ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1577/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1577/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Bistrița, la data de 31 ianuarie 2005, sub nr. 1139/2005,

reclamanții B.M., M.M., B.I., T.M., B.A., B.F., B.R.I. și B.L.N. au chemat în

judecată pârâta Direcția Silvică Bistrița Năsăud, solicitând instanței să

dispună obligarea pârâtei la plata sumei totale de 250.000.000 lei, cu titlu de

daune, sumă ce se compune din: 210.000.000 lei, reprezentând contravaloarea

masei lemnoase pe picior de circa 50-70 de ani, de pe o suprafață de 3,63 ha,

aflată pe teritoriul administrativ al comunei Livezile, identificată în U.P.IV

Cușma u.a. 110A, pe care au încredințat-o spre pază pe durată de un an, și care

a fost tăiată fără nici o formă legală în iarna și primăvara târzie a anului

2002; 20.000.000 lei daune, reprezentând pierderi de creștere a masei lemnoase

pe picior, ce urma să fie tăiată la data când pădurea ajungea la maturitate;

obligarea pârâtei

la plata sumei de 20.000.000 lei,

reprezentând cheltuielile de împădurire pe respectiva suprafață de teren,

conform devizelor de lucrări, pe care nu le pot cuantifica actualmente sau

obligarea acesteia la efectuarea lucrărilor de împădurire conform regulilor

silvice în materie, pe cheltuiala sa, cu aplicarea prevederilor art. 580 ind. 3

C. proc. civ., dacă aceasta nu le efectuează într-un termen stabilit de

instanță; obligarea pârâtei la plata tuturor cheltuielilor de judecată

(timbrare, onorariu de expert tehnic, deplasare de la domiciliu la instanță,

onorarii de avocat, care vor fi precizate în cuantum pe fiecare componentă la

ultima zi de înfățișare.

La data de 14 mai 2008, reclamanții M.M.,

B.F., B.R.I. și B.L.N. au depus la dosar note de ședință, prin care au precizat

acțiunea, în sensul de a obliga pârâta Direcția Silvică Bistrița Năsăud la

plata sumei de 195.038 lei, reprezentând despăgubiri, din care: 186.667 lei,

contravaloarea pierderii de masă lemnoasă în cuantum de 3394 mc; 8371 lei,

contravaloarea costului reîmpăduririi suprafeței în litigiu. Cu obligarea

pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, în sumă de 50.559.000 lei, reprezentând

taxa de timbru, onorariu expert tehnic (ing. Petruța), onorariu avocat, etc.

La data de 7 octombrie 2008,

reclamanții M.M., B.F., B.R.I. și B.L.N. au depus la dosar note de ședință,

prin care au precizat că acțiunea este întemeiată juridic pe răspunderea civilă

delictuală, pe de o parte, cât și pe răspunderea contractuală, pe de altă

parte.

În ce privește natura litigiului, au

arătat că Direcția Silvică Bistrița Năsăud est atât un organ cu activitate

administrativă, dar arc și atribuții comerciale, potrivit art. 3 C. com.; pe de

altă parte, contractul încheiat cu reclamanții are o natură comercială.

La termenul de judecată din data de 9

octombrie 2008, instanța a invocat, din oficiu, excepția de necompetență

materială în soluționarea cauzei, excepție pe care a pus-o în discuția

părților.

Prin sentința civilă nr. 3682/2008,

pronunțată la data de 16 octombrie 2008, în Dosarul nr. 1139/190/2005 (număr în

format vechi: 1139/RG/2005), judecătoria Bistrița, secția civilă, a admis

excepția necompetenței materiale de soluționare a cauzei, invocată de instanță,

din oficiu, și a declinat competenta de soluționare a acțiunii comerciale

formulate de reclamanții B.M., M.M., B.I., T.M., B.A., B.F., B.R.I. și B.L.N.,

în contradictoriu cu pârâta Direcția Silvică Bistrița-Năsăud, în favoarea

Tribunalului Bistrița-Năsăud, secția comercială și de contencios administrativ.

În motivarea acestei hotărâri,

instanța a reținut, în esență, următoarele aspecte:

Raportat la obiectul material al

contractului invocat de reclamanți, respectiv, prestarea de către pârâtă a

serviciilor de pază a terenurilor cu vegetație forestieră aflate în

proprietatea privată a reclamanților, este vădit caracterul comercial al

raporturilor juridice care iau naștere între părți în temeiul acestuia,

prestațiile la care se obligă pârâta fiind calificate drept fapte obiective de

comerț, conform art. 3 pct. 5 C. com.

În acord cu prevederile art. 56 C.

com., potrivit cu care „dacă un act este comercial numai pentru una din părți,

toți contractanții sunt supuși, cât privește acest act, legii comerciale (..)”,

instanța a apreciat că, în cauză, litigiul dedus judecății are natură

comercială, astfel încât competența de soluționare urmează regulile

statornicite de art. 1 pct. 1 și art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ.

Astfel, conform criteriului valoric

reglementat de aceste texte de lege, judecătoria este competentă a soluționa

procesele și cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare mai

mică de 100.000 lei, peste această valoare competența de soluționare revenind

tribunalului.

Cauza a fost înregistrată la

Tribunalul Bistrița-Năsăud, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal

la data de 18 decembrie 2008, sub nr. 3281/112/2008.

Prin sentința comercială nr. 102/2009,

pronunțată la data de 24 februarie 2009, în Dosarul nr. 3281/112/2008,

Tribunalul Bistrița-Năsăud, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal

a respins acțiunea precizată a reclamanților B.M., M.M., B.I., T.M., B.A., B.F.,

B.R.I., B.L.N., în calitate de moștenitori legali ai lui B.V., decedat la 6

ianuarie 2004, în contradictoriu cu pârâta Direcția Silvică Bistrița-Năsăud,

pentru plata de daune, ca neîntemeiată.

În motivarea acestei hotărâri,

instanța de fond a reținut, în esență, următoarele aspecte:

Reclamanții au cunoscut că, contractul

de prestări servicii de pază din data de 23 ianuarie 2002, înregistrat la

pârâtă sub nr. 637 din 29 ianuarie 2002, nu a intrat în vigoare, drept urmare

s-au adresat Poliției, care a formulat răspunsul din adresa nr. 96/52 din 3

aprilie 2002.

Și din ordonanța nr. 588/P/2003, dată

de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Bistrița, rezultă că pădurea

proprietatea reclamanților a fost tăiată ilegal încă din perioada ianuarie-

februarie 2002, iar la data topirii stratului de zăpadă, când se putea efectua

controlul de fond, contractul a rămas fără obiect, pădurea fiind tăiată în

întregime.

Întrucât contractul a fost afectat de

o condiție suspensivă, de a cărei împlinire a depins perfectarea acestuia, și

întrucât procesul verbal de predare-primire nu s-a putut încheia, condiția nu

s-a împlinit, iar contractul nu a luat ființă (art. 1017 C. civ.).

Cu privire la achitarea sumei de

857.789 lei, s-a arătat că aceasta reprezintă o plată nedatorată, respectiv, o

încasare necuvenită, întrucât serviciul nu a fost prestat și, în consecință,

pârâta s-a obligat a restitui această sumă.

Așa cum rezultă din clauzele

contractului de prestări- servicii încheiat la 23 ianuarie 2002, acesta a fost

afectat de o condiție suspensivă care nu s-a îndeplinit, această condiție

privind data intrării în vigoare a contractului, care era determinată de data

încheierii procesului- verbal de predare- primire asupra suprafeței de pădure.

Procesul verbal nu s-a încheiat, deși ambele părți, potrivit art. 7 din contract,

au convenit că predarea- primirea suprafeței de pădure se va face după

efectuarea unui control de fond, care să stabilească și să marcheze toate

cioatele rezultate în urma unor tăieri în delict și să constate toate aspectele

din pădurea proprietatea beneficiarului (a reclamanților), aspecte care vor fi

înscrise în procesul- verbal de predare-primire, proces verbal care nu s-a mai

încheiat și, datorită din încheierea acestuia, contractul nu s-a perfectat

legal între părți și nici nu a intrat în vigoare, tocmai datorită a

neîndeplinirii acestei condiții.

Împotriva acestei sentințe au declarat

recurs, în termen, reclamanții B.C., B.Ma., B.M., T.L., T.M., M.M., B.F., B.R.I.,

B.L.N., B.A..

La termenul de judecată din data de 17

februarie 2010, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ

și fiscal,

din oficiu, a pus în discuție

recalificarea căii de atac ca fiind apelul, raportat la art. 282

1

alin. (1) C. proc. civ., în contextul obiectului pricinii deduse judecății-

respectiv, pretenții-, și la valoarea acestuia, și a recalificat calea de atac

exercitată de reclamanți din recurs în apel, urmând a se relua cauza în

compunere de doi judecători.

Prin decizia civilă nr. 126,

pronunțată la data de 6 octombrie 2010, în dosarul nr. 3281/112/2008, Curtea de

Apel Cluj, secția comercială, de cntencios administrativ și fiscal a admis

apelul declarat de reclamanții B.C., B.Ma., B.M., T.L., moștenitori ai

defunctului B.M., precum și apelurile declarate de T.M., M.M., B.F., B.R.I., B.L.N.,

B.A. împotriva sentinței comerciale nr. 102 din 27 februarie 2009, pronunțată

de Tribunalul Bistrița-Năsăud, în Dosar nr. 3281/112/2009, pe care a

schimbat-o, în sensul că a admis acțiunea precizată, formulată de reclamanți

împotriva pârâtei Regia Națională a Pădurilor Romsilva-Direcția Silvică

Bistrița-Năsăud, și a obligat pârâta la plata, în favoarea reclamanților, a

sumei de 195.038 lei, despăgubiri; a obligat intimata la plata, în favoarea

apelanților, a sumei de 7.851,9 lei, cheltuieli de judecată la fond, și 9.568,45

lei cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a se pronunța astfel, instanța

de control judiciar a reținut, în esență, următoarele aspecte:

Pornind de la regulile de interpretare

a convențiilor, consacrate în Secțiunea III a Codului Civil, art. 977-985, și,

respectiv, art. 982 C. civ., care statuează asupra faptului că „toate clauzele

convențiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înțelesul

ce rezultă din actul întreg”, în acest sens, prezentând o deosebită relevanță

data încheierii contractului, 23 ianuarie 2002, data înregistrării lui la

prestator, 29 ianuarie 2002, data menționată în contract ca fiind data intrării

în vigoare -29 ianuarie 2002, modalitatea de plată a prețului -semestrial,

prima rată, achitată anticipat, iar a doua, cu scadență la 10 iulie anul curent

(2002), Curtea a considerat că, toate aceste clauze, cât și cele stipulate la

art. 2 din contract, interpretate unele prin altele, conduc la concluzia că

acordul de voință al părților a produs efecte juridice începând cu 29 ianuarie

2002.

Clauza menționată la art. 10,

referitoare la intrarea în vigoare a contractului la data semnării procesului

verbal de predare-primire, a apreciat Curtea că nu poate fi analizată ca

incluzând o condiție

suspensivă, potrivit art. 1017 C. civ.,

deoarece, în cazul reclamanților, nu este vorba de un eveniment viitor și

nesigur, predarea- primirea suprafeței de pădure consdtuind un fapt cert și

neechivoc, și nu se poate vorbi despre o suspendare a angajamentului uneia

dintre părți -prestator, concomitent cu exigibilitatea angajamentului

beneficiarilor-plata primei rate.

Sub acest aspect, Curtea nu a

împărtășit nici poziția exprimată de către reclamanți, cu privire la existența

unei condiții potestative simple din partea prestatorului, potrivit art. 1066

C. civ.

Procesul verbal de predare-primire

trebuia întocmit în prezența beneficiarului, a pădurarului și a șefului de

ocol, astfel încât nu poate fi acreditată ideea că realizarea așa-zisei

condiții depindea exclusiv de voința celui care s-a obligat. Cel mult,

contractul încheiat între părți poate fi afectat de un termen cert suspensiv, eveniment

viitor și sigur, beneficiu din care, însă, prestatorul este decăzut.

Interpretând voința părților,

materializată în contractul încheiat, Curtea a constatat că, de la data

încheierii contractului, 23 ianuarie 2002, si până la data intrării sale în

vigoare, 29 ianuarie 2002, Direcția Silvică Bistrița avea la dispoziție 6 zile

pentru primirea suprafeței de pădure proprietatea reclamanților, și, prin

urmare, contractul de prestări servicii de pază în discuție a intrat in vigoare

la termenul stabilit de comun acord prin art. 2, respectiv, la data de 29

ianuarie 2002.

S-a reținut că, ideea acreditată de

către pârâtă, potrivit căreia, la 1 februarie 2002, întreaga pădure aparținând

reclamanților fusese deja tăiată, nu este confirmată de probele dosarului,

respectiv: procesul verbal de cercetare la fața locului, întocmit de

reprezentanții Postului de Poliție Livezile, la data de 01 februarie 2002, în

prezența martorilor J.V. și B.Ca., pădurar, precum și în prezența

proprietarilor B.M. și B.I.; răspunsul dat Postului de Poliție Livezile, în 26

martie  2003, de către Ocolul Silvic Livezile, si depoziția martorului B.Ca..

Prin urmare, controlul de fond s-ar fi

putut realiza, în aceleași condiții, și în luna ianuarie, în ciuda unui

eventual strat de zăpadă, cu atât mai mult cu cât, ulterior, s-a constatat de

către experți că tăierea arborilor s-a făcut la 0,7-1 metru de sol, astfel că

numărarea cioatelor nu ar fi fost imposibilă.

Instanța de apel a mai reținut că suma

achitată de către reclamanți reprezintă contravaloarea prestației pe care

Direcția Silvică Bistrița

trebuia să o realizeze în

favoarea acestora, în cazul reclamanților, plata sumei pentru prestările de

servicii de pază nefiind făcută din eroare, așa cum prevede arc. 1092 C. civ.,

ci în temei contractual. Reținând culpa contractuală a pârâtei, Curtea a

apreciat că, raportat la dispozițiile art. 969 C. civ., aceasta trebuie să

suporte prejudiciul cauzat reclamanților ca urmare a neexecutării obligațiilor

asumate, și, dat fiind principiul disponibilității, s-a constatat că

reclamanții și-au precizat pretențiile, raportat la prima lucrare efectuată în

cauză de către expert Pctruța loan.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs, în termen, pârâta Regia Națională a Pădurilor Romsilva, Direcția

Silvică Bistrița Năsăud, solicitând admiterea recursului, casarea în întregime

a deciziei atacate, și, pe cale de consecință, rejudecând cauza în fond,

respingerea acțiunii prin care s-a solicitat obligarea sa la plata de

despăgubiri.

În recursul său, care poate fi

încadrat în drept în prevederile pct. 8 si pct. 9 ale art. 304 C. proc. civ.,

recurenta- pârâtă Regia Națională a Pădurilor Romsilva, Direcția Silvică

Bistrița Năsăud a invocat, în esență, următoarele motive:

instanța a pornit de la regulile de interpretare a convențiilor, consacrate în

Secțiunea a IlI-a a Codului Civil, art. 977-985, pe care, însă, în opinia

recurentei-pârâte, le-a interpretat în mod total eronat, și nicidecum în

concordanță cu acordul real de voință al părților.

Susține recurenta-pârâtă că, această

interpretare a clauzelor contractuale nu este în acord cu voința părților,

deoarece atât aceasta, cât și intimații, cunoșteau dispozițiile art. 10 din

O.G. nr. 15/1988 privind aprobarea Regulamentului de pază, privitoare la faptul

că orice suprafață cu vegetație forestieră se preia în pază urmare a efectuării

unui control de fond și a predării-primirii respectivei suprafețe, acesta fiind

motivul pentru care intimații au acceptat semnarea contractului cuprinzând

clauza de la art. 10 din contract.

În consecință, instanța de apel a tras

niște concluzii din interpretarea eronată a pieselor dosarului, concluzii care

au creat premisele apariției unei hotărâri lipsite de temei.

Mai arată recurenta-pârâtă că este

cert că obligațiile părților sunt afectate de modalități, însă nici sub acest

aspect nu împărtășește reținerile instanței privitoare la existența termenului „cert

suspensiv”, în opinia recurentei putându-se vorbi, cel mult, despre un termen

suspensiv,

prin prisma clauzelor de la art. 10 din contract, însă este evident că acesta

nu este unul cert, și, în speță, nu se regăsesc elemente care să permită

determinarea momentului nașterii raportului obliga țional.

Din sintagma „contractul (...) intră

în vigoare la data încheierii procesului verbal de predare-primire” (art. 10

din contract), nu reiese o dată certă la care părțile să fi convenit și nu

există nici elemente care să facă determinabilă data, rezultând că termenul

suspensiv nu poate fi decât unul incert, adică este sigur că se va produce,

însă data împlinirii sale nu a fost cunoscută la momentul nașterii raportului

juridic.

În acest sens, susține recurenta-pârâtă,

fiind în prezenta unui termen suspensiv incert, nu se află în situația

sancțiunii civile a decăderii din acesta, în accepțiunea art. 1025 C. civ., și,

la împlinirea termenului, atunci când condițiile meteorologice au permis,

recurenta nu-și mai putea executa obligația urmare a dispariției arborilor.

suma achitată de intimați reprezintă contravaloarea prestației pe care

recurenta-pârâtă trebuia să o realizeze în favoarea acestora și că nu a fost

făcută din eroare, așa cum prevede art. 1092 C. civ.

Or, arată recurenta, nu se poate

reține că intimaților le-a fost impus să achite vreo sumă și, în plus, art. 3

din contract prevede plata contravalorii serviciilor de pază la data încheierii

contractului, care, în speță, este 29 ianuarie 2002, respectiv, data

înregistrării contractului.

În consecință, intimata a făcut o

plată nedatorată la data de 21 ianuarie 2002, cum, de altfel, a întreprins mai

multe acțiuni din dorința de a-și păzi vegetația forestieră pe care o avea în

proprietate („minuta din 10 ianuarie 2002”, încheiată cu pădurarul B.Ca.),

care, din punctul său de vedere, este un act ce nu îi este opozabil, iar

eventualele obligații asumate prin respectivul document nu pot fi considerate a

fi asumate decât în nume propriu de către respectivul pădurar.

La data de 7 aprilie 2011, intimații-

reclamanți M.M., B.A., T.M., B.F., B.R.I., B.L.N., B.C., B.I., B.Ma., B.M. și T.L.

au depus întâmpinare la dosar, prin care au solicitat respingerea, ca nefondat,

a recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 126 din 06 octombrie 2010,

pronunțată de Curtea de Apel Cluj, și menținerea acestei decizii ca fiind

legală și temeinică; cu cheltuieli de judecată în recurs, onorar avocațial.

Analizând recursul pârâtei, prin

prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, Înalta Curte

constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în

continuare:

Prin primul motiv de recurs formulat,

ce poate fi încadrat în drept în prevederile pct. 8 al art. 304 C. proc. civ.,

recurenta-pârâtă Regia Națională a Pădurilor Romsilva, Direcția Silvică

Bistrița Năsăud susține că interpretarea dată clauzelor contractuale de către

instanța de apel (respectiv, art. 2 și art. 10 din contract) nu este în acord

cu voința părților, în opinia sa putându-se vorbi, cel mult, despre un termen

suspensiv, dar acesta nu este unul cert, din sintagma înscrisă la art. 10 din

contract nereieșind o dată certă la care părțile să fi convenit, și nu există

nici elemente care să facă determinabilă data.

Acest motiv de recurs nu poate fi

primit, fiind nefondat.

Textul art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

reglementează situația în care judecătorii fondului procedează la interpretarea

unui act juridic dedus judecății, interpretare prin care schimbă „natura”

actului sau „înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia”, prin

nesocotirea sau aplicarea greșită a regulilor de interpretare a clauzelor unei

convenții, astfel cum sunt ele stipulate de art. 970 alin. (2), art. 978-979 și

art. 980-984 C. civ.

Se poate reține o schimbare a naturii

actului juridic atunci când acesta este calificat de așa manieră încât este

alterată în mod substanțial natura sa.

În speță, deși recurenta- pârâtă

invocă dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., criticile formulate nu se

circumscriu acestui motiv de recurs, fiind nefondate.

Astfel, instanța de apel a reținut că,

prin clauza înscrisă la art. 2 din contractul de prestări servicii încheiat la

data de 23 ianuarie 2002, părțile au stabilit, ca dată de intrare în vigoare a

contractului, data de 29 ianuarie 2002, iar nu „data încheierii procesului

verbal de predare-primire a suprafeței de pădure”, cum în mod eronat susține

recurenta-pârâtă, însă, faptul că a considerat clauza menționată la art. 10 din

contract ca neincluzând o condiție suspensivă, ci, cel mult, un eveniment

viitor și sigur, nu înseamnă că instanța a interpretat eronat clauzele actului

dedus judecății ori piesele dosarului. În consecință, instanța de apel a

interpretat în mod corect clauzele prevăzute în contract, având în vedere

ansamblul raporturilor juridice contractuale,

cât

și voința reală a părților la încheierea contractului, în acord cu prevederile

art. 969, 977 și 982 C. civ.

Examinând clauza art. 2 din Contractul

de prestări servicii încheiat la data de 23 ianuarie 2002 și înregistrat la

recurenta-pârâtă Direcția Silvică Bistrița sub nr. 637 din 29 ianuarie 2002,

prin care s-a stipulat: „Contractul se încheie pe o perioadă de 1 an, cu

începere de la data de 29 ianuarie 2002, până la data de 29 ianuarie 2002, (...)”,

rezultă, cu evidență, că, la încheierea contractului, părțile au avut în vedere

o dată certă de „începere” a contractului, de intrare în vigoare a acestuia,

dată convenită pe cale convențională, astfel cum, cu justețe, s-a apreciat prin

decizia atacată.

Deopotrivă, potrivit dispozițiilor

art. 977 si art. 982 C. civ., interpretarea contractelor se face după intenția

comună a părților, iar clauzele acestora se interpretează unele prin altele.

Clauzele, într-adevăr, trebuie

interpretate uncie prin altele, insă. din această interpretare, nu se poate

reține că, în speță, nu a fost făcută în acord cu voința părților exprimată

prin actul încheiat, așa cum in mod eronat susține recurenta- pârâtă.

În speță, clauzele contractului sunt

clare, precise, neîndoielnice, de natură să înlăture necesitatea unei operații

speciale de interpretare.

Se reține, astfel, că art. 2 din

Contract este vădit neîndoielnic sub aspectul datei intrării sale în vigoare,

29 ianuarie 2002, iar nu data încheierii procesului- verbal de predare-primire

a suprafeței de pădure, necunoscută și nesdpulată în contract, cum în mod

eronat susține recurenta-pârâtă, instanța de apel făcând o interpretare legală

a acestei clauze, fără a-i schimba natura sau înțelesul cât se poate de clar.

Este adevărat că, potrivit art. 977 C.

civ., interpretarea contractelor se face după intenția comună a părților

contractante, iar nu după sensul literal al termenilor, însă această intenție

comună trebuie să rezulte din termenii contractului; or, așa cum în mod legal a

reținut și instanța de apel, din cuprinsul contractului rezultă, cu evidență,

intenția părților de a stabili o dată certă a intrării în vigoare a

contractului, după cum rezultă și că durata contractului a fost stabilită în

mod clar, pe o perioadă de 1 an, cu începere de la data de 29 ianuarie 2002, și

nicidecum de la data încheierii procesului verbal de predare-primire, care,

dacă ar fi luată în considerare, ar afecta durata de 1 an a contractului,

durată care, de asemenea, a fost stipulată în termeni clari și preciși: „până

la data de 29 ianuarie 2003”.

Prin modul de interpretare solicitat,

recurenta- pârâtă tinde la modificarea clauzelor contractuale (clar exprimate

și pe care și le-a asumat, semnându-le), în sensul schimbării datei intrării în

vigoare și a duratei contractului, situație inadmisibilă în raport de

dispozițiile art. 962 C. civ.

Așa fiind, din convenția părților,

rezultă, fără putință de tăgadă, că data intrării în vigoare a contractului

este data de 29 ianuarie 2002, si, ca urmare, din moment ce părțile au convenit

astfel, în termeni preciși, stipulați în mod expres în actul juridic încheiat,

iar convenția părților era în vigoare, în mod justificat instanța de apel a

reținut că, „contractul de prestări servicii de pază în discuție a intrat în vigoare

la termenul stabilit de comun acord prin art. 2, respectiv, la data de 29

ianuarie 2002”, întrucât contractul reprezintă legea părților, în temeiul

dispozițiilor art. 969 C. civ., care consacră putere de lege convenției

încheiate de părți, instanța de recurs înlăturând susținerile recurentei-pârâte

în sensul că, în cauză, ar fi incidente clauzele art. 10 din Contract, deși

acestea reglementează o altă situație.

Nefiind aplicabile, așadar,

prevederile mai sus- arătate, incidente sunt, în realitate, prevederile art. 2

din Contract, în sensul că, pe de o parte, cele două categorii de prevederi

reglementează, distinct, întinderea duratei contractului și data începerii

acestuia, și, respectiv, o dispoziție finală, privitoare la întocmirea „procesului-

verbal de predare- primire a suprafeței de pădure”, iar pe de altă parte, fiind

vorba de o convenție încheiată între părți, conform art. 969 C. civ., aceasta

constituie legea părților.

Nefiind vorba, așadar, de vreo

interpretare greșită a clauzelor actului juridic dedus judecății de către

instanța de apel, Înalta Curte constată că primul motiv de recurs formulat de

recurenta-pârâtă Regia Națională a Pădurilor Romsilva, Direcția Silvică

Bistrița Năsăud este nefondat.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs

formulat, întemeiat în drept pe prevederile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.,

recurenta-pârâtă Regia Națională a Pădurilor Romsilva, Direcția Silvică

Bistrița Năsăud critică decizia instanței de apel sub aspectul reținut de

instanța de apel, în sensul că plata efectuată cu chitanța nr. 6777566 din 21

ianuarie 2002, nu a fost făcută din eroare, așa cu prevede art. 1092 C. civ.

Și acest motiv de recurs este

nefondat.

Pentru a deveni incident motivul de

modificare prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., instanța de recurs

trebuie să constate că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii, ceea

ce înseamnă că instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței, dar, fie

le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, fie le-a aplicat greșit ori a

aplicat o normă generală, nesocodnd existența normei speciale sau o normă care

nu este incidență în speță, ceea ce, în cauză, nu se reține.

Astfel, Înalta Curte reține că plata

efectuată de recurenta- pârâtă Regia Națională a Pădurilor Romsilva, Direcția

Silvică Bistrița Năsăud, cu chitanța nr. 6777566 din 21 ianuarie 2002, în sumă

de 857.789 lei, s-a realizat în sensul încheierii, de către recurentă, a

Contractului de prestări servicii nr. 637 din data de 23 ianuarie 2002, care

reprezintă titlu de creanță, la art. 4 alin. (1) lit. a) stipulându-se că „prețul

stabilit se va plăti după cum urmează: 857.789 lui anticipat, la data

încheierii prezentului contract, pentru semestrul I al anului curent”.

Așa fiind, cum, de altfel, în mod

judicios și legal a constatat și instanța de apel, în speță nu sunt incidente

dispozițiile art. 1092 alin. (1) Cod civil, invocate de către recurenta-

pârâtă, întrucât ceea ce s-a plătit a presupus o datorie existentă în temeiul

clauzei contractuale mai sus-evocate, în realitate devenind incidente

prevederile art. 1092 alin. (2) C. civ., suma fiind achitată de bună-voie de

către recurentă, nefiind constrânsă de vreo împrejurare, sumă care reprezintă o

plată datorată.

Clauza stipulată la art. 3 din

contract, invocată de către recurenta -pârâtă în susținerea acestui modv de

recurs, nu poate fi avută în vedere, întrucât, prin aceasta, este prevăzut

prețul din contract: „Pentru serviciul prestat, beneficiarul va plăti suma de

857.789 lei/semestru (...)”, art. 4 având incidență sub acest aspect, prin

prevederea stipulată părțile reglementând modalitatea de plată a prețului.

Așa fiind, instanța de apel a aplicat

corect clauzele contractuale stipulate de părți și a respectat întocmai

prevederile legale evocate de recurentă, respectiv, art. 1092 C. civ.,

pronunțând o hotărâre legală.

Nefiind vorba, așadar, de vreo

interpretare greșită a clauzelor actului juridic dedus judecății de către

instanța de apel, ori de vreo încălcare sau aplicare greșită a legii, Înalta

Curte constată că recursul formulat de recurenta-pârâtă Regia Națională a

Pădurilor Romsilva-Direcția Silvică Bistrița Năsăud este nefondat.

Pentru cele ce preced, Înalta Curte,

în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge recursul

declarat de pârâtă, ca nefondat.

În temeiul dispozițiilor art. 274

alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta- pârâtă sa plătească intimaților-reclamanți

suma de 1.200 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând

onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge recursul declarat de pârâta Regia

Națională a Pădurilor Romsilva, Direcția Silvică Bistrița Năsăud împotriva

deciziei civile nr. 126 din 6 octombrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel

Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă să plătească

intimaților-reclamanți suma de 1.200 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în

recurs, reprezentând onorariu de avocat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

13 aprilie 2011.