea măsurilor reparatorii

pentru măsurile expropriate și demolate.

Prin Hotărârea nr. 2

din 28 mai 2008, Adunarea Generală Extraordinară a membrilor cooperatori ai

C.M. "P." Drobeta-Turnu Severin, a hotărât acordarea de măsuri

reparatorii în echivalent conform Legii nr. 10/2001, în sumă de 68.925 lei în

favoarea reclamantului R.D., pentru terenul în suprafață de 78,16 mp ocupat de

construcția C.T. - proprietatea S.C.M. "P." Drobeta-Turnu Severin.

Prin Decizia nr.

362/R din 10 februarie 2009 pronunțată de Tribunalul Mehedinți s-a stabilit cu

putere de lucru judecat că Hotărârea nr. 2 din 29 mai 2008 nu echivalează cu o

dispoziție de restituire în condițiile Legii nr. 10/2001 și care să poată fi

contestată în condițiile acestei legi.

Astfel, pe parcursul

soluționării cauzei pendinte, pârâta a emis Dispoziția nr. 535 din 12 mai 2009

prin care a dispus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent conform Legii

nr. 10/2001 pentru terenul în suprafață de 78,16 mp proprietatea reclamantului

R.D. ocupat de construcția "C.T." ce aparține pârâtei în sumă de

68.781 lei.

În ceea ce privește

excepția tardivității formulării acțiunii, tribunalul a constatat că este

neîntemeiată întrucât reclamantul s-a conformat disp. art. 26 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001, introducând contestația înlăuntrul termenului de 30 de zile

prevăzut de acest text de lege de la comunicarea dispoziției emisă de unitatea

deținătoare.

Cum dispoziția a fost

comunicată reclamantului la 12 mai 2009 iar, acesta și-a precizat acțiunea inițială

prin care a arătat că înțelege să conteste dispoziția, la data de 19 mai 2009,

rezultă că prezenta contestație a fost introdusă în termenul legal, motiv

pentru care excepția tardivității va fi respinsă.

În ceea ce privește

fondul contestației, tribunalul a constatat că aceasta este temeinică și legală

din considerentele ce urmează.

Potrivit disp. art. 3

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, sunt îndreptățiți la măsuri

reparatorii în natură sau după caz, prin echivalent proprietarii imobilelor la

data preluării în mod abuziv a acestora.

Așa cum rezultă din

copia procesului-verbal întocmit la 20 ianuarie 1973 (prin care s-a stabilit

valoarea imobilului din str. T., expropriat în baza Decretului nr. 226/1972),

din memoriul justificativ și din tabelul anexă nr. 19 cu proprietarii

imobilelor expropriate prin acel decret, de la reclamantul R.D. s-a expropriat

suprafața totală de 78,16 mp compusă din suprafața construită de 58,16 mp și 20

mp partea reclamantului din curtea comună de 60 mp deținută împreună cu vecinii

G.S. și R.G.

Dovadă certă a

suprafeței de teren care a fost preluată de la reclamant, este și schița anexă

la decretul de expropriere aflată la dosar în care este descrisă fiecare

suprafață de teren, construcții și curte din P.E. colț cu str. T., expropriate

de la reclamant și de la vecinii acestuia R.G. și G.S.

Din înscrisurile

menționate mai sus a rezultat că, reclamantul a fost expropriat de suprafața

totală de 78,16 mp pentru care i s-a recunoscut dreptul la despăgubiri prin

dispoziția emisă de pârâtă.

Certificatul de

moștenitor nr. x/1954 pe care îl exhibă reclamantul pentru a dovedi că la

adresa din str. T. a avut în realitate o suprafață mai mare (148,25 mp) decât

cea menționată în dispoziția contestată, nu constituie o dovadă a proprietății

asupra acestei ultime suprafețe, fiindcă certificatul de moștenitor nu

reprezintă titlu de proprietate.

Testamentul întocmit

la 7 mai 1953 de tatăl reclamantului, soției sale - respectiv mamei

reclamantului, vizează imobilul situat în str. LV.S. care are ca vecini pe R.G.

(unul dintre proprietarii expropriați împreună cu reclamantul), str. R., str.

LV.S. și M.D., însă nu este prevăzută suprafața proprietății testate.

În certificatul de

moștenitor menționat mai sus învecinările terenului din T. fostă LV.S., nu

corespund celor din schița întocmită cu ocazia preluării.

Prin urmare, în

limita învecinărilor înscrise în testament, singura dovadă certă a suprafeței

expropriate o reprezintă înscrisurile întocmite cu ocazia preluării prin

expropriere respectiv, procesul-verbal încheiat la 20 ianuarie 1973, memoriu

justificativ, tabelul anexă nr. x și schița anexă H - planul de situație al

imobilelor expropriate prin Decretul nr. 226/1972.

Cum sarcina probei

proprietății imobilului la momentul deposedării abuzive revine în exclusivitate

persoanei care pretinde dreptul, în conformitate cu prevederile art. 3 alin.

(1) lit. a) și ale art. 23 din Legea nr. 10/2001 și cum, reclamantul nu a

produs dovezi certe din care să rezulte că i s-a expropriat o suprafață mai mare

decât cea înscrisă în actele sus-menționate, tribunalul a apreciat că,

reclamantul este îndreptățit la măsuri reparatorii în echivalent, doar pentru

suprafața menționată în dispoziția contestată.

Susținerea

reclamantului referitoare la puterea de lucru judecat a Deciziei civile nr. 62

din 5 februarie 2007 pronunțată de Curtea de Apel Craiova prin care s-a dispus

ca pârâta să emită dispoziție motivată privind notificarea reclamantului pentru

suprafața de 143,25 mp, a fost considerată întemeiată întrucât, prin respectiva

decizie nu a fost examinat fondul dreptului cuvenit reclamantului, ci doar

persoana care trebuie să emită dispoziția, urmare notificării formulate.

Împotriva sentinței a

declarat apel reclamantul R.D. solicitând admiterea apelului, iar pe fond să

fie obligată intimata pârâtă la plata despăgubirilor ce i se cuvin, cu plata

cheltuielilor de judecată.

A arătat că

respingerea cererii pentru efectuarea unei expertize tehnice de specialitate în

vederea valorii terenului, cu motivarea că numai Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor are această competență de evaluare, este în afara

legii, întrucât Titlul VII Cap. II, III din Legea nr. 247/2005 se referă numai

la imobilele preluate abuziv de statul român, nu și la acelea preluate și

deținute la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, de o organizație

cooperatistă sau de orice altă persoană juridică, care prin organele de

conducere, restituie în natură sau acordă măsuri reparatorii prin echivalent.

În aceste condiții,

soluționarea contestației, stabilirea legalității deciziei, stabilirea

cuantumului și acordarea despăgubirilor, revenea exclusiv instanței.

Cea de-a doua critică

vizează greșita respingere a excepției puterii de lucru judecat, prin raportare

la Decizia civilă nr. 62/2007 a Curții de Craiova, irevocabilă prin Decizia nr.

305/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin această ultimă hotărâre,

instanța, analizând motivul de recurs invocat de intimata pârâtă C.M., privind

suprafața de teren de 78,16 mp și nu de 143,25 mp.

Totodată a arătat că

intimata C.M. nu a contestat dispoziția inițială emisă de Primăria Municipiului

Drobeta-Turnu Severin.

Pe fond menționează

că a făcut dovada cu actele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 259/1926

și nr. 24/1903, actul de donație nr. 796/1927 și celelalte probe administrate

în cauză, testament, certificat de moștenitor, că suprafața terenului

expropriat a fost de 143,25 mp, cât s-a solicitat prin notificare, acte pe care

instanța nu le-a luat în considerare.

Potrivit partajului

voluntar din 1846, ținându-se seama și de lungimea terenului de 32 m dinspre

str. R. de la răsărit și proprietatea M.P. de la apus, suprafața totală a

terenului a fost de 576 mp, fiecărui coproprietar revenindu-i 288 mp.

Potrivit partajului

și schiței - lotul I - cu clădirile de pe el a revenit autorului apelantului

reclamant P.R. în suprafață de 226 mp, iar lotul II lui G.R., în suprafață de

351 mp, diferența de până la 226 mp și anume 125 mp au rămas în indiviziune

pentru intrarea la imobile și deservirea utilităților din curtea rămasă în

indiviziune forțată.

Împotriva acestei

hotărâri de declarat apel reclamantul R.D. iar prin Decizia civilă nr. 341 din

14 decembrie 2009 a Curții de Apel Craiova s-a admis apelul s-a schimbat

hotărârea instanței de fond în parte în sensul admiterii în parte a

contestatoarei completate și precizate și s-a anulat în parte Dispoziția nr.

535 din 12 mai 2009 emisă de S.C.M. P. Drobeta-Turnu Severin și s-a constatat

dreptul reclamantului la măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile

Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru terenul în suprafață de 78,16 mp

situat în Municipiul Drobeta-Turnu Severin "C.T." și s-a menținut

restul dispozițiilor sentinței civile în ce privește excepția tardivității.

Pentru a pronunța

această hotărâre instanța de apel a reținut următoarele considerente:

Prima și ultima

critică sunt legate între ele prin scopul urmărit și anume, efectuarea unui

raport de expertiză în speță, în vederea stabilirii cuantumului despăgubirilor

apreciate de către apelant ca fiind derizorii stabilite prin dispoziția atacată

emisă de către intimată.

Așa cum s-a arătat,

în cauză nu se impune efectuarea unei expertize pentru stabilirea cuantumului

despăgubirilor, întrucât potrivit dispozițiilor Titlului VII din Legea nr.

247/2005, instanța nu mai are competența de a stabili cuantumul despăgubirilor.

Prin Decizia nr. 52

din iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a stabilit că

prevederile cuprinse în art. 16 și urm. din Legea nr. 247/2005 privind

procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică

deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate

în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005.

Prin urmare per a

contrari aceste prevederi ale art. 16 și urm. din legea menționată se aplică

deciziilor/dispozițiilor emise ulterior intrării în vigoare a Legii nr.

247/2005.

În prezent pentru

această ultimă situație, instanța potrivit modificărilor Legii nr. 10/2001 prin

Legea nr. 247/2005 titlul VII, Cap. II, V și urm. ale dispoziții sunt de

imediată aplicare, nu are competență, prerogativa de a stabili și individualiza

cuantumul și natura despăgubirilor, a măsurilor reparatorii, întinderea lor sau

modalitatea de acordare a acestora - această competența revine organismelor

înființate potrivit Legii nr. 247/2005 Titlul VII, Cap. V.

Aceste prerogative

aparțin comisiilor înființate potrivit Legii nr. 247/2005.

Nu poate fi primită

susținerea apelantului că Titlul VII, Cap. I, II, III se referă numai la imobile

preluate abuziv de Statul Român, nu și la acelea preluate și deținute la data

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, "de o organizație cooperatistă

sau de orice altă persoană juridică, care prin organele de conducere, restituia

în natură sau acorda măsuri reparatorii prin echivalent".

Oricum, la origine

preluarea acestui teren s-a făcut, în mod indubitabil tot de către stat. Faptul

că în prezent este deținut de către intimată, nu înseamnă că aceasta l-a

preluat direct și individual, aceasta neexistând ca societate independentă

separată de stat la vremea respectivă, preluarea s-a făcut de către stat

conform procesului-verbal de preluare, și din diverse împrejurări determinate

de situația existentă la acel moment. Acest teren actualmente este deținut de

către intimată.

Astfel potrivit

memoriului justificativ (dosar fond), terenurile au fost trecute în

proprietatea statului, potrivit art. 1 al Decretului Consiliului Stat al RSR

nr. 226 din 31 mai 1972, cu scopul de a se trece doar în folosința Cooperativei

P. cu sediul în orașul Drobeta-Turnu Severin.

În primul rând

esențial de subliniat este faptul că apelantul citează art. 21 din Legea nr.

10/2001 în mod incorect și distorsionat.

Art. 21 din Legea nr.

10/2001 - pentru că față de cum este parțial redat corect, (fără a-l indica

numeric), instanța apreciază că acesta a fost citat în apel - prevede stricto

sensu că "Imobilele deținute la data intrării în vigoare a legii de o

organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public,

vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau, după

caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității

deținătoare".

Prin urmare, strict

acest text de lege prin el însuși nu prevede nici o referire la acordarea

măsurilor reparatorii prin echivalent, așa cum a încercat să-l redea apelantul

în cererea formulată.

Acest articol nu

trebuie privit însă în mod trunchiat ci, coroborat cu dispozițiile art. 1 din

lege care prevede că imobilul preluat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989, de către, în speță, organizație cooperatistă, este posibilă acordarea de

măsuri reparatorii în echivalent când restituirea în natură nu mai este

posibilă.

Or, în speță potrivit

dispoziției emise restituirea în natură nu este posibilă, prin urmare

reclamantul apelant fiind îndreptățit la măsuri reparatorii prin echivalent.

Se ține seama în

cauză, că potrivit principiului disponibilității, reclamantul a înțeles să

învestească instanța cu o acțiune, având ca obiect doar stabilirea întinderii

dreptului și stabilirea cuantumului despăgubirilor la care este îndreptățit,

fără nici o altă solicitare. Aceste singure aspecte au fost în continuare

susținute prin cererea de apel.

Instanța în această

situație este ținută potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ., să se pronunțe

în limitele învestirii sale, în raport de voința părții care și-a stabilit

astfel obiectul acțiunii.

Așadar că aceste

măsuri reparatorii prin echivalent propuse de către intimată, se stabilesc de

către Comisia Centrală, rezultă din interpretarea coroborată a dispozițiilor

Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Astfel în Cap. I art.

1 - legea face referire în privința procedurii de acordare a despăgubirilor

aferente, la toate imobilele preluate abuziv, indiferent de persoana juridică

ce a preluat imobilul iar Cap. V, art. 16 este edificator.

Astfel art. 16 alin.

(1) se referă la faptul că deciziile/dispozițiile emise de entitățile învestite

cu soluționarea notificării, fără a distinge după cum este o organizație

cooperatistă sau altă persoană juridică și în care s-au consemnat sume care

urmează a se acorda ca despăgubiri însoțite de documentația aferentă, se predau

pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale,

pe județe.

În speță, intimata

este entitatea învestită cu soluționarea notificării în sensul legii.

Pentru dispozițiile

emise de către autoritățile administrative publice locale se prevede în alin.

(2

1

) o altă procedură specială, în sensul că aceste dispoziții vor

fi centralizate pe județe, la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de

Prefect către Secretarul Comisiei Centrale.

Prin urmare, atâta

timp cât pentru autoritățile administrative locale se prevede o procedură

distinctă în alin. (2

1

) art. 16 față de cea prevăzută în alin. (1)

al aceluiași articol pentru entitățile învestite cu soluționarea notificării -

reiese clar că alin. (1), nu se referă la autoritățile administrative publice

locale, ci la toate celelalte persoane juridice, entități învestite cu

soluționarea notificării, în a căror categorie intră intimata SCM P.

Drobeta-Turnu Severin, ca persoană juridică revăzută în art. 1 și celelalte

articole ale Legii nr. 10/2001, la care se referă expres această lege.

Prin urmare, această

procedură prevăzută în Titlul VII din Legea nr. 247/2005, se aplică și

intimatei așa încât, instanța de judecată nu mai este abilitată să stabilească

cuantumul despăgubirilor și ca atare ne mai impunându-se efectuarea unei

expertize în cauză cu acest obiectiv.

Legea stabilește o

metodologie unică în această privință și ca atare intimata, față de procedura

reglementată expres de lege nici nu mai putea ea însăși prin actul emis în 2008

- când deja intrase în vigoare Legea nr. 247/2005 - să mai stabilească

despăgubiri, ci trebuia să facă propuneri de acordare a despăgubirilor în

conformitate cu dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, existând

posibilitatea pentru apelant ca ulterior finalizării acestei proceduri la

Comisia Centrală, în caz de nemulțumire sub aspect valoric, să atace ulterior

pe calea contenciosului administrativ.

Chiar și din

interpretarea logică și gramaticală a art. 3 din Legea nr. 247/2005, Titlul VII

- care prevede la lit. c) înțelesul unor termeni și expresii din lege, se

confirmă faptul că legea prevede distinct procedura prevăzută în prezentul

titlu, ca metodologie unică, atât pentru persoana juridică cum ar fi AVAS, MFP,

alte autorități publice centrale sau locale cât și pentru orice altă unitate

deținătoare altele decât cele enumerate și în categoria cărora intră conform

art. 1 din Legea nr. 10/2001 și organizațiile cooperatiste.

Aceasta rezultă din

explicația dată în acest text de lege a noțiunii de entitate învestită cu

soluționarea notificării și prin folosirea conjuncției sau a unei unități

deținătoare sau persoană juridică abilitată de lege (AVAS, MFP, etc.), însuși

legiuitorul făcând expres această distincție a ceea ce înseamnă entitate

învestită cu soluționarea notificării, prin forma gramaticală folosită și prin

raportare la textele Legii nr. 10/2001 în ansamblul ei.

Legiuitorul a

prevăzut această procedură specială în Titlul VII al Legii nr. 247/2005, tocmai

pentru a se ajunge la un mod de soluționare unitar și centralizat.

De reținut, că

apelantul nu contestă restituirea în natură care este imposibilă, ci contestă

despăgubirile, evaluarea acestora, aspect care așa cum s-a arătat nu instanța

trebuie să le stabilească, instanța fiind ținută să aplice dispozițiile

imperative ale legii și ale Deciziei nr. 52/2007 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție - decizie pronunțată în recurs în interesul legii.

Prin urmare în mod

corect nu se impune efectuarea de către instanță a probei cu expertiză având ca

obiectiv stabilirea cuantumului despăgubirilor, neputând fi primită în

consecință, nici ultima critică a apelului referitoare la cuantumul derizoriu

al despăgubirilor stabilite prin dispoziția atacată, emisă către intimată,

atâta vreme cât abilitata a stabili cuantumul despăgubirilor în această

situație este Comisia Centrală așa cum s-a arătat - Legea nr. 10/2001 stabilind

o metodologie unică.

Celelalte două

critici ale apelului se circumscriu aceleași idei și scopul urmărit și anume

stabilirea întinderii dreptului. Se reține că instanța de apel prin Decizia

anterioară nr. 62/2007 de care se prevalează apelantul, nu a tranșat problema

întinderii dreptului reclamantului, neanalizând pe fond acest aspect, ci

soluția pronunțată a avut caracter strict procedural și anume de obligare a

intimatei la emiterea unei dispoziții privind notificarea reclamantului pentru

suprafața de 143,25 mp.

Referirea instanței

la suprafața de 143,25 mp - nu este în sensul stabilirii întinderii dreptului

reclamantului, ci face trimitere doar la suprafața la care face referire

reclamantul și asupra căreia s-a pronunțat Primăria Municipiului Drobeta-Turnu

Severin prin dispoziție, de fapt este descrisă dispoziția în privința celor

reținute prin aceasta.

De asemenea nici prin

Decizia nr. 305/2008 Înalta Curte de Casație și Justiție nu s-a tranșat în mod

exclusiv această problemă a întinderii dreptului reclamantului. Pe fond în

considerentele acestei decizii trebuie făcută distincția între suprafața

expropriată, la această noțiune referindu-se intimata în recurs și suprafața

solicitată la care se face referire în considerente de către instanță, și ceea

ce se cuvine reclamantului. Înalta Curte de Casație și Justiție reține în

considerente (ultimul paragraf), aspecte referitoare strict la suprafața

solicitată, arătând că s-a solicitat suprafața de 143,25 mp în loc de 78,16 mp,

dar nu stabilește ceea ce se cuvine părții, întinderea dreptului. Instanța

vorbește doar de suprafața solicitată nu de cea expropriată sau cuvenită, nu a

stabilit întinderea dreptului - care așa cum reiese din decizie nu a făcut

obiectul de analiză. Această cauză a avut ca obiect în recurs, față de soluția

pronunțată de Curtea de Apel Craiova - stabilirea deținătorului terenului și

cine trebuie să soluționeze notificarea. S-a mai reținut că în cauză nu există

autoritate de lucru judecat așa cum pretinde apelantul, nefiind incidente

dispozițiile art. 166 C. proc. civ. și nici art. 1201 C. civ., neexistând

tripla identitate de obiect, părți și cauză cerute de lege și că nu trebuie

confundată puterea de lucru judecat cu efectul substanțial al actului

jurisdicțional. Ea vizează nu numai soluția pe fond, ci trebuie privită și din

punct de vedere procedural. Din acest punct de vedere s-a reținut că trebuie

făcută o distincție netă între opozabilitatea efectului substanțial și puterea

de lucru judecat. Uneori confundându-se cele două noțiuni se vorbește de putere

de lucru judecat absolută care în realitate nu este altceva decât

opozabilitatea erga omnes efectelor substanțiale ale hotărârii pronunțate în

anumite materii, în care modificarea unei situații juridice trebuie oricum și

respectată de toate subiectele de drept civil.

În speță nu se

regăsește nici această ultimă situație, atâta vreme cât, prin hotărârea

pronunțată anterior și la care face referire apelantul, problema întinderii

dreptului nu a fost tranșată pe fond.

Prin urmare, se

impunea o analiză riguroasă a întinderii dreptului reclamantului de către

instanța de fond, în situația în care anterior aceasta nu a avut loc.

Oricum, este esențial

de reținut că prin notificarea formulată (Dosar nr. 4948/2006 al Tribunalului

Mehedinți) reclamantul a solicitat doar suprafața de 136,32 mp și nu 134,25 mp.

Se observă că

notificarea depusă în apel în xerocopie conține modificări vizibile ale

cifrelor suprafețelor solicitate și de aceea instanța a dispus atașarea

dosarului de la Tribunalul Mehedinți, din care reiese că suprafața este de

136,32 mp de unde rezultă că în apel s-a depus o notificare modificată.

Dar dincolo de acest

aspect, în situația în care s-ar considera că de fapt această solicitare din

notificare, deși expresă, de 136,32 mp trebuie raportată la actele de care se

prevalează reclamantul menționate în notificare, de unde ar rezulta, conform

susținerii acestuia, întinderea dreptului mai mare, atunci trebuiau analizate

aceste acte în mod coroborat cu celelalte probe administrate în cauză.

Din actele depuse la

dosar, acte proprietate, acte vânzare-cumpărare x/1926, vânzare-cumpărare

y/1903, act donație din 1927, nu reiese suprafața exactă și nici elementele

care să conducă la stabilirea în concret a suprafeței de 143,25 mp.

Certificatul de

moștenitor nu reprezintă un act prin care să se facă dovada proprietății,

neconstituind titlu de proprietate.

Toate aceste acte, de

vânzare-cumpărare, donație, dovedesc dreptul de proprietate al apelantului dar

nu și întinderea exactă a dreptului.

Însă la dosar există

elemente care dau posibilitatea stabilirii întinderii dreptului și anume:

memoriu justificativ întocmit în baza Decretului nr. 226/1972, a tabelului

anexă coroborat cu schițele aflate la dosar, din care reiese că imobilul

preluat se compunea din teren 58,16 mp construcții și 20 mp curte comună, în

total 78,16 mp.

Nu se poate reține că

suprafața de 78,16 mp este teren în plus, ce excede suprafața de 58,16 mp

ocupată de construcții, nu sunt suprafețe de teren care se adaugă una la

cealaltă, adunându-se pentru a da suprafața de 136,32 mp, ci suprafața de teren

construcții de 58,16 mp face parte, se suprapune, incluzându-se în suprafața de

78,16 mp.

Aceasta rezultă cu

prisosință din memoriul justificativ și tabelul anexă la acesta din care

rezultă fără echivoc, faptul că suprafața expropriată este de 78,16 mp din care

construcții 58,16 mp. Deci se are în vedere o singură suprafața descrisă

defalcat și nu două suprafețe distincte ce trebuie adunate.

Argumentul esențial

este adus însă de schițele (dosar apel), în care sunt evidențiate suprafața

reclamantului 58,16 mp, cea a lui Răchitan 177 mp, și cea a lui Gomu 112,45 mp,

iar curtea comună a tuturor acestora este de 60 mp pentru toate cele trei

proprietăți arătate.

Iar din mențiunile de

la dosar - unde se arată suprafața fiecăruia - reiese că prin împărțirea

suprafeței, reprezentând curtea comună la fiecare și adăugând-o la fiecare

suprafață de teren hașurată în schiță, rezultă următoarele suprafețe:

- Răchitan - 197 mp

(177 mp suprafață proprietate exclusivă la care se adaugă 20 mp curte comună).

- Gomu Spini 132,45

mp (112,45 mp proprietate exclusivă la care se adaugă 20 mp curte comună din

cei 60 mp curte comună).

- Reclamantul R.D.

78,16 mp (58,16 mp proprietate exclusivă la care se adaugă 20 mp curte comună)

deci nu mai mult de 78,16 mp.

Această probă, se

coroborează cu mențiunile din memoriul justificativ din care rezultă că terenul

expropriat are valoarea de 176 lei, iar potrivit procesului-verbal din 20

ianuarie 1973 rezultă că prețul pe mp al terenului era de 2,25 lei.

Or, la un calcul

simplu, prin împărțirea sumei totale, avută în vedere la valoarea terenului de

176 lei la valoarea pe mp de 2,25 lei, rezultă exact suprafața de 78,16 lei mp

ce a fost expropriată și la care face referire memoriul justificativ.

Or, în pofida unor

acte care demonstrează cert un anumit aspect, nu se poale reține de către

instanță o altă realitate juridică și o altă situație de fapt, față de

susținerile apelantului.

În condițiile legii,

reclamantul și-a dovedit dreptul de proprietate în condițiile art. 23 din lege

prin actele de proprietate depuse, conform și art. 23.1 din Legea nr. 250/2005,

iar întinderea dreptului, conform art. 24 din Legea nr. 10/2001 - prin

raportare la actul normativ de preluare coroborat cu celelalte probe.

Din acest punct de

vedere, nu pot fi primite nici susținerile apelantului, cu privire la faptul că

suprafața de teren avută în proprietate se poate deduce din modalitatea de

ieșire din indiviziune, astfel cum s-au stabilit loturile întrucât, nu este

conformă cu celelalte probe administrate în cauză și ca atare reclamantul

apelant nu a reușit să facă dovada susținerilor sale în privința suprafeței de

143,25 mp, în conformitate cu art. 1169 C. civ.

Prin urmare, reține

instanța de apel că dovada întinderii dreptului de proprietate se face numai în

privința suprafeței de 78,16 mp, aceasta rezultând și din actul de preluare ca

fiind expropriată, reclamantului neputându-i-se acorda așadar o suprafață mai

mare decât cea care i-a fost preluată în mod efectiv. Adică dacă i s-a expropriat

doar 78,16 mp, nefăcând dovada unei suprafețe mai mari, atunci nu poate fi

îndreptățit decât la această suprafață nu la o altă suprafață mai mare, ce nu a

făcut dovada că i s-ar fi preluat efectiv.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs reclamantul R.D. solicitând modificarea ei în sensul

admiterii apelului astfel cum a fost formulat.

Criticile aduse

hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub aspectul următoarelor

aspecte în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel reclamantul

susține ca instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii

în condițiile în care se impunea stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru

respectarea dreptului sau la un proces echitabil.

Recurentul susține

nelegalitatea hotărârii instanței de apel și prin prisma dispozițiilor art. 304

pct. 7 și 9 C. proc. civ., susținând că motivarea instanței de apel este

eronată și străină de cauză fiind dată cu aplicarea greșită a legii.

În aceeași idee să

arată că pârâta păstrând în patrimoniul său bunul imobil ce a aparținut

reclamantului, trebuie să plătească valoarea acestuia și nu statul care nu l-a

avut niciodată în patrimoniu.

Recurentul mai invocă

incidența autorității de lucru judecat prev. de art. 166 C. proc. civ. și art.

1201 C. civ. și a dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., raportat la limitele

materiale ale dreptului de proprietate al reclamantului succesorul lui R.P. și

R.V.

Se mai susține că în

realitate pârâta ocupă o suprafață mai mare de teren decât cea expropriată,

având în vedere că a construit un complex hotelier.

Examinând hotărârea

atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor art. 304 pct.

7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat.

Instanța de apel a

examinat motivele de apel invocate de reclamant prin prisma faptului că din

actele de la dosar rezultă că dovada întinderii dreptului de proprietate

vizează doar suprafața de 78,16 mp, fapt ce rezultă fără posibilitate de

echivoc din actul de preluare.

Ca atare în aceste

condiții nefiind făcută dovada preluării decât pentru suprafața de 78,16 mp,

susținerile reclamantului sunt nu numai nefondate dar și fără suport juridic.

Nefondată este și

critica legată de motivarea hotărârii, și de nerespectarea dispozițiilor art.

315 C. proc. civ., în condițiile în care instanța de apel analizează cauza

chiar prin prisma dispozițiilor și considerentelor Deciziei nr. 305/2008 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, în condițiile în care această instanță nu

a stabilit întinderea dreptului reclamantului.

De altfel din această

perspectivă în mod legal s-a reținut că nu este incidența nici excepția

autorității de lucru judecat reglementată de art. 166 C. proc. civ. și art.

1201 C. civ.

În ce privește

dreptul reclamantului la despăgubiri în condițiile legii speciale, instanța de

apel a dat eficiență dispozițiilor cuprinse în Titlul VII al Legii nr.

247/2005.

Potrivit prevederilor

art. 13 lit. a) din Capitolul III Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind

scopul stabilirii și plății despăgubirilor, stabilirea cuantumului final al

despăgubirilor se face de Comisia Centrală constituită în subordinea

Cancelariei Primului Ministru, care are ca principală atribuție emiterea

deciziilor referitoare la acordarea de titluri de despăgubire.

Astfel după intrarea

în vigoare a Legii nr. 247/2005 competența de a stabili cuantumul final al

despăgubirilor revine și aparține efectiv Comisiei Centrale pentru stabilirea

Despăgubirilor, conform procedurilor reglementate.

Trimiterea la Titlul

VII din Legea nr. 247/2005 nu reprezintă lipsa plenitudinii de competență a

instanțelor de judecată și o încălcare a art. 6 din Convenția pentru apărarea

drepturilor omului.

Legea nr. 247/2005 a

scindat în două procedura administrativă de acordare a măsurilor reparatorii,

în sensul că în faza administrativă unitatea deținătoare emite doar decizia sau

dispoziția prin care se propune acordarea de măsuri reparatorii prin

echivalent, iar ulterior la Comisia Centrală, se stabilește valoarea finală a

despăgubirilor și se emite titlul de despăgubiri.

Or, și decizia emisă

de Comisia Centrală este supusă cenzurii instanței de judecată, de contencios

administrativ de această dată.

Prin urmare, nici o

etapă a procedurii administrative de restituire nu scapă controlului

instanțelor de judecată, acestea având plenitudine de competență în funcție de

etapa procedurii de restituire sau de acordare a măsurilor reparatorii prin

echivalent.

Din perspectiva celor

expuse, nu este fondată nici unul din motivele de recurs invocate de reclamant,

și nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., recursul

urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantul R.D. împotriva Deciziei nr. 341 din 14

decembrie 2009 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 noiembrie 2010.

Procesat de GGC - CL