ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3076/2008

Asupra cererii de

recurs de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar constată că, prin acțiunea introdusă pe rolul Tribunalului

București, secția a VI-a comercială, reclamanta a solicitat obligarea

intimatei-pârâte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare pentru activul

denumit C.M. situat în București, B-dul Libertății, prin negociere directă.

Această acțiune a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 12 lit. b) și art.

14 din Legea nr. 346/2004 și art. 1073 C. civ. Reclamanta a susținut că izvorul

obligației îl reprezintă, pe de-o parte, dispozițiile art. 12 alin. (1) lit. b)

din Legea nr. 346/2004 potrivit cărora „activele disponibile utilizate de

întreprinderile mici și mijlocii în baza contractului de închiriere, a

contractului de locație de gestiune sau a contractului de asociere în

participațiune, încheiate cu regiile autonome, societățile/companiile

naționale, precum și cu societățile comerciale cu capital majoritar de stat vor

fi vândute, la solicitarea locatarului sau asociatului, la prețul negociat,

stabilit pe baza raportului de evaluare întocmit de un expert acceptat de părți,

după deducerea investițiilor efectuate în activ de către locatar/asociat” și,

pe de altă parte, art. 11 alin. (2) din contractul de închiriere nr. 41 din 23

mai 2005 potrivit căruia”. În cazul în care, pe durata de valabilitate a

contractului de închiriere, spațiul închiriat va face obiectul unei proceduri

de vânzare, locatarul are drept de preferință la cumpărare, prin negociere

directă, în condițiile legii.

În temeiul acestor

prevederi, reclamanta a formulat notificarea nr. 2750 din 13 aprilie 2006 prin care

a solicitat intimatei-pârâte să demareze procedura privind încheierea

contractului de vânzare având ca obiect activul pe care îl deține potrivit

contractului de închiriere. Cu toate acestea, intimata-pârâtă, prin adresa nr. 2958

din 28 aprilie 2006, a transmis refuzul pentru încheierea contractului de

vânzare-cumpărare, motiv pentru care a fost sesizată instanța de judecată.

Prin sentința

comercială nr. 5458 din 20 aprilie 2007 acțiunea reclamantei a fost admisă,

pârâta fiind obligată la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu

privire la activul menționat.

Apelul declarat

împotriva acestei sentințe de către R.A.D.E.F.R.F. a fost admis, ca si cererea

de intervenție accesorie in interesul pârâtei, iar pe fond acțiunea a fost

respinsă.

Reclamanta a declarat

recurs împotriva acestei decizii pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7,

8 si 9 C. proc. civ.

Intimata pârâtă a

depus întâmpinare solicitând respingerea recursului invocând in principal

dispozițiile art. 65 din O.G. nr. 39/2005 potrivit cu care: „se află in

proprietatea privată a statului si in administrarea R.A.D.E.F.R.F. sălile si

grădinile de spectacol cinematografic, precum si terenurile aferente acestora,

prevăzute in anexa care face parte integranta din prezenta ordonanță”,

cinematograful in cauză fiind înscris la poziția 89.

Intimata

intervenientă a formulat si ea întâmpinare solicitând respingerea recursului

invocând, in principal, dispozițiile H.G. nr. 1874/2006 si anexa nr. 2 la

aceasta unde activul in litigiu figurează la poziția 85.

Analizând decizia

prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va admite recursul pentru cele

ce urmează:

Decizia recurată

cuprinde motive străine de natura pricinii potrivit art. 304 pct. 7.

Astfel, instanța de

apel în motivarea soluției reține faptul că „în mod greșit a înlăturat

judecătorul instanței de fond apărarea apelantei cu privire la lipsa sa de

abilitare necesară pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare. O.G. nr.

39/2005, în forma în vigoare la momentul promovării și soluționării litigiului

prevedea, în mod expres, că sălile și grădinile de spectacol cinematografic

sunt în proprietatea privată a statului și în administrarea apelantei.

Împrejurarea că apelanta a neglijat efectuarea formalităților administrative cu

privire la înscrierea acestei situații, nu poate duce la înlăturarea sau

neaplicarea textului legal”. Această motivare nu are nici o legătură cu pricina

întrucât instanța de apel nu indică dispozițiile legale pe care le-a încălcat

judecătorul de fond ci face doar o motivare în fapt fără fundament juridic.

Referitor la

considerentul potrivit căruia Ministerul Culturii și Cultelor trebuie să

avizeze vânzarea, acesta este eronat întrucât, potrivit O.G. nr. 39/2005,

vânzarea activelor poate fi efectuată pe baza strategiei de vânzare.

La data soluționării

litigiului în apel această strategie era în vigoare fiind aprobată prin H.G. nr.

1874/2006. Mai mult, în această strategie de vânzare, la art. 14 – art. 16, era

prevăzută practic aceeași procedură de vânzare reglementată de art. 12 alin. (1)

lit. b) din Legea nr. 346/2004. Așadar, instanța de apel a indicat că, potrivit

O.G. nr. 39/2005 trebuie să existe avizul Ministerului Culturii și Cultelor

pentru vânzare, dar acest act normativ nu reglementează această procedură.

De asemenea, instanța

de apel se referă la efectuarea unor formalități administrative cu privire la

înscrierea unei situații, dar nu le indică in mod concret, totul fiind abordat

la modul general fără vreo legătură cu pricina în care a fost pronunțată

decizia recurată.

Prin decizia recurată

instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbând

înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, motiv reglementat de art. 304

pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, instanța de

apel a încălcat principiul înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit

căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante.

Așa cum s-a precizat în situația de fapt, intimata-pârâtă, prin contractul de

închiriere nr. 41 din 23 mai 2005, art. 11, alin. (2), s-a obligat să vândă

activul prin negociere directă. În consecință, instanța de apel a interpretat

greșit actul juridic dedus judecății, schimbând înțelesul lămurit și vădit

neîndoielnic al acestuia.

Decizia recurată a

fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. Instanța de apel a

considerat că apelul este fondat întrucât Legea nr. 346/2004 este reglementarea

generală referitoare la stimularea întreprinderilor mici și mijlocii, iar O.G. nr.

39/2005 este act normativ special, derogatoriu de la dreptul comun care

consacră dreptul general valabil al întreprinderilor mici și mijlocii de a

cumpăra activele disponibile.

Instanța de apel în

mod greșit a reținut că legea specială este O.G. nr. 39/2005, întrucât acest

act normativ nu reglementează procedura de vânzare către întreprinderile mici

și mijlocii. Mai mult, art. 15 din Legea nr. 346/2004 instituie excepțiile de

la aplicarea acestui act normativ, excepții printre care nu se regăsesc sălile

și grădinile de spectacol. Drept urmare, Legea specială este Legea nr. 346/2004.

Instanța de apel, procedând în acest mod, a încălcat principiul specialia

generalibus derogant.

De asemenea, instanța

de apel reține că judecătorul de fond nu avea abilitatea legală de a califica

activul ca fiind disponibil, singura îndrituită în acest sens fiind regia

autonomă. Această interpretare a art. 13 din Legea nr. 346/2004 este greșită

deoarece legiuitorul, prin articolul menționat, definește activul disponibil. Alin.

(5) al art. 13 din Legea nr. 346/2004 instituie obligația regiei autonome să

stabilească și să întocmească listele cuprinzând activele disponibile.

Așadar, judecătorul

este obligat să interpreteze și să aplice legea în spiritul ei ținând seama de

textul legal potrivit regulii unde legea nu distinge, nici interpretul nu

trebuie să distingă (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus).

Potrivit art. 13 alin.

(2) din Legea nr. 346/2004, activul disponibil, in interesul legii, este

considerat activul care nu este utilizat de regia autonomă cu capital majoritar

de stat pentru o perioada de cel puțin 3 luni. Activul pe care reclamanta îl

deține nu mai este utilizat de pârâta din anul 2005, conform contractului de

închiriere nr. 41 din 23 mai 2005, motiv pentru care această condiție este

îndeplinita. Mai mult, aceasta l-a închiriat până in anul 2012.

Art. 13 al Legii nr. 346/2004

precizează că: „În interesul prezentei legi se considera active disponibile

activele care nu sunt utilizate.” Însă aceste active disponibile trebuie sa nu

fie utilizate in activitatea proprie a societății comerciale si a companiilor

naționale cu capital majoritar de stat destinatoare a spatiilor. In situația in

care aceste active si spatii sunt la dispoziția altor societăți comerciale mici

sau mijlocii spre a fi utilizate in baza unor contracte de concesionare,

închiriere sau asociere in participațiune, aceste active rămân in continuare

active disponibile potrivit ari. 12 alin. (1) din Legea nr. 133/1999.

În ceea ce privește susținerea

potrivit căreia recurenta reclamantă ar fi trebui să prezinte o listă a

activelor disponibile, Curtea retine că legiuitorul permite identificarea

acestora după următoarele criterii: activul să se afle in proprietatea unei

Regii autonome; (iar in speță acesta se află, conform adresei nr. 7227 din 15

noiembrie 2006) și activul să fie nu fie folosit de aceasta pe o perioada de

cel puțin 3 luni anterioare formulării intenției de achiziționare; (condiție

îndeplinită, conform contractului de închiriere nr. 41 din 23 mai 2005).

Obligația de a întocmi, actualiza lunar și comunica Lista cu activele

disponibile îi revenea pârâtei, in temeiul art. 13 alin. (4) din Legea nr. 346/2005,

iar neîndeplinirea unei obligații legale nu poate, în nici un caz, să profite

părții în culpă.

Faptul că reclamanta

se încadrează in categoria întreprinderilor mici si mijlocii este dovedit de

declarația pe propria răspundere a Administratorului SC R.C. SRL.

Referitor la temeiul

de drept pe care pârâta îl consideră aplicabil spetei, respectiv O.G. nr. 39/2005,

aprobata prin Legea nr. 328/2006, Înalta Curte reține faptul că aceste

prevederi legale nu sunt incidente in cauză. Motivul fiind, pe de o parte,

împrejurarea ca însăși pârâta recunoaște faptul că, la momentul notificării nu

erau încă in vigoare normele metodologice de aplicarea a O.G. nr. 39/2005, iar

pe de alta parte, art. 65 al acestei ordonanțe a fost declarat neconstituțional

de către Curtea Constituționala prin Decizia nr. 227 din 13 martie 2007. Deci

activul în cauză nu este în proprietatea privată a statului și in administrarea

R.A.D.E.F.R.F., după cum prevedea art. 65 din O.G. 39/2005.

Cât privește H.G. nr.

1874/2006, aceasta a fost anulată prin Decizia nr. 2579 din 20 iunie 2008 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal. Deci

nici anexa nr. 2 la acest act normativ, unde activul in litigiu figurează la

poziția 85, nu mai poate produce consecințe juridice.

În consecință, În

ceea ce privește regimul juridic al activului in litigiu, acesta se afla in

patrimoniul R.A.D.E.F.R.F., de la înființarea acesteia in baza H.G. nr. 530/1991,

iar potrivit art. 6 din Anexa nr. 3 a actului normativ menționat, Regia este

proprietara bunurilor din patrimoniul său. Conform adresei nr. 7227 din 15 noiembrie

2006, emisa de pârâta, activul se afla in proprietatea acesteia.

Textul de lege

invocat de pârâta se referă la „vânzarea sălilor si grădinilor .. aflate in

proprietatea privata a statului si in administrarea R.A.D.E.F.R.F.” Activul in

cauză fiind in proprietatea, nu in administrarea R.A.D.E.F.R.F., legea

aplicabila este Legea nr. 346/2004 care reglementează, in Secțiunea II, accesul

I.M.M. - urilor la servicii publice si la active aparținând Regiilor autonome.

Deși intimata parata

susține faptul că, la momentul înregistrării notificării reclamantei, prin care

aceasta a solicitat cumpărarea activului, nu exista cadru juridic pentru

realizarea acestei operațiuni, Legea nr. 346/2004, modificata, reprezenta

cadrul juridic aplicabil in cauză.

Pentru considerentele

de fapt și de drept reținute mai sus, se va admite recursul declarat de

reclamanta SC R.C. SRL București împotriva deciziei com. nr. 485 din 24

octombrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, pe care o

va modifica in sensul că se va respinge apelul declarat de pârâta R.A.D.E.F.R.F.

BUCUREȘTI împotriva sentinței nr. 5458 din 20 aprilie 2007 a Tribunalului

București, secția a VI-a comercială și se va respinge și cererea de intervenție

a M.C.C.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanta SC R.C. SRL București împotriva deciziei com. nr. 485

din 24 octombrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, pe

care o modifică.

Respinge apelul

declarat de pârâta R.A.D.E.F.R.F. BUCUREȘTI împotriva sentinței nr. 5458 din 20

aprilie 2007 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială și respinge și

cererea de intervenție a MI.C.C.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 octombrie 2008.