ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2239/2014

Asupra recursului de față, constată următoarele: I. Prin cererea înregistrată la 7 august 2012 pe rolul Tribunalului Specializat Mureș sub nr. 809/1371/2012, reclamanta SC I. SRL Livezeni, societate în insolvență, a chemat în judecată pe pârâta SC L. SRL Reghin, solicitând obligarea acesteia la virarea sumei de 616.410,99 lei, reprezentând garanție de bună execuție în contul special deschis în acest sens, având codul Iban deschis la B.R.D. S.G. Tg. Mureș, cu cheltuieli de judecată. În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 969 alin. (1), art. 970, art. 1073 C. civ. și art. 112, art. 242 alin. (2) și art. 274 C. proc. civ., iar în motivarea acțiunii, reclamanta a susținut în esență că pârâta a refuzat virarea sumelor reprezentând cota de 5% din valoarea fiecărei facturi, cu titlu de garanție, conform celor convenite prin clauza prevăzută la art. 10.2 din contractul de execuție de lucrări din 11 iunie 2010 încheiat între părți.

Prin sentința nr. 301 din 01 martie 2013, Tribunalul Specializat Mureș a respins ca nefondată acțiunea. Pentru a pronunța această sentință, în raport de prevederile contractuale, tribunalul a reținut, în esență, ca fiind întemeiată excepția invocată de pârâtă privind neexecutarea contractului prin nefinalizarea lucrării și neîntocmirea procesului-verbal de recepție de către reclamantă, act în baza căruia urma a fi efectuată plata lucrării. Astfel, prima instanță, având în vedere că reclamanta nu și-a îndeplinit propriile obligații contractuale, a apreciat acțiunea promovată de aceasta ca fiind neîntemeiată. II. Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a formulat apel reclamanta SC I. SRL, solicitând modificarea în tot a sentinței atacate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

În dezvoltarea criticilor formulate, reclamanta a susținut că tribunalul a interpretat în mod greșit clauzele contractuale, a denaturat voința părților și a pronunțat hotărârea atacată cu încălcarea dreptului său la un proces echitabil. Prin Decizia civilă nr. 35/A din 13 iunie 2013, Curtea de Apel Galați, secția I civilă, a admis apelul declarat de reclamanta SC I. SRL Livezeni împotriva sentinței nr. 301 din 01 martie 2013 a Tribunalului Specializat Mureș, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a admis cererea de chemare în judecată și în consecință, a obligat pârâta la virarea sumei de 616.410,99 lei, cu titlu de garanție de bună execuție în temeiul contractului din 11 iunie 2010, în contul special deschis în acest sens la B.R.D.

S.G. Târgu Mureș, având codul Iban. Pentru a decide astfel, instanța de prim control judiciar a reținut că cererea introductivă dedusă judecății este o acțiune în obligație "de a face", respectiv, de constituire a garanției de bună execuție prin virarea sumei de 616.410,99 lei în. contul special deschis în acest sens. De asemenea, curtea a apreciat că obligației pârâtei, în calitate de antreprenor, de a vira în contul reclamantei, în calitate de executant, a sumelor cu titlu de garanție de bună execuție, nu îi corespunde o obligație corelativă, aceasta având o existență independentă, de sine stătătoare. Astfel, față de obiectul acțiunii, a reținut că nu se impunea analizarea excepției de neexecutare a contractului și absolvirea pârâtei de executarea obligației asumate contractual.

În concluzie, instanța de prim control judiciar a consemnat că, deși excepția de neexecutare reprezintă un mijloc de apărare la îndemâna părții căreia i se pretinde executarea obligației, fără ca partea ce pretinde acest lucru să-și fi executat propria-i obligație, în speță, obligația de constituire a garanției de bună execuție într-un cont al reclamantei, îi incumbă pârâtei, în calitate de beneficiar, potrivit art. 969 C. civ., necondiționat de îndeplinirea vreunei obligații corelative a reclamantei în calitate de executant. III. Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel, în termen legal, a declarat recurs pârâta, indicând în cererea depusă la dosar motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. și solicitând modificarea. În motivarea căii extraordinare de atac exercitate, pârâta a reluat susținerile formulate în cuprinsul cererii de apel, dezvoltând critici asupra următoarelor aspecte: Astfel, a susținut că reclamanta SC I. SRL Livezeni nu și-a îndeplinit propriile obligații contractuale, respectiv nu i-a predat lucrarea executată, fapt în considerarea căruia apreciază că aceasta îi datorează daune moratorii, potrivit art. 21.1 din contract, în cuantum de 0,3 % pe zi de întârziere, procent aplicat la valoarea contractului (2.760.000 euro), rezultând o valoare de 8.280 euro pe zi de întârziere, aplicată unui interval de 600 de zile, cuprins între 21 iulie 2010, data scadenței obligației de predare a ucrării și 14 martie 2012, data deschiderii procedurii insolvenței împotriva acesteia.

Față de cele anterior expuse a susținut că nu i se poate imputa neîndeplinirea obligației de constituire a garanției, câtă vreme reclamanta nu și-a îndeplinit propria obligație de finalizare la termen a lucrării contractate. În acest context a arătat că invocarea excepției de neexecutare a contractului a avut drept scop și repararea prejudiciului pe care l-a suferit ca urmare a neexecutării lato sensu de către reclamantă a obligațiilor contractuale asumate, fapt pentru care a refuzat consemnarea garanției până ce reclamanta va proceda la repararea prejudiciului cauzat prin executarea necorespunzătoare și cu întârziere a propriilor obligații.

A mai arătat pârâta că, potrivit clauzei prevăzute la art. 10. 1 din contractul de subantrepriză încheiat între părți, acestea au convenit ca reclamanta, în calitate de executant să constituie, pentru o perioadă de 24 de luni de la finalizarea construcției, garanția de buna execuție, pârâtei, revenindu-i, în calitate de antreprenor, obligația deblocării la expirarea acestui termen a contului de garanții al executantului, în cazul în care nu are reclamații referitor la lucrările executate.

Astfel, pornind de la scopul pentru care se constituie garanția de bună execuție și funcția acesteia (repararea prejudiciilor), în cauză obligația de constituire a garanției fiind transferată către antreprenor, a susținut că, asumându-și obligația ca din va oarea fiecărei facturi pe care o achită, cota de 5% să fie virată în contul de garanție de bună execuție, este firesc să poată opune reclamantei - executant excepția de neexecutare a contractului, atunci când aceasta solicită constituirea garanției de bună execuție.

Din această perspectivă, a susținut că obligația principală stabilită în sarcina sa constă în plata prețului, iar virarea procentului de 5% din valoarea fiecărei facturi, cu titlu de garanție de bună execuție constituie doar o obligație subsidiară, a cărei executare este condiționată de îndeplinirea prevederilor art. 18 din contract, aspecte în raport de care argumentele reținute de instanța de apel în sensul respingerii ca nefondată a excepției de neexecutare a contractului, respectiv pentru lipsa reciprocității și interdependenței obligațiilor pretins neexecutate de către reclamantă, apare ca nelegală.

A mai arătat pârâta că decizia recurată este nelegală și în raport de admiterea cererii introductive și obligării sale la virarea sumei de 616.410,99 lei cu titlu de garanție de bună execuție în contul bancar indicat de reclamantă prin cererea introductivă, fără a avea în vedere natura respectivului cont, în sensul de a stabili dacă este un cont de garanție de bună execuție sau un alt tip de cont bancar. Pentru toate cele susținute, pârâta a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului reclamantei, cu consecința menținerii hotărârii primei instanțe, cu cheltuieli de judecată. Înalta Curte în conformitate cu art. 137, cu aplicarea art. 298, raportat la art. 316 C. proc.

civ., văzând dispozițiile art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. a luat în examinare cu prioritate excepția nulității recursului. Recurenta a invocat ca motiv de ordine de ordine publică, prin notele scrise depuse la 13 iunie 2014, nulitatea absolută a deciziei atacate pentru calificarea cererii de chemare în judecată ca fiind în obligație de a face, iar nu în pretenții, fără să pună această chestiune în discuția părților. Referitor la această susținere, Înalta Curte reține că nu constituie motiv de ordine publică, întrucât pentru a fi în prezența unui asemenea motiv presupune existența unor încălcări a acelor norme legale prevăzute expres de legiuitor sub sancțiunea nulității, situație care nu se regăsește în speță.

Pretinsa încălcare a principiului contradictorialității, nu se încadrează în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., care sancționează pronunțarea hotărârii recurate pentru nerespectarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) din același cod, având în vedere că, în realitate, calificarea de către instanță a naturii juridice a acțiunii, constituie aprecierea acesteia asupra petitului cererii cu care a fost învestită, astfel cum rezultă fără echivoc din formularea reclamantei, iar referitor la considerentele în raport de care se formează convingerea instanței în sensul soluționării cauzei, legiuitorul nu statuat necesitatea punerii în dezbaterea contradictorie a părților, fiind un act de deliberare.

Totdată, Înalta Curte reține că obligația de examinare a instanței de recurs nu subzistă în ceea ce privește motivele formulate în afara cadrului legal, care nu constituie motive de ordine publică. În ceea ce privește^ criticile formulate în cuprinsul memoriului de recurs depus la dosar, Înalta Curte reține că pârâta, deși a indicat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a menționat ipotezele încălcării normei de drept substanțial și interpretării eronate a legii, afirmând că ambele sunt incidente în cauză, în concret nu indicat nicio normă legală sau convențională care să fi fost încălcată sau greșit interpretată prin decizia instanței de apel. Însă, simpla reluare a situației de fapt a cauzei și prezentarea din nou a argumentelor expuse, în întâmpinările depuse în fața instanțelor de fond, nu răspund exigențelor cerute de art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc.

civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curți, învestite cu verificarea legalității hotărârii instanței de apel. Modul de redactare al deciziei și reanalizarea probelor administrate la fond demonstrează preocuparea instanței de prim control judiciar în a stabili dacă soluția este fundamentată pe probe și pe dispozițiile legale aplicabile speței. Prin criticile formulate, recurenta tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv.

Altfel spus, situația de fapt stabilită de instanța de apel, constituie o premisă care nu mai poate fi repusă în discuție în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, iar argumentele recurentei nu relevă nicio încălcare a dispozițiilor legale de natură să impună casarea sau modificarea soluției adoptate. De aceea, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanței de prim control judiciar. Dispozițiile art. 304 C. proc. civ. statuează că recursul se declară împotriva unor hotărâri judecătorești, a căror modificare sau casare se poate obține pentru anumite motive de nelegalitate expres prevăzute. Prin urmare, motivele de recurs trebuie să vizeze nelegalitatea hotărârii judecătorești recurate, iar nu doar reiterarea apărărilor formulate în fața instanțelor devolutive.

Aceasta, deoarece recursul este reglementat drept o cale de atac extraordinară, care privește analiza măsurii în care criticile aduse de recurentă, prin motivele de recurs, hotărârii instanței anterioare se încadrează sau nu în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. În speță, susținerile recurentei prezentate de aceasta drept motive de recurs nu conțin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât expunerea parcursului relațiilor contractuale dintre părți și a litigiului dedus judecății și reluarea apărărilor formulate de pârâtă în fața instanțelor anterioare, deja cenzurate de acestea și care au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Potrivit art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., motivarea recursului constă nu numai în indicarea motivelor de nelegalitate la care se referă art. 304 C. proc. civ., ci și în dezvoltarea lor, care constituie motivarea în concret a recursului, adecvată căii de atac, având în vedere că motivele de nelegalitate sunt prevăzute sub aspect general în art. 304 menționat. Prin urmare, nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului, de exemplu atunci când nu se arată și dezvoltarea motivelor de nelegalitate. O astfel de situație intervine și în cauza de față din moment ce, așa cum s-a arătat, susținerile recurentei nu vizează decizia atacată, ci doar temeinicia afirmată a cererii de apel, deși recursul nu are caracter devolutiv.

În alți termeni, față de considerentele precedente, se poate reține că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac și având în vedere, deopotrivă, inexistența în cauză a motivelor de ordine publică care să atragă incidența prevederilor art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a constata nul recursul în conformitate cu art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de pârâta SC L. SRL Reghin împotriva Deciziei nr. 98/A din 21 octombrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 iunie 2014.