ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3158/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3158/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului, constată

următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 2252 din 15 martie 2013, Tribunalul București, secția a

Vl-a civilă, a respins excepția prematurității și excepția inadmisibilității ca

neîntemeiate, a admis excepția autorității de lucru judecat, a respins cererea

formulată de reclamanta SC G.M. SRL prin lichidator judiciar E.I. SPRL în

contradictoriu cu pârâta SC E.P. SRL, pentru existența puterii de lucru

judecat, și a obligat reclamanta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum

de 3.800 RON către pârâtă.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut

că excepția autorității de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești interzice

supunerea din nou în fața unei instanțe a cea ce a fost deja judecat, dată fiind

prezumția de adevăr de care aceasta se bucură.

Prin cererea formulată, reclamanta a solicitat

instanței constatarea calității sale de proprietar asupra etajelor 1 și 2 din imobilul

situat în București, bd. I.M., sector 6, motivat de faptul că prin contractul de

asociere în participațiune încheiat la data de 16 septembrie 2002 cu SC A. SA București

și SC M. SA București s-a convenit ca în urma investiției făcute în asociațiune

aceasta va deveni proprietar exclusiv al etajului 1 și 2.

Din actele și lucrările dosarului instanța

a constatat că o asemenea solicitare a fost formulată de către reclamantă și în

Dosarul nr. 2625/3/2008 al Tribunalului București, secția a VII-a comercială, în

cadrul căruia s-a solicitat punerea părților în situația anterioară prin constatarea

existenței dreptului de proprietate asupra etajelor I și II, a scării exterioare

de acces la aceste etaje conform contractului de asociere în participație din

16 septembrie 2002, ca urmare a anulării contractelor de cesiune fără număr și dată

încheiate între reclamantă și SC M. SA și pârâta SC E.P. SRL.

Prin decizia civilă nr. 466 din 21

februarie 2012, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a admis în parte

cererea principală formulată de către reclamantă, a anulat contractele de cesiune

fără număr și dată prin care s-a convenit cesionarea contractului de asociere în

participațiune din 16 septembrie 2002 și s-a respins capătul de cerere privind repunerea

părților în situația anterioară, reținându-se că reclamanta-debitoare nu a probat

că este proprietara etajelor 1 și 2 și a scării exterioare de acces la aceste etaje,

la data cesionării nefiind construite (...) „expertiza în cauză reținând o investiție

de 89.383 RON în cea ce o privește".

S-a apreciat de către prima instanță că

decizia civilă nr. 466 din 21 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București

are autoritate de lucru judecat în prezenta cauză, dată fiind identitatea de părți:

reclamanta din prezenta cauză în ambele dosare a chemat în judecată pe pârâta SC

E.P. SRL; identitatea de obiect: în ambele acțiuni reclamanta solicită constatarea

dreptului de proprietate asupra etajelor I și II, a scării exterioare de acces la

aceste etaje; de cauză: în ambele acțiuni se invocă ca temei juridic, ca fundament

al dreptului de proprietate a cărui constatare se solicită, contractul de asociere

în participațiune din 16 septembrie 2002.

Î

mpotriva

acestei sentințe a formulat apel reclamanta SC G.M. prin lichidator judiciar E.I.

SPRL, solicitând anularea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prin decizia civilă nr. 6 din 7 ianuarie

2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a cvilă, s-a admis apelul

declarat de reclamanta SC G.M. prin lichidator judiciar E.I. SPRL împotriva sentinței

civile nr. 2252 din 15 martie 2013, pronunțată de secția a Vl-a civilă, a Tribunalului

București, a fost anulată sentința atacată și s-a trimis cauza spre rejudecare primei

instanțe.

Instanța de apel a reținut că pentru a

exista autoritatea de lucru judecat este necesar să fie întrunită o triplă identitate,

respectiv cea de părți, obiect și cauză, iar hotărârea judecătorească anterioară

în raport de care se invocă această excepție, în afară de faptul de a fi definitivă,

trebuie să fi rezolvat în fond procesul dintre părți, deoarece doar astfel se aduce

satisfacție principiului esențial potrivit cu care o cerere de chemare în judecată

nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată.

În

speță, s-a constatat că prin decizia civilă nr. 466 din

21 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă,

ca urmare a admiterii recursului, s-a admis în parte cererea principală formulată

de către administratorul judiciar al debitoarei G.M. SRL, și, printre altele, s-a

respins capătul de cerere privind repunerea părților în situația anterioară prin

constatarea existenței în patrimoniul debitoarei a dreptului de proprietate exclusivă

asupra etajelor I și II și a scării exterioare de acces.

În

considerentele acestei decizii, cu privire la acest capăt

de cerere, s-a reținut că „în ceea ce privește repunerea părților în situația anterioară,

probele relevă că nu este posibilă în prezent cât timp societatea debitoare nu a

probat că este proprietara etajelor 1 și 2 și a scării exterioare de acces la aceste

etaje, la data cesionarii nefiind construite.

Așadar, societatea urmează ca sub acest

aspect să-și valorifice drepturile pe care le are pe cale separată, limitându-se

la momentul cesiunii și în raport de obiectul cesiunii".

Față de aceste aspecte, instanța de apel

a reținut că prima hotărâre nu a rezolvat definitiv fondul acestei pretenții deduse

judecății, câtă vreme a apreciat că doar temporar și prin raportare la un anume

moment nu era posibilă repunerea în situația anterioară prin constatarea dreptului

de proprietate și implicit a recunoscut părții posibilitatea unei acțiuni ulterioare,

dându-i îndrumarea de a-și valorifica drepturile pe cale separată.

Aceasta cu atât mai mult cu cât din lecturarea

atentă a cererii de chemare în judecată s-a observat că reclamanta a solicitat să

se constate dreptul de proprietate asupra imobilelor menționate în starea în care

se găseau la data primei cesiuni intervenite între G. și M., reieșind așadar că

nu există identitatea deplină de obiect între cele două cauze, câtă vreme în petitul

din primul litigiu nu s-a făcut nicio referire la acest aspect (respectiv nu s-a

cerut constatarea dreptului prin raportare la starea de la un moment anterior).

Or, date fiind cele de mai sus, curtea

de apel a statuat că este permisă reiterarea cererii G.M. SRL de constatare a existenței

în patrimoniul său a dreptului de proprietate, neexistând lucru judecat cu privire

la aceasta.

În

consecință, admițând apelul, față de faptul că prima instanță

în mod greșit nu a intrat în cercetarea fondului și că prin cererea de apel s-a

solicitat anularea sentinței și trimiterea spre rejudecare, date fiind prevederile

art. 297 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel a anulat sentința atacată și

a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe.

Î

mpotriva

acestei decizii a declarat recurs pârâta SC E.P. SRL București, întemeiat pe

art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și modificarea

în totalitate a hotărârii atacate în sensul respingerii apelului reclamantei și

menținerii ca legală și temeinică a sentinței pronunțate de tribunal.

Recurenta - pârâtă susține că instanța

de apel care a pronunțat hotărârea atacată a interpretat greșit faptul că hotărârea

pronunțată de instanța de recurs, respectiv decizia civilă nr. 466 din 21

februarie 2012, nu ar fi rezolvat în mod definitiv fondul pretenției deduse judecații,

ci numai temporar, în logica juridică a instanței de. apel această noțiune fiind

înțeleasă cu totul greșit, deoarece repunerea în situația anterioară se analizează

raportat la un singur moment, respectiv momentul încheierii contractelor de cesiune

anulate, indiferent dacă analiza acestei situații anterioare se realizează la momentul

soluționării prezentului recurs, la momentul soluționării în fond sau recurs a acelei

cauze sau la momentul soluționării în apel a acestei cauze.

Se arată că în decizia civilă menționată,

instanța de recurs care s-a pronunțat în acea cauză a menționat expres că societatea

debitoare își poate valorifica, pe cale separată, numai drepturile pe care le avea

la momentul cesiunii și în raport de obiectul cesiunii, care a constat în cesionarea

„dreptului de a construi" fie a etajului 1, fie a etajului 2 și a scărilor

de acces a clădirii anexă ce a constituit obiectul contractului de asociere în participațiune,

iar la momentul cesiunii, debitoarea SC G.M. SRL nu era titulara niciunui drept

de proprietate a vreunei părți din această clădire, ci, eventual, titulara dreptului

de creanță asupra investiției efectuată până la acel moment al cesiunii, în condițiile

în care dreptul său de proprietate s-ar fi născut numai la data încheierii procesului-verbal

de finalizare a lucrărilor.

Recurenta consideră că intenția vădită

a reclamantei - intimate este de a induce în eroare instanțele, aceasta susținând

că la data de 16 septembrie 2002 s-a încheiat contractul de asociere în participațiune

numai între SC A. SA și debitoarea SC G.M. SRL, înscrisul fără număr și fără dată

depus la dosarul cauzei nefacând dovada acestui contract.

Totodată, arată că la oricare dintre contractele

de asociere în participațiune ne-am referi -fie la cel real care are și număr și

dată, respectiv 212 din 16 septembrie 2002 și care este singurul contract de asociere

în participațiune încheiat în scopul construirii extinderii anexă, fie la cel fără

număr și fără dată invocat de reclamanta-intimată - se impune a se constata nevalabilitatea

și nulitatea oricărui contract de cesiune care s-ar încheia fără îndeplinirea condițiilor

prevăzute de Cap. VIII. art. 1. clauza comună ambelor contracte precizate, respectiv

încheierea acestui contract de cesiune printr-un act adițional care să fie semnat

(și deci însușit) de reprezentantul fiecărei părți contractante.

Chiar în contractul de asociere în participațiune

- fără număr și fără dată - invocat de reclamanta-intimată, cele (numai) două părți

contractante au convenit ca „Construcția ce constituie obiectul prezentului contract,

realizată prin invenstiția făcută în Asociațiune devine și rămâne de la data încheierii

între părți a procesului-verbal de finalizare a lucrărilor, proprietatea celor doi

asociați astfel:

-

SC A. SA va fi prcprietar

exclusiv al parterului;

-

SC G.M. SRL va fi proprietar

exlusiv al etajelor 1 și 2, precum și al scării de acces la aceste doua etaje."

Recurenta-pârâtă susține că cele două acțiuni,

chiar dacă sunt intitulate în mod diferit, respectiv "acțiune în anulare"

pentru prima acțiune și "acțiune în constatare" pentru cea de-a doua,

ambele au același obiect, deoarece reclamanta are aceeași pretenție dedusă judecății.

Astfel, în prima acțiune, reclamanta-intimată

solicită constatarea dreptului său de proprietate asupra părților din construcția

anexă ca efect al anulării oricărui contract (în sensul de act juridic civil), în

speță a contractelor de cesiune, prin intermediul instituției restitutio in integrum,

iar in a doua acțiune, reclamanta-intimată solicita tot constatarea dreptului sau

de proprietate asupra acelorași părți din construcția anexă, și tot ca efect al

anularii contractelor de cesiune, de aceasta dată, însă, anularea fiind dispusă

- în mod definitiv și irevocabil - în baza unei hotărâri judecătorești, nemaifiind

nevoie să apeleze la instituția restitutio in integrum.

Se arată că, dacă la prima acțiune este

evident că repunerea in situația anterioară se raportează la momentul cesiunii încheiate

între reclamanta-intimată SC G.M. SRL, în calitate de cedent și SC M. SA, în calitate

de cesionar, la a doua acțiune, instanța de apel consideră în mod vădit eronat că

„reclamanta a solicitat să se constate dreptul de proprietate asupra imobilelor

menționate în starea în care se găseau la data primei cesiuni intervenite între

G. și M., reieșind așadar că nu exista identitate deplină de obiect între cele două

cauze, câtă vreme în petitul din primul litigiu nu s-a făcut nicio referire la acest

aspect (respectiv nu s-a cerut constatarea dreptului prin raportare la starea de

la un moment anterior)".

Prin urmare, recurenta învederează greșeala

instanței de apel în interpretarea dată petitului din primul litigiu - respectiv

nu s-a cerut constatarea dreptului prin raportare la starea de la un moment anterior,

dat fiind că nici nu era nevoie ca intimata-reclamantă să solicite în mod expres

raportarea la un moment anterior, câtă vreme aceasta a solicitat, ca un capăt de

cerere distinct, repunerea părților în situația anterioară, principiu în virtutea

căruia, părțile (re)ajung, de drept, în situația în care acel act nu s-ar fi încheiat.

Solicită recurenta să se constate că momentul

la care se raportează revenirea la situația anterioară este același în ambele acțiuni

formulate de intimata-reclamantă, respectiv momentul dinaintea încheierii contractului

de cesiune anulat între intimata-reclamantă SC G.M. SRL (cedent) și SC M. SA (cesionar).

Numai că, susține recurenta, raportat la

acest moment, intimata-reclamantă nu era titulara a vreunui drept de proprietate

asupra construcției anexă ce făcea obiectul contractului de asociere în participațiune

din 16 septembrie 2002, ci, numai asupra unui drept de creanță materializat în investiția

făcuta până la momentul cesiunii, motiv pentru care instanța de recurs care s-a

pronunțat definitiv și irevocabil în prima acțiune a indicat intimatei-reclamante

să-și valorifice drepturile pe care le are pe cale separată limitându-se la momentul

realizării cesiunii și în raport de obiectul

cesiunii, expertiza efectuată în cauza reținând o investiție în sumă de 89.383

RON în ceea ce o privește.

Î

n

acest context, dacă instanța în decizia civilă nr. 466 din 21 februarie 2012 reține

că debitoarea nu este proprietara etajelor 1 și 2 și a scării exterioare de acces

din construcția anexă, hotărâre cu putere de lucru judecat sub acest aspect, recurenta

arată că este evident că prin intermediul prezentei acțiuni intimata-reclamanta

intenționează, de fapt, să recupereze suma investită de debitoare în construcția

anexă până la momentul cesionarii contractului de asociere în participațiune indicat,

în baza căruia fiecare dintre asociați s-a obligat să construiască anumite părți

din anexă, dar, până la momentul cesiunii au construit efectiv numai structura de

rezistență numai la nivelu! parterului și etajului 1, cum reține expertiza efectuată

la judecarea în fond a primei acțiuni.

Recurenta mai solicită și să se constate

că obiectul real al prezentei acțiuni este patrimonial, evaluabil în bani, el constând

într-un drept de creanță ce reprezintă pretențiile lichidatorului judiciar în sumă

de 99.819 RON în opinia sa, în realitate însă de 89.383 RON, așa cum rețin instanțele

anterioare, drept de creanță materializat în contravaloarea investiției efectuată

de societatea debitoare SC G.M. SRL în extinderea-anexă până la momentul cesionarii

de către aceasta a dreptului de a construi etajul 2 către SC M. SA, această primă

cesiune perfectându-se în decembrie 2005, cum a reținut instanța de fond care a

judecat prima acțiune.

În

final, recurenta susține și faptul că, dat fiind că prezenta

acțiune în care intimata-reclamanta face referire la faptul că instanțele anterioare

i-au indicat să acționeze pe cale separată valorificarea drepturilor pe care le

are a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 10

septembrie 2012, pe de o parte, și având în vedere ca instanța de recurs care a

soluționat definitiv și irevocabil prima acțiune indică și momentul în care s-a

născut dreptul la acțiune privind valorificarea drepturilor pe care le are debitoarea,

respectiv momentul realizării cesiunii, pe de altă parte, instanța trebuie să constate

că dreptul la acțiunea debitoarei având ca obiect pretenții în sumă de 89.383

RON, este prescris în baza art. 3 raportat la art. 7 din Decretul nr. 167/1958,

aplicabil la speță potrivit art. 3 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare

a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.

Recursul este nefondat, urmând a fi respins,

pentru următoarele considerente:

În

condițiile în care prima instanță a soluționat cauza pe excepția

autorității de lucru judecat, limitele de judecată în apel se circumscriu soluției

atacate, potrivit art. 299 alin. (1) C. proc. civ.

Nu prezintă relevanță astfel decât analizarea

condițiilor în care poate interveni această excepție, în funcție de apărările părților

- instanța de apel procedând în acest fel și constatând în mod corect inexistența

autorității de lucru judecat, ceea ce face să nu fie fondate motivele de recurs

prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. invocate de recurenta-pârâtă.

Nu se arată care act juridic dedus judecății

ar fi fost interpretat greșit, în conformitate cu dispozițiile art. 304 pct. 8 C.

proc. civ.

În

măsura în care este vizată hotărârea de recurs pronunțată

în litigiul anterior al reclamantei-intimate, față de cronologia motivelor, aceasta

nu este act juridic dedus judecății în sensul normei procedurale menționate.

Prin invocarea dispozițiilor art. 304

pct. 8 C. proc. civ. se urmărește, de fapt, reanalizarea deciziei de recurs anterioare,

lucru care nu este permis de art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ. care consacră

caracterul irevocabil al acestei hotărâri.

Criticile formulate de recurenta - pârâtă

în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează greșita interpretare

și aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor legale ce reglementează autoritatea

de lucru judecat (art. 1201 C. civ.).

Autoritatea de lucru judecat, în manifestarea

sa de excepție procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură

să oprească a doua judecată), presupune tripla identitate de elemente prevăzută

de art. 1201 C. civ. (obiect, părți, cauză), excluzând posibilitatea de a se statua

diferit.

Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului

judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă

dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

Cauza acțiunii civile trebuie privită din.

punct de vedere al scopului, dar și din punct de vedere al temeiului juridic al

cererii.

Așadar, conceptul de cauza trebuie raportat

atât la temeiul juridic al pricinii, fundamentul legal al dreptului pe care una

dintre părți îl valorifică împotriva celeilalte (causa petendi), cât și la scopul

final urmărit de reclamant, cauza (existența motivelor de a acționa sau apăra în

fața instanței un anumit drept) raportului juridic a dreptului pus în discuție (causa

debendi).

În

speță, din perspectiva acestei analize există o diferență

importantă de cauză între prezenta pricină și cauza anterior judecată și finalizată

printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.

Astfel, la data pronunțării deciziei civile

nr. 466 din 21 februarie 2012, Curtea de Apel București a avut în vedere soluționarea

petitului privind repunerea părților în situația anterioară prin prisma consecinței

nulității, la acel moment recunoașterea calității de proprietar a reclamantei nefiind

posibilă, instanța raportându-se la data cesiunii.

În

litigiul pendinte, dreptul dedus judecății presupune o altă

cauză juridică și anume valorificarea dreptului de proprietate al reclamantei derivat

din contractul de asociere în participatiune contra pârâtei recurente care exercită

posesia și este înscrisă în Cartea Funciară.

Prin urmare, în speță trebuie analizat

dacă readucerea reclamantei SC G.M. SRL prin lichidator judiciar E.I. SPRL în

contractul de asociere, prin realizarea obiectului convenției (îndeplinirea existenței

drepturilor și obligațiilor părților decurgând din asociere) este de natură să titularizeze

calitatea de proprietar a reclamantei asupra imobilelor în discuție și dacă aceasta

poate fi opusă pârâtei.

În

consecință, în mod corect instanța de apel a constatat că

nu există autoritate de lucru judecat cu privire la constatarea existenței în patrimoniul

reclamantei a dreptului de proprietate asupra imobilelor și având în vedere solicitarea

reclamantei a făcut aplicarea art. 297 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că a desființat

sentința și a trimis cauza spre rejudecare. Întrucât fondul pricinii nu a fost analizat

de instanța de apel, instanța de recurs nu se poate pronunța asupra celorlalte critici

invocate de recurentă, acestea urmând a fi avute în vedere de instanța învestită

cu rejudecarea.

Constatând că nu sunt fondate criticile

formulate, Înalta Curte urmează să facă aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

și să dispună respingerea recursului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de pârâta SC E.P. SRL București împotriva deciziei civile nr. 6 din 7 ianuarie 2014

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21

octombrie 2014.