cererii nr. 32509/02
prezentată de Franck CHATEAUREYNAUD
împotriva Franței
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secție), ședință din 28 noiembrie 2006 într-o cameră compusă din:
dumnii A.B. Baka,
președinte,
J.-P. Costa,
doamnele A. Mularoni,
E. Fura-Sandström,
judecători,
și de doamna S. Dollé,
grefier de secție,
Văzând cererea mai sus menționată introdusă la 17 februarie 2001,
Văzând observațiile prezentate de Guvernul pârât și cele prezentate în răspuns de reclamant,
După ce a deliberat, pronunță următoarea decizie:
Reclamantul, domnul Franck Chateaureynaud, este un cetățean francez, născut în 1942 și rezidând la Fumel. Este reprezentat în fața Curții de avocat Paillot, cu sediul la bara din Strasbourg. Guvernul francez ("Guvernul") este reprezentat de agenta sa, doamna E. Belliard, Director al afacerilor juridice la Ministerul Afacerilor Externe.
Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.
La 7 decembrie 1995, în urma unui accident de muncă survenit în 1993, reclamantul a cerut versarea unei pensii de invaliditate.
La 11 ianuarie 1996, casa primară de asigurări sociale a Lot și Garonne ("CPAM") a refuzat să-i atribuie această pensie, pe motiv că capacitatea sa de muncă sau câștig nu era redusă cu două treimi.
La 29 mai 1996, tribunalul litigiilor privind incapacitatea (comisia regională a Aquitaniei), în prezența reclamantului, a confirmat această decizie.
La 6 iulie 1996, reclamantul a apelat la curtea națională a incapacității și tarifare a accidentelor de muncă (mai departe "CNITAT"). Susținea că nu fusese convocat la ședința comisiei regionale, că contesta decizia din 29 mai 1996 din cauza observațiilor din considerații medicale, și că nu au fost luate în considerare toate certificatele medicale. Cerea în plus o expertiză și transmiterea medicului lui curant a raportului medicului-consilier CPAM.
La 7 noiembrie 1997, CNITAT a luat o decizie avant-dire droit, ordonând o expertiză medicală, în scopul descrierii stării clinice a reclamantului la 7 decembrie 1995. A fost motivată după cum urmează:
"Privind forma:
(...);
Considerând că [reclamantul] fiind prezent la ședința în Comisia regională la 29 mai 1996, motivul invocat pe bază de aceasta nu are efect;
Considerând (...) că în particular observațiile medicale ale [CPAM] au fost comunicate [medicului curant] al reclamantului prin scrisoare din 16 octombrie 1997; că cu toate acestea interesatul nu a prezentat scrisuri complementare; (...);
"
La 23 aprilie 1998, expertul medical a depus raportul și l-a comunicat părților la 12 mai 1998.
Printr-o decizie din 15 octombrie 1998, CNITAT a confirmat decizia tribunalului incapacității din 29 mai 1996. A constatat mai întâi că părțile nu ridicaseră nicio contestare cu privire la raportul din 23 aprilie 1998 și nu prezentaseră observații, și a considerat că procedura de instrucție era regulară în formă. În fine, a estimat, la vedere documentelor medicale, că starea reclamantului, la 7 decembrie 1995, nu justifica atribuirea unei pensii de invaliditate; opinia unui medic calificat lângă CNITAT s-a pronunțat în același sens cu expertul medical.
La 19 aprilie 2000, reclamantul a obținut asistență juridică totală în scopul depunerii recursului în casație. La cererea grefierului Curții, Guvernul produce o notă intitulată "gestiune evenimente" retraçând cronologic desfășurarea instrucției recursului reclamantului în fața Curții de casație. Reiese din aceasta că acesta a constituit avocat la 21 iunie 2000, că afacerea a fost înregistrată la 22 iunie 2000 și că a depus, prin intermediul avocatului său la Consilul de Stat și la Curtea de Casație o memorie completă, la 21 noiembrie 2000, în care se plângea, pe de o parte, că eneunțurile CNITAT în decizia ei nu permiteau să se știe dacă raportul expertului medical fusese cu adevărat transmis medicului lui curant cum o ceruse și, pe de altă parte, de aceea că CNITAT nu luase în considerare întregul acestuia observații deoarece afirma că nicio parte nu prezentase observații după ce primise raportul medical în timp ce el prezentase.
La 28 noiembrie 2001, reclamantul a depus o memorie suplimentară intitulată "memorie tendind la ridicarea de ofice a motivelor de ordine publică", pe care este pus ștampila recepției grefierului recursurilor în casație cu reprezentare. În acest document, reclamantul se prevălea de o nouă jurisprudență a adunării plenare a Curții de Casație – cinci hotărâri din 22 decembrie 2000 – referitoare la absența caracterului echitabil și imparțial a CNITAT. Critica faptul că CNITAT nu indicase dacă una sau mai multe din persoanele care o compuneseră erau funcționari ai ministerului încărcat de securitate socială, calitate susceptibilă de a face să apară o îndoială legitimă cu privire la impartialitatea jurisdicției. Se plângea de asemenea de inechitate procedurii, nefiind convocat la ședință și nu fiind invitat să participe la dezbateri pentru a putea face valere publiciter pretenții, și nefiind destinatar al unei copii a avizului medicului calificat, distinct de expertul medical și ales dintr-o listă stabilită prin decret al ministrului încărcat de securitate socială, pe care CNITAT o ascultase. Invoca în fine o încălcare a principiului egalității armelor, din cauza desemnării expertului medical de către directorul regional al afacerilor sanitare și sociale, autoritate având interese comune cu administrația căreia îi era opusă.
Printr-o decizie din 11 aprilie 2002, Curtea de Casație a declarat recursul neadmis, pe motiv că motivul de casație invocat împotriva deciziei atacate nu era de natură a permite admiterea recursului.
1.Dispozițiile codului securității sociale
Articolele relevante ale codului securității sociale așa cum erau în vigoare la epoca faptelor sunt următoarele:
Art. L. 143-2
referitor la competență și organizarea tribunalului litigiilor incapacității
"[Tribunalele litigiilor incapacității] sunt compuse din magistrați sau magistrați onorifici ai ordinului administrativ sau judecătoresc, din funcționari în activitate sau onorifici, din muncitori salariați, din angajatori sau din muncitori independenți și din medici."
Art. L. 143-3
referitor la competență și organizarea curții naționale a incapacității și tarifare a asigurării accidentelor de muncă
"(...) contestațiile (...) sunt aduse în apel în fața unei Curți naționale a incapacității și tarifare a asigurării accidentelor de muncă compusă din magistrați sau magistrați onorifici ai ordinului administrativ sau judecătoresc, din funcționari în activitate sau onorifici, din muncitori salariați, din angajatori sau din muncitori independenți și din medici."
Aceste dispoziții au fost modificate de legea nr. 2002-73 din 17 ianuarie 2002 în urma unei reforme a litigiilor incapacității. Se citesc acum după cum urmează:
Art. L. 143-2
"(...) Tribunalele litigiilor incapacității cuprind trei membri. Se compun dintr-un președinte, magistrat onorifict ai ordinului administrativ sau judecătoresc, dintr-un assessor reprezentând muncitorii salariați și dintr-un assessor reprezentând angajatorii sau muncitorii independenți. (...).
Assessorii aparțin profesiunilor agricole atunci când litigiul intereseaza pe un cetățean al acestor profesiuni și profesiunilor neagricole în caz contrar.
Sunt desemnați pentru o durată de trei ani de către primul președinte al curții de apel din cuprinsul căreia tribunalul are sediul pe liste întocmite pe propunere a organizațiilor profesionale cea mai reprezentative interesate, după caz, de către șeful serviciului regional al inspecției muncii, ocupării și politicii sociale agricole sau de către directorul regional al afacerilor sanitare și sociale. Funcțiile lor pot fi reînnoite conform acelorași forme. În absența unei liste sau propuneri, primul președinte al curții de apel poate reînnoi funcțiile unuia sau mai multor assessori pentru o nouă durată de trei ani (...).
"
Art. L. 143-3
"Contestațiile (...) sunt aduse în apel în fața unei Curți naționale a incapacității și tarifare a asigurării accidentelor de muncă compusă dintr-un președinte, magistrat al sediului curții de apel din cuprinsul căreia Curtea națională a incapacității și tarifare a asigurării accidentelor de muncă are sediul, desemnat pentru trei ani în formele prevăzute pentru numirea magistraților sediului, din președinți de secție, magistrați ai sediului aceleiași curți de apel desemnați pentru trei ani prin decret al primului președinte luat cu consimțământul lor și după avizul adunării generale a magistraților sediului și din assessori reprezentând muncitorii salariați, pe de o parte, și angajatorii sau muncitorii independenți, pe de altă parte.
Nota: Legea 2002-73 2002-01-17 art. 35 II: Prin derogare din dispozițiile art. L. 143-3 din codul securității sociale, primul președinte al curții de apel din cuprinsul căreia Curtea națională a incapacității și tarifare a asigurării accidentelor de muncă are sediul poate desemna, până la 1 ianuarie 2003, magistrați ai ordinului judecătoresc onorifici pentru a exercita funcțiile de președinte de secție prevăzute la acest articol.
"
Art. L. 143-5
"I. - Assessorii reprezentând salariații și assessorii reprezentând angajatorii sau muncitorii independenți sunt numiți pentru trei ani reînnoibili prin decret al gardianului sigiliilor, ministrul justiției, pe o listă întocmită de primul președinte al Curții de casație pe propunere a organizațiilor profesionale cea mai reprezentative interesate.
Un număr egal de assessori supleanți este desemnat concomitent și în aceleași forme.
"
Alte dispoziții din codul securității sociale, referitoare la procedura în fața CNITAT, au fost modificate prin decret nr. 2003-614 din 5 iulie 2003. Aceste dispoziții sunt următoarele:
Art. R. 143-25
"(...). Secretarul general al Curții naționale a incapacității și tarifare a asigurării accidentelor de muncă asigură comunicarea memoriilor și piese atașate părților sau, după caz, medicului pe care l-au desemnat atunci când se agea de documente medicale, și le anunță că pot prezenta observații în duplă și piese noi într-un termen de douăzeci de zile de la primirea acestei comunicări. (...).
"
Art. R. 143-26
"Părțile sunt dispenzate de ministerul avocatului sau avocat. Comparaie în persoană și prezintă observații orale sau scrise. Ele au totuși facultatea de a se face asista sau reprezentate de un avocat sau avocat.
"
Art. R. 143-29
"(...)
părțile sunt informate de data ședinței și de posibilitatea pe care o au de a prezenta observații orale (...).
"
La 22 decembrie 2000, Curtea de Casație, reunită în adunare plenară, a pronunțat cinci hotărâri de casație cu privire la grefuri relative la presupusul lipă de independență și impartialitate a jurisdicțiilor incapacității. Motivația primei hotărâri (nr. 99-11303) este preluată aproape identic în celelalte hotărâri. Este formulată după cum urmează:
"Văzând art. 6.1 din Convenția europeană de salvgardare a drepturilor omului și libertăților fundamentale;
Considerând că orice persoană are dreptul ca causa ei să fie ascultată de un tribunal independent și imparțial;
Considerând că rezultă din dosarul procedurii că decizia atacată a fost pronunțată de o formare de judecată a Curții naționale, cuprindând printre membrii ei un funcționar onorifict al administrației centrale;
Că acest element și faptul că jurisdicția cuprinde funcționari de categorie A, în activitate sau onorifici, ai ministerului încărcat de securitate socială sau ministerului încărcat de agricultură, numiți fără limitare de durată de sorte că li se poate pune capăt oricând și fără condiție funcțiilor prin autoritățile de numire care cuprind ministrul, exercitând sau exercitând, când erau în activitate, puterea ierarhică asupra lor, constituiau circustanțe de natură a aduce atingere independenței Curții naționale și de a face să apară o îndoială legitimă cu privire la impartialitatea ei;
De unde urmează că causa nu a fost ascultată de un tribunal independent și imparțial în sensul Convenției europene de salvgardare a drepturilor omului și libertăților fundamentale;
Cu privire la al doilea motiv:
Văzând art. 6.1 din Convenția europeană de salvgardare a drepturilor omului și libertăților fundamentale, împreună cu art. 16 din noul Cod de procedură civilă;
Considerând că orice persoană are dreptul ca causa ei să fie ascultată echitabil; că această cerință implică ca fiecare parte să aibă facultatea de a lua cunoștință și discuta orice piesă sau observație prezentată judecătorului în scopul influenței deciziei sale;
Considerând că hotărârea a fost pronunțată după examinare preliminară a dosarului de către un medic calificat, ales dintr-o listă stabilită prin decret al ministrului încărcat de securitate socială sau ministrului încărcat de agricultură, al cărui aviz nu a fost comunicat părților; că reiese din aceasta că apelantul a fost privat de facultatea de a lua cunoștință și discuta observații prezentate de medicul calificat la Curtea națională;
Că procedura urmată neavând caracter contradictoresc, Curtea națională a încălcat textele sus-menționate;
Cu privire la al treilea motiv:
Văzând art. 6.1 din Convenția europeană de salvgardare a drepturilor omului și libertăților fundamentale, împreună cu art. 14 și 433 din noul Cod de procedură civilă;
Considerând că orice persoană are dreptul ca causa ei să fie ascultată publiciter;
Considerând că nu reiese din mențiunile hotărârii că Curtea națională să fi convocat apelantul la ședință și să fi organizat dezbateri care să-i permită să-și facă valere publiciter pretenții;
Că statuând astfel, Curtea națională a încălcat textele sus-menționate;
(...). "
3.Noul Cod de procedură civilă
Art. 978
"Sub pedeapsă de decădere, cererea în casație trebuie, cel târziu în termenul de cinci luni de la recurs, remite la secretariatul-grefierul Curții de Casație și notificate la pârât o memorie conținând motivele de drept invocate împotriva deciziei atacate. (...)"
Conform jurisprudenței constante a Curții de Casație, este neadmisibil greul prezentat într-o memorie adițională depusă mai mult de cinci luni după declararea recursului (Civ. 3ème, 20 mai 1985, Bull. civ. III, nr. 82, Civ. 1ère, 1 octombrie 1985, Bull. civ. I, nr. 242).
Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamantul se plânge că compoziția tribunalului litigiilor incapacității (președinta era directoarea regională a afacerilor sanitare și sociale a Aquitaniei) și compoziția CNITAT (membrii ei puteau fi funcționari sau foști funcționari ai ministerului încărcat cu securitate socială) fac să apară o îndoială legitimă cu privire la impartialitatea și independența acestor două jurisdicții. De asemenea se plânge de nu fi fost nici auzit nici apelat de CNITAT.
Pe același temei, contestă motivul de neadmitere a recursului în casație, estimând dimpotrivă că motivul casației era fondat.
Reclamantul se plânge, pe de o parte, de aceea că compoziția tribunalului litigiilor incapacității (președinta era directoarea regională a afacerilor sanitare și sociale a Aquitaniei) și cea a CNITAT (membrii ei puteau fi funcționari sau foști funcționari ai ministerului încărcat cu securitate socială) fac să apară o îndoială legitimă cu privire la impartialitatea și independența acestor două jurisdicții. Pe de altă parte, se plânge de nu fi fost nici auzit nici apelat de CNITAT. Invocă art. 6 § 1 din Convenție, care dispune:
"Orice persoană are dreptul ca causa ei să fie ascultată echitabil (...) de un tribunal independent și imparțial (...) care va hotărî (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile ei de caracter civil (...)"
Guvernul consideră, ca titlu principal, că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne în ceea ce privește cel puțin prima ramură a greului. După ce a reamintit principiile care reglementează art. 35 § 1 din Convenție, susține că reclamantul nu a contestat niciodată în fața jurisdicțiilor naționale, în mod expres sau chiar în substanță, compoziția jurisdicțiilor incapacității. Constată că în unica memorie completă depusă la sprijinul recursului la 21 noiembrie 2000, a ridicat doar două motive din netrimitere a raportului expertului la medicul lui curant și din absența luării în considerare a observațiilor sale privind rezultatele expertizei, ceea ce a condus logic ca recursul să facă obiectul unei decizii de neadmitere pe acest punct. De fapt, greul bazat pe caracterul neechitabil și nepublic al ședințelor în fața acestor aceloași jurisdicții poate fi privit ca ridicat în substanță deși reclamantul nu a menționat niciodată art. 6 § 1 din Convenție.
Presupunând că Curtea consideră că reclamantul a epuizat căile de recurs interne, Guvernul subliniază că legislatorul, în urma celor cinci hotărâri pronunțate în adunare plenară de Curtea de Casație la 22 decembrie 2000, a întreprins o importantă reformă (legea nr. 2002-73 din 17 ianuarie 2002) referitoare la litigiile incapacității și a modificat mai multe dispoziții din codul securității sociale pentru ca tribunalele acelui litigiu să fie conforme cu cerințele puse de art. 6 § 1 din Convenție. Această reformă nu intră în vigoare decât ulterior faptelor în litigiu, Guvernul, care iau de asemenea act de motivația celor cinci hotărâri precitate a Curții de Casație pe acest punct, se încrede în înțelepciunea Curții pentru aprecierea temeinicului greului. Similar, cu privire la caracterul echitabil și public al procedurii, Guvernul subliniază că în urma revenirii jurisprudenței din 22 decembrie 2000, procedura a fost largă modificată de două decrete din 2 iunie 1999 și 5 iulie 2003, organizând respectarea principiului contradictoriului, convocarea părților la ședință care este acum publică și posibilitatea de a prezenta observații orale garantând echitatea procesului. Această reformă nu intră în vigoare decât ulterior faptelor cauzei, Guvernul se încrede în acest sens în înțelepciunea Curții.
Reclamantul estimează că Guvernul ignora una din piesele esențiale ale procedurii urmată în fața Curții de Casație, și anume memoria complementară depusă la grefierul la 28 noiembrie 2001, și consideră deci că a epuizat căile de recurs interne. De altfel, ia act că Guvernul se încrede în înțelepciunea Curții în ceea ce privește greul în ambele ramuri ale sale.
Curtea reamintește că în temeiul art. 35 § 1 din Convenție, ea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de recurs interne (Cardot c. Franța, hotărâre din 19 martie 1991, seria A nr. 200, p.18 §§ 34 la 36). Dacă această dispoziție trebuie aplicată "cu o oarecare flexibilitate și fără formalism excesiv", ea nu se limitează la a cere sesizarea jurisdicțiilor naționale competente și exercitarea recursurilor destinate să combată o decizie deja pronunțată. Se impune că interesatul să fi ridicat în fața autorităților naționale "cel puțin în substanță, și în condițiile și termenele prescrise de dreptul intern" grefurile pe care urmează să le formeze mai târziu la Strasbourg (hotărâre Fressoz și Roire c. Franța [GC], nr. 29183/95, CEDH 1999-I, §§ 36-37).
În caz, Curtea constată că reclamantul dispunea de un termen de cinci luni de la depunerea recursului pentru a prezenta noi motive de casație, în conformitate cu art. 978 din noul cod de procedură civilă, și reamintește în acest sens că regulile relative la termenul de recurs sunt suficient de clare și previzibile și prezintă o claritate și coerență suficientă (a contrario, a se vedea De Geouffre de la Pradelle c. Franța, 16 decembrie 1992, seria A nr. 253-B și Bellet c. Franța, 4 decembrie 1995, seria A nr. 333-B).
Curtea constată că rezultă din textele aplicabile și o jurisprudență constantă (a se vedea partea referitoare la dreptul și practica internă relevantă) că în fața Curții de Casație, cererea în recurs nu mai este admisibilă să invoce noi motive după expirarea termenului de cinci luni. Sau în caz, reclamantul se recursă în casație la 21 iunie 2000 și a depus memoria completă în termenul precitat cerut, la 21 noiembrie 2000. Depusă la 21 noiembrie 2001, "memoria tendind la ridicarea de ofce a motivelor de ordine publică" referitoare la încălcarea art. 6 § 1 din Convenție din cauza lipsă independenței și impartialității CNITAT și a defectului de echitate al procedurii urmată în fața aceluia din cauza neconvocării și neaudirii, era deci evident tardivă și inadmisibilă, indiferent care ar fi fost motivele care erau dezvoltate (a se vedea pe acest punct S.G. c. Franța (decizie), nr. 40669/98, 11 iulie 2000; a se vedea de asemenea Lilly Franța c. Franța, (decizie), nr. 53892/00, 29 mai 2001). Art. 6 nu-i obliga pe altfel jurisdicția națională supremă de a ridica de ofce motivele prezentate în afara termenului (Lilly Franța c. Franța precitat), ceea ce a condus – Curtea o subliniază – la a declara unicul motiv de casație lipsit de temei.
În aceste condiții, apare că reclamantul nu a ridicat în fața Curții de Casație, în mod expres sau chiar în substanță, grefurile pe care le formează azi în fața Curții. Reiese din aceasta că nu a epuizat valabil căile de recurs interne, în conformitate cu regulile dreptului intern, și că această parte din cerere trebuie respinsă, în aplicarea art. 35 §§ 1 și 4 din Convenție.
Reclamantul contestă în fine motivul neadmiterii recursului în casație, estimând dimpotrivă că motivul casației era fondat.
În măsura în care greul poate fi înțeles ca vizând interpretarea dreptului intern și rezultatul procedurii duse în fața Curții de Casație, Curtea reamintește că nu-i apartine să cunoască erorile de fapt sau de drept pretins săvârșite de o jurisdicție internă (a se vedea García Ruiz c. Spania [GC], nr. 30544/96, CEDH 1999-I). În măsura în care reclamantul se limitează a contesta rezultatul recursului și a denunța o eroare de drept pe care ar fi comis-o Curtea de Casație în interpretarea dreptului pozitiv național, Curtea consideră că această parte a cererii este evident nefondată și trebuie respinsă în aplicarea art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
Pentru aceste motive, Curtea, la unanimitate,
Declară
cererea inadmisibilă.
A.B. Baka
Grefier
Președinte
de la requête n
o
32509/02
présentée par Franck CHATEAUREYNAUD
contre la France
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 28 novembre 2006 en une chambre composée de
:
MM.
A.B.
Baka
,
président
,
J.-P.
Costa
,
I.
Cabral Barreto
,
M
mes
A.
Mularoni
,
E.
Fura-Sandström
,
D.
Jočienė,
M.
D.
Popović,
juges
,
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 17 février 2001,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Franck Chateaureynaud, est un ressortissant français, né en 1942 et résidant à Fumel. Il est représenté devant la Cour par M
e
Paillot, avocat au barreau de Strasbourg. Le gouvernement français («
le Gouvernement
») est représenté par son agente, M
me
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le 7 décembre 1995, suite à un accident du travail survenu en 1993, le requérant demanda le versement d’une pension d’invalidité.
Le 11 janvier 1996, la caisse primaire d’assurance maladie du Lot et Garonne («
CPAM
») refusa de lui attribuer cette pension, au motif que sa capacité de travail ou de gain n’était pas réduite des deux tiers.
Le 29 mai 1996, le tribunal du contentieux de l’incapacité (la commission régionale d’Aquitaine), en présence du requérant, confirma cette décision.
Le 6 juillet 1996, le requérant fit appel auprès de la cour nationale de l’incapacité et de la tarification des accidents de travail (ci-après la «
»). Il faisait valoir qu’il n’avait pas été convoqué à l’audience de la commission régionale, qu’il contestait la décision du 29 mai 1996 en raison des observations contenues dans les considérations médicales, et que tous les certificats médicaux n’avaient pas été pris en considération. Il demandait en outre une expertise et la transmission à son médecin traitant du rapport du médecin-conseil de la CPAM.
Le 7 novembre 1997, la CNITAT prit une décision avant-dire droit, ordonnant une expertise médicale, dans le but de décrire l’état clinique du requérant au 7 décembre 1995. Elle est ainsi motivée
:
«
Sur la forme
:
(...)
;
Considérant que [le requérant] étant présent à l’audience en Commission régionale du 29 mai 1996, le moyen allégué de ce chef est inopérant
;
Considérant (...) que notamment les observations médicales de la [CPAM] ont été communiquées au [médecin traitant] du requérant par courrier du 16 octobre 1997
; que néanmoins l’intéressé n’a pas présenté d’écritures complémentaires
; (...)
;
»
Le 23 avril 1998, l’expert médical déposa son rapport et le communiqua aux parties le 12 mai 1998.
Par une décision du 15 octobre 1998, la CNITAT confirma la décision du tribunal de l’incapacité du 29 mai 1996. Elle constata tout d’abord que les parties ne soulevaient aucune contestation sur le rapport du 23 avril 1998 et ne présentaient pas d’observations, et considéra que la procédure d’instruction était régulière en la forme. Enfin, elle estima, au vu des documents médicaux, que l’état du requérant, au 7 décembre 1995, ne justifiait pas l’attribution d’une pension d’invalidité
; un avis d’un médecin qualifié auprès de la CNITAT se prononçait dans le même sens que l’expert médical.
Le 19 avril 2000, le requérant obtint l’aide juridictionnelle totale aux fins de se pourvoir en cassation. A la demande du Greffe de la Cour, le Gouvernement produit une note intitulé «
gestion des évènements
» retraçant chronologiquement le déroulement de l’instruction du pourvoi du requérant devant la Cour de cassation. Il en ressort que ce dernier constitua avocat le 21 juin 2000, que l’affaire fut enregistrée le 22 juin 2000 et qu’il déposa, par l’intermédiaire de son avocat au Conseil d’Etat et à la Cour de cassation un mémoire ampliatif, le 21 novembre 2000, dans lequel il se plaignait, d’une part, que les énonciations de la CNITAT dans sa décision ne permettaient pas de savoir si le rapport de l’expert médical avait bien été transmis à son médecin traitant comme il le demandait et, d’autre part, de ce que la CNITAT n’avait pas pris en compte l’intégralité de ses observations puisqu’elle affirmait qu’aucune partie n’avait présenté d’observations après avoir reçu le rapport médical alors qu’il en avait présenté.
Le 28 novembre 2001, le requérant déposa un mémoire supplémentaire intitulé «
mémoire tendant au relevé d’office de moyens d’ordre public
», sur lequel est apposé le tampon de réception du greffe des pourvois en cassation avec représentation. Dans ce document, le requérant se prévalait d’une nouvelle jurisprudence de l’assemblée plénière de la Cour de cassation – cinq arrêts du 22 décembre 2000 – concernant l’absence de caractère équitable et impartial de la CNITAT. Il critiquait le fait que la CNITAT n’avait pas indiqué si une ou plusieurs des personnes la composant étaient fonctionnaires du ministère chargé de la sécurité sociale, qualité susceptible de faire naître un doute légitime sur l’impartialité de la juridiction. Il se plaignait également de l’iniquité de la procédure, n’ayant pas été convoqué à l’audience ni invité à participer aux débats de manière à faire valoir publiquement ses prétentions, et n’ayant pas été destinataire d’une copie de l’avis du médecin qualifié, distinct de l’expert médical et choisi sur une liste établie par arrêté du ministre chargé de la sécurité sociale, que la CNITAT avait entendu. Il invoquait finalement une violation du principe de l’égalité des armes, en raison de la désignation de l’expert médical par le directeur régional des affaires sanitaires et sociales, autorité ayant des intérêts communs avec l’administration à laquelle il était opposé.
Par une décision du 11 avril 2002, la Cour de cassation déclara le pourvoi non admis, au motif que le moyen de cassation invoqué à l’encontre de la décision attaquée n’était pas de nature à permettre l’admission du pourvoi.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
1.Les dispositions du code de la sécurité sociale
Les articles pertinents du code de la sécurité sociale tels qu’en vigueur à l’époque des faits sont les suivants
:
Article L. 143-2
relatif à la compétence et l’organisation du tribunal du contentieux de l’incapacité
«
[Les tribunaux du contentieux de l’incapacité] sont composés de magistrats ou de magistrats honoraires de l’ordre administratif ou judiciaire, de fonctionnaires en activité ou honoraires, de travailleurs salariés, d’employeurs ou de travailleurs indépendants et de médecins.
»
Article L. 143-3
relatif à la compétence et l’organisation de la cour nationale de l’incapacité et de la tarification de l’assurance des accidents du travail
«
(...) les contestations (...) sont portées en appel devant une Cour nationale de l’incapacité et de la tarification de l’assurance des accidents du travail composée de magistrats ou de magistrats honoraires de l’ordre administratif ou judiciaire, de fonctionnaires, en activité ou honoraires, de travailleurs salariés, d’employeurs ou de travailleurs indépendants et de médecins.
»
Ces dispositions ont été modifiées par la loi n
o
2002-73 du 17
janvier
2002 suite à une réforme du contentieux de l’incapacité. Elles se lisent désormais comme suit
:
Article L. 143-2
«
(...)
Les tribunaux du contentieux de l’incapacité comprennent trois membres. Ils se composent d’un président, magistrat honoraire de l’ordre administratif ou judiciaire, d’un assesseur représentant les travailleurs salariés et d’un assesseur représentant les employeurs ou travailleurs indépendants. (...).
Les assesseurs appartiennent aux professions agricoles lorsque le litige intéresse un ressortissant de ces professions et aux professions non agricoles dans le cas contraire.
Ils sont désignés pour une durée de trois ans par le premier président de la cour d’appel dans le ressort de laquelle le tribunal a son siège sur des listes dressées sur proposition des organisations professionnelles les plus représentatives intéressées, selon le cas, par le chef du service régional de l’inspection du travail, de l’emploi et de la politique sociale agricoles ou par le directeur régional des affaires sanitaires et sociales. Leurs fonctions peuvent être renouvelées suivant les mêmes formes. En l’absence de liste ou de proposition, le premier président de la cour d’appel peut renouveler les fonctions d’un ou plusieurs assesseurs pour une nouvelle durée de trois ans (...).
»
Article L. 143-3
«
Les contestations (...) sont portées en appel devant une Cour nationale de l’incapacité et de la tarification de l’assurance des accidents du travail composée d’un président, magistrat du siège de la cour d’appel dans le ressort de laquelle la Cour nationale de l’incapacité et de la tarification de l’assurance des accidents du travail a son siège, désigné pour trois ans dans les formes prévues pour la nomination des magistrats du siège, de présidents de section, magistrats du siège de ladite cour d’appel désignés pour trois ans par ordonnance du premier président prise avec leur consentement et après avis de l’assemblée générale des magistrats du siège et d’assesseurs représentant les travailleurs salariés, d’une part, et les employeurs ou travailleurs indépendants, d’autre part.
Nota : Loi 2002-73 2002-01-17 art. 35 II : Par dérogation aux dispositions de l’article L.
143-3 du code de la sécurité sociale, le premier président de la cour d’appel dans le ressort duquel la Cour nationale de l’incapacité et de la tarification de l’assurance des accidents du travail a son siège peut désigner, jusqu’au 1er
janvier
2003, des magistrats de l’ordre judiciaire honoraires pour exercer les fonctions de président de section prévues à cet article.
»
Article L. 143-5
«
I.
- Les assesseurs représentant les salariés et les assesseurs représentant les employeurs ou travailleurs indépendants sont nommés pour trois ans renouvelables par arrêté du garde des sceaux, ministre de la justice, sur une liste dressée par le premier président de la Cour de cassation sur proposition des organisations professionnelles les plus représentatives intéressées.
Un nombre égal d’assesseurs suppléants est désigné concomitamment et dans les mêmes formes.
»
D’autres dispositions du code de la sécurité sociale, relatives à la procédure devant la CNITAT, ont été modifiées par un décret n
o
2003-614 du 5 juillet 2003. Ces dispositions sont les suivantes
:
Article R. 143-25
«
(...). Le secrétaire général de la Cour nationale de l’incapacité et de la tarification de l’assurance des accidents du travail assure la communication des mémoires et des pièces jointes aux parties ou, le cas échéant, au médecin qu’elles ont désigné lorsqu’il s’agit de documents médicaux, et les avise qu’elles peuvent présenter des observations en réplique et des pièces nouvelles dans un délai de vingt jours courant de la réception de cette communication. (...).
»
Article R. 143-26
«
Les parties sont dispensées du ministère d’avocat ou d’avoué. Elles comparaissent en personne et présentent leurs observations orales ou écrites. Elles ont toutefois la faculté de se faire assister ou représenter par un avoué ou un avocat.
»
Article R. 143-29
« (...)
les parties sont informées de la date de l’audience et de la possibilité qu’elles ont d’y présenter des observations orales (...).
»
Le 22 décembre 2000, la Cour de cassation, réunie en assemblée plénière, rendit cinq arrêts de cassation sur des griefs relatifs au manque allégué d’indépendance et d’impartialité des juridictions de l’incapacité. La motivation du premier arrêt (n
o
99-11303) est reprise quasiment à l’identique dans les autres arrêts. Elle est ainsi formulée
:
«
Vu l’article 6.1 de la Convention européenne de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales ;
Attendu que toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue par un tribunal indépendant et impartial ;
Attendu qu’il résulte du dossier de la procédure que la décision attaquée a été rendue par une formation de jugement de la Cour nationale, comprenant parmi ses membres un fonctionnaire honoraire d’administration centrale ;
Que cet élément et le fait que la juridiction comprend des fonctionnaires de catégorie A, en activité ou honoraires, du ministère chargé de la Sécurité sociale ou du ministère chargé de l’Agriculture, nommés sans limitation de durée de sorte qu’il peut être mis fin à tout moment et sans condition à leurs fonctions par les autorités de nomination qui comprennent le ministre, exerçant ou ayant exercé, lorsqu’ils étaient en activité, le pouvoir hiérarchique sur eux, constituaient des circonstances de nature à porter atteinte à l’indépendance de la Cour nationale et à faire naître un doute légitime sur son impartialité ;
D’où il suit que la cause n’a pas été entendue par un tribunal indépendant et impartial au sens de la Convention européenne de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales ;
Sur le deuxième moyen :
Vu l’article 6.1 de la Convention européenne de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales, ensemble l’article 16 du nouveau Code de procédure civile
;
Attendu que toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement ; que cette exigence implique que chaque partie ait la faculté de prendre connaissance et de discuter de toute pièce ou observation présentée au juge en vue d’influencer sa décision ;
Attendu que l’arrêt a été rendu après examen préalable du dossier par un médecin qualifié, choisi sur une liste établie par arrêté du ministre chargé de la Sécurité sociale ou du ministre chargé de l’Agriculture, dont l’avis n’a pas été communiqué aux parties
; qu’il en résulte que l’appelant a été privé de la faculté de prendre connaissance et de discuter les observations présentées par le médecin qualifié à la Cour nationale ;
Que la procédure suivie ayant été dépourvue de caractère contradictoire, la Cour nationale a violé les textes susvisés ;
Sur le troisième moyen :
Vu l’article 6.1 de la Convention européenne de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales, ensemble les articles 14 et 433 du nouveau Code de procédure civile ;
Attendu que toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue publiquement ;
Attendu qu’il ne ressort pas des mentions de l’arrêt que la Cour nationale ait convoqué l’appelant à l’audience et organisé des débats lui permettant de faire valoir publiquement ses prétentions ;
Qu’en statuant ainsi, la Cour nationale a violé les textes susvisés ;
(...). »
3.
Nouveau code de procédure civile
Article 978
«
A peine de déchéance, le demandeur en cassation doit, au plus tard dans le délai de cinq mois à compter du pourvoi, remettre au secrétariat-greffe de la Cour de cassation et signifier au défendeur un mémoire contenant les moyens de droit invoqués contre la décision attaquée. (...)
»
Selon une jurisprudence constante de la Cour de cassation, est irrecevable le grief présenté dans un mémoire additionnel déposé plus de cinq mois après la déclaration de pourvoi (Civ. 3
ème
, 20 mai 1985, Bull. civ. III, n
o
82, Civ. 1
ère
, 1
er
octobre 1985, Bull. civ. I, n
o
242).
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de ce que la composition du tribunal du contentieux de l’incapacité (la présidente était la directrice régionale des affaires sanitaires et sociales de l’Aquitaine) et de la composition de la CNITAT (ses membres pouvaient être des fonctionnaires ou d’anciens fonctionnaires du ministère chargé de la sécurité sociale) font naître un doute légitime sur l’impartialité et l’indépendance de ces deux juridictions. Il se plaint également de n’avoir été ni entendu ni appelé par la CNITAT.
Sur le même fondement, il conteste le motif de non-admission de son pourvoi en cassation, estimant au contraire que son moyen de cassation était fondé.
Le requérant se plaint, d’une part, de ce que la composition du tribunal du contentieux de l’incapacité (la présidente était la directrice régionale des affaires sanitaires et sociales de l’Aquitaine) et celle de la CNITAT (ses membres pouvaient être des fonctionnaires ou d’anciens fonctionnaires du ministère chargé de la sécurité sociale) font naître un doute légitime sur l’impartialité et l’indépendance de ces deux juridictions. Il se plaint d’autre part de n’avoir été ni entendu ni appelé par la CNITAT. Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention, qui dispose
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal indépendant et impartial (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
Le Gouvernement considère, à titre principal, que le requérant n’a pas épuisé les voies de recours internes en ce qui concerne au moins la première branche du grief. Après avoir rappelé les principes régissant l’article 35
1.de la Convention, il fait valoir que le requérant n’a jamais contesté devant les juridictions nationales, expressément ou même en substance, la composition des juridictions de l’incapacité. Il relève que dans son unique mémoire ampliatif déposé à l’appui de son pourvoi le 21 novembre 2000, il n’a soulevé que deux moyens tirés de la non transmission du rapport de l’expert à son médecin traitant, et de l’absence de prise en compte de ses observations sur les résultats de l’expertise, ce qui a logiquement conduit à ce que son pourvoi fasse l’objet d’une décision de non-admission sur ce point. En revanche, le grief tiré du caractère non équitable et non public des audiences devant ces mêmes juridictions peut être regardé comme ayant été soulevé en substance bien que le requérant n’ait jamais mentionné l’article 6
A supposer que la Cour considère que le requérant a épuisé les voies de recours internes, le Gouvernement souligne que le législateur, suite aux cinq arrêts rendus en assemblée plénière par la Cour de cassation le 22
décembre
2000, a entrepris une importante réforme (loi n
o
2002-73 du 17
janvier 2002) relative au contentieux de l’incapacité et modifia plusieurs dispositions du code de la sécurité sociale afin que les tribunaux dudit contentieux soient conformes aux exigences posées par l’article 6 § 1 de la Convention. Cette réforme n’étant entrée en vigueur que postérieurement aux faits en litige, le Gouvernement, qui prend également acte de la motivation des cinq arrêts précités de la Cour de cassation sur ce point, s’en remet à la sagesse de la Cour pour l’appréciation du bien-fondé du grief. Pareillement, sur le caractère équitable et public de la procédure, le Gouvernement souligne qu’à la suite du revirement jurisprudentiel du 22
décembre 2000, la procédure a été largement modifiée par deux décrets du 2
juin 1999 et du 5 juillet 2003, organisant le respect du principe du contradictoire, la convocation des parties à l’audience qui est désormais publique et la possibilité de présenter des observations orales garantissant l’équité du procès. Cette réforme n’étant entrée en vigueur que postérieurement aux faits de l’espèce, le Gouvernement s’en remet à cet égard à la sagesse de la Cour.
Le requérant estime que le Gouvernement méconnait une des pièces essentielles de la procédure suivie devant la Cour de cassation, à savoir le mémoire complémentaire déposé au greffe le 28 novembre 2001, et considère dès lors qu’il a épuisé les voies de recours internes. En outre, il prend acte de ce que le Gouvernement s’en remet à la sagesse de la Cour quant au grief pris en ses deux branches.
La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 35
1.de la Convention, elle ne peut être saisie qu’après épuisement des voies de recours internes (
Cardot c. France
, arrêt du 19 mars 1991, série A n
o
200, p.18 §§ 34 à 36). Si cette disposition doit s’appliquer «
avec une certaine souplesse et sans formalisme excessif
», elle ne se borne pas à exiger la saisine des juridictions nationales compétentes et l’exercice de recours destinés à combattre une décision déjà rendue. Il faut que l’intéressé ait soulevé devant les autorités nationales «
au moins en
substance, et dans les conditions et délais prescrits par le droit interne
» les griefs qu’il entend formuler par la suite à Strasbourg (arrêt
Fressoz et Roire c.
France
[GC], n
o
En l’espèce, la Cour relève que le requérant disposait d’un délai de cinq mois à compter du dépôt de son pourvoi pour présenter des moyens nouveaux de cassation, conformément à l’article 978 du nouveau code de procédure civile, et rappelle à cet égard que les règles relatives au délai de pourvoi sont suffisamment claires et prévisibles et présentent une clarté et une cohérence suffisantes (
a contrario
, voir
De Geouffre de la Pradelle c.
France
, 16 décembre 1992, série A n
o
253-B et
Bellet c. France
, 4
décembre 1995, série A n
o
La Cour note qu’il résulte des textes applicables et d’une jurisprudence constante (voir la partie relative au droit et à la pratique internes pertinents) que devant la Cour de cassation, le demandeur au pourvoi n’est plus recevable à invoquer de nouveaux moyens après l’expiration du délai de cinq mois. Or en l’espèce, le requérant se pourvut en cassation le 21
juin
2000 et déposa son mémoire ampliatif dans le délai requis précité, le 21
novembre 2000. Déposé le 21 novembre 2001, son «
mémoire tendant au relevé d’office de moyens d’ordre publics » relatif à la violation de l’article 6 § 1 de la Convention du fait du manque d’indépendance et d’impartialité de la CNITAT et du défaut d’équité de la procédure suivie devant celle-ci en raison de sa non convocation et sa non audition, était donc manifestement tardif et irrecevable, quels que fussent les moyens qui y étaient développés (voir sur ce point
S.G. c
.
France
(déc.), n
o
40669/98, 11
juillet 2000
; voir aussi
Lilly
France c. France
, (déc.), n
o
53892/00, 29
mai 2001). L’article 6 n’obligeait d’ailleurs pas la juridiction nationale suprême de relever d’office les moyens présentés hors délai (
Lilly France c.
France
précité), ce qui l’amena – la Cour le souligne – à déclarer l’unique moyen de cassation dénué de fondement.
Dans ces conditions, il apparaît que le requérant n’a pas soulevé devant la Cour de cassation, expressément ou même en substance, les griefs qu’il formule aujourd’hui devant la Cour. Il en résulte qu’il n’a pas valablement épuisé les voies de recours internes, conformément aux règles de droit interne, et que cette partie de la requête doit être rejetée, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
Le requérant conteste enfin le motif de non-admission de son pourvoi en cassation, estimant au contraire que son moyen de cassation était fondé.
Pour autant que le grief puisse être compris comme visant l’interprétation du droit interne et le résultat de la procédure menée devant la Cour de cassation, la Cour rappelle qu’il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne (voir
García Ruiz c. Espagne
[GC], n
o
‑
I). Dans la mesure où le requérant se borne à contester l’issue de son pourvoi et à dénoncer une erreur de droit qu’aurait commise la Cour de cassation dans l’interprétation du droit national positif, la Cour considère que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
S.
Dollé
A.B.
Baka
Greffière
Président