ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3076/2008

Asupra cererii de recurs de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată că, prin acțiunea introdusă pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, reclamanta a solicitat obligarea intimatei-pârâte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare pentru activul denumit C.M. situat în București, B-dul Libertății, prin negociere directă. Această acțiune a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 12 lit. b) și art. 14 din Legea nr. 346/2004 și art. 1073 C. civ.

Reclamanta a susținut că izvorul obligației îl reprezintă, pe de-o parte, dispozițiile art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 346/2004 potrivit cărora „activele disponibile utilizate de întreprinderile mici și mijlocii în baza contractului de închiriere, a contractului de locație de gestiune sau a contractului de asociere în participațiune, încheiate cu regiile autonome, societățile/companiile naționale, precum și cu societățile comerciale cu capital majoritar de stat vor fi vândute, la solicitarea locatarului sau asociatului, la prețul negociat, stabilit pe baza raportului de evaluare întocmit de un expert acceptat de părți, după deducerea investițiilor efectuate în activ de către locatar/asociat” și, pe de altă parte, art. 11 alin. (2) din contractul de închiriere nr. 41 din 23 mai 2005 potrivit căruia”.

În cazul în care, pe durata de valabilitate a contractului de închiriere, spațiul închiriat va face obiectul unei proceduri de vânzare, locatarul are drept de preferință la cumpărare, prin negociere directă, în condițiile legii. În temeiul acestor prevederi, reclamanta a formulat notificarea nr. 2750 din 13 aprilie 2006 prin care a solicitat intimatei-pârâte să demareze procedura privind încheierea contractului de vânzare având ca obiect activul pe care îl deține potrivit contractului de închiriere. Cu toate acestea, intimata-pârâtă, prin adresa nr. 2958 din 28 aprilie 2006, a transmis refuzul pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare, motiv pentru care a fost sesizată instanța de judecată.

Prin sentința comercială nr. 5458 din 20 aprilie 2007 acțiunea reclamantei a fost admisă, pârâta fiind obligată la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu privire la activul menționat. Apelul declarat împotriva acestei sentințe de către R.A.D.E.F.R.F. a fost admis, ca si cererea de intervenție accesorie in interesul pârâtei, iar pe fond acțiunea a fost respinsă. Reclamanta a declarat recurs împotriva acestei decizii pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 si 9 C. proc. civ. Intimata pârâtă a depus întâmpinare solicitând respingerea recursului invocând in principal dispozițiile art. 65 din O.G. nr. 39/2005 potrivit cu care: „se află in proprietatea privată a statului si in administrarea R.A.D.E.F.R.F.

sălile si grădinile de spectacol cinematografic, precum si terenurile aferente acestora, prevăzute in anexa care face parte integranta din prezenta ordonanță”, cinematograful in cauză fiind înscris la poziția 89. Intimata intervenientă a formulat si ea întâmpinare solicitând respingerea recursului invocând, in principal, dispozițiile H.G. nr. 1874/2006 si anexa nr. 2 la aceasta unde activul in litigiu figurează la poziția 85. Analizând decizia prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va admite recursul pentru cele ce urmează: Decizia recurată cuprinde motive străine de natura pricinii potrivit art. 304 pct. 7. Astfel, instanța de apel în motivarea soluției reține faptul că „în mod greșit a înlăturat judecătorul instanței de fond apărarea apelantei cu privire la lipsa sa de abilitare necesară pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

O.G. nr. 39/2005, în forma în vigoare la momentul promovării și soluționării litigiului prevedea, în mod expres, că sălile și grădinile de spectacol cinematografic sunt în proprietatea privată a statului și în administrarea apelantei. Împrejurarea că apelanta a neglijat efectuarea formalităților administrative cu privire la înscrierea acestei situații, nu poate duce la înlăturarea sau neaplicarea textului legal”. Această motivare nu are nici o legătură cu pricina întrucât instanța de apel nu indică dispozițiile legale pe care le-a încălcat judecătorul de fond ci face doar o motivare în fapt fără fundament juridic. Referitor la considerentul potrivit căruia Ministerul Culturii și Cultelor trebuie să avizeze vânzarea, acesta este eronat întrucât, potrivit O.G.

nr. 39/2005, vânzarea activelor poate fi efectuată pe baza strategiei de vânzare. La data soluționării litigiului în apel această strategie era în vigoare fiind aprobată prin H.G. nr. 1874/2006. Mai mult, în această strategie de vânzare, la art. 14 – art. 16, era prevăzută practic aceeași procedură de vânzare reglementată de art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 346/2004. Așadar, instanța de apel a indicat că, potrivit O.G. nr. 39/2005 trebuie să existe avizul Ministerului Culturii și Cultelor pentru vânzare, dar acest act normativ nu reglementează această procedură. De asemenea, instanța de apel se referă la efectuarea unor formalități administrative cu privire la înscrierea unei situații, dar nu le indică in mod concret, totul fiind abordat la modul general fără vreo legătură cu pricina în care a fost pronunțată decizia recurată.

Prin decizia recurată instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbând înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, motiv reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Astfel, instanța de apel a încălcat principiul înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante. Așa cum s-a precizat în situația de fapt, intimata-pârâtă, prin contractul de închiriere nr. 41 din 23 mai 2005, art. 11, alin. (2), s-a obligat să vândă activul prin negociere directă. În consecință, instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbând înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Decizia recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. Instanța de apel a considerat că apelul este fondat întrucât Legea nr. 346/2004 este reglementarea generală referitoare la stimularea întreprinderilor mici și mijlocii, iar O.G. nr. 39/2005 este act normativ special, derogatoriu de la dreptul comun care consacră dreptul general valabil al întreprinderilor mici și mijlocii de a cumpăra activele disponibile. Instanța de apel în mod greșit a reținut că legea specială este O.G. nr. 39/2005, întrucât acest act normativ nu reglementează procedura de vânzare către întreprinderile mici și mijlocii. Mai mult, art. 15 din Legea nr. 346/2004 instituie excepțiile de la aplicarea acestui act normativ, excepții printre care nu se regăsesc sălile și grădinile de spectacol.

Drept urmare, Legea specială este Legea nr. 346/2004. Instanța de apel, procedând în acest mod, a încălcat principiul specialia generalibus derogant. De asemenea, instanța de apel reține că judecătorul de fond nu avea abilitatea legală de a califica activul ca fiind disponibil, singura îndrituită în acest sens fiind regia autonomă. Această interpretare a art. 13 din Legea nr. 346/2004 este greșită deoarece legiuitorul, prin articolul menționat, definește activul disponibil. Alin. (5) al art. 13 din Legea nr. 346/2004 instituie obligația regiei autonome să stabilească și să întocmească listele cuprinzând activele disponibile. Așadar, judecătorul este obligat să interpreteze și să aplice legea în spiritul ei ținând seama de textul legal potrivit regulii unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus).

Potrivit art. 13 alin. (2) din Legea nr. 346/2004, activul disponibil, in interesul legii, este considerat activul care nu este utilizat de regia autonomă cu capital majoritar de stat pentru o perioada de cel puțin 3 luni. Activul pe care reclamanta îl deține nu mai este utilizat de pârâta din anul 2005, conform contractului de închiriere nr. 41 din 23 mai 2005, motiv pentru care această condiție este îndeplinita. Mai mult, aceasta l-a închiriat până in anul 2012. Art. 13 al Legii nr. 346/2004 precizează că: „În interesul prezentei legi se considera active disponibile activele care nu sunt utilizate.” Însă aceste active disponibile trebuie sa nu fie utilizate in activitatea proprie a societății comerciale si a companiilor naționale cu capital majoritar de stat destinatoare a spatiilor.

In situația in care aceste active si spatii sunt la dispoziția altor societăți comerciale mici sau mijlocii spre a fi utilizate in baza unor contracte de concesionare, închiriere sau asociere in participațiune, aceste active rămân in continuare active disponibile potrivit ari. 12 alin. (1) din Legea nr. 133/1999.

În ceea ce privește susținerea potrivit căreia recurenta reclamantă ar fi trebui să prezinte o listă a activelor disponibile, Curtea retine că legiuitorul permite identificarea acestora după următoarele criterii: activul să se afle in proprietatea unei Regii autonome; (iar in speță acesta se află, conform adresei nr. 7227 din 15 noiembrie 2006) și activul să fie nu fie folosit de aceasta pe o perioada de cel puțin 3 luni anterioare formulării intenției de achiziționare; (condiție îndeplinită, conform contractului de închiriere nr. 41 din 23 mai 2005). Obligația de a întocmi, actualiza lunar și comunica Lista cu activele disponibile îi revenea pârâtei, in temeiul art. 13 alin. (4) din Legea nr. 346/2005, iar neîndeplinirea unei obligații legale nu poate, în nici un caz, să profite părții în culpă.

Faptul că reclamanta se încadrează in categoria întreprinderilor mici si mijlocii este dovedit de declarația pe propria răspundere a Administratorului SC R.C. SRL. Referitor la temeiul de drept pe care pârâta îl consideră aplicabil spetei, respectiv O.G. nr. 39/2005, aprobata prin Legea nr. 328/2006, Înalta Curte reține faptul că aceste prevederi legale nu sunt incidente in cauză. Motivul fiind, pe de o parte, împrejurarea ca însăși pârâta recunoaște faptul că, la momentul notificării nu erau încă in vigoare normele metodologice de aplicarea a O.G. nr. 39/2005, iar pe de alta parte, art. 65 al acestei ordonanțe a fost declarat neconstituțional de către Curtea Constituționala prin Decizia nr. 227 din 13 martie 2007. Deci activul în cauză nu este în proprietatea privată a statului și in administrarea R.A.D.E.F.R.F., după cum prevedea art. 65 din O.G.

39/2005. Cât privește H.G. nr. 1874/2006, aceasta a fost anulată prin Decizia nr. 2579 din 20 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal. Deci nici anexa nr. 2 la acest act normativ, unde activul in litigiu figurează la poziția 85, nu mai poate produce consecințe juridice. În consecință, În ceea ce privește regimul juridic al activului in litigiu, acesta se afla in patrimoniul R.A.D.E.F.R.F., de la înființarea acesteia in baza H.G. nr. 530/1991, iar potrivit art. 6 din Anexa nr. 3 a actului normativ menționat, Regia este proprietara bunurilor din patrimoniul său. Conform adresei nr. 7227 din 15 noiembrie 2006, emisa de pârâta, activul se afla in proprietatea acesteia.

Textul de lege invocat de pârâta se referă la „vânzarea sălilor si grădinilor .. aflate in proprietatea privata a statului si in administrarea R.A.D.E.F.R.F.” Activul in cauză fiind in proprietatea, nu in administrarea R.A.D.E.F.R.F., legea aplicabila este Legea nr. 346/2004 care reglementează, in Secțiunea II, accesul I.M.M. - urilor la servicii publice si la active aparținând Regiilor autonome. Deși intimata parata susține faptul că, la momentul înregistrării notificării reclamantei, prin care aceasta a solicitat cumpărarea activului, nu exista cadru juridic pentru realizarea acestei operațiuni, Legea nr. 346/2004, modificata, reprezenta cadrul juridic aplicabil in cauză. Pentru considerentele de fapt și de drept reținute mai sus, se va admite recursul declarat de reclamanta SC R.C.

SRL București împotriva deciziei com. nr. 485 din 24 octombrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, pe care o va modifica in sensul că se va respinge apelul declarat de pârâta R.A.D.E.F.R.F. BUCUREȘTI împotriva sentinței nr. 5458 din 20 aprilie 2007 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială și se va respinge și cererea de intervenție a M.C.C.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta SC R.C. SRL București împotriva deciziei com. nr. 485 din 24 octombrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, pe care o modifică. Respinge apelul declarat de pârâta R.A.D.E.F.R.F. BUCUREȘTI împotriva sentinței nr. 5458 din 20 aprilie 2007 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială și respinge și cererea de intervenție a MI.C.C. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 octombrie 2008.