ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3520/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3520/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față, reține

următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 442 din 5 martie 2009 pronunțată în Dosarul nr. 6929/121/2007,

Tribunalul Galați, secția civilă, astfel cum a fost completată prin sentința

civilă nr. 511 din 23 martie 2009, a admis acțiunea formulată de reclamanții C.G.

și C.R., în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului Galați, F.V., C.M.,

B.E., B.I. și C.Gh.

În

consecință, a dispus modificarea dispoziției din 15

aprilie 2005, în sensul că, la art. 2, ca beneficiari ai măsurilor reparatorii

vor fi menționați și reclamanții, pentru suma de 396.282 RON.

În

prealabil, a respins excepțiile tardivității și inadmisibilității

formulării acțiunii.

În motivarea sentinței, s-a arătat că excepțiile

nu pot fi primite, motivat de faptul că în conformitate cu prevederile dispozițiilor

art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, în măsura în care numai o parte dintre persoanele

îndreptățite a făcut cerere de restituire, acestora li se restituie integral imobilul

cuvenit. Primăria nu are nici un drept la cota nesolicitată prin notificare, reținerea

cotei de

1/4

fiind ilegală.

În

ceea ce privește fondul cauzei, s-a reținut că prin dispoziția

din 15 aprilie 2005 s-a dispus restituirea în echivalent a unor despăgubiri care

reprezintă

3/4

din valoarea imobilului,

1/4, respectiv cota reclamanților, rămânând în mod ilegal primăriei.

Terenul este liber, lipsit de construcții

și, în această situație, reclamanților li se cuvine

1/4

din imobilul situat în str. Ț., în suprafață totală de 942

m.p., conform actului de proprietate al imobilului, fiind aplicabile dispozițiile

art. 4 pct. 4 din Legea nr. 10/2001, cotă căreia îi corespunde suma de 396.282 RON,

în raport de valoarea terenului de 1041 m.p. stabilită prin expertiză.

Apelul declarat de către pârâtă împotriva

sentinței menționate a fost admis prin decizia nr. 296 din 28 octombrie 2009 pronunțată

de Curtea de Apel Galați, secția civilă, cu consecința schimbării sentinței și a

respingerii cererii ca inadmisibilă.

Pentru a pronunța această decizie, instanța

de apel a reținut că reclamanții nu au formulat notificare, astfel cum au recunoscut

ei înșiși, însă au pretins că a existat o înțelegere cu F.E.,

înțelegere

în baza căreia aceasta trebuia să formuleze notificarea și în numele lor.

Din analiza notificării formulate de F.E.,

instanța a apreciat că nu rezultă în niciun fel că aceasta ar fi acționat și în

numele celorlalți moștenitori sau că ar fi adus la cunoștință apelantei - pârâte

că a formulat notificarea atât în numele său, cât și al reclamanților.

Chiar presupunând că a existat un mandat,

acesta nu produce efecte juridice față de o terță persoană, în condițiile în care

terțului, în speță, pârâtei, nu i se aduce la cunoștință în niciun fel existența

mandatului.

Dacă a existat un astfel de mandat, pe

care F.E. nu și l-a îndeplinit corespunzător, mandatarul este singurul care poate

fi tras la răspundere pentru neexecutarea corespunzătoare a acestuia.

Însă, având în vedere că, la data formulării

notificării, F.E. nu îi menționează pe intimații - reclamanți, la data primirii

dispoziției din 15 aprilie 2005 nu formulează contestație deși se restituise doar

cota sa, instanța de apel a constatat că, în fapt, nu a existat niciun mandat, iar

lipsa mandatului echivalează cu lipsa notificării din partea intimaților.

Relatările martorilor audiați în cauză

cu privire la existența mandatului au fost răsturnate din analiza actelor de mai

sus, analiză în urma căreia reiese clar voința lui F.E. de a acționa doar în numele

său.

Dacă apelanta nu a respectat art. 4 din

Legea nr. 10/2001 și nu a dispus restituirea întregului imobil către F.E., singura

în măsură să critice acest aspect era notificatoarea și în termenul prevăzut de

Legea nr. 10/2001.

Întrucât

reclamanții nu au urmat procedura administrativă

prevăzută de Legea nr. 10/2001, a intervenit sancțiunea decăderii din dreptul de

a cere în justiție măsuri reparatorii, cererea de față fiind inadmisibilă, a conchis

Curtea de apel.

Împotriva deciziei menționate, au declarat

recurs reclamanții, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 7,

8 și 9 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele:

Deși instanța a reținut existența înțelegerii

dintre reclamanți și F.E., nu a motivat de ce a respins cererea de repunere în termen

acceptată de prima instanță.

De asemenea, nu poate fi reținut argumentul

instanței în sensul că, dacă mandatul a existat, doar mandatara F.E. poate fi trasă

la răspundere pentru neexecutarea corespunzătoare a acestuia, cât

timp

reclamanții au chemat în judecată Primăria, la care se află și în prezent cota de

1/4

din despăgubirile ce li se cuvin.

Este greșită motivarea soluției inadmisibilității

cererii prin inopozabilitatea față de Primărie a înțelegerii dintre F.E. și recurenți:

înțelegerea a fost invocată pentru a dovedi că recurenții au intenționat să formuleze

notificare, iar aceasta nu a fost făcută și în numele lor. Existența înțelegerii

între F.E. și recurenți duce la concluzia intenției de a face notificare din partea

recurenților, iar neefectuarea ei se datorează unor cauze ce nu li se pot imputa

acestora.

Față de această situație, în mod legal

instanța de fond a admis cererea de repunere în termen, considerând notificarea

ca fiind făcută în termenul legal și de către reclamanți.

Examinând decizia recurată prin prisma

criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu

este fondat, nefiind întrunit niciunul dintre cazurile de modificare explicit invocate,

iar din dezvoltarea motivelor de recurs nu rezultă posibilitatea încadrării acestora

în vreunul dintre celelalte cazuri expres și limitativ prevăzute de art. 304 C.

proc. civ.

În

ceea ce privește modul de argumentare a deciziei recurate,

se reține că, susținând lipsa considerentelor esențiale pentru soluția adoptată

sau existența unor motive contradictorii în cuprinsul acesteia, recurenții - reclamanți

pornesc de la premisa eronată că instanța de apel ar fi recunoscut existența unui

mandat dat de către reclamanți numitei F.E., pentru a formula și în numele lor notificare

în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilul din Galați, strada Ț.

Dimpotrivă, pe baza probelor administrate,

Curtea de apel a constatat că nu a existat un asemenea mandat, considerent care

nu numai că nu contrazice soluția de respingere a cererii de chemare în judecată,

ci o susține, în condițiile în care instanța a valorificat această apreciere pentru

a conchide în sensul că lipsa mandatului echivalează cu absența notificării reclamanților.

Ca atare, nu este întrunit cazul descris

de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., susținerile recurenților pe acest aspect neavând

suport.

Criticile recurenților nu sunt legate de

o eventuală interpretare greșită a titlului de proprietate pe care se întemeiază

pretențiile formulate în cauză, care reprezintă cauza cererii de chemare în judecată,

la care se referă sintagma „actul juridic dedus judecății" din art. 304

pct. 8 C. proc. civ., astfel încât este exclusă aplicabilitatea acestui motiv de

recurs.

Se constată, totodată, că sunt nefondate

criticile relative la modul de aplicare a legii de către instanța de apel.

Instanța de judecată a fost învestită în

cauză cu soluționarea contestației împotriva dispoziției din 15 aprilie 2005 emise

de Primarul Municipiului Galați, prin care s-au stabilit măsuri reparatorii în echivalent

în favoarea pârâților persoane fizice din cauză pentru cota de ¾ din imobilul

situat în Galați, str. Ț.

Reclamanții tind la completarea dispoziției,

în sensul de a li se recunoaște și lor dreptul la măsuri reparatorii pentru diferența

de

¼

din imobil, în condițiile

în care autorii reclamanților și ai pârâților au fost proprietari ai întregului

imobil; aceste pretenții au fost admise ca atare prin hotărârea primei instanțe,

recurenții solicitând menținerea acesteia și respingerea ca nefondat a apelului

Primăriei.

Instanța de apel a constatat că reclamanții

nu au formulat notificare pentru acest imobil, deoarece titularul notificării soluționate

prin dispoziția administrativă din 15 aprilie 2005, numita F.E., nu a acționat și

în numele reclamanților.

Această apreciere bazată pe analiza probatoriului

administrat în cauză nu poate fi reevaluată în prezenta fază procesuală, limitată

la cercetarea nelegalității deciziei de apel în raport de cazurile de recurs din

art. 304 C. proc. civ., printre care nu se regăsește vreun motiv de netemeinicie

a hotărârii, pentru a fi posibilă reaprecierea situației de fapt și a dovezilor

administrate.

În

condițiile în care reclamanții nu au inițiat, personal sau

prin mandatar, procedura Legii nr. 10/2001, așadar, nu au fost părți în procedura

finalizată prin emiterea dispoziției contestate în cauză, nu au la îndemână calea

contestației prevăzute de art. 26 alin. (3) din lege, pentru a solicita recunoașterea

calității de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii.

În

aplicarea art. 109 alin. (2) C. proc. civ., în cazul existenței

unei proceduri administrative, prealabile și obligatorii, precum cea prevăzută de

Legea nr. 10/2001, sesizarea instanței competente se poate face numai după îndeplinirea

acesteia, în condițiile stabilite de legea specială.

Pe acest temei, în mod corect, instanța

de apel a apreciat că cererea de chemare în judecată este inadmisibilă, în absența

parcurgerii procedurii administrative prealabile sesizării instanței de judecată.

Nu s-ar putea considera că cererea are

drept obiect constatarea de către un terț interesat a nulității absolute a dispoziției

administrative, în conformitate cu dreptul comun, deoarece finalitatea cererii nu

este aceea a infirmării dreptului recunoscut celorlalți moștenitori ai foștilor

proprietari

ai imobilului, ci completarea acesteia, ceea ce nu s-ar putea obține decât dacă

s-ar fi inițiat procedura administrativă și s-ar fi uzat de calea contestației.

Este de precizat că incidența prevederilor

art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, explicit invocate de către reclamanți drept

temei al cererii, vizând vocația notificatorilor la cotele - părți ale celorlalți

moștenitori ai fostului proprietar, care nu au formulat notificare, putea fi verificată

doar în cadrul contestației întemeiate pe art. 26 alin. (3) din lege, la solicitarea

părților din procedura administrativă.

Dată fiind soluția de respingere a cererii

ca inadmisibilă, nu se impune verificarea în cauză a cerințelor de aplicare a acestei

norme.

Trebuie menționat, de asemenea, că reclamanții

au făcut referire, pe parcursul judecății - inclusiv prin motivele de recurs - la

instituția repunerii în termen, fără a indica dacă se prevalează de aceasta în plan

procesual sau substanțial, însă se constată că, în orice condiții, această instituție

nu este incidență în speță.

Pe de o parte, excepția tardivității cererii,

de care este legată eventuala solicitare de repunere în termenul de formulare a

contestației, pentru motivele arătate de art. 103 C. proc. civ., s-ar impune a fi

discutată abia după soluționarea excepției inadmisibilității contestației, în ordinea

presupusă de art. 137 alin. (1) C. proc. civ.: trebuie stabilit mai întâi dacă partea

are deschisă calea procesuală prevăzută de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

pentru a verifica respectarea termenului legal de formulare a cererii.

Pe de altă parte, nu ar fi operantă o eventuală

repunere în termenul de formulare a notificării, pentru care ar fi aplicabil, prin

analogie, tot art. 103 C. proc. civ., chiar dacă este vorba despre o decădere de

drept substanțial, și nu procesual.

Reclamanții ar fi trebuit să facă dovada

că au fost împiedicați să introducă notificarea în termenul prevăzut de lege dintr-o

împrejurare mai presus de voința lor, în acest sens, reclamanții invocând existența

înțelegerii cu numita F.E. să formuleze notificarea și în numele lor.

Or, s-a arătat deja că instanța de apel

a stabilit, fără a se putea reaprecia acest aspect, că nu a existat un asemenea

mandat, ca atare, nici împrejurarea invocată în formularea cererii de repunere în

termen.

Chiar dacă ar fi existat o asemenea înțelegere,

care nu a fost respectată de către mandatar în sensul formulării notificării și

în numele reclamanților, nu ar putea reprezenta temeiul unei repuneri în termenul

de formulare a notificării.

Desemnarea unui mandatar implică o manifestare

de voință privind alegerea unei anumite persoane și încredințarea efectuării anumitor

acte juridice, ceea ce este incompatibil cu caracterul de forță majoră pe care se

bazează instituția în discuție, care presupune existența unei împrejurări mai presus

de voința părții.

Câtă vreme reclamanții puteau și trebuiau

să urmărească îndeplinirea mandatului în răstimpul de un an de la data intrării

în vigoare a Legii nr. 10/2001 - 14 februarie 2001, invocarea existenței convenției

pentru a susține imposibilitatea formulării notificării echivalează cu prevalarea

de propria culpă în neîndeplinirea cerinței formale prevăzute de art. 22 din lege,

ceea ce este inadmisibil potrivit principiului general de drept cu acest conținut.

Față de considerentele expuse, Înalta

Curte constată că instanța de apel a făcut și o corectă aplicare a legii, motiv

pentru care va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 312 alin. (1)

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de reclamanții C.R. și C.G. împotriva deciziei nr. 296/A din 28 octombrie 2009 a

Curții de Apel Galați, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

4 iunie 2010.