ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3147/2014

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

La data de 9 octombrie 2012 reclamantul P.I.M.

a chemat în judecată Casa Județeană de Pensii Teleorman solicitând ca prin

hotărâre judecătorească să fie obligată aceasta să îi plătească indicele de

creștere a inflației aferent diferențelor de pensie cuvenite, ca urmare a

utilizării unui stagiu complet de cotizare de 20 de ani, conform O.U.G. nr.

4/2005; creșterea cu 50% a punctajului anual pentru cei 24 de ani lucrați în

grupa I-a de muncă, conform art. 169 alin. (1) lit. A din Legea nr. 263/2010.

Învestit cu această cauză,

Tribunalul Teleorman, secția conflicte de muncă și asigurări sociale, contencios

administrativ și fiscal, prin sentința nr. 3097 din 6 noiembrie 2012 a admis în

parte acțiunea formulată de reclamant, a obligat pârâta la plata către acesta de

daune compensatorii reprezentând actualizarea cu indicele de inflație aplicat despăgubirilor

datorate reclamantului în temeiul sentinței civile nr. 3824 din 24 noiembrie 2010

(decizia de recalculare a pensiei) a Tribunalului Teleorman, în Dosarul nr. 5397/87/2010

începând cu data de 12 octombrie 2009 și până la data de 12 octombrie 2010; a obligat

pârâta să acorde reclamantului creșterea punctajului mediu anual prevăzut de

art. 169 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 263/2010 și a respins, ca nefondat, capătul

de cerere privind obligarea pârâtei la restituirea sumei reținute la recalcularea

pensiei.

Tribunalul a reținut că

cererea de chemare în judecată formulată de reclamant are ca obiect actualizarea

unor diferențe de pensie acordate reclamantului cu întârziere de către pârâtă, urmare

a punerii în executare a sentinței civile nr. 3824 din 24 noiembrie 2010 a Tribunalului

Teleorman, irevocabilă, începând cu data de 12 octombrie 2009 - până la data de

12 octombrie 2010.

Prin sentința civilă

nr. 3824 din 24 noiembrie 2010 a Tribunalului Teleorman, pârâta Casa Județeană de

Pensii Teleorman a fost obligată să emită o nouă decizie de recalculare a pensiei

pentru limită de vârstă în care la stabilirea punctajului mediu anual să fie utilizat

un stagiu complet de cotizare de 20 ani conf. O.U.G. nr. 4/2005.

Prin aceeași hotărâre

a fost obligată pârâta la plata către reclamant a diferențelor drepturilor de pensie

pentru perioada 12 octombrie 2009 din 12 octombrie 2010, astfel cum rezultă din

decizia emisă conform sentinței civile arătate.

În temeiul acestei hotărâri

s-a emis decizia de recalculare astfel cum recunoaște și pârâta prin întâmpinare,

prin care reclamantului i-a fost modificat punctajul mediu anual, iar reclamantul

și-a încasat diferențele drepturilor de pensie, însă sumele încasate de la pârâtă

nu au fost actualizate cu rata inflației.

Tribunalul a constatat

că pretențiile reclamantului își au izvorul juridic în dispozițiile art. 1073

C. civ., potrivit căruia debitorul are dreptul la îndeplinirea exactă a creanței

sale, iar deprecierea în timp a valorii monedei naționale face ca executarea cu

întârziere a obligației să diminueze din valoare reală a creanței. De aceea, creanța

trebuie reevaluată la momentul plății, temeiul juridic al unei asemenea cereri de

chemare în judecată fiind art. 1073 C. civ.

Pe de altă parte, potrivit

disp. art. 1082 și 1084 C. civ. debitorul este osândit la plata unor daune interese

pentru neexecutarea obligației sau pentru întârzierea executării chiar dacă nu este

vorba de o rea-credință din partea sa, afară numai dacă nu va justifica că neexecutarea

provine dintr-o cauză străină (ceea ce nu este cazul în speță).

Indicele de inflație reprezintă

un calcul matematic aplicabil fenomenului economic specific perioadei de trecere

la economia de piață și prin care se măsoară gradul de depreciere a valorii banilor

aflați în circulație.

Tribunalul a apreciat

că reclamantul a suferit un prejudiciu cert prin devalorizarea leului și scăderea

puterii de cumpărare, iar acest prejudiciu crește și în prezent.

Cum jurisprudența constantă

a C.E.D.O. a condamnat în mod repetat Statul român, constatând că a avut loc o încălcare

a art. 1 din Protocolul nr. 1, atunci când părțile nu au beneficiat de reactualizarea

creanței exigibile, care constituie un „bun” în conformitate cu articolul prevăzut

mai sus, raportat la coeficientul de inflație, tribunalul a admis cererea reclamantului

pe acest aspect.

Cu privire la capătul

de cerere privind obligarea pârâtului la restituirea sumei reținută la recalcularea

pensiilor, prima instanță l-a apreciat ca nefiind fondat, întrucât după emiterea

deciziei de recalculare, pensionarul reclamant nu mai poate beneficia de punctajul

suplimentar acordat de O.U.G. nr. 100/2008, care dispune că prevederile alin.

(1) se aplică numai în situațiile în care potrivit legii, la determinarea punctajului

mediu anual, se utilizează stagiile complete de cotizare prevăzute la anexa 3.

Împotriva sentinței a

declarat recurs pârâta Casa Județeană de Pensii Teleorman solicitând să se caseze

sentința și să se respingă acțiunea reclamantului.

În esență, a criticat

faptul că a fost actualizată pensia cu rata inflației precum și faptul că prima

instanță a acordat greșit beneficiul art. 169 alin. (1) din Legea nr. 263/2010,

din moment ce stagiu complet utilizat la stabilirea pensiei reclamantului a fost

stabilit de instanță la 20 de ani, nu mai poate fi îndeplinită cerința legală privitoare

la stagiile complete de cotizare, prevăzute la anexa 3 din Legea nr. 19/2000.

Curtea de Apel București,

secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte

de muncă și asigurări sociale, prin decizia nr. 1767 R din 12 septembrie 2013 a

admis recursul formulat de pârâta Casa județeană de pensii Teleorman, a modificat

în parte sentința civilă și a respins capătul de cerere privind creșterea pensiei

conform art. 169 din Legea nr. 263/2010, ca nefondat.

Instanța de recurs a reținut

ca fiind nefondată critica privitoare la actualizarea pensiei cu rata inflației,

întrucât reclamantul are dreptul la îndeplinirea exactă a obligației.

Critica vizând greșita

aplicare a art. 169 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 a fost primită, Curtea reținând

că stagiul de cotizare de 20 de ani ce i s-a aplicat reclamantului în baza art.

14 din Legea nr. 3/1977 făcea parte dintr-o dispoziție legală cu caracter special.

Totodată, a reținut că

prin decizia în interesul legii nr. 40/2008 s-a dezlegat problema privind recalcularea

pensiilor în baza O.U.G. nr. 4/2005 și nu recalcularea pensiilor în baza O.U.G.

nr. 100/2008 sau a art. 169 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, recalculările de pensii

din anii 2008, 2011 rămânând supuse actelor normative care le-au reglementat, respectiv

O.U.G. nr. 100/2008 și art. 169 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, recurat în speță.

Cu excepția celor care

au beneficiat de majorări de punctaje medii anuale, pe baza dispozițiilor speciale

ale art. 14 din Legea nr. 3/1977 sau altor dispoziții speciale dintre cele indicate

de recurent în baza O.U.G. nr. 40/2005, s-a dispus recalcularea pensiei începând

cu anul 2008, prin O.U.G. nr. 100/2008, și pentru celelalte persoane care lucraseră

în grupe superioare de muncă - I sau II-, în scopul înlăturării inechității. Aceasta

deoarece întrucât sporul de calcul stabilit de art. 14 din Legea nr. 3/1977 (câte

6 luni în plus pentru fiecare an lucrat în grupa I de muncă și respectiv 3 luni

în plus pentru fiecare an lucrat în grupa a II-a de muncă) nu reprezintă o perioadă

contributivă în accepțiunea niciunei legi.

Concluzionând, instanța

de recurs a reținut că exceptările prevăzute de art. II alin. (1) lit. a) teza a

II-a din O.U.G. nr. 100/2008 sunt aceleași cu cele prevăzute de art. 169 alin.

(2) din Legea nr. 263/2010, alineat care privește situația reclamantului, pensionat

anterior datei de 1 aprilie 2001.

Împotriva deciziei instanței

de recurs a formulat recurs, intitulat recurs în interesul legii, reclamantul P.I.M.

solicitând:

- anularea deciziei

nr. 176R din 12 septembrie 2013 a Curții de Apel București;

- obligarea pârâtei să

îi revizuiască drepturile de pensie stabilite prin decizia nr. 85290 din 26

iunie 2012, hotărâre prin care a fost modificat punctajul mediu anual, urmare a

punerii în executare a sentinței civile nr. 3824 din 24 noiembrie 2010 pronunțată

de Tribunalul Teleorman cu luarea în calcul a punctajului cuvenit conform O.U.G.

nr. 100/2008, începând cu data de 1 februarie 2009;

- obligarea pârâtei la

acordarea diferenței dintre punctajul mediu anual stabilit conform art. 169 din

Legea nr. 263/2010 și cel stabilit conform O.U.G. nr. 100/2008 începând cu data

de 1 ianuarie 2011;

- obligarea pârâtei la

plata diferențelor drepturilor de pensie cuvenite în urma recalculării conform O.U.G.

nr. 100/2008 începând cu data de 1 februarie 2009 la zi conform art. 169 din Legea

nr. 263/2010 începând cu data de 1 ianuarie 2011 la zi, actualizate cu indicele

de inflație la data plății efective.

Recurentul a susținut,

în esență, că pârâta, la recalcularea punctajului mediu anual nu a luat în considerare

punctajul cuvenit conform O.U.G. nr. 100/2009, potrivit eșalonării prevăzute de

această ordonanță față de data deschiderii dreptului la pensie și nici majorarea

punctajului prevăzută de art. 169 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul

unitar de pensii.

Prin O.U.G. nr. 100/2008

sporul pentru activitatea prestată în grupele I și II de muncă a dobândit efecte

și pe planul stabilirii punctajului mediu anual, ca și perioadă contributivă, cu

deosebirea că numărul de puncte aferent unui an, respectiv unei luni de spor este

determinat prin lege.

În aplicarea O.U.G.

nr. 4/2005 autoritățile nu au socotit vreun moment dispozițiile art. 14 din Legea

nr. 3/1977 ca fiind dispoziții speciale și aplicabile celor pensionați anterior

intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000 și care au lucrat în grupele I și II de

muncă timp de 20 și respectiv 25 de ani, efectuarea acestei recalculări fiind exclusiv

rezultatul sesizării instanțelor de judecată și obținerii unor sentințe favorabile.

Înalta Curte la termenul

de judecată din data 13 noiembrie 2014, învestită fiind cu soluționarea acestei

căi extraordinare de atac, a invocat din oficiu excepția inadmisibilității ei, pe

care o găsește incidentă speței, pentru următoarele considerente:

În primul rând, se rețin

dispoz. art. 329 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cărora numai Procurorul general

al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu sau la

cererea ministrului justiției, precum și colegiile de conducere ale curților de

apel au dreptul, pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii

pe întreg teritoriul României să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se

pronunțe asupra chestiunilor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele

judecătorești.

Prin urmare, părțile care

se consideră nemulțumite de hotărârile pronunțate de instanțele judecătorești nu

au deschisă această cale de atac, instituția fiind creată de legiuitor în scopul

unificării practicii judiciare.

Or, o hotărâre judecătorească

nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege sau, cu alte

cuvinte, căile de atac a hotărârilor judecătorești nu pot exista în afara legii.

Regula are valoare de

principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție prevăzând că mijloacele

procesuale de atac a hotărârii judecătorești sunt cele prevăzute de lege, dar și

că exercitarea însăși a acestora să se realizeze în condițiile legii.

În cauza de față se rețin

dispozițiile art. 299 alin. (1) C. proc. civ., ce prevăd că pot fi supuse recursului

hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel precum și, în condițiile prevăzute

de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională,

iar potrivit art. 377

alin. (2) C. proc. civ. hotărârile date în recurs sunt irevocabile.

Față de aceste dispoziții,

recursul declarat împotriva unei decizii irevocabile a unei instanțe de recurs este

inadmisibil, o asemenea hotărâre nefiind susceptibilă de a mai fi atacată cu recurs.

În speță, decizia atacată

este o hotărâre pronunțată în soluționarea unui recurs, care este irevocabilă potrivit

art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., astfel încât nu este susceptibilă de reformare

pe calea recursului, pentru neîndeplinirea condiției prevăzută de art. 299 C. proc.

civ.

Această concluzie derivă

din regula unicității dreptului de a folosi o cale de atac și cum un asemenea drept

este unic, epuizându-se chiar prin exercițiul lui, o persoană nu se poate judeca

de mai multe ori în aceeași cale de atac, iar recunoașterea unei căi de atac în

alte situații decât cele prevăzute de legea procesual civilă constituie o încălcare

a legalității acesteia, precum și a principiului constituțional al egalității în

fața legii.

Întrucât hotărârea ce

face obiectul recursului cu care Înalta Curte a fost învestită este irevocabilă,

conform art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., fiind pronunțată de o instanță

de recurs, recursul declarat împotriva ei este inadmisibil, urmând a fi respins

în consecință, în baza art. 312 alin. (1) raportat la art. 299 alin. (1) coroborat

cu art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ.

Față de argumentele prezentate,

Înalta Curte va respinge recursul reclamantului

P.I.M., ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil,

recursul declarat de reclamantul P.I.M. împotriva deciziei nr. 1767/R din 12 septembrie

2013 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 noiembrie 2014.