ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2581/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Cererea de chemare în judecată. Procedura derulată în cauză Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, reclamanta SC R. SRL Satu Mare a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Satu Mare, anularea măsurilor stabilite prin raportul de inspecție fiscală din 12 martie 2010 și decizia de impunere din 12 martie 2010 încheiate de M.E.F. - D.G.F.P.

Satu Mare, Activitatea de Inspecție Fiscală, Serviciul de Inspecție Fiscală II, prin care a fost respinsă la rambursare TVA în sumă de 1.634.250 RON și stabilită TVA suplimentară de plată în sumă de 33.559 RON; Prin aceeași acțiune, reclamanta a solicitat și anularea deciziei nr. 38475 din 28 mai 2010 emisă de pârâtă prin care i-a fost respinsă contestația administrativă, cu acordarea dreptului de deducere a TVA pentru suma de 1.667.809 RON și, pe cale de consecință, obligarea pârâtei D.G.F.P. Satu Mare la rambursarea TVA în sumă de 1.634.250 RON și anularea TVA stabilit suplimentar în sumă de 33.559 RON, precum și obligarea pârâtei la plata dobânzii fiscale aferente sumei de 1.634.250 RON, calculate de la data de 01 august 2007 și până la data rambursării efective a TVA.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că în urma solicitării sale de rambursare a soldului sumei negative de TVA în valoare de 1.634.250 RON, aferent activității financiare la 30 iunie 2007, pârâta a efectuat o inspecție fiscală ce a vizat numai TVA solicitată la rambursare și s-a întocmit în acest scop raportul de inspecție fiscală din 27 septembrie 2007, fiind emisă decizia de impunere din 27 septembrie 2007 prin care s-a respins cererea sa de rambursare prin neacordarea dreptului de deducere pentru suma de 1.667.809 RON și s-a stabilit TVA stabilit suplimentar de plată în sumă de 33.559 RON. Contestația reclamantei formulată împotriva raportului fiscal și a deciziei menționate a fost respinsă prin decizia nr. 69563 din 23 ianuarie 2008, dispunându-se și suspendarea contestației referitor la solicitarea rambursării de TVA în suma de 1.667.809 RON până la pronunțarea unei soluții definitive pe latură penală.

Prin sentința nr. 190 din 29 octombrie 2008 a Curții de Apel Oradea, rămasă irevocabilă prin respingerea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a recursului promovat de pârâtă, a fost anulată decizia nr. 69563 din 23 ianuarie 2008 emisă de pârâtă, aceasta fiind obligată să soluționeze pe fond contestația formulată de reclamantă. A mai susținut reclamanta că este nelegală și decizia nr. 1021 din 11 februarie 2010, prin care pârâta, ignorând dispoziția Curții de Apel Oradea, nu a soluționat pe fond contestația, pe motiv că se impune un nou control fiscal. La termenul de judecată din 22 noiembrie 2010, Curtea de Apel Oradea a dispus conexarea Dosarului nr. 860/35/CA/2010 la Dosarul nr. 311/35/CA/2010, cauză ce face obiectul acțiunii prin care reclamanta a solicitat anularea măsurilor stabilite prin raportul de inspecție fiscală din 27 septembrie 2007 și decizia de impunere din 27 septembrie 2007 încheiate de M.E.F.

- D.G.F.P. Satu Mare, Activitatea de Inspecție Fiscală, Serviciul de inspecție fiscală 1, precum și anularea deciziei nr. 1021 din 11 februarie 2010 emisă de pârâtă, prin care s-a desființat decizia de impunere din 27 septembrie 2007. Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâta D.G.F.P. Satu Mare a solicitat instanței respingerea acțiunii reclamantei și pe cale de consecință menținerea ca temeinice și legale a actelor emise de instituția pârâtă. 2. Hotărârea Curții de Apel Prin sentința nr. 134 din 10 iunie 2011, Curtea de Apel Oradea a respins acțiunea formulată de reclamanta SC R. SRL împotriva pârâtei D.G.F.P. Satu Mare, ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că decizia nr. 1021 din 11 februarie 2010 prin care s-a dispus desființarea deciziei de impunere privind obligațiile suplimentare stabilite de inspecția fiscală din 27 septembrie 2007, a fost emisă de D.G.F.P.

Satu Mare ca urmare a soluționării contestației formulate de societatea reclamantă împotriva deciziei de impunere din 27 septembrie 2007 și a raportului de inspecție fiscală din 27 septembrie 2007. Judecătorul fondului a mai reținut că prin decizia nr. 38475 din 28 mai 2010 a fost respinsă ca neîntemeiată contestația societății reclamante, pentru suma de 1.667.809 RON, contestație ce viza decizia de impunere privind obligațiile suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală din 12 martie 2010 și raportul de inspecție fiscală din 12 martie 2010, întocmite de Activitatea de Inspecție Fiscală, acte administrative fiscale emise ca urmare a pronunțării deciziei nr. 1021 din 11 februarie 2010 a D.G.F.P.

Satu Mare. De asemenea s-a avut în vedere că în urma controalelor efectuate, pârâta D.G.F.P. Satu Mare a reținut prin decizia nr. 38475 din 28 mai 2010, că deși reclamanta în perioada 29 mai 2007 - 14 iunie 2007 a achiziționat de la SC O.T. SRL Târgu Cărbunești - Gorj, un număr de 148.466 bucăți plăcuțe vidia, totuși la data de 10 martie 2010, SC R. SRL Satu Mare avea în stoc 146.717 bucăți plăcuțe vidia, din totalul de 148.466 bucăți plăcuțe vidia achiziționate, societatea nefăcând dovada că achiziția s-a efectuat în scopul operațiunilor taxabile.

Instanța de fond a constatat că, raportat la art. 145 alin. (2) lit. a) și art. 146 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003, pentru exercitarea dreptului de deducere a TVA este necesar ca suma datorată sau achitată să fie aferentă unor bunuri care au fost livrate în beneficiul agentului economic care solicită acest drept, iar TVA aferentă bunurilor și serviciilor care au fost livrate/prestate este deductibilă doar în situația în care bunurile sau serviciile achiziționate sunt destinate utilizării în folosul operațiunilor taxabile ale agentului economic.

Din analiza investigațiilor efectuate de către organele fiscale din cadrul Administrației și Finanțelor Publice Satu Mare și din alte județe ale țării, precum și a cercetărilor întreprinse de către procurorii Direcției Naționale Anticorupție - Serviciul Teritorial Oradea, prima instanță a constatat că operațiunile de aprovizionare cu plăcuțe vidia sunt nereale, iar prețul de achiziție al acestora a fost de 63 RON/buc, fiind mult supraevaluat. Având în vedere și împrejurarea că plăcuțele vidia achiziționate de societatea reclamantă în anul 2007 erau în stoc și la data de 10 martie 2010, Curtea de Apel a apreciat că aceste mărfuri achiziționate nu pot determina operațiuni impozabile care să genereze TVA colectată, respectiv TVA de plată, în sensul cerut de art. 145 alin. (2) lit. a) și art. 146 alin. (1) lit. a) C. fisc.

În fine, cu privire la concluziile raportului de expertiză referitoare la incidența prevederilor art. 145 alin. (2) lit. a) și art. 146 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003, instanța de fond a concluzionat că acestea nu pot fi reținute, atâta vreme cât potrivit celorlalte probe administrate la dosar, bunurile livrate agentului economic reclamant nu sunt destinate utilizării în folosul operațiunilor taxabile. 3.Recursul exercitat de reclamantă Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamanta SC R. SRL Satu Mare, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și invocând generic art. 299 și urm. C. proc. civ. Deși criticile formulate nu au fost structurate în motive de recurs, Înalta Curte reține că hotărârea fondului este combătută de recurentă sub următoarele aspecte: 3.1.

Greșita înlăturare a concluziilor expertizei fiscale Potrivit recurentei, singura probă utilă administrată în cauză este expertiza fiscală care a confirmat punctul său de vedere și a combătut susținerile fiscului. Celelalte probe la care se referă instanța nu au valoare juridică și forță probantă întrucât nu îi sunt opozabile procesele verbale încheiate cu ocazia unor controale la societățile comerciale plasate în amonte. 3.2.Nerelevanța cercetărilor efectuate de Direcția Națională Anticorupție O parte semnificativă a memoriului de recurs abordează situația de fapt prin prisma concluziilor adoptate până la acest moment de organul de anchetă penală. În esență, recurenta susține că după mai bine de 4 ani de cercetări penale nu s-au clarificat presupusele neregularități, în adresa din 28 aprilie 2011 procurorii Direcției Naționale Anticorupție referindu-se doar la „indicii și presupuneri”.

Or, până la soluționarea definitivă a cauzei penale, operează prezumția de nevinovăție și, deci, informațiile furnizate de Direcția Națională Anticorupție nu pot fundamenta respingerea contestației fiscale. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, cât și sub toate aspectele, după cum permit dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru argumentele expuse în continuare. 1.Argumente de fapt și de drept relevante Recurenta-reclamantă SC R. SRL Satu Mare a supus controlului de legalitate două decizii administrativ fiscale emise după parcurgerea procedurii de contestare reglementată de art. 205 și urm. C. proc.

fisc., respectiv decizia nr. 1021 din 11 februarie 2010 și decizia nr. 38475 din 28 mai 2010 ale D.G.F.P. Satu Mare. Prin prima decizie indicată s-a desființat decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare stabilite de inspecția fiscală din 27 septembrie 2007 pentru suma totală de 1.667.809 RON reprezentând TVA, urmând ca organele fiscale să reanalizeze situația societății comerciale și să obțină informații suplimentare potrivit art. 102.1 și 102.4 din H.G. nr. 1050/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. Rezultatele controlului dispus în aceste condiții au fost din nou contestate de contribuabil, fiind emisă cea de-a doua decizie, nr. 38475 din 28 mai 2010, de respingere a contestației ca neîntemeiate pentru suma totală de 1.667.809 RON, reprezentând: - 1.634.250 RON TVA neacceptată la rambursare; - 33.559 RON TVA - stabilită suplimentar.

În cauză este esențial a se lămuri dacă refuzul fiscului de a recunoaște dreptul de deducere a TVA aferentă plăcuțelor vidia achiziționate în perioada 29 mai 2007 - 14 iunie 2007 este legal. Prima instanță, pentru argumentele expuse rezumativ la pct. 1.2, a concluzionat în sensul legalității actelor administrativ fiscale atacate. Această concluzie este corectă, ea fiind adoptată și de instanța de control judiciar. Răspunzând criticilor recurentei, Înalta Curte reține următoarele: Referitor la probele administrate În cele două dosare conexate, corespunzătoare celor două decizii atacate, s-au administrat cu precădere înscrisuri. De asemenea, pentru lămurirea aspectelor tehnic fiscale, s-a efectuat de către consultantul fiscal P.E.T.

o expertiză de specialitate. Contrar susținerilor recurentei, procedeul judecătorului de la fondul cauzei de a înlătura concluziile expertizei fiscale nu este nelegal, în condițiile în care acestea făceau abstracție de conținutul concret al operațiunilor economice verificate, raportându-se doar la legalitatea formală a acestora. În plus, în sistemul nostru de drept nu există o ierarhie prestabilită a mijloacelor de probă, instanța de judecată fiind îndrituită ca, motivat, să acorde prevalență unora în dauna altora. În cauza de față nu se pot ignora procesele-verbale întocmite ca urmare a controalelor încrucișate desfășurate la societățile comerciale din amonte, în număr de 13 din care se degajă concluzia că achiziția celor 148.466 buc.

plăcuțe vidia nu s-a realizat în scopuri economice. Susținerea recurentei că rezultatele acestor controale nu i-au fost comunicate și, deci, nu îi sunt opozabile, este lipsită de orice consistență. Astfel, aceste înscrisuri s-au depus în probațiune la prima instanță, ca făcând parte din documentația care a stat la baza emiterii actului administrativ atacat, conform art. 13 din Legea nr. 554/2004, recurenta-reclamantă având posibilitatea nemijlocită de a le cunoaște întrucât, după cum rezultă din încheierea pronunțată la 21 iunie 2010, i s-au comunicat. Apoi, nu se poate nega fiscului dreptul de a verifica modul în care a circulat marfa, în scopul documentării realității economice a operațiunilor înscrise în evidențele contabile.

Potrivit art. 6 C. proc. fisc., „organul fiscal este îndreptățit să aprecieze, în limitele atribuțiilor și competențelor ce îi revin, relevanța stărilor de fapt fiscale și să adopte soluția admisă de lege, întemeiată pe constatări complete asupra tuturor împrejurărilor edificatoare în cauză”. Or, din aceste verificări a rezultat că plăcuțele vidia (100.000 bucăți) au fost introduse în circulație de către o societate comercială din județul Sălaj - SC D.P.C. SRL, în luna octombrie 2004, care nu le-a putut justifica proveniența decât într-o mică măsură (pentru 11.720 bucăți), pentru că partenerii săi contractuali nu aveau atribuite coduri unice de înregistrare; nici documentele de proveniență, nici plățile în numerar aferente nu au fost înregistrate în evidența contabilă a acestei societăți comerciale.

Circuitul plăcuțelor a continuat până în perioada mai - iunie 2007 când apar livrările către recurentă, parcurgând inclusiv revânzări între societățile care la un moment dat au furnizat respectivele produse unor alte societăți din circuit (sunt implicate 13 societății comerciale). Toate aceste împrejurări de fapt, reținute de altfel atât în raportul de inspecție fiscală din data de 12 martie 2010, cât și în decizia nr. 38475 din 28 octombrie 2010, coroborate cu constatarea că până la data de 10 martie 2010 plăcuțele vidia nu au fost valorificate (mai erau în stoc 146.717 bucăți) iar introducerea lor în circuitul economic real era incertă din cauza lipsei unei documentații de certificare a calității și securității, conduc univoc către concluzia că refuzul organelor fiscale de a acorda drept de deducere pentru TVA aferentă facturilor de achiziție de plăcuțe vidia de la SC O.T.

SRL Târgu Cărbunești este legal. Referitor la cadrul normativ aplicabil La data formulării cererii de rambursare a soldului sumei negative de TVA (decontul din 24 iulie 2007), dispozițiile art. 145 alin. (2) lit. a) C. proc. fisc. confereau oricărei persoane impozabile dreptul să deducă taxa aferentă achizițiilor, dacă acestea erau destinate utilizării în folosul „operațiunilor taxabile”. La rândul lor, dispozițiile art. 146 alin. (1) lit. a) din același act normativ, precizau că pentru exercitarea dreptului de deducere a taxei, persoana impozabilă trebuia să îndeplinească condiția ca bunurile să-i fie livrate în „beneficiul său”. În esență, contrar susținerilor recurentei și opiniei exprimate de expertul fiscal, simpla achiziție a bunurilor nu determină automat rambursarea TVA aferentă, ci este necesar ca, suplimentar, să se facă dovada că acestea servesc unui scop economic concret în beneficiul societății comerciale.

Or, situația de fapt fiscală nu susține această finalitate și nu există temei pentru a reține că organul fiscal și-a exercitat dreptul de apreciere cu depășirea limitelor conferite de lege. În acest context, trebuie punctat că informațiile furnizate de Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Oradea prin adresa din 20 aprilie 2011 din care rezultă că s-a început urmărirea penală împotriva administratorului recurentei, M.V., pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă de evaziune fiscală cu un prejudiciu mai mare de 1 milion de euro, nu au reprezentat un argument decisiv în ansamblul considerentelor primei instanțe, după cum nejustificat sugerează recurenta.

Constatările de fapt ale organului de cercetare penală, prezentate în această adresă, nu făceau decât să confirme cele expuse în actele administrativ fiscale atacate și numai în acest cadru au fost prezentate de judecătorul fondului, fără a se aduce în vreun mod atingere prezumției de nevinovăție, principiu fundamental al procesului penal. Conchizând, Înalta Curte reține că nu au fost identificate motive care să atragă modificarea ori casarea sentinței primei instanțe, întrucât aceasta reflectă o analiză aprofundată a situației de fapt, precum și o interpretare și aplicare judicioasă a prevederilor normative incidente. 2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. și art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se va respinge recursul de față, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC R. SRL Satu Mare împotriva sentinței nr. 134/CA din 10 iunie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 24 mai 2012.