ÎCCJ, Secția penală

Asupra apelului de față, constată următoarele:

Prin Decizia penală nr. 276/A din 19 mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respinsă cererea de suspendare a executării Sentinței penale nr. 175 din 23 decembrie 2013 a Tribunalului Vâlcea definitivă prin Decizia penală nr. 190/A din 07 aprilie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Pitești în Dosarul nr. 7533/90/2012, formulată de contestatorul R.C.

A fost respinsă, ca neîntemeiată, contestația în anulare formulată de condamnatul R.C., împotriva Deciziei penale nr. 190 din 07 aprilie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Pitești în Dosarul nr. 7533/90/2012 și a fost obligat contestatorul la 200 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța astfel curtea de apel a reținut că la data de 09 aprilie 2014, a fost înregistrată contestația în anulare formulată de contestatorul R.C. împotriva deciziei penale nr. 190/A din 07 aprilie 2014, solicitând anularea acestei decizii, pe motiv că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 426 alin. (1) pct. a) și b) C. proc. pen., precum și suspendarea executării hotărârii contestate, până la soluționarea cauzei.

În motivarea contestației, s-a arătat că în mod greșit instanța de apel a dispus înlăturarea încetării procesului penal pentru infracțiunea prevăzută de art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934, întrucât în cauză intervenise prescripția răspunderii penale, prin împlinirea termenului prescripției speciale, în luna septembrie 2012.

Un alt motiv invocat a fost cel prevăzut de art. 425 pct. a) C. proc. pen., susținându-se că instanța de apel a apreciat procedura legală cu ambele părți vătămate, deși acestea nu erau legal citate pentru termenul din data de 07 aprilie 2014.

Examinând actele dosarului, instanța a reținut că prin Decizia penală nr. 190/A din data de 07 aprilie 2014, Curtea de Apel Pitești a admis apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Vâlcea împotriva Sentinței penale nr. 175 din 23 decembrie 2013 a Tribunalului Vâlcea. A fost desființată în parte sentința și, în rejudecare, s-a înlăturat dispoziția de achitare a inculpatului R.C. pentru infracțiunea prevăzută de art. 215 alin. (1) și (3) din vechiul C. pen. și de încetare a procesului penal, pentru infracțiunea prevăzută de art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934. A fost înlăturată schimbarea de încadrare juridică efectuată de prima instanță, cât și condamnarea inculpatului. S-au aplicat dispozițiile art. 4 din N.C.P., constatându-se dezincriminată înșelăciunea prevăzută de art. 215 alin. (4) și (5) C. pen. anterior.

În baza art. 215 alin. (1) și (3) din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen., a fost condamnat inculpatul la 2 ani închisoare, ce se va executa prin privare de libertate, conform art. 57 C. pen. vechi, înlăturându-se aplicarea art. 86

1

și următoarele C. pen. vechi, cu toate consecințele.

A fost obligat inculpatul să plătească părții civile A.G.D.G.G. suma de 20.025 euro.

S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței și a fost respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul R.C. împotriva aceleiași sentințe.

Contestatorul R.C., condamnat definitiv, și-a întemeiat cererea pendinte pe dispozițiile art. 426 alin. (1) lit. a) și b) C. proc. pen., potrivit cărora împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare în următoarele cazuri: când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părți sau când, deși legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a înștiința instanța despre această imposibilitate; când inculpatul a fost condamnat, deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal.

Aflat în stare de deținere, contestatorul a fost prezent și asistat de apărătorii săi aleși, care au susținut contestația, atât în ceea ce privește admisibilitatea acesteia, în conformitate cu art. 431 C. proc. pen., cât și cu privire la temeinicie.

Curtea de apel, analizând cererea cu a cărei soluționare a fost legal învestită, având ca temei legal dispozițiile art. 426 alin. (1) lit. a) și b) C. proc. pen., mai sus-citate, a reținut că în Dosarul nr. 7533/90/2012 al Curții de Apel Pitești, finalizat prin pronunțarea deciziei contestate, inculpatul R.C. a fost legal citat, iar pentru acesta a răspuns avocatul său ales, care a susținut apelul declarat de inculpat și a formulat concluzii cu privire la apelul parchetului (fila 34 dosar, reprezentând practicaua deciziei). Întrucât a fost lăsată nesoluționată acțiunea civilă formulată de partea civilă A.G.D.G.G. de către prima instanță, curtea a apreciat că, deși dovada de citare a acestei părți nu fusese restituită la dosar, interesele legitime ale părții respective nu erau prejudiciate prin judecarea apelurilor, mai ales că ea nu declarase apel.

S-a arătat că motivul de contestație relativ la nelegala citare a unei părți în proces a fost prevăzut chiar în favoarea celui care, nefiind legal citat, nu a putut avea cunoștință de proces și, drept urmare, nu s-a putut prezenta pentru a-și face apărările corespunzătoare ori, deși legal citat, nu s-a putut prezenta din motive mai presus de voința sa și nici nu a putut să înștiințeze instanța despre aceasta imposibilitate de prezentare, pentru a se dispune amânarea judecării apelului la o altă dată.

Întrucât, în mod evident, nu aceasta este situația în speță, contestatorul invocând nelegala citare a unei alte părți din proces, s-a apreciat că solicitarea sa, de desființare a hotărârii penale definitive pentru acest motiv, excede dispozițiilor art. 426 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.

În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de contestație invocat, vizând existența unei cauze de încetare a procesului penal pentru vreuna dintre infracțiunile sesizate, curtea a arătat că nici acesta nu este întemeiat, întrucât instanța de apel a înlăturat dispoziția primei instanțe, de schimbare a încadrării juridice dintr-o singură infracțiune de înșelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (1), (3) și (5) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, în mai multe infracțiuni săvârșite în concurs real, printre care și aceea prevăzută de art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934.

Referitor la susținerea contestatorului în sensul că pentru această din urmă infracțiune, prevăzută de Legea cecului, era prescrisă răspunderea penală, curtea a arătat că instanța de apel nu a pronunțat condamnarea pentru fapta prevăzută de art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934, ci pentru infracțiunea de înșelăciune în formă agravată, prevăzută de art. 215 alin. (1) și (3) din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen.

Apreciind că, întrucât nu este incident în speță niciunul dintre cazurile expres prevăzute de art. 426 lit. a)-i) C. proc. pen., în care se poate face contestație la executare, curtea de apel a pronunțat, în temeiul art. 431 C. proc. pen., o soluție de respingere a acesteia.

Împotriva acestei decizii, la data de 8 iulie 2014, a declarat apel contestatorul R.C.,

arătând că judecarea contestației s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 431 C. proc. pen., că nu au fost avute în vedere cauzele de stingere și de micșorare a pedepselor și nu a fost aplicată legea penală mai favorabilă.

În ședința publică din data de 4 septembrie 2014 reprezentantul Ministerului Public a invocat inadmisibilitatea apelului promovat de contestator, față de dispozițiile art. 432 alin. (4) C. proc. pen.

Examinând cauza prin prisma susținerilor reprezentantului Ministerului Public, înalta Curte apreciază apelul declarat de contestator ca fiind inadmisibil pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 129 din Constituția României, „împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii

”

. Așadar, posibilitatea provocării unui control judiciar al hotărârilor judecătorești este statuată prin însăși legea fundamentală.

Din economia textului menționat rezultă, însă, că hotărârile judecătorești, inclusiv hotărârile premergătoare, anticipatorii sau provizorii, sunt supuse căilor de atac determinate de lege.

Legea procesual penală, prin norme imperative, a stabilit un sistem al căilor de atac menit a asigura, concomitent, prestigiul justiției, pronunțarea

de hotărâri judecătorești care să corespundă legii și adevărului și care să evite provocarea oricărei vătămări materiale sau morale părților din proces.

Din examinarea dispozițiilor art. 408 C. proc. pen. se constată că doar sentințele sunt susceptibile de reformare prin calea de atac a apelului, dacă nu se prevede altfel.

Totodată, dispozițiile art. 432 alin. (4) C. proc. pen. cu referire la art. 551 și art. 552 C. proc. pen., prevăd că decizia dată în contestația în anulare îndreptată împotriva unei hotărâri pronunțate în apel este definitivă.

În prezenta cauză, cererea introductivă de instanță este reprezentată de contestația în anulare formulată de contestatorul R.C. împotriva Deciziei penale nr. 190/A din 07 aprilie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. 7533/90/2012 ca instanță de apel. Așadar, raportat la dispozițiile legale anterior menționate, hotărârea prin care s-a respins această contestație în anulare este o decizie definitivă.

În aceste condiții se constată că, contestatorul R.C. a declarat apel împotriva unei hotărâri definitive, investind cu soluționarea acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție, deși calea de atac promovată nu întrunește cerințele textelor de lege menționate mai sus și, ca atare, nu este admisibilă potrivit dreptului comun.

Or, recunoașterea unei căi de atac în situații neprevăzute de legea procesuală penală, constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Față de considerentele de mai sus, Înalta Curte constată că excepția inadmisibilității apelului invocată de reprezentantul Ministerului Public este întemeiată, motiv pentru care, în baza art. 421 pct. 1 lit. a) teza a II-a, va respinge, ca inadmisibil, apelul declarat de contestatorul R.C. împotriva deciziei penale nr. 276/A din 19 mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., având în vedere că apelantul se află în culpă procesuală, Înalta Curte îl va obliga la plata sumei de 250 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, apelul declarat de contestatorul R.C. împotriva Deciziei penale nr. 276/A din 19 mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă apelantul contestator la plata sumei de 250 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi 4 septembrie 2014.