ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4789/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, la data de 12 iulie 2006, reclamantul I.M. (M.) T. (T.) a chemat în judecată pârâta Primăria Orașului Popești-Leordeni, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată pârâta să-i predea în deplină și exclusivă proprietate imobilul compus din teren în suprafață de 5 ha și construcții, situat în Popești-Leordeni, șos. Olteniței nr. 22 - 24, sector 4. Prin Sentința civilă nr. 482 din 11 februarie 2008, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului.

Pentru a hotărî astfel tribunalul a reținut, în esență, că prin notificarea înregistrată sub nr. 2526 din 17 iulie 2001 la Primăria comunei Popești - Leordeni sub nr. 2526 din 17 iulie 2001 și sub nr. 1319/2001 la BEJ A.P., reclamantul a solicitat să îi fie restituit în natură imobilul construcție situat în comuna Popești - Leordeni nr. 24 și terenul aferent ce a aparținut autorului său I.M. Prin notificarea nr. 1320/2001 înregistrată la BEJ A.P., acesta a solicitat restituirea în natură a terenului în suprafață de 5 ha, trecut în proprietatea statului, ce a aparținut autorului său, I.M. Tribunalul a reținut că prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2225 din 17 februarie 1932 de fostul Tribunalul Ilfov - Secția Notariat I.M.

a dobândit prin cumpărare dreptul de proprietate cu privire la suprafața de teren arabil de 5 ha, situată în comuna Popești - Leordeni. Prin Autorizația de construire nr. 190 din 8 aprilie 1935 autorul reclamantului a fost autorizat să construiască o casă din cărămidă, conform planurilor vizate la aceea dată, retrasă la 30 m de aliniamentul șoselei. Această construcție urma a fi construită pe terenul în suprafață de 4.887 mp unde se afla o fermă de pomi fructiferi. Prin Contractul de închiriere încheiat la data de 23 aprilie 1949, autorul reclamantului a închiriat un imobil situat în comuna Popești-Leordeni, șos. O. nr. X, compus din două camere construite din paiantă. În ceea ce privește suprafața de teren de 5 ha, tribunalul a reținut că aceasta a făcut obiectul Legii nr. 18/1991, emițându-se Titlul de proprietate autorului reclamantului nr. 72202 din 26 noiembrie 2004, pentru suprafața de 5 ha teren arabil.

S-a reținut, totodată, că din contractul de vânzare-cumpărare ce constituie titlul de proprietate al reclamantului a rezultat că terenul în suprafață de 5 ha era teren arabil, iar la data preluării de către stat acesta se afla în afara vatra satului, cum a rezultat din Adresa nr. 1506/2008 emisă de Primăria orașului Popești-Leordeni, astfel încât s-a apreciat că sunt incidente în cauză dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. În ceea ce privește construcția, tribunalul a reținut că reclamantul nu a făcut dovada existenței acesteia, în prezent, în proprietatea orașului Popești-Leordeni și nici a preluării acesteia de către stat. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul, susținând că instanța de fond a extrapolat, în mod nejustificat, acțiunea pe dispozițiile art. 8 din Legea nr. 10/2001, când acțiunea era întemeiată pe dispozițiile dreptului comun.

Astfel, aceasta confunda în mod voit noțiunile de „intravilan”, „extravilan”, „vatra satului”, „perimetrul construit”, pentru a forța în mod artificial aplicabilitatea art. 8 din Legea nr. 10/2001. În realitate, acțiunea reclamantului fiind o acțiune în revendicare, prin care a cerut Primăriei Popești-Leordeni să-i restituie terenul în suprafață de 5 ha și construcțiile aferente situat în Popești-Leordeni, șos. O. nr. X - X1, sector 4, iar faptul că terenul în cauză, era arabil la data preluării de către stat, iar acum este intravilan nu este de natură să ducă la aplicabilitatea în speță a art. 8 din Legea nr. 10/2001.

Împrejurarea că la interogatoriu s-a arătat instanței de fond, că titlul aflat la dosar nesemnat și neacceptat de apelantul-reclamant, se referă la o altă suprafață de teren, este nerelevantă atâta timp cât obiectul dosarului de față îl constituie imobilul pe care reclamantul l-a dobândit prin act autentic și legal transcris, și pe care deși l-a preferat restituibil în natură a fost refuzat în mod nejustificat, oferindu-i-se un alt teren situat în extravilan, pe care evident nu l-a acceptat. Instanța de fond este în eroare atunci când a reținut că apelantul ar fi trebuit să facă dovada acestui titlu în proprietatea orașului Popești-Leordeni și a preluării acestuia de către stat, deoarece în cadrul unei acțiuni în revendicare, reclamantul-proprietar neposesor, ar trebuit să facă dovada titlului de proprietate, în timp ce pârâtul - posesor - neproprietar, datorită caracterului provocator al acțiunii, ar trebui să prezinte titlul în baza căruia îl stăpânește.

Cât privește reținerea că reclamantul nu ar fi dovedit dreptul de proprietate asupra construcției, întrucât nu au făcut dovada că aceasta a fost terminată prin prezentarea procesului-verbal de recepție, aceasta este eronată și nelegală, deoarece din probele aflate la dosar (contract de închiriere), rezultă fără echivoc ca această construcție este terminată. De altfel, în mod uzual, dovada dreptului de proprietate asupra construcției edificate în urmă cu peste 50 de ani se face cu autorizația de construcție cu sau fără coroborarea unor altor probe, și nu cu procesul-verbal de recepție, care este o creație a Legii nr. 50/1991, privind autorizarea executării construcțiilor și unele măsuri pentru realizarea locuințelor.

Prin Decizia civilă nr. 848 din 18 noiembrie 2008, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, nu intră sub incidența acestei legi terenurile situate în extravilanul localităților la data preluării abuzive sau la data notificării, precum și cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991 și prin Legea nr. 1/2000. Or, astfel cum apelantul a arătat, prin apărător, chiar în fața instanței de apel, la termenul din 18 noiembrie 2008, pentru suprafața de teren de 5 ha în litigiu a fost eliberat Titlul de proprietate nr. 72202 din 26 noiembrie 2004 în temeiul Legii nr. 18/1991.

Reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenul în litigiu pe un alt amplasament nu îl îndreptățește pe apelantul-reclamant să solicite restituirea sa și în temeiul Legii nr. 10/2001 întrucât sunt incidente dispozițiile art. 8 alin. (1) din acest act normativ, în acest caz având mai puțină relevanță dacă terenul se afla în intravilanul localității la data preluării de către stat. În ceea ce privește dovada dreptului de proprietate asupra construcției, s-a apreciat că în corect prima instanță a reținut că dovezile produse de către apelantul-reclamant nu sunt concludente. Astfel, „autorizațiunea” din 8 aprilie 1935 a fost eliberată în vederea construirii unei case din cărămidă, iar contractul de închiriere a fost încheiat cu privire la „o casă cu două camere (paiantă)”.

Coroborând cele două înscrisuri depuse în dovedirea dreptului de proprietate asupra construcției solicitate în temeiul Legii nr. 10/2001, Curtea a apreciat că nu s-a făcut dovada că acestea privesc același imobil, în lipsa unui proces-verbal de recepție a lucrării autorizate la data de 8 aprilie 1935, or a actului în baza căruia imobilul a fost preluat în mod abuziv de către stat. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, iar prin Decizia civilă nr. 9052 din 5 noiembrie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de Proprietate Intelectuală a admis recursul, a casat decizia și a trimis cauza pentru rejudecarea apelului la Curtea de Apel București.

Pentru a pronunța aceasta soluție, instanța suprema a reținut că deși învestită cu soluționarea unei acțiuni de drept comun - acțiune în revendicare imobiliară întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., instanța de apel a analizat pricina în raport de alte dispoziții legale decât cele invocate, extrapolând cauza acțiunii pe tărâmul legii speciale - art. 8 din Legea nr. 10/2001, pronunțându-se astfel în alte limite decât cele ale învestirii. În rejudecarea apelului au fost administrate înscrisuri, expertiza topografică și construcții. Prin Decizia civilă nr. 615A din 14 iunie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant.

În argumentarea soluției pronunțate curtea de apel a avut în vedere aspectul tranșat irevocabil prin decizia de casare pronunțată de ICCJ, în sensul că pricina trebuie soluționată în cadrul în care cererea de chemare în judecată a fost formulată, anume în cadrul unei acțiuni de revendicare de drept comun. Astfel, instanța de control a reținut că reclamantul a solicitat obligarea pârâtei Primăria Popești-Leordeni să îi lase în deplină proprietate și posesie terenul de 5 ha situat actualmente în șos. O. nr. X - X1, precum și a construcției care a aparținut autorului sau, I.M. S-a reținut că în cauză reclamantul a făcut dovada dreptului de proprietate al autorului sau I.M. asupra imobilului teren revendicat, prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2225 din 17 februarie 1932 de fostul Tribunalul Ilfov - Secția Notariat, contract prin care I.M.

a dobândit prin cumpărare dreptul de proprietate cu privire la suprafața de teren arabil de 5 ha, situată în comuna Popești-Leordeni. Prin Autorizația de construire nr. 190 din 8 aprilie 1935 autorul reclamantului a fost autorizat să construiască o casă din cărămidă, conform planurilor vizate la aceea dată, retrasă la 30 m de aliniamentul șoselei. Această construcție urma a fi construită pe terenul în suprafață de 4.887 mp unde se afla o fermă de pomi fructiferi. Prin Contractul de închiriere încheiat la data de 23 aprilie 1949, autorul reclamantului a închiriat un imobil situat în comuna Popești-Leordeni, șos. O. nr. X, compus din două camere construite din paiantă. S-au depus la dosar și alte înscrisuri care atestă existența la nivelul anilor 1950 pe terenul în discuție a unei construcții, respectiv declarații pentru impunerea veniturilor, care conțin mențiuni privind existența unei construcții la acea adresa.

Astfel, instanța de apel a constatat că reclamantul a făcut dovada dreptului de proprietate al autorului sau asupra terenului revendicat și asupra construcției existente la nivelul anilor 1950 pe acest teren. În ce privește modul de preluare a imobilului de către stat, cu relevanță directa asupra dobândirii de către stat a dreptului de proprietate, Curtea a constatat că pârâta nu a putut face dovada că imobilul a fost preluat de către statul comunist într-unul din modurile de dobândire a proprietății prevăzute legal, însă din cuprinsul H.G. nr. 820/1995 (conform relațiilor comunicate de PMB fila 67 și copiei H.G. nr. 820/1995) a rezultat că terenul figura ca fiind proprietate de stat, fiind trecut în administrarea Primăriei Municipiului București, drept urmare, instanța a statuat că preluarea s-a făcut abuziv, fără niciun titlu.

Pe de altă parte, instanța apelului a constatat că din cauza că terenul nu se mai afla în deținerea Primăriei Popești-Leordeni, nici total, nici parțial, situație rezultată atât din relațiile comunicate de Serviciul Impozite și Taxe Locale din cadrul Primăriei Popești-Leordeni cu Adresa nr. 11422/13 mai 2010, cât și din înscrisurile depuse la filele 111 - 162 dosar apel rejudecare, înscrisuri și relații care atesta faptul ca terenul din șos. O. nr. X - X1 este deținut de diverse persoane particulare. Această situație, susține curtea, s-a confirmat și prin expertizele tehnice întocmite în cauza în rejudecarea apelului, expertize care au identificat loturi și construcții deținute de persoane particulare (expertizele întocmite de experții G.V.

și P.D.N.). De asemenea, prin adresa comunicată de Primăria Popești-Leordeni aceasta și-a precizat expres poziția, în sensul că nu deține nicio suprafață de teren sau construcție revendicată de reclamant. În consecință, față de această situație de fapt instanța de apel a reținut că soluția care se impune în cauză nu poate fi decât aceea de respingere a pretenției reclamantului, căci pârâta nu poate fi obligată la restituirea unui bun care nu se afla în deținerea sa. Referitor la construcția revendicată, Curtea a reținut că din expertizele efectuate în cauză a rezultat că la acest moment nu se mai afla pe terenul în discuție construcția care a aparținut autorului reclamantului, toate construcțiile existente la acest moment fiind noi, iar în plus nicio construcție aflată pe teren nu se afla în deținerea pârâtei din cauză, motiv pentru care nici cererea de revendicare a construcției nu poate fi admisă.

Totodată, Curtea a constatat că cererea reclamantului este neîntemeiată și din altă perspectivă, sens în care a reținut că pentru același teren revendicat în prezenta cauza reclamantului i s-a reconstituit dreptul de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, prin Titlul de proprietate nr. 72202 din 26 noiembrie 2004. Prin acest titlu de proprietate s-a reconstituit în favoarea reclamantului suprafața totală de 5 ha teren, situată exclusiv în extravilan, în calitate de moștenitor al autorului I.M., fiind depuse la dosar toate actele care au stat la baza emiterii acestui titlu de proprietate, iar analiza acestora relevă că au fost aceleași acte de proprietate care sunt invocate și în prezentul dosar.

Prin urmare, a susținut instanța, suprafața de teren astfel reconstituită în conformitate cu Legea nr. 18/1991 este aceeași cu suprafața de teren revendicată în prezenta cauză, reconstituirea făcându-se într-adevăr pe alt amplasament, fapt recunoscu în mod constant pe parcursul judecății de reclamant, dar cu mențiunea că reconstituirea s-a făcut pe alt amplasament și ca el nu a acceptat acest amplasament. Astfel, Curtea a constatat că odată emis în favoarea reclamantului acest titlu de proprietate, care a intrat în circuitul civil, acesta și-a produs deplin consecințele de a-i recunoaște reclamantului dreptul de proprietate pentru suprafața de 5 ha teren, în considerarea acelorași 5 ha, teren preluate de la autorul său, nefiind posibilă admiterea cererii reclamantului și acordarea în favoarea acestuia a unei duble reparații pentru aceeași proprietate preluată abuziv.

Odată ce a uzat de prevederile Legii nr. 18/1991, acesta a obținut în această procedura despăgubirea corespunzătoare pentru proprietatea preluată, pe care nu a contestat-o, în consecință, nu mai poate pretinde la acest moment o dubla reparație, iar în ce privește solicitarea făcuta cu prilejul cererilor de probe de a se evalua construcția și terenul, instanța de apel a reținut că obiectul judecății l-a constituit exclusiv pretenția de restituire în natură și nu vreo pretenție de obligare a pârâtei la plata vreunei despăgubiri bănești. Împotriva acestei din urmă decizii a formulat recurs reclamantul criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, prevalându-se în drept de dispozițiile art. 304 pct. (4), (6), (8), și (9) C. proc.

civ. În dezvoltarea motivelor de recurs a susținut că instanța de fond a extrapolat, în mod nejustificat, acțiunea pe dispozițiile art. 8 din Legea nr. 10/2001, deși acțiunea era întemeiată pe dispozițiile dreptului comun. Instanța a confundat în mod voit noțiunile de ”intravilan”, „extravilan”, „vatra satului”, „perimetrul construit”, pentru a forța în mod artificial aplicabilitatea art. 8 din Legea nr. 10/2001. Instanța nu a dorit să constate adevărata realitate pentru a nu deranja vânzările de teren ilegale făcute de primar după ce reclamantul formulase notificare (din 30 martie 1998). Instanța a fost în eroare când a considerat că suprafața de 5 ha se află în extravilan, în realitate ea se află în vatra satului, altfel primarul nu ar fi emis autorizații de construcție pe acest teren.

Arată că a anexat certificatul emis la data de 21 noiembrie 2002 de Tribunalul București, secția V-a civilă, în Dosarul nr. 4445/20022(830/3/002), din care rezultă că s-a constatat de această instanță, nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate abuziv între SC A.C. SA, C.I., C.A., R.A., G.L.D., G.D., P.E. și primarul T., întrucât, susține recurentul Primăria avea numai un drept de administrare și nefiind proprietară nu avea dreptul să le înstrăineze. Mai susține că odată cu notificarea înregistrată sub nr. 1623 din 30 martie 1998 la Primăria Popești-Leordeni a depus și toate documentele care-i atestau proprietatea, inclusiv schița topografică, iar dovada existenței construcțiilor pe terenul în litigiu a făcut-o cu autorizația de construcție.

2. Titlul de proprietate emis de Comisia Județeană Ilfov cu nr. 72202 din 26 noiembrie 2004, invocat de instanțe, nu a fost acceptat de recurent, întrucât se referă la o suprafață de 5 ha situată pe un alt amplasament decât cel al autorului său. Acest titlu nu i-a fost adus la cunoștință, nu este însoțit de procesul-verbal de punere în posesie și nici personal și nici prin mandatar recurentul nu a semnat vreun act referitor la acest titluI. 3. Instanțele fondului au fost în eroare când au statuat că recurentul trebuie să facă dovada proprietății, întrucât, în virtutea rolului activ, fiind vorba de o acțiune în revendicare, instanțele trebuiau să stăruie ca pârâta să facă dovada titlului în baza căruia stăpânește terenul în litigiu.

4. Recurentul susține că a făcut dovada proprietății asupra construcției edificate înaintea perioadei comuniste cu autorizația de construcție, iar faptul folosinței acesteia susține că a fost dovedit cu contractele de închiriere și declarația individuală de impunere. 5. În fine, arată că a formulat plângere penală împotriva Primăriei Popești-Leordeni și a primarului, la Parchetul de pe lângă Judecătoria Cornetu, însă plângerea nu a fost soluționată până în prezent. Înalta Curte analizând recursul prin prisma criticilor formulate îl constată nefondat, pentru următoarele considerente: Preliminar, constată că dispozițiile art. 304 pct. (4), (6), (8), au fost invocate formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a se circumscrie ipotezelor pe care aceste teze le prevăd.

Pe fondul recursului, întrucât, cele dezvoltate de recurent, cu titlu de critici împotriva deciziei instanței de apel, deși sunt în mare parte susțineri de fapt care nu au legătură cu decizia recurată, sunt susceptibile de a fi încadrate în prevederile art. 304 pct. (9) C. proc. civ., dar care sunt nefondate pentru cele ce se succed: Astfel, cum rezultă din expozeul prezentei decizii, reclamantul a învestit instanțele de judecată cu o acțiune în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv, la data de 12 iulie 2006, în contradictoriu cu pârâta Primăria Orașului Popești-Leordeni, potrivit dreptului comun, cu privire la imobilul compus din teren în suprafață de 5 ha și construcții, situat în Popești-Leordeni, șos.

O. nr. X - X1, sector 4, preluat abuziv, având de analizat dacă reclamantul justifică un drept de proprietate, posibil de valorificat pe această cale. Contrar susținerilor recurentului instanța de apel s-a conformat exigențelor impuse de dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., respectiv, dezlegării date de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia de casare nr. 7679 din 6 octombrie 2005, în sensul că a analizat pretențiile acestuia din perspectiva dreptului comun, în speță a dispozițiilor art. 480 C. civ. Astfel, în raport situația de fapt stabilită de instanța de apel pe baza probatoriul administrat în cauză, care nu mai poate face obiectul controlului de legalitate în această etapă procesuală, întrucât nu mai constituie motiv de recurs în actuala reglementare a art. 304 C. proc.

civ., pct. 11 al art. 304 din legea menționată, singurul în baza căruia se putea solicita cenzurarea în recurs a modului de aprecierea a probele în faza procesuală a recursului a fost abrogat odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 138/2000, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii, respectiv a dispozițiilor art. 480 C. civ. Potrivit art. 480 C. civ. „proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și dispune de un bun în mod exclusiv și absolut, în limitele determinate de lege”, iar acțiunea în revendicare este definită ca fiind acea acțiune reală și petitorie prin care proprietarul neposesor cere recunoașterea dreptului său de proprietate și restituirea bunului său de la posesorul neproprietar.

Potrivit acestor dispoziții legale, reclamantul trebuia să facă dovada identității între persoana chemată în judecată și posesorul neproprietar. Or, în speță, imobilul revendicat nu se mai află în deținerea pârâtei Primăriei Popești-Leordeni, astfel cum rezultată din expertizele tehnice întocmite în cauză (în rejudecarea apelului) de experții G.V. și P.D.N., expertize care au identificat loturi și construcții deținute de persoane particulare, situație rezultată și din relațiile comunicate de Serviciul Impozite și Taxe Locale din cadrul Primăriei Popești-Leordeni cu Adresa nr. 11422 din 13 mai 2010, cât și din înscrisurile depuse la dosar apel rejudecare, care atestă faptul că terenul din șos.

O. nr. X - X1 este deținut de diverse persoane particulare, situație de altfel recunoscută și de recurent, consecința fiind respingerea acțiunii reclamatului față de această pârâtă, cum corect a procedat și instanța de apel. Referitor la construcția care a aparținut autorului reclamantului, din expertizele efectuate în cauză a rezultat că pe terenul în litigiu, în prezent, există numai construcții noi și nicio construcție aflată pe acest teren nu se află în posesia pârâtei, consecința fiind, pentru aceleași considerente sus-prezentate, respingerea acțiunii cu privire la revendicarea construcției de la pârâta Primăria Popești-Leordeni.

Totodată, Înalta Curte constată că nu se poate face abstracție de faptul că reclamantului i s-a reconstituit dreptul de proprietate în calitate de moștenitor al autorului I.M., prin Titlul de proprietate emis de Comisia Județeană Ilfov, cu nr. 72202 din 26 noiembrie 2004, pentru suprafața totală de 5 ha teren, care este aceeași cu suprafața de tern revendicată în prezenta cauză. Susținerile recurentului cu privire la neacceptarea acestui titlu, cu motivarea că dreptul său de proprietate a fost reconstituit pentru o suprafață de teren situată pe un alt amplasament decât cel al autorului său nu pot fi primite, câtă vreme reclamantul nu a făcut dovada că s-ar fi conformat dispozițiilor speciale ale Legii nr. 18/1991, decât în sensul că a refuzat să semneze primirea acestui titlu, fără să demonstreze respectarea celorlalte cerințe vizând epuizarea procedurii speciale instituite de această lege, de care a uzat inițiaI.

Prin urmare, cum corect a reținut și instanța de apel, Titlul de proprietate nr. 72202 din 26 noiembrie 2004, emis de Comisia Județeană Ilfov, a intrat în circuitul civil, această situație neputând fi ignorată, chiar dacă acțiunea în prezenta cauză a fost întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, întrucât, s-ar încălca principiul „electa una via non datur recursus ad alteram”, cu consecința unei duble reparații, ceea ce nu este admis. Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamantul I.M.T. împotriva Deciziei nr. 615A din 14 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 iunie 2012. Procesat de GGC - LM