ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2918/2014

Asupra contestației în anulare de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 1530/D din 30 aprilie 2012, Tribunalul Satu Mare, secția I civilă, a respins cererea formulată de reclamantul K.C., în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice pentru acordarea de daune morale în baza Legii nr. 221/2009.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a analizat cererea în pretenții formulată din perspectiva motivelor invocate și a dispozițiilor legale aplicabile coroborat cu efectele produse prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite în Dosarul nr. 14/2011, prin care s-a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel București și Colegiul de conducere ai Curții de Apel Galați și s-a stabilit că "urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial". Împotriva acestei sentințe, în termen legal a declarat recurs, reclamant K.C., solicitând admiterea acestuia, casarea sentinței, rejudecarea cauzei și în consecință, admiterea acțiunii.

Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, prin Decizia civilă nr. 596/2013-R din 31 ianuarie 2013 a respins ca nefondat recursul declarat de reclamantul K.C. Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut că, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a stabilit, cu forță obligatorie pentru instanțe conform art. 330/7 alin. (4) C. proc. civ. că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constituit temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.

Înalta Curte de Casație și Justiție a mai reținut în considerente, obligatoriu pentru instanțe, că efectele deciziilor de neconstituționalitate se produc pentru viitor și nu aduc atingere drepturilor câștigate, iar faptul că acțiunea întemeiată pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 s-a promovat când era în vigoare, nu înseamnă că efectele acesteia se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, nefiind un act juridic convențional și nefiind raporturi juridice determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite pentru a opera legea incidență la momentul în care raporturile au luat naștere. Împotriva acestei decizii, contestatorul K.C. a formulat contestație în anulare înregistrată pe rolul Înaltei Curți la data de 17 iunie 2014. La termenul de dezbateri în fond, Înalta Curte a luat în examinare excepția necompetenței materiale invocată din oficiu, conform art. 319 alin. (1) C. proc.

civ. și a rămas în pronunțare asupra acestui aspect. În raport de cele anterior expuse, Înalta Curte, analizând actele și lucrările dosarului din perspectiva dispozițiilor art. 137 C. proc. civ., potrivit cărora, instanța se va pronunța prioritar asupra excepțiilor de fond sau de procedură care fac de prisos în tot sau în parte cercetarea în fond a pricinii, va admite excepția necompetenței sale în soluționarea prezentei cauze, invocată în temeiul prevederilor art. 159 alin. (2) C. proc. civ., în considerarea următoarelor argumente: Raportând evocatele texte legale la prevederile art. 159 alin. (2) C. proc. civ.

raportat la art. 159 1 alin 2 din același cod, care dispun că: "necompetența este de ordine publică în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad;" și că: "necompetența materială și teritorială de ordine publică poate fi invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului", Înalta Curte, constată că nu este competentă material în soluționarea contestației în anulare formulată, având în vedere prevederile legale anterior evocate. Întrucât decizia atacată a fost pronunțată de Curtea de Apel Oradea și față de dispozițiile art. 319 alin. (1) C. proc.

civ., conform cărora "contestația se introduce la instanța a cărei hotărâre se atacă", Înalta Curte apreciază ca fiind competentă material în soluționarea prezentei cereri, Curtea de Apel Oradea. Pe cale de consecință, Înalta Curte va declina competența de soluționare a contestației în anulare formulată de contestatorul K.C. pe care o va trimite spre competentă soluționare Curții de Apel Oradea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Declină competența de soluționare a contestației în anulare formulată de contestatorul K.C. împotriva Deciziei civile nr. 596/2013-R din 31 ianuarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, în favoarea Curții de Apel Oradea. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 octombrie 2014. Procesat de GGC - GV