ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1753/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 4051 din 20 octombrie 2010 a Curții de Apel București, a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanta SC C.T.F. SA București în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, în sensul că a fost suspendată executarea deciziei din 11 mai 2010, emisă de pârâtă, până la pronunțarea instanței de fond. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut faptul că, prin acțiunea introductivă, reclamanta SC C.T.F. SA București a solicitat în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili suspendarea deciziei din 11 mai 2010 emisă de pârâtă.

În motivarea în fapt a acțiunii, reclamanta a arătat că, prin decizia de acordare a amânării la plată din 18 februarie 2010 Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a dispus acordarea în beneficiul reclamantei a unei amânări la plată, până la data de 17 august 2010, a datoriilor fiscale datorate la 31 decembrie 2009 și neachitate la data de 18 februarie 2010 (data eliberării certificatelor de atestare fiscală). Această facilitate fiscală a fost acordată de organul fiscal în temeiul art. 1 O.U.G. nr. 92 din 30 iunie 2009, modificată prin Legea nr. 363/2009.

În temeiul acestui text de lege a solicitat, prin cererile înregistrate la Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili din 26 ianuarie 2010 și din 03 februarie 2010, acordarea facilității fiscale pentru un termen de 6 luni, precum și ridicarea unor sechestre instituite asupra unor active ale societății, acestea fiind soluționate favorabil, fiind emisă decizia din 18 februarie 2010 prin care obligațiile fiscale ale societății reclamante la data de 31 decembrie 1009 au fost amânate la plată până la 17 august 2010. În temeiul art. 3 alin. (2) OUG nr. 92 din 30 iunie 2010, a solicitat organului fiscal să îi elibereze certificatele de atestare fiscală care să constate debitele fiscale la zi, obținând în acest sens certificatele de atestare fiscală: - din 18 februarie 2010 eliberat de Agenția Națională de Administrare Fiscală - din 15 februarie 2010 eliberat de D.G.F.P.

Teleorman - din 12 februarie 2010 eliberat de D.G.F.P. Prahova În temeiul prevederilor art. 3 alin. (2) O.U.G. nr. 92/2009, eliberarea certificatelor de atestare fiscală este necesară pentru a determina sumele care urmează să facă obiectul amânării la plată, aceste certificate atestând care sunt sumele reprezentând datorii fiscale neplătite la data emiterii certificatelor. Astfel, decizia din 18 februarie 2010 dispune fără echivoc asupra faptului că amânarea la plată este acordată pentru toate obligațiile fiscale datorate în ultima zi a lunii anterioare depunerii cererii și nestinse la data eliberării certificatelor fiscale. Odată cu acordarea facilității fiscale, sumele ce au făcut obiectul acesteia au intrat sub incidența prevederilor speciale ale art. 7 alin. (2) O.U.G.

nr. 92/2009 și ale art. 111 și următoarele din Normele Metodologice aprobate prin Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 2321/2009, dispoziții legale care instituie o derogare de la regimul calculului de accesorii la obligațiile fiscale, astfel cum acest regim a fost instituit prin dispozițiile art. 120 alin. (7) și art. 123 C. proc. fisc.. Pe perioada de valabilitate a amânării la plată, organul fiscal este îndreptățit să calculeze dobânzi la un nivel de 0,05% pentru fiecare zi, urmând ca aceste obligații fiscale accesorii să fie scadente la data la care se împlinește termenul de amânare la plată sau la data la care facilitatea fiscală se pierde. În acord cu aceste dispoziții legale, prin decizia de acordare a amânării la plată s-a stabilit: „2.

(1) Pentru sumele amânate la plată, prin excepție de la prevederile O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., republicată, cu modificările și completările ulterioare, se datorează dobânzii in condițiile art. 7 alin. (2) O.U.G. nr. 92/2009, aprobată cu modificările și completările următoare. (2) Decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii se emite la data stingerii sumelor amânate la plată, dacă acestea au fost stinse anticipat, sau în ziua imediat următoare expirării termenului de amânare la plată.” Ulterior acordării amânării la plată, organul fiscal a calculat majorări de întârziere la sumele ce făceau obiectul facilității fiscale, prin aceasta fiind încălcate prevederile art. 7 alin. (2) O.U.G.

nr. 92/2009. Prin decizia din 26 februarie 2010, înregistrată la SC C.T.F. SA București la data de 08 martie 2010, organul fiscal a impus reclamantei suma de 91.492 RON reprezentând accesorii (majorări de întârziere) la sumele ce făceau obiectul amânării la plată. Aceste accesorii, deși au fost calculate pentru perioada anterioară acordării facilității fiscale, nu au fost incluse de organul fiscal în certificatul de atestare fiscală eliberat cu ocazia emiterii deciziei din 18 februarie 2010, deși, dacă ar fi reprezentat accesorii la debitul principal ar fi trebui să fie reflectate în acest certificat. După primirea deciziei din 26 februarie 2010, societatea reclamantă a achitat suma reprezentând penalități de întârziere înăuntrul termenului prevăzut de art. 5 alin. (1) lit. a) O.U.G.

nr. 92/2009, respectiv în termen de 30 de zile de la scadența stabilită. Termenul de 30 de zile prevăzut la art. 5 alin. (1) lit. a) O.U.G. nr. 92/2009 reprezintă un termen de grație acordat de legiuitor pentru contribuabilii care beneficiază de amânări la plată, acest termen curgând de la data la care debitul fiscal este scadent și nu de la data comunicării deciziei de impunere. În cauză, se susține de reclamantă că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru a se dispune suspendarea actului administrativ. Prin decizia a cărei suspendare o solicită, organul fiscal i-a comunicat faptul că amânarea la plată acordată prin decizia din 18 februarie 2010 și-a pierdut valabilitatea începând cu data de 22 martie 2010, ca urmare a faptului că societatea noastră nu și-ar fi achitat obligațiile fiscale curente în cel mult 30 de zile de la termenul prevăzut de lege pentru plata acestora.

Reclamanta a atacat decizia în fața organului emitent, fiind înregistrată din 11 iunie 2010, iar până în prezent pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili nu a emis o decizie de soluționare a contestației. Se susține faptul că decizia contestată nu conține temeiurile de fapt pe care se sprijină ci doar o referire generică la un text de lege, iar organul fiscal a emis această decizie fără a i se acorda posibilitatea de a-și prezenta punctul de vedere sau argumentele în combaterea măsurii adoptate, astfel cum este stabilit potrivit art. 9 alin. (1) C. proc. fisc.. Organul fiscal nu ar fi trebuit să calculeze și să impună plata de penalități de întârziere pentru sumele amânate la plată ci, în temeiul principiului specialia generalibus derogant ar fi trebuit să aplice actul normativ special care prevedea calculul de dobânzi la nivelul de 0,05% pe zi.

Aceste dobânzi erau scadente la data la care facilitatea fiscală înceta, respectiv la data de 17 august 2010. Aceste sume, în măsura în care ar fi datorate, urmează soarta debitului principal (accesorium sequitur principale) în sensul că fac obiectul facilității fiscale. Se susține că societatea reclamanta și-a achitat constant obligațiile fiscale curente pe perioada de valabilitate a facilității fiscale înăuntrul termenului de 30 de zile de la scadență, inclusiv pentru majorările de întârziere ce fac obiectul deciziei din 26 februarie 2010. Toate aceste aspecte au făcut și obiectul contestației administrativ-fiscale, depuse în fața pârâtei Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și înregistrate din 11 iunie 2010, fiind elemente ce reprezintă o îndoială puternică și evidență asupra prezumției de legalitate a deciziei din 11 mai 2010 emise de pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.

De asemenea, se susține că suspendarea deciziei din 11 mai 2010 se impune pentru a se evita o pagubă iminentă. În temeiul deciziei a cărei suspendare se solicită, pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a considerat scadente toate obligațiile amânate la plată, a procedat la calcularea de penalități de întârziere și a pornit executarea silită prin poprire împotriva societății reclamante în Dosarul de executare nr. 12412404. De asemenea, odată cu înființarea popririi, pârâta a dispus sechestrarea bunurilor imobile ce aparțin societății, prin procesele-verbale de sechestru din 02 iulie 2010. La termenul de judecată din data de 26 iulie 2010, pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Juridică a depus întâmpinare solicitând respingerea, ca neîntemeiată, a acțiunii reclamantei.

Reclamanta SC C.T.F. SA București și-a precizat acțiunea în sensul că solicită instanței ca prin sentința ce va pronunța sa dispună suspendarea deciziei Agenției Naționale de Administrare Fiscală din 11 mai 2010 pana la soluționarea definitiva și irevocabila a cauzei ce face obiectul Dosarului nr. 7260/2/2010. Examinând actele și lucrările cauzei, instanța de fond a reținut că, în general, un act administrativ se bucură de prezumția de legalitate, care la rândul său se bazează pe prezumția autenticității și veridicității, fiind el însuși titlu executoriu. Principiul legalității actelor administrative presupune însă, atât ca autoritățile administrative să nu încalce legea, cât și ca toate deciziile lor să se întemeieze pe lege.

El impune, în egală măsură, ca respectarea acestor exigențe de către autorități să fie în mod efectiv asigurată. Prin urmare, în procesul executării din oficiu a actelor administrative, trebuie asigurat un anumit echilibru, precum și anumite garanții de echitate pentru particulari, întrucât acțiunile autorităților publice nu pot fi discreționare, iar legea trebuie să furnizeze individului o protecție adecvată împotriva arbitrariului. Tocmai de aceea, suspendarea executării actelor administrative trebuie considerată ca fiind, în realitate, un eficient instrument procedural aflat la îndemâna autorității emitente sau a instanței de judecată, pentru a asigura respectarea principiului legalității, fiind echitabil ca atât timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află în proces de evaluare, acestea să nu-și producă efectele asupra celor vizați.

În considerarea celor două principii incidente în materie - al legalității actului administrativ și al executării acestuia din oficiu - suspendarea executării constituie însă, o situație de excepție, aceasta putând fi dispusă numai în cazurile și în condițiile expres prevăzute de lege. Decizia contestată reprezintă un act administrativ în înțelesul art. 2 alin. (1) lit. c) Legea nr. 554/2004 producând efecte juridice în ceea ce privește existența și întinderea obligațiilor fiscale datorate de reclamantă. Potrivit art. 14 alin. (1) Legea nr. 554/2004, in cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, o dată cu sesizarea, în condițiile art. 7 , a autorității publice care a emis actul, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunțarea instanței de fond.

Din analiza prevederilor arătate și a dispozițiilor art. 215 alin. (2) O.G. nr. 92/2003 privind C. proc.

fisc., republicată, instanța a constatat că rezultă fără echivoc, că pentru a se dispune suspendarea executării actului administrativ fiscal trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele trei condiții: -în primul rând, existența unui caz bine justificat în sensul art. 2 alin. (1) lit. t) Legea nr. 554/2004 modificată și completată,potrivit căruia sintagma ,,cazuri bine justificate” desemnează “ împrejurările legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ” ; -în al doilea rând, suspendarea executării actului administrativ să fie necesară pentru prevenirea unei pagube iminente în sensul art. 2 alin. (1) lit. ș) Legea nr. 554/2004 modificată și completată,conform căruia “ pagubă iminentă - prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public” ; -în al treilea rând, să fie formulată plângerea prealabilă, conf.art.

7 Legea nr. 554/2004 modificată și completată (desigur, pentru cazurile când formularea plângerii prealabile este obligatorie) și să se facă dovada depunerii cauțiunii stabilite de instanță. Prin urmare, pe calea cererii de suspendare nu se stabilește dacă actul este legal sau nu, ci doar dacă există o îndoială serioasă(întemeiată pe elemente obiective) în privința legalității actului contestat.

În speță, instanța de fond a reținut că este îndeplinită condiția existenței unei caz bine justificat, în sensul art. 2 alin. (1) lit. t) Legea nr. 554/2004, modificată și completată, în raport de următoarele aspecte invocate de reclamantă: - ulterior acordării amânării la plată, organul fiscal, prin decizia din 26 februarie 2010, a calculat majorări de întârziere la sumele ce făceau obiectul facilității fiscale, care nu au fost cuprinse în certificatele de atestare fiscală prevăzute de O.U.G nr. 92/2009 în baza căreia s-a acordat amânarea la plată, iar neplata accesoriilor în discuție (din eroare, susține reclamanta) a determinat emiterea deciziei contestate; - la o analiză primară, specifică procedurii de soluționare a cererii de suspendare a actului administrativ, decizia atacată și documentația aferentă nu cuprind elemente relevante pentru înlăturarea criticilor reclamantei cu privire la nerespectarea prevederilor art. 9 și 43 O.G.

nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., republicată, referitoare la dreptul de a fi ascultat și cerința esențială intrinsecă actului administrativ fiscal de a fi motivat.

Totodată, Curtea constată că este îndeplinită și condiția producerii unei pagube iminente care trebuie prevenită prin suspendarea actului administrativ fiscal în sensul că un astfel de act, asupra căruia planează o îndoială serioasă în privința legalității, este pe cale să cauzeze o diminuare considerabilă a patrimoniului reclamantei, având în vedere că pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, pe de o parte, a pornit executarea silită prin poprire împotriva societății reclamante, în Dosarul de executare nr. 12412404, iar, pe de altă parte, a dispus instituirea sechestrului asupra bunurilor mobile și imobile aparținând reclamantei și a procedat la organizarea unei licitații publice pentru data de 27 octombrie 2010 în vederea înstrăinării bunurilor sechestrate, de natură a afecta substanțial activitatea comercială a reclamantei.

În altă ordine de idei, reclamanta a făcut dovada parcurgerii procedurii administrative și depunerii cauțiunii stabilite de instanță. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 14 Legea nr. 554/204, modificată și completată, și art. 215 alin. (2) O.G. nr. 92/2003, republică, instanța va admite în parte cererea (în sensul limitării, conform legii, a perioadei pe care se suspendă actul contestat) și va dispune suspendarea executării deciziei din 11 mai 2010, emisă de pârâtă până la pronunțarea instanței de fond. Totodată, conform art. 274-276 C. proc. civ., instanța a obligat pârâta la plata sumei de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa de timbru, timbru judiciar și onorariu avocat (factura din data de 11 iunie 2010, extras de cont), reduse în mod corespunzător admiterii parțiale a cererii și activității depuse de avocat.

Împotriva sentinței civile nr. 4051 din data de 20 octombrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs în termen legal pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin care s-a solicitat admiterea căii extraordinare de atac și modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii cererii de suspendare formulată de reclamantă ca neîntemeiată. A învederat recurenta, prin motivele de recurs, că hotărârea a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii, fiind astfel incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.. Cererea de suspendare a executării, s-a arătat, a fost admisă fără ca în speță să fie îndeplinite cele două condiții prevăzute expres de art. 14 Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Astfel, în analiza uneia dintre condițiile esențiale ce se cer întrunite pentru acordarea suspendării, cazul bine justificat, instanța de fond reține emiterea de către recurentă a deciziei din 26 februarie 2010de calcul accesorii, ce nu au fost cuprinse în certificatele de atestare fiscală. Deși este unul din elementele ce formează convingerea instanței că este îndeplinită condiția cazului bine justificat, în opinia recurentei tocmai faptul că nu s-a efectuat plata de către reclamantă a acestor accesorii ar fi trebuit să determine instanța, la analiza primară specifică procedurii de soluționare a cererii de suspendare, să constate că actul a cărui suspendare este cerută este emis în condițiile legii, înlesnirile acordate fiind pierdute tocmai pentru neefectuarea plăților.

Faptul că s-au formulat de către reclamantă critici cu privire la modalitatea de stabilire a obligațiilor fiscale suplimentare nu înlătură prezumția de legalitate a actelor administrative atacate, pentru ca în cauză să fie întrunită condiția cazului bine justificat. În ceea ce privește paguba iminentă, recurenta a apreciat că faptul că s-au stabilit obligații suplimentare de plată în cuantum ridicat nu constituie o dovadă a îndeplinirii acestei condiții. În ceea ce privește obligarea la plata cheltuielilor de judecată, recurenta a precizat că ele nu sunt datorate, nefiind în culpă procesuală. Instituția pârâtă nu a avut o atitudine care să justifice obligarea la plata cheltuielilor de judecată suportate de reclamantă, apărările formulate în cauză având în vedere atât textele legale incidente cât și practica instanțelor de judecată.

Prin întâmpinarea formulată în cauză intimata SC C.T.F. SA București a solicita respingerea recursului ca nefondat, cu motivarea, în esență, că hotărârea recurată este legală și temeinică. În cauză, s-a relevat, reclamanta a făcut dovada cazului bine justificat precum și a unor elemente de fapt intrinseci actului care ridică semne de întrebare asupra legalității actului atacat, și a făcut și dovada prevenirii unei pagube iminente, prin aceea că în patrimoniul intimatei se va produce o pagubă de neînlăturat în situația în care executarea actului va continua. În ceea ce privește obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, intimata reclamantă a subliniat faptul că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 274 C. proc.

civ., în sensul că a observat că Agenția Națională de Administrare Fiscală a căzut în pretenții, apărările sale fiind respinse de instanța de fond care a admis acțiunea. Pe durata procesului asupra fondului cererii de suspendare, pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală a avut o atitudine activă îndreptată împotriva cererii reclamantei, formulând întâmpinare și concluzii scrise în acest sens. Prin aceasta, s-a concluzionat, recurenta Agenția Națională de Administrare Fiscală se află în vădită culpă procesuală, motiv pentru care soluția instanței de fond este întemeiată. Recursul este nefondat. În general, se recunoaște că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, care la rândul său se bazează pe prezumția autenticității și veridicității, fiind el însuși titlu executoriu.

Principiul legalității actelor administrative presupune însă, atât ca autoritățile administrative să nu încalce legea, cât și ca toate deciziile lor să se întemeieze pe lege. El impune, în egală măsură, ca respectarea acestor exigențe de către autorități să fie în mod efectiv asigurată. Prin urmare, în procesul executării din oficiu a actelor administrative trebuie asigurat un anumit echilibru, precum și anumite garanții de echitate pentru particulari, întrucât acțiunile autorităților publice nu pot fi discreționare, iar legea trebuie să furnizeze individului o protecție adecvată împotriva arbitrariului.

Tocmai de aceea, suspendarea executării actelor administrative trebuie considerată ca fiind în realitate, un eficient instrument procedural aflat la îndemâna autorității emitente sau a instanței de judecată, pentru a asigura respectarea principiului legalității, fiind echitabil ca atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află în proces de evaluare, acestea să nu-și producă efectele asupra celor vizați. În considerarea celor două principii incidente în materie - al legalității actului administrativ și al executării acestuia din oficiu - suspendarea executării constituie, totuși, o situație de excepție aceasta putând fi dispusă numai în cazurile și în condițiile expres prevăzute de lege.

Într-adevăr, potrivit dispozițiilor art. 14 alin. (1) Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond.

Prin „cazuri bine justificate” se înțelege, în sensul legii, „împrejurările legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ” (art. 2 alin. (1) lit. t) Legea nr. 554/2004), iar prin „pagubă iminentă” se desemnează „prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public” (art. 2 alin. (1) lit. ș) Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare).

Pe de altă parte, în condițiile art. 15 alin. (1) și (2) Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, suspendarea executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamant, pentru motivele prevăzute la art. 14, și prin cererea adresată instanței competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat, în acest caz instanța putând dispune suspendarea actului administrativ atacat până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 14 alin. (2)-(7) din legea contenciosului administrativ.

Prima instanță a reținut în mod judicios, în cauză, că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, și a dispus în mod întemeiat, prin sentința recurată, admiterea cererii reclamantei și suspendarea executării deciziei din data de 11 mai 2010 emisă de către pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili București până la pronunțarea instanței de fond.

Suspendarea executării actului administrativ atacat de către reclamantă pe calea contenciosului administrativ se impune, în temeiul prevederilor art. 14 Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, în condițiile în care este îndeplinită atât condiția cazului bine justificat întrucât motivele de fapt și de drept invocate prin contestația administrativă (actului administrativ îi lipsește motivarea în drept, actul administrativ a fost emis cu încălcarea dreptului contribuabilului de a fi ascultat, anularea facilității fiscale de către organul fiscal s-a realizat pentru o pretinsă datorie stabilită cu încălcarea legii) sunt de natură să determine o serioasă îndoială sub aspectul legalității și temeiniciei deciziei de pierdere a valabilității amânării la plată din 11 mai 2010 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, cât și cerința prevenirii unei pagube iminente [ deoarece executarea de îndată a actului administrativ fiscal ar putea conduce la desfășurarea cu mari dificultăți, pe mai departe, a activității economice a intimatei (urmare sechestrării și eventual vânzării la licitație publică a unui număr de 124 de vagoane cisternă de transport pe calea ferată tip GPL,

cu care reclamanta își desfășoară activitatea comercială curentă) și i-ar produce astfel acesteia un prejudiciu greu sau imposibil de înlăturat în ipoteza anulării actului]. În mod legal, prin hotărârea recurată, instanța de fond a obligat pârâta recurentă, prin apreciere, la plata sumei de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, făcându-se astfel aplicarea riguroasă a prevederilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. care prevede că ”Partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”. Or, se constată, în cauză, că au fost îndeplinite cerințele textului legal citat, întrucât, pe de o parte, cererea de chemare în judecată a fost admisă, și, pe de altă parte, s-a făcut dovada suportării de către reclamantă a sumei respective, reprezentând contravaloarea onorariului de avocat, a taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.

În aceste condiții, constatând că motivele de recurs invocate în cauză sunt neîntemeiate și că hotărârea atacată este legală și temeinică se va dispune, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respingerea ca nefondat a recursului declarat de Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva sentinței civile nr. 4051 din 20 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul formulat de Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva sentinței nr. 4051 din 20 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 24 martie 2011.