ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2918/2014

Asupra

contestației în anulare de față, constată următoarele:

Prin

Sentința civilă nr. 1530/D din 30 aprilie 2012, Tribunalul Satu Mare, secția I

civilă, a respins cererea formulată de reclamantul K.C., în contradictoriu cu

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice pentru acordarea de daune

morale în baza Legii nr. 221/2009.

Pentru

a pronunța această sentință, prima instanță a analizat cererea în pretenții

formulată din perspectiva motivelor invocate și a dispozițiilor legale

aplicabile coroborat cu efectele produse prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie

2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite în

Dosarul nr. 14/2011, prin care s-a admis recursul în interesul legii formulat

de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel București și Colegiul de

conducere ai Curții de Apel Galați și s-a stabilit că "urmare a Deciziilor

Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora și-au încetat

efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate

definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional

în Monitorul Oficial".

Împotriva

acestei sentințe, în termen legal a declarat recurs, reclamant K.C., solicitând

admiterea acestuia, casarea sentinței, rejudecarea cauzei și în consecință,

admiterea acțiunii.

Curtea

de Apel Oradea, secția I civilă, prin Decizia civilă nr. 596/2013-R din 31

ianuarie 2013 a respins ca nefondat recursul declarat de reclamantul K.C.

Pentru

a decide astfel, instanța de recurs a reținut că, prin Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a stabilit, cu forță

obligatorie pentru instanțe conform art. 330/7 alin. (4) C. proc. civ. că,

urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au

încetat efectele și nu mai pot constituit temei juridic pentru cauzele nesoluționate

definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional

în Monitorul Oficial.

Înalta

Curte de Casație și Justiție a mai reținut în considerente, obligatoriu pentru

instanțe, că efectele deciziilor de neconstituționalitate se produc pentru

viitor și nu aduc atingere drepturilor câștigate, iar faptul că acțiunea

întemeiată pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 s-a promovat când

era în vigoare, nu înseamnă că efectele acesteia se întind în timp pe toată

durata desfășurării procedurii judiciare, nefiind un act juridic convențional

și nefiind raporturi juridice determinate de părți, cu drepturi și obligații

precis stabilite pentru a opera legea incidență la momentul în care raporturile

au luat naștere.

Împotriva

acestei decizii, contestatorul K.C. a formulat contestație în anulare

înregistrată pe rolul Înaltei Curți la data de 17 iunie 2014.

La

termenul de dezbateri în fond, Înalta Curte a luat în examinare excepția

necompetenței materiale invocată din oficiu, conform art. 319 alin. (1) C.

proc. civ. și a rămas în pronunțare asupra acestui aspect.

În

raport de cele anterior expuse, Înalta Curte, analizând actele și lucrările

dosarului din perspectiva dispozițiilor art. 137 C. proc. civ., potrivit

cărora, instanța se va pronunța prioritar asupra excepțiilor de fond sau de

procedură care fac de prisos în tot sau în parte cercetarea în fond a pricinii,

va admite excepția necompetenței sale în soluționarea prezentei cauze, invocată

în temeiul prevederilor art. 159 alin. (2) C. proc. civ., în considerarea

următoarelor argumente:

Raportând

evocatele texte legale la prevederile art. 159 alin. (2) C. proc. civ. raportat

la art. 159

1

alin 2 din același cod, care dispun că:

"necompetența este de ordine publică în cazul încălcării competenței

materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad;" și

că: "necompetența materială și teritorială de ordine publică poate fi

invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care

părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, dar nu mai târziu de

începerea dezbaterilor asupra fondului", Înalta Curte, constată că nu este

competentă material în soluționarea contestației în anulare formulată, având în

vedere prevederile legale anterior evocate.

Întrucât

decizia atacată a fost pronunțată de Curtea de Apel Oradea și față de

dispozițiile art. 319 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora "contestația

se introduce la instanța a cărei hotărâre se atacă", Înalta Curte

apreciază ca fiind competentă material în soluționarea prezentei cereri, Curtea

de Apel Oradea.

Pe

cale de consecință, Înalta Curte va declina competența de soluționare a

contestației în anulare formulată de contestatorul K.C. pe care o va trimite

spre competentă soluționare Curții de Apel Oradea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină

competența de soluționare a contestației în anulare formulată de contestatorul

K.C. împotriva Deciziei civile nr. 596/2013-R din 31 ianuarie 2013 pronunțată

de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, în favoarea Curții de Apel Oradea.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 7 octombrie 2014.

Procesat

de GGC - GV