ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 539/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 539/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal reclamantul

Ministerul Justiției a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Superior al

Magistraturii solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză

să dispună suspendarea executării Hotărârii Plenului CSM nr. 496 din 21 iulie

2011 prin care s-au modificat actualele grade de complexitate stabilite pentru

obiectele din nomenclatorul ECRIS, conform anexei la nota Comisiei nr. 3

„Eficientizarea activității de performanță judiciară a instanțelor și

parchetelor”.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a arătat următoarele aspecte:

Condiția cazului bine

justificat este îndeplinită, deoarece actul administrativ aflat în discuție a

fost emis fără consultarea Comisiei de actualizare a nomenclatoarelor aferente

aplicației ECRIS și a celorlalte aplicații cu specific judiciar utilizate de

instanțele de judecată, comisie constituită în baza Ordinului Ministrului

Justiției nr. 2 din 04 iunie 2011/Deciziei Plenului CSM nr. 2 din 06 iunie

2011.

În plus, hotărârea

dedusă judecății a fost adoptată fără consultarea Ministerului Justiției și

fără a se încuviința cererea acestei autorități publice de amânare a discutării

propunerii Comisiei nr. 3, aflată pe ordinea de zi a ședinței din data de 21

iulie 2011, în vederea comunicării criteriilor care au stat la baza

propunerilor de modificare a gradelor de complexitate.

Condiția pagubei

iminente este îndeplinită, întrucât punerea în aplicare a actului administrativ

a cărei suspendare se solicită va determina perturbarea gravă a funcționării

sistemului judiciar, urmare a prelungirii duratei de timp cuprinse între data

înregistrării cauzei la instanță și data primului termen de judecată.

Pârâtul Consiliul Superior

al Magistraturii a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea

acțiunii ca neîntemeiată, cu motivarea că măsurile dispuse prin Hotărârea

Plenului CSM nr. 496 din 21 iulie 2011 reprezintă rezultatul unui demers comun

al CSM și al reprezentanților instanțelor de judecată în vederea eficientizării

activității de judecată.

Curtea de Apel

București, secția de Contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 5470

din 28 septembrie 2011, a respins ca nefondată acțiunea reclamantului Ministerul

Justiției.

Pentru a pronunța o

asemenea soluție, prima instanță a reținut următoarele:

În speță, nu sunt

întrunite condițiile impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004, modificată,

pentru a se putea dispune suspendarea executării Hotărârii Plenului CSM nr. 496

din 21 iulie 2011.

Mai precis, nu se

poate reține existența unui caz bine justificat, întrucât motivele invocate de

reclamant nu sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința

legalității hotărârii analizate: măsurile adoptate prin aceasta sunt dintre

cele pe care Legea nr. 317/2004 le prevede în competența Plenului CSM și nu era

nevoie de avizul, acordul, sesizarea sau consultarea Ministerului Justiției.

De asemenea, nu se

poate primi susținerea reclamantului în sensul perturbării bunei funcționări a

unui serviciu public prin stabilirea unei date excesiv de îndepărtate pentru

primul termen de judecată, cu consecința creșterii duratei medii de soluționare

a cauzelor și a creșterii numărului de cauze care nu vor fi rezolvate în

termenul rezonabil impus de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs reclamantul Ministerul Justiției, care a solicitat

modificarea sa, în sensul admiterii cererii de suspendare a Hotărârii Plenului

CSM nr. 496 din 21 iulie 2011.

În motivarea căii de

atac, încadrată în drept în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

recurentul a susținut faptul că sentința contestată este dată cu aplicarea

greșită a art. 14 din Legea nr. 554/2004, modificată.

În dezvoltarea acestui

motiv de recurs au fost formulate de către recurent următoarele critici de

nelegalitate cu privire la hotărârea judecătorească atacată:

Cazul bine justificat

rezultă din faptul că nu a fost obținut acordul Comisiei de actualizare a

nomenclatoarelor aferente aplicației ECRIS și a celorlalte aplicații cu

specific judiciar utilizate de instanțele de judecată pentru măsura de

modificare a gradelor de complexitate a cauzelor.

Paguba iminentă

decurge din faptul că durata medie de soluționare a proceselor va fi

fundamental afectată, în condițiile în care România a fost condamnată în

repetate rânduri de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru nerespectarea

prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului referitoare la

soluționarea cauzelor penale într-un termen rezonabil.

Concluzia primei

instanțe în sensul că măsura adoptată prin actul administrativ dedus judecății

nu va conduce la efectul anterior prezentat este eronată, întrucât este evident

că atât timp cât termenul de distribuire în sistemul ECRIS este condiționat de

gradul de complexitate a cauzei, o mărire a gradului de complexitate a cauzelor

va atrage automat fixarea unui prim termen de judecată mai îndepărtat,

ajungându-se în unele situații ca durata de timp cuprinsă între data înregistrării

cauzei și primul termen de judecată să fie mai mare decât durata de timp

necesară rezolvării propriu-zise a cauzei.

În opinia

recurentului, toate aspectele mai sus detaliate va determina o perturbare gravă

a funcționării sistemului judiciar, cu consecințe negative asupra actului de

justiție.

Intimatul Consiliul

Superior al Magistraturii a depus întâmpinare în care a solicitat respingerea

recursului ca nefondat.

Analizând sentința

atacată, în raport cu criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru

considerentele care vor fi expuse în continuare.

Instanța de control

judiciar constată că, în speță, nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304

sau art. 304

1

C. proc. civ., în vederea casării sau modificării

hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de

materialul probator administrat în cauză, și a realizat o încadrare juridică

adecvată.

Astfel, prin cererea

dedusă judecății, recurentul-reclamant Ministerul Justiției a solicitat, în

temeiul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, suspendarea

executării hotărârii Plenului CSM nr. 496 din 21 iulie 2011 prin care s-au

modificat actualele grade de complexitate stabilite pentru obiectele din

nomenclatorul ECRIS, conform anexei la nota Comisiei nr. 3 „Eficientizarea

activității de performanță judiciară a instanțelor și parchetelor”.

Potrivit art. 14

alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, în cazuri bine justificate și

pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a

autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare,

persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea

executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de

fond.

După cum se cunoaște,

suspendarea actelor juridice reprezintă operațiunea de întrerupere vremelnică a

efectelor acestora, ca și cum actul dispare din circuitul juridic, deși,

formal-juridic, el există.

Mai este de observat

că suspendarea executării actelor administrative constituie un instrument

procedural eficient pus la dispoziția autorității emitente sau a instanței de

judecată în vederea respectării principiului legalității: atâta timp cât

autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din

punct de vedere legal, a actului administrativ contestat, este echitabil ca

acesta din urmă să nu-și producă efectele asupra celor vizați.

În plus, instituția

juridică analizată trebuie să ofere cetățeanului o protecție adecvată împotriva

arbitrariului, ceea ce realizează și Legea nr. 554/2004, modificată.

Pe de altă parte, se

impune a fi făcută precizarea că actul administrativ se bucură de prezumția de

legalitate care, la rândul său, se bazează pe prezumția de autenticitate (actul

emană de la cine se afirmă că emană) și pe prezumția de veridicitate (actul

exprimă ceea ce în mod real a decis autoritatea emitentă).

De aici, rezultă

principiul executării din oficiu, întrucât actul administrativ unilateral este

el însuși titlu executoriu.

Cu alte cuvinte, a nu

executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a

nu executa legea, ceea ce este de neconceput într-o bună ordine juridică,

într-un stat de drept și o democrație constituțională.

Din acest motiv,

suspendarea efectelor actelor administrative reprezintă o situație de excepție,

la care judecătorul de contencios administrativ poate să recurgă atunci când

sunt îndeplinite condițiile impuse de Legea nr. 554/2004.

În altă ordine de

idei, din lecturarea art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată,

rezultă că, pentru a se dispune suspendarea actului administrativ, trebuie

îndeplinite cumulativ următoarele condiții: existența unui act administrativ,

parcurgerea procedurii administrative prealabile, prezența unui caz bine

justificat și prevenirea unei pagube iminente.

Așadar, o primă

cerință pentru a interveni această măsură excepțională de întrerupere a

efectelor unui act administrativ este aceea de a fi în prezența unui asemenea

act.

Potrivit art. 2 alin.

(1) lit. c) din actul normativ mai sus citat, prin noțiunea de act

administrativ se înțelege actul unilateral cu caracter individual sau normativ

emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării

executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică

sau stinge raporturi juridice.

În speța de față, în

mod indiscutabil, hotărârea aflată în discuție este un act administrativ prin

care, așa cum s-a prezentat anterior, s-au modificat actualele grade de

complexitate stabilite pentru obiectele din nomenclatorul ECRIS, conform anexei

la nota Comisiei nr. 3 „Eficientizarea activității de performanță judiciară a

instanțelor și parchetelor”.

De asemenea, în speță, a fost îndeplinită condiția

procedurală a recursului administrativ prealabil, impusă de art. 7 din Legea

nr. 554/2004, modificată, aspect necontestat în prezenta cale extraordinară de

atac.

Conform art. 2 alin.

(1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 262/2007,

cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt și de

drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința

legalității actului administrativ.

La modul concret,

conform legislației naționale, condiția existenței unui caz bine justificat

este îndeplinită în situația în care se regăsesc argumente juridice aparent

valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.

Altfel spus, pentru a

interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să

existe un indiciu temeinic de nelegalitate.

În acest context,

trebuie subliniat faptul că principiul legalității activității administrative

presupune atât ca autoritățile administrative să nu eludeze dispozițiile

legale, cât și ca toate deciziile acestora să se întemeieze pe lege. El impune,

în egală măsură, ca respectarea acestor exigențe de către autorități să fie în

mod efectiv asigurată.

În doctrina de drept

administrativ, se susține că principiul legalității impune trei reguli:

existența unei baze legale, obligația de a respecta regulile care reglementează

activitatea administrației, precum și obligația de a respecta legile generale,

fiind vorba de legile care nu sunt adoptate pentru a guverna activitatea

administrației, dar care trebuie avute în vedere de către autoritate pentru că

ele privesc alte interese pe care trebuie să le ocrotească administrația.

Prin urmare,

principiul legalității implică, pe de o parte, faptul că administrația trebuie

să respecte ierarhia normelor, iar pe de altă parte, faptul că aceasta nu poate

acționa dacă nu este „abilitată” de o regulă de drept. Această abilitare

privește competența autorității administrative de a emite un act administrativ.

Respectarea

principiului legalității impune posibilitatea ca actele administrative nelegale

să poată fi revocate întrucât, în caz contrar, judecătorul poate proceda la

anularea lor.

Pentru consolidarea

principiului legalității, apreciat ca un adevărat postulat constituțional, sunt

necesare reguli sistematizate, clare și coerente, care să guverneze activitatea

autorităților administrative.

După cum au subliniat

în mod constant teoreticienii și practicienii dreptului european, legalitatea

este unul din elementele dreptului la buna administrare.

În sistemul juridic

românesc, acest principiu este reglementat în art. 1 alin. (5) și art. 16 alin.

(2) din Constituție. Astfel, primul text constituțional precizează faptul că,

în România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este

obligatorie. Pe de altă parte, al doilea text cuprins în Legea fundamentală

arată că nimeni nu este mai presus de lege.

În speța de față,

Înalta Curte constată că, într-adevăr, recurentul-reclamant a motivat condiția

cazului bine justificat pe faptul că, anterior emiterii actului administrativ

dedus judecății, nu a fost obținut de către emitentul acestuia acordul Comisiei

de actualizare a nomenclatoarelor aferente aplicației ECRIS și a celorlalte

aplicații cu specific judiciar utilizate de instanțele de judecată pentru măsura

de modificare a gradelor de complexitate a cauzelor.

Însă, instanța de

control judiciar apreciază că argumentul prezentat de către recurent nu este de

natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității deciziei

administrative contestate.

Mai precis, după cum

s-a arătat în preambulul hotărârii analizate, cererea de modificare a unor

grade de complexitate ale nomenclatorului ECRIS este motivată de situațiile

apărute în practica instanțelor cu privire la unele cauze pentru care s-ar

justifica majorarea, respectiv diminuarea gradului de complexitate, ca de

exemplu, blocarea unor complete ce au pe rol cauze cu grad de complexitate

mare, dar cu dificultate reală medie sau repartizarea mai multor cauze într-o

singură ședință de judecată având un grad de complexitate mediu dar cu o

dificultate reală mare, precum și unele modificări recente ale unor acte

normative cu aplicare în desfășurarea activității judecătorului.

Plenul Consiliului

Superior al Magistraturii a apreciat că prin măsura propusă de către Comisia

nr. 3 „Eficientizarea activității de performanță judiciară a instanțelor și

parchetelor” se realizează o raportare mai echilibrată a gradelor de

complexitate la dificultatea soluționării cauzelor.

Potrivit

dispozițiilor art. 37 din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și

completările ulterioare, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii are

atribuții în legătură cu organizarea și funcționarea instanțelor și

parchetelor.

În sfera unei astfel

de competențe intră și adoptarea Regulamentului de ordine interioară al

instanțelor.

Ca atare, este

corectă concluzia primei instanțe, în sensul că intimatul are competența de a

reglementa activitatea internă a instanțelor, inclusiv administrarea

programului informatic ECRIS, în scopul realizării unei raportări mai

echilibrate a gradelor de complexitate la dificultatea soluționării cauzelor.

Totodată, din

materialul probator administrat în cauză nu rezultă faptul că era necesar un

aviz consultativ sau conform al Comisiei de actualizare a nomenclatoarelor

aferente aplicației ECRIS și a celorlalte aplicații cu specific judiciar

utilizate de instanțele de judecată pentru măsura de modificare a gradelor de

complexitate a cauzelor.

În speță, nu este

îndeplinită nici condiția prevenirii pagubei iminente, impusă de art. 14 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004, modificată.

Astfel, conform art.

2 alin. (1) lit. ș) din legea în discuție, paguba iminentă reprezintă

prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea

previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu

public.

Așadar, paguba

iminentă presupune o anumită urgență pentru a opera suspendarea efectelor unui

act administrativ.

Putem aprecia că

există urgență atunci când executarea actului administrativ aduce o atingere

gravă și imediată unui interes public, situației reclamantului sau intereselor

pe care acesta înțelege să le apere.

În cauza de față,

recurentul nu a probat iminența producerii pagubei invocate.

Mai precis, este

vorba despre nerespectarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

în ceea ce privește termenul rezonabil de soluționare a cauzelor.

Noțiunea de „termen

rezonabil” trebuie analizată prin prisma tuturor factorilor care concură la

asigurarea unei bune administrări și eficiențe a activității de judecată și,

prin urmare, a calității actului de justiție.

Instanța de control

judiciar nu poate primi susținerea recurentului potrivit căreia măsura dispusă

prin actul administrativ analizat poate conduce la o perturbare gravă a

funcționării sistemului judiciar.

Dimpotrivă, se poate

aprecia că măsura a fost luată tocmai pentru buna gestionare a actului de

justiție și pentru asigurarea calității acestuia.

Față de împrejurarea

că instanța de fond a interpretat în mod legal și corect prevederile normative

anterior indicate, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.

9 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C.

proc.civ, raportat la art. 20 și 28 din Legea nr. 554/2004, va respinge

recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de Ministerul Justiției împotriva Sentinței civile nr. 5470 din 28

septembrie 2011 a Curții de Ape București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 3 februarie 2012.

Procesat

de GGC - LM