EMEN c. TURQUIE

EMEN c. TURQUIE (CtEDO, 2006)

SECȚIUNEA A PATRA

DECIZIE PARȚIALĂ

PRIVIND ADMISIBILITATEA

cererii nr. 25585/02

prezentate de Habil EMEN

împotriva Turciei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), ședință din 28 noiembrie 2006 într-o cameră compusă din:

Domnul

Nicolas

Bratza

,

președinte

,

Dmnii

J.

Casadevall

,

G.

Bonello

,

R.

Türmen

,

M.

Pellonpää

,

S.

Pavlovschi,

J.

Šikuta,

judecători

,

și Dl. T.L.

Early,

grefier de secțiune

,

Având în vedere cererea mai sus menționată introdusă la 6 februarie 2002,

După ce au deliberat, pronunță următoarea decizie

:

PE FAPT

Reclamantul, Dl. Habil Emen, este cetățean turc, născut în 1968. Este în prezent deținut la casa de detenție din Elbistan din Kahramanmaraș. Este reprezentat în fața Curții de către Dna

.

M. Rollas, avocat la İzmir.

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează.

La 11 iunie 1996, ca urmare a unui proces (dosarul nr.

1995/279) care a implicat patruzeci și șase suspecți membri ai PKK, curtea de securitate de stat din Malatya („

curtea de securitate de stat

") a condamnat, printre alții, E.A.E., A.D. și S.E. la închisoare pe viață, pe primul pentru că a asasinat o persoană și a comandat moartea a alte două persoane în numele PKK, pe al doilea, în special pentru că a fost complice al reclamantului în executarea lui M.C. sub conducerea lui E.A.E., și pe al treilea pentru că a participat la mai multe atentate planificate de PKK. De fapt, în cursul procesului în cauză, S.E. a recunoscut că era de asemenea autorul omorului lui M.C., dar judecătorii de fond au estimat că aceste mărturii, având scopul doar de a-l discupa pe A.D., nu erau sincere.

La 8 noiembrie 2000, reclamantul a fost arestat la İzmir, în posesia unui act de identitate fals. Era căutat pentru executarea pedepsei de trei ani și nouă luni de închisoare care i-a fost impusă de curtea de securitate de stat din Diyarbakır, pentru infracțiunea de complicitate cu infractori și sprijin acordat PKK. Prin urmare, a fost transferat la penitenciarul Buca din İzmir.

Cu toate acestea, în timp ce reclamantul ispășea pedeapsa, s-a constatat că acesta era de asemenea căutat în temeiul unui mandat emis la 3 august 1995 de judecătorul de paix din İskenderun, la cererea procurorului de lângă curtea de securitate de stat („

procurorul

"). De fapt, pus în acuzare la 15 august 1995 în fața acestei instanțe, reclamantul a reușit să se sustragă de la justiție până la momentul arestării sale. Faptele incriminate în rechizitoriu erau strâns legate de cele care au stat la baza sentinței mai sus menționate din 11 iunie 1996

:

„

Din interogatoriile lui E.A.E. și ale colegilor săi, aprehendați la 1

iulie

1995 (...) și trimiși în fața curții de securitate de stat din Malatya în data de 22 iunie 1995, rezultă că, la 20 noiembrie 1994, acuzatul Habil Emen, acționând sub ordinele lui E.A.E., a (...) luat M.C., într-un vehicul condus de A.D., pe drumul spre satul Düğünyurdu din İskenderun,

că a asasinat M.C. în mașină trăgând o glonț și apoi a, cu ajutorul lui A.D., aruncat cadavrul la marginea drumului (...)

"

La 14 noiembrie 2000, reclamantul a fost adus în fața judecătorului de paix din İzmir, care i-a citit mandatul mai sus menționat, în care interesatul era „

acuzat de apartenență la o organizație ilegală

". Judecătorul a ordonat detenția preventivă a reclamantului. Această măsură putea face obiectul unui protest, cale pe care reclamantul nu a luat-o.

La 8 ianuarie 2001, în timp ce era încă închis la Buca, reclamantul a încercat să se informeze asupra stadiului dosarului său. Procurorul l-a informat despre mandatul emis de judecătorul de paix din İskenderun și despre faptul că pedeapsa sa actuală de 3 ani și 9 luni de închisoare tocmai fusese cuprinză de amnistia prevăzută de legea nr.

4616, promulgată la 21 decembrie 2000.

Reclamantul a apărut în fața curții de securitate de stat la 13 februarie 2001, dată la care a fost audiat pentru prima dată și a luat cunoștință de acuzațiile aduse împotriva sa, știind că rechizitoriul din 15 august 1995 nu-i fusese niciodată comunicat. În acest caz, procurorul cerea condamnarea acestuia în temeiul art. 125 din codul penal, din cauza omorului lui M.C. comis în scopul de a servi mișcării separatiste a PKK.

În cursul ședințelor care au urmat, reclamantul a contestat acuzațiile. Într-o dată neprecizată, A.D. a fost audiat în calitate de martor. A susținut că crima imputată a fost comisă de S.E., fără nicio implicare a reclamantului sau a sa.

Printr-o sentință din 23 august 2001, curtea de securitate de stat a declarat reclamantul vinovat și l-a condamnat la închisoare pe viață.

Pentru a face acest lucru, judecătorii de fond s-au ținut în mare parte de dovezile din dosarul procesului mai sus menționat care a dus la sentința din 11 iunie 1996. În special, au ținut cont de declarațiile făcute de E.A.E., A.D. și N.D. (soția lui A.D.) în cadrul procesului respectiv. Judecătorii de fond s-au oprit de asemenea asupra a două scrisori pe care A.D. le-a adresat la 14 iunie 1996 și 24

iulie 1997, precum și asupra unui eseu, intitulat „

Curriculum vitae-ul meu

", pe care l-a redactat în închisoare. A.D. a spus următoarele:

„

(...) Habil Emen m-a manipulat și m-a implicat în organizația teroristă; adevăratul criminal este Habil Emen; a ucis [M.C.] pentru că insulta Abdullah Öcalan într-o campanie electorală și pentru că i-a denunțat nepoții M.E. și E.E. la poliție ca simpatizanți ai PKK; acuzatul Habil Emen a ucis victima din cauza urii sale personale și în scopuri organizaționale (...). Am fost implicat, împotriva voinței mele, în crima lui M.C., care a fost planificată de Habil Emen și E.A.E. (...) În ziua incidentului, în timp ce eram cu Habil Emen, am văzut victima la gara de autobuz. Habil Emen mi-a spus că era tipul care ucisese șapte persoane, îi tortutase nepoții M.E. și E.E., și era o gardă de comună. Am răspuns că, la noi, nu exista gărzi de comună. Atunci Habil Emen mi-a spus că era o gardă de comună clandestină și că nu va merge nicăieri înainte de a o elimina. Ulterior, am mers la apartamentul meu. Acolo am găsit femeia teroristă [E.A.E]. Aceasta ne-a dat o pistolă și a spus că trebuie să executăm M.C. fără așteptare (...). Habil Emen a luat arma și am ieșit cu mașina. L-am găsit pe M.C. și l-am luat în mașină. (...) Ajunși într-un loc pustiu, Habil Emen a ucis M.C. trăgând o glonț în spate capului. Apoi, am aruncat cadavrul de pe un pod (...)

".

De asemenea, autoria efectuată asupra depozitelor lui M.C. corrobora teoria că reclamantul a ucis victima sa trăgând o glonț în cap. În schimb, sentința este tăcută cu privire la mărturiile pe care S.E. le-a făcut în procesul său cu privire la crima lui M.C.

La 18 septembrie 2001, reclamantul a depus o cale extraordinară. Avocatul său a ridicat motive:

‑

lipsa comunicării rechizitoriului

și a ședințelor ținute în absența clientului său, pe parcursul celor trei luni scurse până la 13 februarie 2001, în dispreț pentru codul de procedură penală și principiul urgență prevăzut de art. 6 din Convenție

;

‑

ilegalitatea unei condamnări bazate pe o hotărâre pronunțată într-o altă cauză, și anume cea a lui E.A.E., A.D., N.D. și S.E.

;

‑

folosirea în dauna reclamantului a declarațiilor lui E.A.E. și N.D., declarații care au fost ulterior retractate, deoarece au fost extorquate sub presiune

;

‑

folosirea declarațiilor lui A.D. care, de fiecare dată, a dat versiuni diferite

;

‑

absența în dosar a dovezilor materiale capabile să susțină declarațiile calomioase ale acestor persoane

;

‑

faptul că în procesul său, S.E. a recunoscut că a ucis M.C.;

‑

caracterul neregulamentar al unei condamnări în temeiul art. 125 din codul penal, fără a stabili anterior apartenența clientului său la PKK, în sensul art. 168 al aceluiași cod.

Printr-o a doua scrisoare, trimisă ulterior, avocatul a solicitat de asemenea ținerea unei ședințe.

Curtea de Casație s-a pronunțat la 19 noiembrie 2001. A respins cererea de ședință ca fiind tardivă și a confirmat sentința atacată în toate dispozițiile sale.

La 14 ianuarie 2002, reclamantul a făcut, în zadar, un recurs de rectificare.

GRIEVANȚE

1.

Invocând art. 5 § 2 din Convenție, reclamantul se plânge mai întâi că nu a fost informat de acuzațiile aduse împotriva sa decât mai mult de trei luni după arestare.

2.

Reamintind că apariția sa în fața unui judecător a avut loc doar la 13

februarie 2001, se plânge de asemenea de o violare a art. 5 § 3.

3.

Sub aspectul art. 5 § 4, reclamantul afirmă că s-a găsit în imposibilitatea de a face opoziție la detenția sa preventivă, deoarece nu cunoștea motivele acestei măsuri.

4.

În plus, reclamantul denunță o încălcare a dreptului său la un proces echitabil,

sub mai mult de un aspect. În primul rând, consideră că curtea de securitate de stat din Malatya care l-a judecat și condamnat nu poate fi considerată un tribunal independent și imparțial în sensul art. 6 § 1, în special din cauza tratamentului diferențiat al persoanelor acuzate în comparație cu dreptul comun.

5.

Reclamantul observă de asemenea că sentința nr.

1995/279 din 11 iunie 1996 privind persoanele ale căror declarații au fost folosite în dauna sa, a fost pronunțată de o cameră care cuprindea un judecător militar, nerespectând cerințele art. 6 § 1. Faptul că au fost luate în considerare aceste declarații, de altfel extorquate sub presiune, încalcă dreptul la un proces echitabil.

6.

Reclamantul susține apoi o violare a drepturilor sale consacrate de art. 6 § 3 a) și b), în măsura în care nu a avut niciodată comunicare a rechizitoriului din partea procuraturii și, prin urmare, a fost împiedicat să-și pregătească în mod corespunzător apărarea.

7.

În final, reclamantul deplorează respingerea cererii sale de ședință de către Curtea de Casație, motivul fiind tardivitate. Conform acestuia, a existat în consecință o entravă a dreptului său de a se apăra singur sau cu asistența avocatului său, în sensul art. 6 § 3 c).

PE DROIT

A.

Cu privire la grievanțele bazate pe art. 5 din Convenție

Art. 5 din Convenție, în părțile sale relevante, citit astfel

:

„

1.

Orice persoană are dreptul la libertate și siguranță personală. Nicio persoană nu poate fi privată de libertate, decât în următoarele cazuri și în conformitate cu procedurile legale

:

(...)

c)

dacă a fost arestată și deținută pentru a fi adusă în fața unei autorități judiciare competente, atunci când există temeiuri rezonabile de suspiciune că a comis o infracțiune sau motive rezonabile de a crede în necesitatea de a o împiedica să comită o infracțiune sau să fugă după comiterea acesteia

;

(...)

2.

Orice persoană arestată trebuie informată, în cel mai scurt timp și într-o limbă pe care o înțelege, despre motivele arestării sale și despre orice acuzație adusă împotriva sa.

3.

Orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute în § 1 c) al acestui articol, trebuie să fie adusă cât mai curând în fața unui judecător sau a unui alt magistrat autorizat de lege să exercite funcții judiciare și are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil, sau eliberată în cursul procedurilor. Eliberarea poate fi supusă unei garanții care să asigure prezența interesatului la ședință.

4.

Orice persoană privată de libertate prin arestare sau detenție are dreptul să introducă o cale de recurs în fața unui tribunal, pentru a decide în termen scurt asupra legalității detenției sale și a ordona eliberarea dacă detenția este ilegală.

(...).

"

a)

Având în vedere cele trei grievanțe de mai sus, formulate pe baza art. 5 din Convenție, Curtea va porni de la ipoteza că reclamantul nu avea o cale de droit pentru a-și face cunoscute plângerile, cu atât mai mult că pare că nu a întreprins nicio demersuri în acest sens. În acest context, reamintește că în absența unei căi de recurs interne cu privire la o grievanță privind un act sau o decizie anumită, termenul de șase luni prevăzut de art. 35 § 1 începe, în principiu, fie din ziua când actul incriminat a fost comis, fie din data deciziei litigioase (

Walker c.

Regatul Unit

(decizie), nr.

34979/97, CEDO 2000

‑

I

;

Aydın c. Turcia

(decizie), nr.

28293/95, 29494/95 și 30219/96, CEDO 2000

‑

III (fragmente)).

Astfel, presupunând că reclamantul nu a putut de fapt înțelege motivele juridice și de fapt ale primirii sale de libertate (a se vedea de exemplu

Fox, Campbell și Hartley

c. Regatul Unit

, hotărâre din 30 august 1990, seria A nr.

182, § 40) decât la 13

februarie 2001, dată a apariției sale în fața curții de securitate de stat din Malatya, Curtea observă că prima grievanță bazată pe art. 5

februarie 2002.

b)

Această concluzie se aplică și la a treia grievanță bazată pe art. 5

să poată discuta legalitatea acesteia în fața unui tribunal în temeiul art. 5

Fox, Campbell și Hartley

, precitată,

ibidem

), ceea ce reclamantul era de altfel în măsură să facă, cel mai târziu din 13

februarie 2001, și anume

dies a quo

al termenului de șase luni cu privire la această grievanță, care se confruntă deci și cu motivul tardivității.

c)

Același lucru se aplică și grievanței a doua formulate sub aspectul art. 5 § 3, deși pare mai dificil de determinat

dies a quo

al termenului respectiv.

Rezultă din dosar că detenția reclamantului, care se situează între 8

ianuarie 2000 (data arestării sale) și 21 decembrie 2000 (data promulgării legii nr.

4616), rezulta dintr-o condamnare pronunțată de curtea de securitate de stat din Diyarbakır. A corespuns oare această condamnare cerințelor art. 5 § 1 a), știind că se întinde la o perioadă anterioară legii nr.

4390 din 22

iunie 1999, care a exclus judecătorii militari din colegiile cursurilor de securitate de stat. La lumina jurisprudenței constante a Curții privind independența și imparțialitatea obiective ale acestor instanțe în perioada considerată (

Incal c. Turcia

, hotărâre din 9 iunie 1998,

Culegere de hotărâri și decizii

1998

‑

IV, pp. 1572-1573, §§

71-72), o problemă poate apărea sub aspectul art. 5 § 1 a), deoarece o condamnare nu poate corespunde acestei dispoziții decât dacă este pronunțată de un tribunal „

independent

" (

Engel și alții c. Țările de Jos

, hotărâre din 8 iunie 1976, seria A nr.

22, §

68).

Cu toate acestea, detenția preventivă ordonată la 14

noiembrie 2000 de judecătorul de paix din İzmir nu prezintă nicio problemă din acest punct de vedere. Deci, chiar admițând că lipsa de libertate suferită înainte de această dată ar trebui analizată sub aspectul art. 5 § 1 c), este suficient să constate că această măsură s-a încheiat odată cu apariția reclamantului în fața judecătorului de paix din İzmir la data precitată, și anume mai mult de șase luni înainte de introducerea prezentei cereri.

În consecință, Curtea declară inadmisibile, ca fiind tardive, grievanțele bazate pe art. 5 §§ 2, 3 și 4 din Convenție, în aplicarea art. 35 §§ 1 și 4.

B.

Cu privire la grievanțele bazate pe art. 6 din Convenție

Dispozițiile relevante ale art. 6 §§ 1 și 3 din Convenție se citesc astfel

:

„

1.

Orice persoană are dreptul de a avea cauza sa auzită în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil, de către un tribunal independent și imparțial (...).

3.

Orice persoană acuzată are dreptul în special la

:

a)

a fi informată, în cel mai scurt timp, într-o limbă pe care o înțelege și în mod detaliat, despre natura și cauza acuzației aduse împotriva sa

;

b)

să dispună de timp și facilități necesare pregătirii apărării sale

;

c)

să se apere singur sau să aibă asistența unui apărător la alegere și, dacă nu are mijloace pentru a remunera un apărător, să poată fi asistat gratuit de un avocat ofensiv, atunci când interesele justiției o cer

;

(...).

"

a)

Cât privește a patra grievanță, care se împarte în două aspecte, Curtea reamintește din nou că înainte de legea nr.

4390 din 22 iunie 1999, legislația privind cursurile de securitate de stat prevedea că uno dintre cei trei magistrați ai colegiului trebuia să fie judecător militar (

Incal

, precitată, pp.

1557

‑

1559, §§ 26-28). După legea respectivă totuși, nicio magistrată militară nu a șezut în cadrul acestor instanțe.

În acest caz, nu este contestat că reclamantul a fost judecat de o cameră compusă doar din judecători civili și, după cum a spus deja Curtea, independența și imparțialitatea acestei categorii de magistrați nu oferă loc de îndoială (a se vedea, de exemplu,

İmrek c. Turcia

(decizie), nr.

57175/00, 28

ianuarie

2003). În acest sens, motivul pe care reclamantul o ridică (în esență, sub aspectul art. 14) privind discriminarea între drepturile persoanelor deferite în fața cursurilor de securitate de stat și cele în fața instanțelor penale ordinare, nu are de asemenea pondere. Curtea a reiterat-o de mai multe ori: la perioada relevantă, distincția litigioasă nu se aplica unor grupuri diferite de persoane ci unor tipuri diferite de infracțiuni, în funcție de gravitatea pe care legislatorul le-o recunoscuta (a se vedea, printre altele,

Gerger c. Turcia

[GC], nr.

24919/94, § 69, 8

iulie 1999).

Din aceasta rezultă că această parte a cererii este lipsită de temei, în sensul art. 35 § 3 din Convenție.

b)

În ceea ce privește a cincisprezecea grievanță, întrebarea care se pune este aceea a folosirii în dauna unor declarații pretins extorquate ale unor terțe persoane care au fost condamnate de o curs de securitate de stat, și aceasta cu participarea unui judecător militar.

La lumina jurisprudenței sale relevante (

Doorson c. Țările de Jos

, hotărâre din 26 martie 1996,

Culegere

1996

‑

II, p. 470, §

67

;

Isgrò c. Italia

, hotărâre din 19

februarie 1991, seria A nr.

194

‑

A, p. 12, §

34, și

Kok c. Țările de Jos

(decizie), nr.

43149/98, CEDO 2000

‑

VI), Curtea, în stadiul actual al dosarului, consideră că nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității grievanței și consideră necesar să aducă această parte a cererii la cunoștința Guvernului pârât.

c)

În ceea ce privește a șasea grievanță bazată pe art. 6 § 3 a) și b), Curtea recunoaște că rechizitoriul joacă un rol determinant în urmărirea penală: din momentul comunicării sale, persoana vizată este oficial avertizată cu privire la baza juridică și factuală a reproacului formulat împotriva sa. Dreptul la o asemenea informație trebuie envisagiat în lumina dreptului acuzatului de a-și pregăti apărarea (

Pélissier și Sassi c.

Franța

[GC], nr.

25444/94, §§

51 și 54, CEDO 1999

‑

II).

În acest caz, reclamantul, căutat din 3 august 1995, a fost pus în acuzare la 15 august următoare. Cu toate acestea, a rămas în ascuns până la arestarea sa la 8 noiembrie 2000. La 14 noiembrie 2000, judecătorul de paix i-a citit mandatul privind acesta și la 13 februarie 2001, judecătorii de fond l-au informat asupra conținutului rechizitoriului.

În acest caz, Curtea constată că la originea arestării reclamantului se află o condamnare penală, ale cărei consecințe le-a evitat până atunci subtragandu-se de la justiție

; nu este de asemenea contestat că fusese aprehendată în posesia de documente false (pentru comparație a se vedea,

Colozza c. Italia

, hotărâre din 12 februarie 1985, seria A nr.

89, pp. 15-16, §

30). Ținând seama de natura delictuală și deliberată a acestor acțiuni și a motivelor care ar fi putut să-l determine pe reclamant să-și disimuleze identitatea și să se teamă de poliție, Curtea consideră că Dl.

Emen nu poate pretinde că ignoră de ce a fost arestat la 8

noiembrie 2000 și transferat la penitenciarul Buca, pentru a-și ispăși pedeapsa, aplicată pentru complicitate cu infractori și sprijin acordat PKK.

Este adevărat că, în zilele care au urmat, s-a dovedit că reclamantul era de asemenea căutat, din 3 august 1995, în temeiul unui mandat emis la acea dată pentru chef de implicare în crima lui M.C. comisă în numele PKK. La 14 noiembrie 2000, adică șase zile după arestare, reclamantul a apărut în fața judecătorului de paix din İzmir, care i-a citit mandatul în cauză, unde era „

acuzat de apartenență la o organizație ilegală

". Această citație este deosebit de clară cu privire la natura acuzației aduse reclamantului și la procedura deschisă prin acest act.

Curtea consideră că la ultima dată, reclamantul trebuie socotit a fi fost suficient informat cu privire la baza juridică a detenției sale preventive; citirea rechizitorului, din 13

februarie 2001, nu a făcut decât să completeze această informație, asupra căreia reclamantul ar fi putut-o asigura mult mai devreme, informandu-se mai bine cu privire la situația sa de la judecătorul de paix din İzmir.

Aceasta fiind spus, nimic nu indică în altă parte că reclamantul nu i s-a oferit, în cursul procesului, timp suficient pentru a examina dosarul și/sau posibilitatea de a-și prezenta în mod corespunzător apărarea cu asistența avocatului său.

Având în vedere ansamblul circumstanțelor particulare ale cazului, se cuvine să se respingă această grievanță pentru lipsă evidentă de temei, în aplicarea art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

d)

Privind în final a șaptea grievanță, Curtea observă că în acest caz cererea de ținere a unei ședințe în fața Curții de Casație a fost respinsă, înalta instanță concluzionând că fusese depusă în afara termenului legal prevăzut în acest scop. Apare deci că a existat o încălcare a art. 35 § 1 care cere ca grievanțele pe care se intenționează a fi formulate în fața Curții să fie ridicate mai întâi în fața instanțelor naționale, în formele și termenele prescrise de dreptul intern (

Cardot c. Franța

, hotărâre din 19 martie 1991, seria A nr.

200, p. 18, §

34).

Cu siguranță, reclamantul susține că aprecierea Curții de Casație a fost eronată din acest punct de vedere. În prezenta cauză totuși, era sarcina Curții de Casație să interpreteze mai întâi termenul care reglementează depunerea cererii reclamantului, știind că Curtea nu poate substitui propria sa interpretare a dreptului cu a sa în absența arbitrarului (

Tejedor

García c. Spania

, hotărâre din 16 decembrie 1997,

Culegere

1997

‑

VIII, p. 2796, §

31). Or, nimic din dosar nu permite calificarea respingerii acestei cereri de arbitrară nici de a spune că ar fi viciat echitatea procedurilor. Trebuie de asemenea reamintit că, în special în ipoteza unei curți de a doua instanță care – așa cum este Curtea de Casație turcă – nu este împuternicită să studieze în ansamblu problema vinovăției sau nevinovăției, art. 6 nu implică totdeauna dreptul la o ședință publică nici cel de a apărea în persoană (

Belziuk c. Polonia

, hotărâre din 25 martie 1998,

Culegere

1998

‑

II, p. 570, §

37

;

Fejde c. Suedia

, hotărâre din 29

octombrie 1991, seria A nr.

212-C, pp.

69-70, § 33

; a se compara cu

Constantinescu c. România

, nr.

28871/95, §

55, CEDO 2000

‑

VIII, și

Ekbatani c. Suedia

, hotărâre din 26 mai 1988, seria A nr.

134, p. 14, § 32).

Nicio problemă de egalitate a armelor nefiind ridicată în acest caz și în măsura în care aplicarea regulamentării privind termenele care trebuie respectate nu a împiedicat în cele din urmă reclamantul să-și facă cunoscute mijloace de casație (

Pérez de Rada Cavanilles c. Spania

, hotărâre din 28

octombrie 1998,

Culegere

1998

‑

VIII, p. 3255, §

45), Curtea consideră că această grievanță trebuie de asemenea respinsă ca fiind lipsită de temei, în aplicarea art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,

Amână

examinarea grievanței bazate pe art. 6 §§ 1 și 3 d), din cauza folosirii declarațiilor strânse în cursul unui proces anexă pentru a susține condamnarea reclamantului

;

Declară

cererea inadmisibilă pentru rest.

T.L.

Early

Nicolas

Bratza

Grefier

Președinte

QUATRIÈME SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

25585/02

présentée par Habil EMEN

contre la Turquie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 28 novembre 2006 en une chambre composée de

:

Sir

Nicolas

Bratza

,

président

,

MM.

J.

Casadevall

,

G.

Bonello

,

R.

Türmen

,

M.

Pellonpää

,

S.

Pavlovschi,

J.

Šikuta,

juges

,

et de M. T.L.

Early,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 6 février 2002,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Habil Emen, est un ressortissant turc, né en 1968. Il est actuellement détenu à la maison d’arrêt d’Elbistan à Kahramanmaraș. Il est représenté devant la Cour par M

e

M. Rollas, avocat à İzmir.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

Le 11 juin 1996, à l’issue d’un procès (dossier n

o

1995/279) ayant impliqué quarante-six présumés membres du PKK, la cour de sûreté de l’Etat de Malatya («

la cour de sûreté de l’Etat

») condamna, entre autres, E.A.E., A.D. et S.E. à la réclusion à la perpétuité, le premier pour avoir assassiné une personne et commandé la mise à mort de deux autres au nom du PKK, le second, notamment pour avoir été le complice du requérant dans l’exécution de M.C. sous la houlette de E.A.E., et le troisième pour avoir participé à plusieurs attentats planifiés par le PKK. De fait, lors du procès en question, S.E. avait avoué

être également l’auteur du meurtre de M.C., mais les juges du fond ont estimé que lesdits aveux, ne visant qu’à disculper A.D., n’étaient pas sincères.

Le 8 novembre 2000, le requérant fut arrêté à İzmir, en possession d’une fausse carte d’identité. Il était recherché en vue de l’exécution de la peine d’emprisonnement de trois ans et neuf mois qui lui avait été infligée par la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır, pour chef de recel de malfaiteurs et assistance au PKK. Aussi fut-il transféré à la prison de Buca à İzmir.

Cependant, alors que le requérant purgeait sa peine, il fut constaté que celui-ci était également recherché en vertu d’un mandat délivré le 3 août 1995 par le juge de paix d’İskenderun, à la demande du procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat («

le procureur

»). De fait, mis en accusation le 15 août 1995 devant cette juridiction, le requérant avait réussi à se soustraire à la justice jusqu’à son arrestation. Les faits incriminés dans l’acte d’accusation étaient étroitement liés à ceux ayant fondé le jugement susmentionné du 11 juin 1996

:

«

Il ressort de l’interrogatoire de E.A.E. et de ses camarades, appréhendés le 1

er

juin 1995 (...) et déférés devant la cour de sûreté de l’Etat de Malatya en date du 22 juin 1995, que, le 20 novembre 1994, l’accusé Habil Emen, agissant sous les ordres de E.A.E., avait (...) emmené M.C., dans un véhicule conduit par A.D., sur la route du village de Düğünyurdu à İskenderun,

qu’il avait assassiné M.C. dans la voiture en lui tirant une balle et qu’ensuite il avait, avec l’aide de A.D. jeté le corps au bord de la route (...)

»

Le 14 novembre 2000, le requérant fut traduit devant le juge de paix d’İzmir, qui lui donna lecture du mandat susmentionné, dans lequel l’intéressé était «

accusé d’appartenance à une organisation illégale

». Le juge ordonna la détention provisoire du requérant. Cette mesure était susceptible d’opposition, voie que le requérant n’emprunta pas.

Le 8 janvier 2001, alors qu’il était encore incarcéré à Buca, le requérant chercha à s’enquérir de l’avancement de son dossier. Le procureur l’informa du mandat décerné par le juge de paix d’İskenderun et du fait que sa peine actuelle de 3 ans et 9 mois d’incarcération venait de tomber sous le coup de l’amnistie prévue par la loi n

o

4616, promulguée le 21 décembre 2000.

Le requérant comparut devant la cour de sûreté de l’Etat le 13 février 2001, date à laquelle il fut entendu pour la première fois et prit connaissance des accusations portées à son encontre, sachant que l’acte d’accusation du 15 août 1995 ne lui avait jamais été notifié. En l’espèce, le procureur demandait sa condamnation en vertu de l’article 125 du code pénal, du fait de l’assassinat de M.C. perpétré en vue de servir le mouvement séparatiste du PKK.

Pendant les audiences qui s’ensuivirent, le requérant contesta les accusations. A une date non précisée, A.D. fut entendu en sa qualité de témoin. Il soutint que le meurtre reproché avait été commis par S.E., sans aucune implication du requérant ou de lui-même.

Par un jugement du 23 août 2001, la cour de sûreté de l’Etat déclara le requérant coupable et le condamna à la réclusion à la perpétuité.

Pour ce faire, les juges du fond s’en tinrent en grande partie aux éléments du dossier du procès susmentionné ayant abouti au jugement du 11 juin 1996. En particulier, ils tinrent compte des déclarations faites par E.A.E., A.D. et N.D. (l’épouse de A.D.) dans le cadre dudit procès. Les juges du fond s’attardèrent en outre sur deux lettres que A.D. leur avait adressées les 14 juin 1996 et 24

juillet 1997 ainsi que sur un récit, intitulé «

Mon

curriculum vitæ

», qu’il avait rédigé dans la prison. A.D. tenait les propos suivants :

«

(...) c’est Habil Emen qui m’a manipulé et impliqué dans l’organisation terroriste

; le vrai meurtrier est Habil Emen

; il a tué [M.C.] parce qu’il avait insulté Abdullah Öcalan lors d’une campagne électorale et parce qu’il avait dénoncé ses neveux M.E. et E.E. à la police comme des sympathisants du PKK

; l’accusé Habil Emen a tué la victime en raison de sa haine personnelle et dans un but organisationnel (...). J’ai été mêlé, contre mon gré, dans le meurtre de M.C., qui a été planifié par Habil Emen et E.A.E. (...) Le jour de l’incident, alors que j’étais avec Habil Emen, on a vu la victime dans la gare de bus. Habil Emen m’a dit que c’était le type qui avait tué sept personnes, avait fait torturer ses neveux M.E. et E.E., et qu’il était un garde de village. J’ai répondu que, chez nous, il n’y avait pas de gardes de village. Habil Emen m’a alors dit qu’il s’agissait d’un garde de village clandestin et qu’il n’irai nulle part avant de l’éliminer. Par la suite, on est allé chez moi. On y a rencontré la femme terroriste [E.A.E]. Celle-ci nous a donné un pistolet et a dit qu’il fallait exécuter M.C. sans attendre (...). Habil Emen a pris l’arme et nous sommes sortis en voiture. Nous avons retrouvé M.C. et l’avons pris dans la voiture. (...) Arrivés sur un lieu désert, Habil Emen a tué M.C. en lui tirant une balle derrière la tête. Ensuite, nous avons jeté le corps d’un pont (...)

».

Aussi, l’autopsie effectuée sur la dépouille de M.C. corroborait la thèse que le requérant avait tué sa victime en tirant une balle dans la tête. En revanche, le jugement est muet concernant les aveux que S.E. avait faits lors de son procès au sujet du meurtre de M.C.

Le 18 septembre 2001, le requérant se pourvut en cassation. Son avocat tira moyen

:

‑

de l’absence de notification de l’acte d’accusation

et de la tenue d’audiences en l’absence de son client, pendant les trois mois écoulés jusqu’au 13 février 2001, au mépris du code de procédure pénale et du principe de célérité inscrit à l’article 6 de la Convention

;

‑

de l’illégalité d’une condamnation fondée sur un jugement rendu dans une autre affaire, à savoir celle de E.A.E., A.D., N.D. et S.E.

;

‑

de l’utilisation à la charge du requérant des déclarations de E.A.E. et N.D., déclarations qui avaient été reniées par la suite, parce qu’elles avaient été extorquées sous pression

;

‑

de l’utilisation des déclarations de A.D. qui, à chaque fois, avait donné des versions différentes

;

‑

de l’absence dans le dossier de preuves matérielles susceptibles d’appuyer les déclarations calomnieuses de ces personnes

;

‑

du fait que lors de son procès, S.E. avait reconnu avoir tué M.C. ;

‑

de l’irrégularité d’une condamnation au titre de l’article 125 du code pénal, sans établissement au préalable de l’appartenance de son client au PKK, au sens de l’article 168 dudit code.

Par une seconde lettre, adressée ultérieurement, l’avocat sollicita en outre la tenue d’une audience.

La Cour de cassation se prononça le 19 novembre 2001. Elle rejeta la demande d’audience comme étant tardive et confirma le jugement attaqué en toutes ses dispositions.

Le 14 janvier 2002, le requérant fit, en vain, un recours en rectification d’arrêt.

GRIEFS

1.

Invoquant l’article 5

2.

Rappelant que sa comparution devant un juge n’a eu lieu que le 13

février 2001, il se plaint également d’une violation de l’article 5 § 3.

3.

Au regard de l’article 5 § 4, le requérant affirme s’être vu dans l’impossibilité de former opposition contre son placement en détention provisoire, car ignorant les raisons ayant fondé cette mesure.

4.

Par ailleurs, le requérant dénonce une méconnaissance de son droit à un procès équitable,

à plus d’un égard. Tout d’abord, il estime que la cour de sûreté de l’Etat de Malatya qui l’a jugé et condamné ne saurait passer pour un tribunal indépendant et impartial au sens de l’article 6 § 1, notamment du fait du traitement différencié des personnes accusées par rapport au droit commun.

5.

Le requérant fait également remarquer que le jugement n

o

1995/279 du 11 juin 1996 visant les personnes dont les déclarations ont été utilisées à sa charge, a été rendu par un collège comprenant un juge militaire, ne répondant pas aux exigences de l’article 6 § 1. Que l’on ait tenu compte de ces déclarations, du reste extorquées sous la pression, méconnaît le droit à un procès équitable.

6.

Le requérant allègue ensuite une violation de ses droits consacrés par l’article 6 § 3 a) et b), dans la mesure où il n’a jamais eu notification de l’acte d’accusation du ministère public et, par conséquent, a été empêché de préparer dûment sa défense.

7.

En dernier lieu, le requérant déplore le rejet de sa demande d’audience par la Cour de cassation, pour motif de tardiveté. D’après lui, il y a eu de ce fait entrave à son droit de se défendre lui-même ou avec l’assistance de son avocat, au sens de l’article 6 § 3 c).

EN DROIT

A.

Sur les griefs tirés de l’article 5 de la Convention

L’article 5 de la Convention, en ses parties pertinentes, se lit ainsi

:

«

1.

Toute personne a droit à la liberté et à la sûreté. Nul ne peut être privé de sa liberté, sauf dans les cas suivants et selon les voies légales

:

(...)

c)

s’il a été arrêté et détenu en vue d’être conduit devant l’autorité judiciaire compétente, lorsqu’il y a des raisons plausibles de soupçonner qu’il a commis une infraction ou qu’il y a des motifs raisonnables de croire à la nécessité de l’empêcher de commettre une infraction ou de s’enfuir après l’accomplissement de celle-ci

;

(...)

2.

Toute personne arrêtée doit être informée, dans le plus court délai et dans une langue qu’elle comprend, des raisons de son arrestation et de toute accusation portée contre elle.

3.

Toute personne arrêtée ou détenue, dans les conditions prévues au paragraphe

1

c) du présent article, doit être aussitôt traduite devant un juge ou un autre magistrat habilité par la loi à exercer des fonctions judiciaires et a le droit d’être jugée dans un délai raisonnable, ou libérée pendant la procédure. La mise en liberté peut être subordonnée à une garantie assurant la comparution de l’intéressé à l’audience.

4.

Toute personne privée de sa liberté par arrestation ou détention a le droit d’introduire un recours devant un tribunal, afin qu’il statue à bref délai sur la légalité de sa détention et ordonne sa libération si la détention est illégale.

(...).

»

a)

Eu égard aux trois premiers griefs ci-dessus, formulés sur le terrain de l’article 5 de la Convention, la Cour partira de l’hypothèse que le requérant ne disposait pas d’une voie de droit pour faire valoir ses doléances, d’autant qu’il ne semble avoir entrepris une quelconque démarche dans ce sens. Dans ce contexte, elle rappelle qu’en l’absence de recours internes quant à un grief tenant à un acte ou à une décision particulière, le délai de six mois prévu à l’article 35

§

1 commence, en principe, à courir soit le jour où l’acte incriminé a été accompli, soit à compter de la décision litigieuse (

Walker c.

Royaume-Uni

(déc.), n

o

34979/97, CEDH 2000

‑

I

;

Aydın c. Turquie

(déc.), n

os

28293/95, 29494/95 et 30219/96, CEDH 2000

‑

III (extraits)).

Ainsi, à supposer que le requérant n’ait pu effectivement comprendre les raisons juridiques et factuelles de sa privation de liberté (voir par exemple

Fox, Campbell et Hartley

c. Royaume-Uni

, arrêt du 30 août 1990, série A n

o

182, § 40) que le 13

février 2001, date de sa comparution devant la cour de sûreté de l’Etat de Malatya, la Cour observe que le premier grief tiré de l’article 5

février 2002.

b)

Cette conclusion vaut également pour le troisième grief tiré de l’article 5

puisse en discuter la légalité devant un tribunal en vertu de l’article 5

Fox, Campbell et Hartley

, précité,

ibidem

), ce que le requérant était d’ailleurs en mesure de faire, au plus tard à partir du 13

février 2001, à savoir le

dies a quo

du délai de six mois quant à ce grief, qui se heurte donc également au motif de tardiveté.

c)

Il en va de même du second grief formulé au regard de l’article 5 § 3, bien qu’il s’avère plus difficile de déterminer le

dies a quo

dudit délai.

Il ressort du dossier que la détention du requérant, qui se situe entre le 8

janvier 2000 (date de son arrestation) et le 21 décembre 2000 (date de promulgation de la loi n

o

4616), résultait d’une condamnation prononcée par la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır. Cette condamnation répondait-elle pour autant aux exigences de l’article 5

§

1 a), sachant qu’elle remonte à une période antérieure à la loi n

o

4390 du 22

juin 1999, qui a exclu les juges militaires des collèges des cours de sûreté de l’Etat. A la lumière de la jurisprudence constante de la Cour concernant l’indépendance et l’impartialité objectives de ces juridictions pendant la période considérée (

Incal c. Turquie

, arrêt du 9 juin 1998,

Recueil des arrêts et décisions

1998

‑

IV, pp. 1572-1573, §§

71-72), un problème peut se poser au regard de l’article 5 § 1 a), dès lors qu’une condamnation ne peut cadrer avec cette disposition que si elle est prononcée par un tribunal «

indépendant

» (

Engel et autres c. Pays-Bas

, arrêt du 8 juin 1976, série A n

o

22, §

68).

Il n’en demeure pas moins que la détention provisoire ordonnée le 14

novembre 2000 par le juge de paix d’İzmir ne pose aucun problème sur ce plan. Donc, à admettre même que la privation de liberté subie avant cette date doive s’analyser sous l’angle de l’article 5 § 1

c), il suffit de constater que cette mesure a pris fin avec la comparution du requérant devant le juge de paix d’İzmir à la date précitée, à savoir plus de six mois avant l’introduction de la présente requête.

Par conséquent, la Cour déclare irrecevables, comme tardifs, les griefs tirés de l’article 5

§§ 2, 3 et 4 de la Convention, en l’application de l’article 35 §§ 1 et 4.

B.

Sur les griefs tirés de l’article 6 de la Convention

Les dispositions pertinentes de l’article 6 §§ 1 et 3 de la Convention sont ainsi libellées

:

«

1.

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement et dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial (...).

3.

Tout accusé a droit notamment à

:

a)

être informé, dans le plus court délai, dans une langue qu’il comprend et d’une manière détaillée, de la nature et de la cause de l’accusation portée contre lui

;

b)

disposer du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense

;

c)

se défendre lui-même ou avoir l’assistance d’un défenseur de son choix et, s’il n’a pas les moyens de rémunérer un défenseur, pouvoir être assisté gratuitement par un avocat d’office, lorsque les intérêts de la justice l’exigent

;

(...).

»

a)

Quant au quatrième grief, qui se ventile en deux volets, la Cour rappelle derechef qu’avant la loi n

o

4390 du 22 juin 1999, la législation concernant les cours de sûreté de l’Etat prévoyait que l’un des trois magistrats du collège devait être un juge militaire (

Incal

, précité, pp.

1557

‑

1559, §§ 26-28). Après ladite loi toutefois, aucun magistrat militaire ne siégea au sein de ces juridictions.

En l’espèce, il n’est pas controversé que le requérant a été jugé par un collège constitué uniquement de juges civils et, comme la Cour l’a déjà dit, l’indépendance et l’impartialité de cette catégorie de magistrats ne prêtent pas à discussion (voir, par exemple,

İmrek c. Turquie

Turquie

(déc.), n

o

57175/00, 28

janvier

2003). A cet égard, le moyen que le requérant tire (en substance, au regard de l’article 14) d’une discrimination entre les droits des personnes déférées devant les cours de sûreté de l’Etat et celles, devant les juridictions pénales ordinaires, n’a pas non plus de poids. La Cour l’a maintes fois réitéré : à l’époque pertinente, la distinction litigieuse ne s’appliquait pas à différents groupes de personnes mais à différents types d’infractions, selon la gravité que leur reconnaissait le législateur (voir, entre autres,

Gerger c. Turquie

[GC], n

o

24919/94, § 69, 8

juillet 1999).

Il s’ensuit que cette partie de la requête est dénuée de fondement, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention.

b)

Pour ce qui est du cinquième grief, la question qui se pose est celle de l’utilisation à charge de déclarations prétendument extorquées de tierces personnes ayant fait l’objet de condamnations par une cour de sûreté de l’Etat, et ce avec la participation d’un juge militaire.

A la lumière de sa jurisprudence pertinente (

Doorson c. Pays-Bas

, arrêt du 26 mars 1996,

Recueil

1996

‑

II, p. 470, §

67

;

Isgrò c. Italie

, arrêt du 19

février 1991, série A n

o

194

‑

A, p. 12, §

34, et

Kok c. Pays-Bas

(déc.), n

o

43149/98, CEDH 2000

‑

VI), la Cour, en l’état actuel du dossier, estime ne pas être en mesure de se prononcer sur la recevabilité du grief et juge nécessaire de porter cette partie de la requête à la connaissance du Gouvernement défendeur.

c)

En ce qui concerne le sixième grief tiré de l’article 6 § 3 a) et b), la Cour reconnaît que l’acte d’accusation joue un rôle déterminant dans les poursuites pénales

: à compter de sa signification, la personne mise en cause est officiellement avisée de la base juridique et factuelle des reproches formulées contre elle. Le droit à pareille information doit être envisagé à la lumière du droit pour l’accusé de préparer sa défense (

Pélissier et Sassi c.

France

[GC], n

o

25444/94, §§

51 et 54, CEDH 1999

‑

II).

En l’espèce, le requérant, recherché depuis 3 août 1995, avait été mis en accusation le 15 août suivant. Cependant, il demeura en fuite jusqu’à son arrestation le 8 novembre 2000. Le 14 novembre 2000, le juge de paix lui donna lecture du mandat le concernant et le 13 février 2001, les juges du fond l’informèrent de la teneur de l’acte d’accusation.

En l’espèce, la Cour relève qu’à l’origine de l’arrestation du requérant se trouve une condamnation au pénal, dont il avait jusqu’alors évité les conséquences en se dérobant à la justice

; il n’est pas non plus controversé qu’il avait été appréhendé en possession de faux papiers (pour comparaison voir,

Colozza c. Italie

, arrêt du 12 février 1985, série A n

o

89, pp. 15-16, §

30). Compte tenu de la nature délictueuse et délibérée de ces agissements et des raisons qui eurent pu pousser le requérant à dissimuler son identité et à craindre la police, la Cour considère que M.

Emen ne saurait prétendre ignorer pourquoi il fut arrêté le 8

novembre 2000 et transféré à la prison de Buca, afin qu’il purge sa peine, infligée pour recel de malfaiteurs et assistance au PKK.

Il est vrai que, dans les jours qui s’ensuivirent, il s’est avéré que le requérant était également recherché, depuis le 3 août 1995, en vertu d’un mandat décerné à cette date pour chef d’implication dans le meurtre de M.C. commis au nom du PKK. Le 14 novembre 2000, soit six jours plus tard après son arrestation, le requérant comparut devant le juge de paix d’İzmir, qui lui donna lecture du mandat en question, où il était «

accusé d’appartenance à une organisation illégale

». Cette citation est particulièrement claire quant à la nature de l’accusation portée à l’encontre du requérant et de la procédure ouverte par cet acte.

La Cour estime qu’à cette dernière date, le requérant doit passer pour avoir été suffisamment informé de la base juridique de son placement en détention provisoire ; la lecture de l’acte d’accusation, en date du 13

février 2001, n’a fait que compléter cette information, ce dont le requérant aurait pu s’assurer bien avant, en s’enquerrant davantage de sa situation auprès du juge de paix d’İzmir.

Ceci dit, rien n’indique par ailleurs que le requérant ne se soit pas vu offrir, pendant son procès, un temps suffisant pour examiner son dossier et/ou la possibilité de présenter convenablement sa défense avec l’assistance de son avocat.

Au vu de l’ensemble des circonstances particulières de l’espèce, il convient de rejeter ce grief pour défaut manifeste de fondement, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

d)

S’agissant enfin du septième grief, la Cour observe qu’en l’espèce la demande de tenue d’audience devant la Cour de cassation a été écartée, la haute juridiction ayant conclut qu’elle avait été déposée hors du délai légal imparti à cet effet. Il apparaît donc qu’il y a eu méconnaissance de l’article 35 § 1 qui exige que les griefs que l’on entend formuler devant la Cour soient soulevés d’abord devant les juridiction nationales, dans les formes et délais prescrits par le droit interne (

Cardot c. France

, arrêt du 19 mars 1991, série A n

o

200, p. 18, §

34).

Certes, le requérant affirme que l’appréciation de la Cour de cassation a été erronée sur ce point. Dans la présente affaire toutefois, c’est bien à la Cour de cassation qu’il incombait d’abord d’interpréter le délai régissant le dépôt de la demande du requérant, sachant que la Cour ne peut substituer sa propre interprétation du droit à la sienne en l’absence d’arbitraire (

Tejedor

García c. Espagne

, arrêt du 16 décembre 1997,

Recueil

1997

‑

VIII, p. 2796, §

31). Or, rien dans le dossier ne permet de qualifier d’arbitraire le rejet de ladite demande ni de dire qu’elle ait entaché l’équité de la procédure. Encore faut-il rappeler que, notamment dans l’hypothèse d’une cour de deuxième instance qui – comme la Cour de cassation turque – n’est pas habilitée à étudier dans son ensemble la question de la culpabilité ou de l’innocence, l’article 6 n’implique pas toujours le droit à une audience publique ni celui de comparaître en personne (

Belziuk c. Pologne

, arrêt du 25 mars 1998,

Recueil

1998

‑

II, p. 570, §

37

;

Fejde c. Suède

, arrêt du 29

octobre 1991, série A n

o

212-C, pp.

69-70, § 33

; comparer avec

Constantinescu c. Roumanie

, n

o

28871/95, §

55, CEDH 2000

‑

VIII, et

Ekbatani c. Suède

, arrêt du 26 mai 1988, série A n

o

134, p. 14, § 32).

Aucun problème d’égalité des armes n’ayant été soulevé en l’espèce et dans la mesure où l’application de la règlementation relative aux délais à respecter n’a finalement pas empêché le requérant de faire valoir ses moyens de cassation (

Pérez de Rada Cavanilles c. Espagne

, arrêt du 28

octobre 1998,

Recueil

1998

‑

VIII, p. 3255, §

45), la Cour estime que ce grief doit également être rejeté comme étant dénué de fondement, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Ajourne

l’examen du grief tiré de l’article 6 §§ 1 et 3 d), du fait de l’utilisation de déclarations recueillies lors d’un procès annexe pour asseoir la condamnation du requérant

;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

T.L.

Early

Nicolas

Bratza

Greffier

Président