ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1577/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Bistrița, la data de 31 ianuarie 2005, sub nr. 1139/2005, reclamanții B.M., M.M., B.I., T.M., B.A., B.F., B.R.I. și B.L.N. au chemat în judecată pârâta Direcția Silvică Bistrița Năsăud, solicitând instanței să dispună obligarea pârâtei la plata sumei totale de 250.000.000 lei, cu titlu de daune, sumă ce se compune din: 210.000.000 lei, reprezentând contravaloarea masei lemnoase pe picior de circa 50-70 de ani, de pe o suprafață de 3,63 ha, aflată pe teritoriul administrativ al comunei Livezile, identificată în U.P.IV Cușma u.a.

110A, pe care au încredințat-o spre pază pe durată de un an, și care a fost tăiată fără nici o formă legală în iarna și primăvara târzie a anului 2002; 20.000.000 lei daune, reprezentând pierderi de creștere a masei lemnoase pe picior, ce urma să fie tăiată la data când pădurea ajungea la maturitate; obligarea pârâtei la plata sumei de 20.000.000 lei, reprezentând cheltuielile de împădurire pe respectiva suprafață de teren, conform devizelor de lucrări, pe care nu le pot cuantifica actualmente sau obligarea acesteia la efectuarea lucrărilor de împădurire conform regulilor silvice în materie, pe cheltuiala sa, cu aplicarea prevederilor art. 580 ind. 3 C. proc.

civ., dacă aceasta nu le efectuează într-un termen stabilit de instanță; obligarea pârâtei la plata tuturor cheltuielilor de judecată (timbrare, onorariu de expert tehnic, deplasare de la domiciliu la instanță, onorarii de avocat, care vor fi precizate în cuantum pe fiecare componentă la ultima zi de înfățișare. La data de 14 mai 2008, reclamanții M.M., B.F., B.R.I. și B.L.N. au depus la dosar note de ședință, prin care au precizat acțiunea, în sensul de a obliga pârâta Direcția Silvică Bistrița Năsăud la plata sumei de 195.038 lei, reprezentând despăgubiri, din care: 186.667 lei, contravaloarea pierderii de masă lemnoasă în cuantum de 3394 mc; 8371 lei, contravaloarea costului reîmpăduririi suprafeței în litigiu.

Cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, în sumă de 50.559.000 lei, reprezentând taxa de timbru, onorariu expert tehnic (ing. Petruța), onorariu avocat, etc. La data de 7 octombrie 2008, reclamanții M.M., B.F., B.R.I. și B.L.N. au depus la dosar note de ședință, prin care au precizat că acțiunea este întemeiată juridic pe răspunderea civilă delictuală, pe de o parte, cât și pe răspunderea contractuală, pe de altă parte. În ce privește natura litigiului, au arătat că Direcția Silvică Bistrița Năsăud est atât un organ cu activitate administrativă, dar arc și atribuții comerciale, potrivit art. 3 C. com.; pe de altă parte, contractul încheiat cu reclamanții are o natură comercială.

La termenul de judecată din data de 9 octombrie 2008, instanța a invocat, din oficiu, excepția de necompetență materială în soluționarea cauzei, excepție pe care a pus-o în discuția părților. Prin sentința civilă nr. 3682/2008, pronunțată la data de 16 octombrie 2008, în Dosarul nr. 1139/190/2005 (număr în format vechi: 1139/RG/2005), judecătoria Bistrița, secția civilă, a admis excepția necompetenței materiale de soluționare a cauzei, invocată de instanță, din oficiu, și a declinat competenta de soluționare a acțiunii comerciale formulate de reclamanții B.M., M.M., B.I., T.M., B.A., B.F., B.R.I. și B.L.N., în contradictoriu cu pârâta Direcția Silvică Bistrița-Năsăud, în favoarea Tribunalului Bistrița-Năsăud, secția comercială și de contencios administrativ.

În motivarea acestei hotărâri, instanța a reținut, în esență, următoarele aspecte: Raportat la obiectul material al contractului invocat de reclamanți, respectiv, prestarea de către pârâtă a serviciilor de pază a terenurilor cu vegetație forestieră aflate în proprietatea privată a reclamanților, este vădit caracterul comercial al raporturilor juridice care iau naștere între părți în temeiul acestuia, prestațiile la care se obligă pârâta fiind calificate drept fapte obiective de comerț, conform art. 3 pct. 5 C. com. În acord cu prevederile art. 56 C. com., potrivit cu care „dacă un act este comercial numai pentru una din părți, toți contractanții sunt supuși, cât privește acest act, legii comerciale (..)”, instanța a apreciat că, în cauză, litigiul dedus judecății are natură comercială, astfel încât competența de soluționare urmează regulile statornicite de art. 1 pct. 1 și art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc.

civ. Astfel, conform criteriului valoric reglementat de aceste texte de lege, judecătoria este competentă a soluționa procesele și cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare mai mică de 100.000 lei, peste această valoare competența de soluționare revenind tribunalului. Cauza a fost înregistrată la Tribunalul Bistrița-Năsăud, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal la data de 18 decembrie 2008, sub nr. 3281/112/2008. Prin sentința comercială nr. 102/2009, pronunțată la data de 24 februarie 2009, în Dosarul nr. 3281/112/2008, Tribunalul Bistrița-Năsăud, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea precizată a reclamanților B.M., M.M., B.I., T.M., B.A., B.F., B.R.I., B.L.N., în calitate de moștenitori legali ai lui B.V., decedat la 6 ianuarie 2004, în contradictoriu cu pârâta Direcția Silvică Bistrița-Năsăud, pentru plata de daune, ca neîntemeiată.

În motivarea acestei hotărâri, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele aspecte: Reclamanții au cunoscut că, contractul de prestări servicii de pază din data de 23 ianuarie 2002, înregistrat la pârâtă sub nr. 637 din 29 ianuarie 2002, nu a intrat în vigoare, drept urmare s-au adresat Poliției, care a formulat răspunsul din adresa nr. 96/52 din 3 aprilie 2002. Și din ordonanța nr. 588/P/2003, dată de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Bistrița, rezultă că pădurea proprietatea reclamanților a fost tăiată ilegal încă din perioada ianuarie- februarie 2002, iar la data topirii stratului de zăpadă, când se putea efectua controlul de fond, contractul a rămas fără obiect, pădurea fiind tăiată în întregime.

Întrucât contractul a fost afectat de o condiție suspensivă, de a cărei împlinire a depins perfectarea acestuia, și întrucât procesul verbal de predare-primire nu s-a putut încheia, condiția nu s-a împlinit, iar contractul nu a luat ființă (art. 1017 C. civ.). Cu privire la achitarea sumei de 857.789 lei, s-a arătat că aceasta reprezintă o plată nedatorată, respectiv, o încasare necuvenită, întrucât serviciul nu a fost prestat și, în consecință, pârâta s-a obligat a restitui această sumă. Așa cum rezultă din clauzele contractului de prestări- servicii încheiat la 23 ianuarie 2002, acesta a fost afectat de o condiție suspensivă care nu s-a îndeplinit, această condiție privind data intrării în vigoare a contractului, care era determinată de data încheierii procesului- verbal de predare- primire asupra suprafeței de pădure.

Procesul verbal nu s-a încheiat, deși ambele părți, potrivit art. 7 din contract, au convenit că predarea- primirea suprafeței de pădure se va face după efectuarea unui control de fond, care să stabilească și să marcheze toate cioatele rezultate în urma unor tăieri în delict și să constate toate aspectele din pădurea proprietatea beneficiarului (a reclamanților), aspecte care vor fi înscrise în procesul- verbal de predare-primire, proces verbal care nu s-a mai încheiat și, datorită din încheierea acestuia, contractul nu s-a perfectat legal între părți și nici nu a intrat în vigoare, tocmai datorită a neîndeplinirii acestei condiții. Împotriva acestei sentințe au declarat recurs, în termen, reclamanții B.C., B.Ma., B.M., T.L., T.M., M.M., B.F., B.R.I., B.L.N., B.A..

La termenul de judecată din data de 17 februarie 2010, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, din oficiu, a pus în discuție recalificarea căii de atac ca fiind apelul, raportat la art. 282 1 alin. (1) C. proc. civ., în contextul obiectului pricinii deduse judecății- respectiv, pretenții-, și la valoarea acestuia, și a recalificat calea de atac exercitată de reclamanți din recurs în apel, urmând a se relua cauza în compunere de doi judecători. Prin decizia civilă nr. 126, pronunțată la data de 6 octombrie 2010, în dosarul nr. 3281/112/2008, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de cntencios administrativ și fiscal a admis apelul declarat de reclamanții B.C., B.Ma., B.M., T.L., moștenitori ai defunctului B.M., precum și apelurile declarate de T.M., M.M., B.F., B.R.I., B.L.N., B.A.

împotriva sentinței comerciale nr. 102 din 27 februarie 2009, pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud, în Dosar nr. 3281/112/2009, pe care a schimbat-o, în sensul că a admis acțiunea precizată, formulată de reclamanți împotriva pârâtei Regia Națională a Pădurilor Romsilva-Direcția Silvică Bistrița-Năsăud, și a obligat pârâta la plata, în favoarea reclamanților, a sumei de 195.038 lei, despăgubiri; a obligat intimata la plata, în favoarea apelanților, a sumei de 7.851,9 lei, cheltuieli de judecată la fond, și 9.568,45 lei cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de control judiciar a reținut, în esență, următoarele aspecte: Pornind de la regulile de interpretare a convențiilor, consacrate în Secțiunea III a Codului Civil, art. 977-985, și, respectiv, art. 982 C. civ., care statuează asupra faptului că „toate clauzele convențiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înțelesul ce rezultă din actul întreg”, în acest sens, prezentând o deosebită relevanță data încheierii contractului, 23 ianuarie 2002, data înregistrării lui la prestator, 29 ianuarie 2002, data menționată în contract ca fiind data intrării în vigoare -29 ianuarie 2002, modalitatea de plată a prețului -semestrial, prima rată, achitată anticipat, iar a doua, cu scadență la 10 iulie anul curent (2002), Curtea a considerat că, toate aceste clauze, cât și cele stipulate la art. 2 din contract, interpretate unele prin altele, conduc la concluzia că acordul de voință al părților a produs efecte juridice începând cu 29 ianuarie 2002. Clauza menționată la art. 10, referitoare la intrarea în vigoare a contractului la data semnării procesului verbal de predare-primire, a apreciat Curtea că nu poate fi analizată ca incluzând o condiție suspensivă, potrivit art. 1017 C. civ., deoarece, în cazul reclamanților, nu este vorba de un eveniment viitor și nesigur,

predarea- primirea suprafeței de pădure consdtuind un fapt cert și neechivoc, și nu se poate vorbi despre o suspendare a angajamentului uneia dintre părți -prestator, concomitent cu exigibilitatea angajamentului beneficiarilor-plata primei rate. Sub acest aspect, Curtea nu a împărtășit nici poziția exprimată de către reclamanți, cu privire la existența unei condiții potestative simple din partea prestatorului, potrivit art. 1066 C. civ. Procesul verbal de predare-primire trebuia întocmit în prezența beneficiarului, a pădurarului și a șefului de ocol, astfel încât nu poate fi acreditată ideea că realizarea așa-zisei condiții depindea exclusiv de voința celui care s-a obligat. Cel mult, contractul încheiat între părți poate fi afectat de un termen cert suspensiv, eveniment viitor și sigur, beneficiu din care, însă, prestatorul este decăzut.

Interpretând voința părților, materializată în contractul încheiat, Curtea a constatat că, de la data încheierii contractului, 23 ianuarie 2002, si până la data intrării sale în vigoare, 29 ianuarie 2002, Direcția Silvică Bistrița avea la dispoziție 6 zile pentru primirea suprafeței de pădure proprietatea reclamanților, și, prin urmare, contractul de prestări servicii de pază în discuție a intrat in vigoare la termenul stabilit de comun acord prin art. 2, respectiv, la data de 29 ianuarie 2002. S-a reținut că, ideea acreditată de către pârâtă, potrivit căreia, la 1 februarie 2002, întreaga pădure aparținând reclamanților fusese deja tăiată, nu este confirmată de probele dosarului, respectiv: procesul verbal de cercetare la fața locului, întocmit de reprezentanții Postului de Poliție Livezile, la data de 01 februarie 2002, în prezența martorilor J.V.

și B.Ca., pădurar, precum și în prezența proprietarilor B.M. și B.I.; răspunsul dat Postului de Poliție Livezile, în 26 martie 2003, de către Ocolul Silvic Livezile, si depoziția martorului B.Ca.. Prin urmare, controlul de fond s-ar fi putut realiza, în aceleași condiții, și în luna ianuarie, în ciuda unui eventual strat de zăpadă, cu atât mai mult cu cât, ulterior, s-a constatat de către experți că tăierea arborilor s-a făcut la 0,7-1 metru de sol, astfel că numărarea cioatelor nu ar fi fost imposibilă. Instanța de apel a mai reținut că suma achitată de către reclamanți reprezintă contravaloarea prestației pe care Direcția Silvică Bistrița trebuia să o realizeze în favoarea acestora, în cazul reclamanților, plata sumei pentru prestările de servicii de pază nefiind făcută din eroare, așa cum prevede arc.

1092 C. civ., ci în temei contractual. Reținând culpa contractuală a pârâtei, Curtea a apreciat că, raportat la dispozițiile art. 969 C. civ., aceasta trebuie să suporte prejudiciul cauzat reclamanților ca urmare a neexecutării obligațiilor asumate, și, dat fiind principiul disponibilității, s-a constatat că reclamanții și-au precizat pretențiile, raportat la prima lucrare efectuată în cauză de către expert Pctruța loan. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen, pârâta Regia Națională a Pădurilor Romsilva, Direcția Silvică Bistrița Năsăud, solicitând admiterea recursului, casarea în întregime a deciziei atacate, și, pe cale de consecință, rejudecând cauza în fond, respingerea acțiunii prin care s-a solicitat obligarea sa la plata de despăgubiri.

În recursul său, care poate fi încadrat în drept în prevederile pct. 8 si pct. 9 ale art. 304 C. proc. civ., recurenta- pârâtă Regia Națională a Pădurilor Romsilva, Direcția Silvică Bistrița Năsăud a invocat, în esență, următoarele motive: 1. În motivarea deciziei atacate, instanța a pornit de la regulile de interpretare a convențiilor, consacrate în Secțiunea a IlI-a a Codului Civil, art. 977-985, pe care, însă, în opinia recurentei-pârâte, le-a interpretat în mod total eronat, și nicidecum în concordanță cu acordul real de voință al părților. Susține recurenta-pârâtă că, această interpretare a clauzelor contractuale nu este în acord cu voința părților, deoarece atât aceasta, cât și intimații, cunoșteau dispozițiile art. 10 din O.G.

nr. 15/1988 privind aprobarea Regulamentului de pază, privitoare la faptul că orice suprafață cu vegetație forestieră se preia în pază urmare a efectuării unui control de fond și a predării-primirii respectivei suprafețe, acesta fiind motivul pentru care intimații au acceptat semnarea contractului cuprinzând clauza de la art. 10 din contract. În consecință, instanța de apel a tras niște concluzii din interpretarea eronată a pieselor dosarului, concluzii care au creat premisele apariției unei hotărâri lipsite de temei.

Mai arată recurenta-pârâtă că este cert că obligațiile părților sunt afectate de modalități, însă nici sub acest aspect nu împărtășește reținerile instanței privitoare la existența termenului „cert suspensiv”, în opinia recurentei putându-se vorbi, cel mult, despre un termen suspensiv, prin prisma clauzelor de la art. 10 din contract, însă este evident că acesta nu este unul cert, și, în speță, nu se regăsesc elemente care să permită determinarea momentului nașterii raportului obliga țional. Din sintagma „contractul (...) intră în vigoare la data încheierii procesului verbal de predare-primire” (art. 10 din contract), nu reiese o dată certă la care părțile să fi convenit și nu există nici elemente care să facă determinabilă data, rezultând că termenul suspensiv nu poate fi decât unul incert, adică este sigur că se va produce, însă data împlinirii sale nu a fost cunoscută la momentul nașterii raportului juridic.

În acest sens, susține recurenta-pârâtă, fiind în prezenta unui termen suspensiv incert, nu se află în situația sancțiunii civile a decăderii din acesta, în accepțiunea art. 1025 C. civ., și, la împlinirea termenului, atunci când condițiile meteorologice au permis, recurenta nu-și mai putea executa obligația urmare a dispariției arborilor. 2. Instanța de apel a constatat că suma achitată de intimați reprezintă contravaloarea prestației pe care recurenta-pârâtă trebuia să o realizeze în favoarea acestora și că nu a fost făcută din eroare, așa cum prevede art. 1092 C. civ. Or, arată recurenta, nu se poate reține că intimaților le-a fost impus să achite vreo sumă și, în plus, art. 3 din contract prevede plata contravalorii serviciilor de pază la data încheierii contractului, care, în speță, este 29 ianuarie 2002, respectiv, data înregistrării contractului.

În consecință, intimata a făcut o plată nedatorată la data de 21 ianuarie 2002, cum, de altfel, a întreprins mai multe acțiuni din dorința de a-și păzi vegetația forestieră pe care o avea în proprietate („minuta din 10 ianuarie 2002”, încheiată cu pădurarul B.Ca.), care, din punctul său de vedere, este un act ce nu îi este opozabil, iar eventualele obligații asumate prin respectivul document nu pot fi considerate a fi asumate decât în nume propriu de către respectivul pădurar. La data de 7 aprilie 2011, intimații- reclamanți M.M., B.A., T.M., B.F., B.R.I., B.L.N., B.C., B.I., B.Ma., B.M. și T.L. au depus întâmpinare la dosar, prin care au solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 126 din 06 octombrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, și menținerea acestei decizii ca fiind legală și temeinică; cu cheltuieli de judecată în recurs, onorar avocațial.

Analizând recursul pârâtei, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Prin primul motiv de recurs formulat, ce poate fi încadrat în drept în prevederile pct. 8 al art. 304 C. proc. civ., recurenta-pârâtă Regia Națională a Pădurilor Romsilva, Direcția Silvică Bistrița Năsăud susține că interpretarea dată clauzelor contractuale de către instanța de apel (respectiv, art. 2 și art. 10 din contract) nu este în acord cu voința părților, în opinia sa putându-se vorbi, cel mult, despre un termen suspensiv, dar acesta nu este unul cert, din sintagma înscrisă la art. 10 din contract nereieșind o dată certă la care părțile să fi convenit, și nu există nici elemente care să facă determinabilă data.

Acest motiv de recurs nu poate fi primit, fiind nefondat. Textul art. 304 pct. 8 C. proc. civ. reglementează situația în care judecătorii fondului procedează la interpretarea unui act juridic dedus judecății, interpretare prin care schimbă „natura” actului sau „înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia”, prin nesocotirea sau aplicarea greșită a regulilor de interpretare a clauzelor unei convenții, astfel cum sunt ele stipulate de art. 970 alin. (2), art. 978-979 și art. 980-984 C. civ. Se poate reține o schimbare a naturii actului juridic atunci când acesta este calificat de așa manieră încât este alterată în mod substanțial natura sa. În speță, deși recurenta- pârâtă invocă dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., criticile formulate nu se circumscriu acestui motiv de recurs, fiind nefondate. Astfel, instanța de apel a reținut că, prin clauza înscrisă la art. 2 din contractul de prestări servicii încheiat la data de 23 ianuarie 2002, părțile au stabilit, ca dată de intrare în vigoare a contractului, data de 29 ianuarie 2002, iar nu „data încheierii procesului verbal de predare-primire a suprafeței de pădure”, cum în mod eronat susține recurenta-pârâtă, însă, faptul că a considerat clauza menționată la art. 10 din contract ca neincluzând o condiție suspensivă, ci, cel mult, un eveniment viitor și sigur, nu înseamnă că instanța a interpretat eronat clauzele actului dedus judecății ori piesele dosarului.

În consecință, instanța de apel a interpretat în mod corect clauzele prevăzute în contract, având în vedere ansamblul raporturilor juridice contractuale, cât și voința reală a părților la încheierea contractului, în acord cu prevederile art. 969, 977 și 982 C. civ. Examinând clauza art. 2 din Contractul de prestări servicii încheiat la data de 23 ianuarie 2002 și înregistrat la recurenta-pârâtă Direcția Silvică Bistrița sub nr. 637 din 29 ianuarie 2002, prin care s-a stipulat: „Contractul se încheie pe o perioadă de 1 an, cu începere de la data de 29 ianuarie 2002, până la data de 29 ianuarie 2002, (...)”, rezultă, cu evidență, că, la încheierea contractului, părțile au avut în vedere o dată certă de „începere” a contractului, de intrare în vigoare a acestuia, dată convenită pe cale convențională, astfel cum, cu justețe, s-a apreciat prin decizia atacată.

Deopotrivă, potrivit dispozițiilor art. 977 si art. 982 C. civ., interpretarea contractelor se face după intenția comună a părților, iar clauzele acestora se interpretează unele prin altele. Clauzele, într-adevăr, trebuie interpretate uncie prin altele, insă. din această interpretare, nu se poate reține că, în speță, nu a fost făcută în acord cu voința părților exprimată prin actul încheiat, așa cum in mod eronat susține recurenta- pârâtă. În speță, clauzele contractului sunt clare, precise, neîndoielnice, de natură să înlăture necesitatea unei operații speciale de interpretare.

Se reține, astfel, că art. 2 din Contract este vădit neîndoielnic sub aspectul datei intrării sale în vigoare, 29 ianuarie 2002, iar nu data încheierii procesului- verbal de predare-primire a suprafeței de pădure, necunoscută și nesdpulată în contract, cum în mod eronat susține recurenta-pârâtă, instanța de apel făcând o interpretare legală a acestei clauze, fără a-i schimba natura sau înțelesul cât se poate de clar.

Este adevărat că, potrivit art. 977 C. civ., interpretarea contractelor se face după intenția comună a părților contractante, iar nu după sensul literal al termenilor, însă această intenție comună trebuie să rezulte din termenii contractului; or, așa cum în mod legal a reținut și instanța de apel, din cuprinsul contractului rezultă, cu evidență, intenția părților de a stabili o dată certă a intrării în vigoare a contractului, după cum rezultă și că durata contractului a fost stabilită în mod clar, pe o perioadă de 1 an, cu începere de la data de 29 ianuarie 2002, și nicidecum de la data încheierii procesului verbal de predare-primire, care, dacă ar fi luată în considerare, ar afecta durata de 1 an a contractului, durată care, de asemenea, a fost stipulată în termeni clari și preciși: „până la data de 29 ianuarie 2003”.

Prin modul de interpretare solicitat, recurenta- pârâtă tinde la modificarea clauzelor contractuale (clar exprimate și pe care și le-a asumat, semnându-le), în sensul schimbării datei intrării în vigoare și a duratei contractului, situație inadmisibilă în raport de dispozițiile art. 962 C. civ.

Așa fiind, din convenția părților, rezultă, fără putință de tăgadă, că data intrării în vigoare a contractului este data de 29 ianuarie 2002, si, ca urmare, din moment ce părțile au convenit astfel, în termeni preciși, stipulați în mod expres în actul juridic încheiat, iar convenția părților era în vigoare, în mod justificat instanța de apel a reținut că, „contractul de prestări servicii de pază în discuție a intrat în vigoare la termenul stabilit de comun acord prin art. 2, respectiv, la data de 29 ianuarie 2002”, întrucât contractul reprezintă legea părților, în temeiul dispozițiilor art. 969 C. civ., care consacră putere de lege convenției încheiate de părți, instanța de recurs înlăturând susținerile recurentei-pârâte în sensul că, în cauză, ar fi incidente clauzele art. 10 din Contract, deși acestea reglementează o altă situație.

Nefiind aplicabile, așadar, prevederile mai sus- arătate, incidente sunt, în realitate, prevederile art. 2 din Contract, în sensul că, pe de o parte, cele două categorii de prevederi reglementează, distinct, întinderea duratei contractului și data începerii acestuia, și, respectiv, o dispoziție finală, privitoare la întocmirea „procesului- verbal de predare- primire a suprafeței de pădure”, iar pe de altă parte, fiind vorba de o convenție încheiată între părți, conform art. 969 C. civ., aceasta constituie legea părților. Nefiind vorba, așadar, de vreo interpretare greșită a clauzelor actului juridic dedus judecății de către instanța de apel, Înalta Curte constată că primul motiv de recurs formulat de recurenta-pârâtă Regia Națională a Pădurilor Romsilva, Direcția Silvică Bistrița Năsăud este nefondat.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs formulat, întemeiat în drept pe prevederile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., recurenta-pârâtă Regia Națională a Pădurilor Romsilva, Direcția Silvică Bistrița Năsăud critică decizia instanței de apel sub aspectul reținut de instanța de apel, în sensul că plata efectuată cu chitanța nr. 6777566 din 21 ianuarie 2002, nu a fost făcută din eroare, așa cu prevede art. 1092 C. civ. Și acest motiv de recurs este nefondat. Pentru a deveni incident motivul de modificare prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., instanța de recurs trebuie să constate că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii, ceea ce înseamnă că instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței, dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, fie le-a aplicat greșit ori a aplicat o normă generală, nesocodnd existența normei speciale sau o normă care nu este incidență în speță, ceea ce, în cauză, nu se reține.

Astfel, Înalta Curte reține că plata efectuată de recurenta- pârâtă Regia Națională a Pădurilor Romsilva, Direcția Silvică Bistrița Năsăud, cu chitanța nr. 6777566 din 21 ianuarie 2002, în sumă de 857.789 lei, s-a realizat în sensul încheierii, de către recurentă, a Contractului de prestări servicii nr. 637 din data de 23 ianuarie 2002, care reprezintă titlu de creanță, la art. 4 alin. (1) lit. a) stipulându-se că „prețul stabilit se va plăti după cum urmează: 857.789 lui anticipat, la data încheierii prezentului contract, pentru semestrul I al anului curent”.

Așa fiind, cum, de altfel, în mod judicios și legal a constatat și instanța de apel, în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 1092 alin. (1) Cod civil, invocate de către recurenta- pârâtă, întrucât ceea ce s-a plătit a presupus o datorie existentă în temeiul clauzei contractuale mai sus-evocate, în realitate devenind incidente prevederile art. 1092 alin. (2) C. civ., suma fiind achitată de bună-voie de către recurentă, nefiind constrânsă de vreo împrejurare, sumă care reprezintă o plată datorată. Clauza stipulată la art. 3 din contract, invocată de către recurenta -pârâtă în susținerea acestui modv de recurs, nu poate fi avută în vedere, întrucât, prin aceasta, este prevăzut prețul din contract: „Pentru serviciul prestat, beneficiarul va plăti suma de 857.789 lei/semestru (...)”, art. 4 având incidență sub acest aspect, prin prevederea stipulată părțile reglementând modalitatea de plată a prețului.

Așa fiind, instanța de apel a aplicat corect clauzele contractuale stipulate de părți și a respectat întocmai prevederile legale evocate de recurentă, respectiv, art. 1092 C. civ., pronunțând o hotărâre legală. Nefiind vorba, așadar, de vreo interpretare greșită a clauzelor actului juridic dedus judecății de către instanța de apel, ori de vreo încălcare sau aplicare greșită a legii, Înalta Curte constată că recursul formulat de recurenta-pârâtă Regia Națională a Pădurilor Romsilva-Direcția Silvică Bistrița Năsăud este nefondat. Pentru cele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge recursul declarat de pârâtă, ca nefondat. În temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., va obliga recurenta- pârâtă sa plătească intimaților-reclamanți suma de 1.200 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge recursul declarat de pârâta Regia Națională a Pădurilor Romsilva, Direcția Silvică Bistrița Năsăud împotriva deciziei civile nr. 126 din 6 octombrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Obligă recurenta-pârâtă să plătească intimaților-reclamanți suma de 1.200 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu de avocat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 aprilie 2011.