ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2239/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2239/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de față, constată următoarele:

I.

Prin cererea înregistrată la 7 august 2012 pe rolul Tribunalului Specializat

Mureș sub nr. 809/1371/2012, reclamanta SC I. SRL Livezeni, societate în

insolvență, a chemat în judecată pe pârâta SC L. SRL Reghin, solicitând

obligarea acesteia la virarea sumei de 616.410,99 lei, reprezentând garanție de

bună execuție în contul special deschis în acest sens, având codul Iban deschis

la B.R.D. S.G. Tg. Mureș, cu cheltuieli de judecată.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 969 alin.

(1), art. 970, art. 1073 C. civ. și art. 112, art. 242 alin. (2) și art. 274 C.

proc. civ., iar în motivarea acțiunii, reclamanta a susținut în esență că

pârâta a refuzat virarea sumelor reprezentând cota de 5% din valoarea fiecărei

facturi, cu titlu de garanție, conform celor convenite prin clauza prevăzută la

art. 10.2 din contractul de execuție de lucrări din 11 iunie 2010 încheiat

între părți.

Prin sentința nr. 301 din 01 martie 2013, Tribunalul

Specializat Mureș a respins ca nefondată acțiunea.

Pentru a pronunța această sentință, în raport de prevederile

contractuale, tribunalul a reținut, în esență, ca fiind întemeiată excepția

invocată de pârâtă privind neexecutarea contractului prin nefinalizarea

lucrării și neîntocmirea procesului-verbal de recepție de către reclamantă, act

în baza căruia urma a fi efectuată plata lucrării.

Astfel, prima instanță, având în vedere că reclamanta

nu și-a îndeplinit propriile obligații contractuale, a apreciat acțiunea

promovată de aceasta ca fiind neîntemeiată.

II. Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a

formulat apel reclamanta SC I. SRL, solicitând modificarea în tot a sentinței

atacate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

În

dezvoltarea criticilor formulate, reclamanta a susținut că tribunalul a

interpretat în mod greșit clauzele contractuale, a denaturat voința părților și

a pronunțat hotărârea atacată cu încălcarea dreptului său la un proces

echitabil.

Prin Decizia civilă nr. 35/A din 13 iunie 2013, Curtea de

Apel Galați, secția I civilă, a admis apelul declarat de reclamanta SC I. SRL

Livezeni împotriva sentinței nr. 301 din 01 martie 2013 a Tribunalului

Specializat Mureș, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a admis cererea de

chemare în judecată și în consecință, a obligat pârâta la virarea sumei de

616.410,99 lei, cu titlu de garanție de bună execuție în temeiul contractului din

11 iunie 2010, în contul special deschis în acest sens la B.R.D. S.G. Târgu

Mureș, având codul Iban.

Pentru a decide astfel, instanța de prim control judiciar a

reținut că cererea introductivă dedusă judecății este o acțiune în obligație

"de a face", respectiv, de constituire a garanției de bună execuție

prin virarea sumei de 616.410,99 lei în. contul special deschis în acest sens.

De asemenea, curtea a apreciat că obligației pârâtei, în

calitate de antreprenor, de a vira în contul reclamantei, în calitate de

executant, a sumelor cu titlu de garanție de bună execuție, nu îi corespunde o

obligație corelativă, aceasta având o existență independentă, de sine

stătătoare.

Astfel, față de obiectul acțiunii, a reținut că nu se impunea

analizarea excepției de neexecutare a contractului și absolvirea pârâtei de

executarea obligației asumate contractual.

În concluzie, instanța de prim control judiciar a consemnat

că, deși excepția de neexecutare reprezintă un mijloc de apărare la îndemâna părții

căreia i se pretinde executarea obligației, fără ca partea ce pretinde acest

lucru să-și fi executat propria-i obligație, în speță, obligația de constituire

a garanției de bună execuție într-un cont al reclamantei, îi incumbă pârâtei,

în calitate de beneficiar, potrivit art. 969 C. civ., necondiționat de

îndeplinirea vreunei obligații corelative a reclamantei în calitate de

executant.

III. Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel,

în termen legal, a declarat recurs pârâta, indicând în cererea depusă la dosar motivul

de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și solicitând

modificarea.

În motivarea căii extraordinare de atac exercitate, pârâta a

reluat susținerile formulate în cuprinsul cererii de apel, dezvoltând critici

asupra următoarelor aspecte:

Astfel, a susținut că reclamanta SC I. SRL Livezeni nu

și-a îndeplinit propriile obligații contractuale, respectiv nu i-a predat

lucrarea executată, fapt în considerarea căruia apreciază că aceasta îi

datorează daune moratorii, potrivit art. 21.1 din contract, în cuantum de 0,3 %

pe zi de întârziere, procent aplicat la valoarea contractului (2.760.000 euro),

rezultând o valoare de 8.280 euro pe zi de întârziere, aplicată unui interval

de 600 de zile, cuprins între 21 iulie 2010, data scadenței obligației de

predare a ucrării și 14 martie 2012, data deschiderii procedurii insolvenței

împotriva acesteia.

Față de cele anterior expuse a susținut că nu i se

poate imputa neîndeplinirea obligației de constituire a garanției, câtă vreme

reclamanta nu și-a îndeplinit propria obligație de finalizare la termen a

lucrării contractate.

În acest context a arătat că invocarea excepției de

neexecutare a contractului a avut drept scop și repararea prejudiciului pe care

l-a suferit ca urmare a neexecutării lato sensu de către reclamantă a

obligațiilor contractuale asumate, fapt pentru care a refuzat consemnarea

garanției până ce reclamanta va proceda la repararea prejudiciului cauzat prin

executarea necorespunzătoare și cu întârziere a propriilor obligații.

A mai arătat pârâta că, potrivit clauzei prevăzute la art. 10.

1 din contractul de subantrepriză încheiat între părți, acestea au convenit ca

reclamanta, în calitate de executant să constituie, pentru o perioadă de 24 de

luni de la finalizarea construcției, garanția de buna execuție, pârâtei,

revenindu-i, în calitate de antreprenor, obligația deblocării la expirarea

acestui termen a contului de garanții al executantului, în cazul în care nu are

reclamații referitor la lucrările executate.

Astfel, pornind de la scopul pentru care se constituie

garanția de bună execuție și funcția acesteia (repararea prejudiciilor), în

cauză obligația de constituire a garanției fiind transferată către antreprenor,

a susținut că, asumându-și obligația ca din va oarea fiecărei facturi pe care o

achită, cota de 5% să fie virată în contul de garanție de bună execuție, este

firesc să poată opune reclamantei - executant excepția de neexecutare a

contractului, atunci când aceasta solicită constituirea garanției de bună execuție.

Din această perspectivă, a susținut că obligația

principală stabilită în sarcina sa constă în plata prețului, iar virarea

procentului de 5% din valoarea fiecărei facturi, cu titlu de garanție de bună

execuție constituie doar o obligație subsidiară, a cărei executare este

condiționată de îndeplinirea prevederilor art. 18 din contract, aspecte în

raport de care argumentele reținute de instanța de apel în sensul respingerii ca

nefondată a excepției de neexecutare a contractului, respectiv pentru lipsa

reciprocității și interdependenței obligațiilor pretins neexecutate de către

reclamantă, apare ca nelegală.

A mai arătat pârâta că decizia recurată este nelegală și în

raport de admiterea cererii introductive și obligării sale la virarea sumei de

616.410,99 lei cu titlu de garanție de bună execuție în contul bancar indicat

de reclamantă prin cererea introductivă, fără a avea în vedere natura

respectivului cont, în sensul de a stabili dacă este un cont de garanție de

bună execuție sau un alt tip de cont bancar.

Pentru toate cele susținute, pârâta a solicitat admiterea

recursului, modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului

reclamantei, cu consecința menținerii hotărârii primei instanțe, cu cheltuieli

de judecată.

Înalta Curte în conformitate cu art. 137, cu aplicarea art. 298,

raportat la art. 316 C. proc. civ., văzând dispozițiile art. 302

1

alin.

(1) lit. c) C. proc. civ. a luat în examinare cu prioritate excepția nulității

recursului.

Recurenta a invocat ca motiv de ordine de ordine publică,

prin notele scrise depuse la 13 iunie 2014, nulitatea absolută a deciziei

atacate pentru calificarea cererii de chemare în judecată ca fiind în obligație

de a face, iar nu în pretenții, fără să pună această chestiune în discuția

părților.

Referitor

la această susținere, Înalta Curte reține că nu constituie motiv de ordine

publică, întrucât pentru a fi în prezența unui asemenea motiv presupune

existența unor încălcări a acelor norme legale prevăzute expres de legiuitor

sub sancțiunea nulității, situație care nu se regăsește în speță. Pretinsa

încălcare a principiului contradictorialității, nu se încadrează în motivul de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., care sancționează

pronunțarea hotărârii recurate pentru nerespectarea formelor de procedură

prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) din același cod, având

în vedere că, în realitate, calificarea de către instanță a naturii juridice a

acțiunii, constituie aprecierea acesteia asupra petitului cererii cu care a

fost învestită, astfel cum rezultă fără echivoc din formularea reclamantei, iar

referitor la considerentele în raport de care se formează convingerea instanței

în sensul soluționării cauzei, legiuitorul nu statuat necesitatea punerii în

dezbaterea contradictorie a părților, fiind un act de deliberare.

Totdată, Înalta Curte reține că obligația de examinare

a instanței de recurs nu subzistă în ceea ce privește motivele formulate în

afara cadrului legal, care nu constituie motive de ordine publică.

În ceea ce privește^ criticile formulate în cuprinsul

memoriului de recurs depus la dosar, Înalta Curte reține că pârâta, deși a

indicat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a

menționat ipotezele încălcării normei de drept substanțial și interpretării

eronate a legii, afirmând că ambele sunt incidente în cauză, în concret nu

indicat nicio normă legală sau convențională care să fi fost încălcată sau

greșit interpretată prin decizia instanței de apel.

Însă, simpla reluare a situației de fapt a cauzei și

prezentarea din nou a argumentelor expuse, în întâmpinările depuse în fața

instanțelor de fond, nu răspund exigențelor cerute de art. 302

1

alin.

(1) lit. c) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi

încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar

modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor

sesizării Înaltei Curți, învestite cu verificarea legalității hotărârii

instanței de apel.

Modul de redactare al deciziei și reanalizarea probelor

administrate la fond demonstrează preocuparea instanței de prim control

judiciar în a stabili dacă soluția este fundamentată pe probe și pe

dispozițiile legale aplicabile speței.

Prin criticile formulate, recurenta tinde să obțină o nouă

verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad

de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad

devolutiv.

Altfel spus, situația de fapt stabilită de instanța de

apel, constituie o premisă care nu mai poate fi repusă în discuție în cadrul

controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, iar argumentele

recurentei nu relevă nicio încălcare a dispozițiilor legale de natură să impună

casarea sau modificarea soluției adoptate.

De aceea, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv

obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanței de prim

control judiciar.

Dispozițiile art. 304 C. proc. civ. statuează că recursul se

declară împotriva unor hotărâri judecătorești, a căror modificare sau casare se

poate obține pentru anumite motive de nelegalitate expres prevăzute.

Prin urmare, motivele de recurs trebuie să vizeze

nelegalitatea hotărârii judecătorești recurate, iar nu doar reiterarea

apărărilor formulate în fața instanțelor devolutive.

Aceasta, deoarece recursul este reglementat drept o cale de

atac extraordinară, care privește analiza măsurii în care criticile aduse de

recurentă, prin motivele de recurs, hotărârii instanței anterioare se

încadrează sau nu în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc.

civ.

În speță, susținerile recurentei prezentate de aceasta drept

motive de recurs nu conțin critici, în sens propriu, împotriva deciziei

recurate, din moment ce nu sunt altceva decât expunerea parcursului relațiilor

contractuale dintre părți și a litigiului dedus judecății și reluarea

apărărilor formulate de pârâtă în fața instanțelor anterioare, deja cenzurate

de acestea și care au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Potrivit art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ.,

motivarea recursului constă nu numai în indicarea motivelor de nelegalitate la

care se referă art. 304 C. proc. civ., ci și în dezvoltarea lor, care

constituie motivarea în concret a recursului, adecvată căii de atac, având în

vedere că motivele de nelegalitate sunt prevăzute sub aspect general în art. 304

menționat.

Prin urmare, nulitatea recursului intervine nu numai atunci

când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării

necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare în sensul

procedural al recursului, de exemplu atunci când nu se arată și dezvoltarea

motivelor de nelegalitate. O astfel de situație intervine și în cauza de față

din moment ce, așa cum s-a arătat, susținerile recurentei nu vizează decizia

atacată, ci doar temeinicia afirmată a cererii de apel, deși recursul nu are

caracter devolutiv.

În alți termeni, față de considerentele precedente, se

poate reține că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în

legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac și având în vedere,

deopotrivă, inexistența în cauză a motivelor de ordine publică care să atragă

incidența prevederilor art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a

constata nul recursul în conformitate cu art. 302

1

alin. (1) lit. c)

C. proc. civ.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C

I D E

Constată nul recursul declarat de pârâta SC L. SRL

Reghin împotriva Deciziei nr. 98/A din 21 octombrie 2013, pronunțată de Curtea

de Apel Târgu Mureș, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 iunie 2014.