ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2918/2014
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2918/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)
Asupra
contestației în anulare de față, constată următoarele:
Prin
Sentința civilă nr. 1530/D din 30 aprilie 2012, Tribunalul Satu Mare, secția I
civilă, a respins cererea formulată de reclamantul K.C., în contradictoriu cu
Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice pentru acordarea de daune
morale în baza Legii nr. 221/2009.
Pentru
a pronunța această sentință, prima instanță a analizat cererea în pretenții
formulată din perspectiva motivelor invocate și a dispozițiilor legale
aplicabile coroborat cu efectele produse prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie
2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite în
Dosarul nr. 14/2011, prin care s-a admis recursul în interesul legii formulat
de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și
Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel București și Colegiul de
conducere ai Curții de Apel Galați și s-a stabilit că "urmare a Deciziilor
Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5
alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu
caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora și-au încetat
efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate
definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional
în Monitorul Oficial".
Împotriva
acestei sentințe, în termen legal a declarat recurs, reclamant K.C., solicitând
admiterea acestuia, casarea sentinței, rejudecarea cauzei și în consecință,
admiterea acțiunii.
Curtea
de Apel Oradea, secția I civilă, prin Decizia civilă nr. 596/2013-R din 31
ianuarie 2013 a respins ca nefondat recursul declarat de reclamantul K.C.
Pentru
a decide astfel, instanța de recurs a reținut că, prin Decizia nr. 12 din 19
septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a stabilit, cu forță
obligatorie pentru instanțe conform art. 330/7 alin. (4) C. proc. civ. că,
urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010,
dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au
încetat efectele și nu mai pot constituit temei juridic pentru cauzele nesoluționate
definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional
în Monitorul Oficial.
Înalta
Curte de Casație și Justiție a mai reținut în considerente, obligatoriu pentru
instanțe, că efectele deciziilor de neconstituționalitate se produc pentru
viitor și nu aduc atingere drepturilor câștigate, iar faptul că acțiunea
întemeiată pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 s-a promovat când
era în vigoare, nu înseamnă că efectele acesteia se întind în timp pe toată
durata desfășurării procedurii judiciare, nefiind un act juridic convențional
și nefiind raporturi juridice determinate de părți, cu drepturi și obligații
precis stabilite pentru a opera legea incidență la momentul în care raporturile
au luat naștere.
Împotriva
acestei decizii, contestatorul K.C. a formulat contestație în anulare
înregistrată pe rolul Înaltei Curți la data de 17 iunie 2014.
La
termenul de dezbateri în fond, Înalta Curte a luat în examinare excepția
necompetenței materiale invocată din oficiu, conform art. 319 alin. (1) C.
proc. civ. și a rămas în pronunțare asupra acestui aspect.
În
raport de cele anterior expuse, Înalta Curte, analizând actele și lucrările
dosarului din perspectiva dispozițiilor art. 137 C. proc. civ., potrivit
cărora, instanța se va pronunța prioritar asupra excepțiilor de fond sau de
procedură care fac de prisos în tot sau în parte cercetarea în fond a pricinii,
va admite excepția necompetenței sale în soluționarea prezentei cauze, invocată
în temeiul prevederilor art. 159 alin. (2) C. proc. civ., în considerarea
următoarelor argumente:
Raportând
evocatele texte legale la prevederile art. 159 alin. (2) C. proc. civ. raportat
la art. 159
1
alin 2 din același cod, care dispun că:
"necompetența este de ordine publică în cazul încălcării competenței
materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad;" și
că: "necompetența materială și teritorială de ordine publică poate fi
invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care
părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, dar nu mai târziu de
începerea dezbaterilor asupra fondului", Înalta Curte, constată că nu este
competentă material în soluționarea contestației în anulare formulată, având în
vedere prevederile legale anterior evocate.
Întrucât
decizia atacată a fost pronunțată de Curtea de Apel Oradea și față de
dispozițiile art. 319 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora "contestația
se introduce la instanța a cărei hotărâre se atacă", Înalta Curte
apreciază ca fiind competentă material în soluționarea prezentei cereri, Curtea
de Apel Oradea.
Pe
cale de consecință, Înalta Curte va declina competența de soluționare a
contestației în anulare formulată de contestatorul K.C. pe care o va trimite
spre competentă soluționare Curții de Apel Oradea.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Declină
competența de soluționare a contestației în anulare formulată de contestatorul
K.C. împotriva Deciziei civile nr. 596/2013-R din 31 ianuarie 2013 pronunțată
de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, în favoarea Curții de Apel Oradea.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi 7 octombrie 2014.
Procesat
de GGC - GV