ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3520/2010

Asupra recursului de față, reține următoarele: Prin sentința civilă nr. 442 din 5 martie 2009 pronunțată în Dosarul nr. 6929/121/2007, Tribunalul Galați, secția civilă, astfel cum a fost completată prin sentința civilă nr. 511 din 23 martie 2009, a admis acțiunea formulată de reclamanții C.G. și C.R., în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului Galați, F.V., C.M., B.E., B.I. și C.Gh. În consecință, a dispus modificarea dispoziției din 15 aprilie 2005, în sensul că, la art. 2, ca beneficiari ai măsurilor reparatorii vor fi menționați și reclamanții, pentru suma de 396.282 RON. În prealabil, a respins excepțiile tardivității și inadmisibilității formulării acțiunii.

În motivarea sentinței, s-a arătat că excepțiile nu pot fi primite, motivat de faptul că în conformitate cu prevederile dispozițiilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, în măsura în care numai o parte dintre persoanele îndreptățite a făcut cerere de restituire, acestora li se restituie integral imobilul cuvenit. Primăria nu are nici un drept la cota nesolicitată prin notificare, reținerea cotei de 1/4 fiind ilegală. În ceea ce privește fondul cauzei, s-a reținut că prin dispoziția din 15 aprilie 2005 s-a dispus restituirea în echivalent a unor despăgubiri care reprezintă 3/4 din valoarea imobilului, 1/4, respectiv cota reclamanților, rămânând în mod ilegal primăriei.

Terenul este liber, lipsit de construcții și, în această situație, reclamanților li se cuvine 1/4 din imobilul situat în str. Ț., în suprafață totală de 942 m.p., conform actului de proprietate al imobilului, fiind aplicabile dispozițiile art. 4 pct. 4 din Legea nr. 10/2001, cotă căreia îi corespunde suma de 396.282 RON, în raport de valoarea terenului de 1041 m.p. stabilită prin expertiză. Apelul declarat de către pârâtă împotriva sentinței menționate a fost admis prin decizia nr. 296 din 28 octombrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția civilă, cu consecința schimbării sentinței și a respingerii cererii ca inadmisibilă. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că reclamanții nu au formulat notificare, astfel cum au recunoscut ei înșiși, însă au pretins că a existat o înțelegere cu F.E., înțelegere în baza căreia aceasta trebuia să formuleze notificarea și în numele lor.

Din analiza notificării formulate de F.E., instanța a apreciat că nu rezultă în niciun fel că aceasta ar fi acționat și în numele celorlalți moștenitori sau că ar fi adus la cunoștință apelantei - pârâte că a formulat notificarea atât în numele său, cât și al reclamanților. Chiar presupunând că a existat un mandat, acesta nu produce efecte juridice față de o terță persoană, în condițiile în care terțului, în speță, pârâtei, nu i se aduce la cunoștință în niciun fel existența mandatului. Dacă a existat un astfel de mandat, pe care F.E. nu și l-a îndeplinit corespunzător, mandatarul este singurul care poate fi tras la răspundere pentru neexecutarea corespunzătoare a acestuia. Însă, având în vedere că, la data formulării notificării, F.E.

nu îi menționează pe intimații - reclamanți, la data primirii dispoziției din 15 aprilie 2005 nu formulează contestație deși se restituise doar cota sa, instanța de apel a constatat că, în fapt, nu a existat niciun mandat, iar lipsa mandatului echivalează cu lipsa notificării din partea intimaților. Relatările martorilor audiați în cauză cu privire la existența mandatului au fost răsturnate din analiza actelor de mai sus, analiză în urma căreia reiese clar voința lui F.E. de a acționa doar în numele său. Dacă apelanta nu a respectat art. 4 din Legea nr. 10/2001 și nu a dispus restituirea întregului imobil către F.E., singura în măsură să critice acest aspect era notificatoarea și în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001.

Întrucât reclamanții nu au urmat procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, a intervenit sancțiunea decăderii din dreptul de a cere în justiție măsuri reparatorii, cererea de față fiind inadmisibilă, a conchis Curtea de apel. Împotriva deciziei menționate, au declarat recurs reclamanții, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele: Deși instanța a reținut existența înțelegerii dintre reclamanți și F.E., nu a motivat de ce a respins cererea de repunere în termen acceptată de prima instanță. De asemenea, nu poate fi reținut argumentul instanței în sensul că, dacă mandatul a existat, doar mandatara F.E. poate fi trasă la răspundere pentru neexecutarea corespunzătoare a acestuia, cât timp reclamanții au chemat în judecată Primăria, la care se află și în prezent cota de 1/4 din despăgubirile ce li se cuvin.

Este greșită motivarea soluției inadmisibilității cererii prin inopozabilitatea față de Primărie a înțelegerii dintre F.E. și recurenți: înțelegerea a fost invocată pentru a dovedi că recurenții au intenționat să formuleze notificare, iar aceasta nu a fost făcută și în numele lor. Existența înțelegerii între F.E. și recurenți duce la concluzia intenției de a face notificare din partea recurenților, iar neefectuarea ei se datorează unor cauze ce nu li se pot imputa acestora. Față de această situație, în mod legal instanța de fond a admis cererea de repunere în termen, considerând notificarea ca fiind făcută în termenul legal și de către reclamanți.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, nefiind întrunit niciunul dintre cazurile de modificare explicit invocate, iar din dezvoltarea motivelor de recurs nu rezultă posibilitatea încadrării acestora în vreunul dintre celelalte cazuri expres și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

În ceea ce privește modul de argumentare a deciziei recurate, se reține că, susținând lipsa considerentelor esențiale pentru soluția adoptată sau existența unor motive contradictorii în cuprinsul acesteia, recurenții - reclamanți pornesc de la premisa eronată că instanța de apel ar fi recunoscut existența unui mandat dat de către reclamanți numitei F.E., pentru a formula și în numele lor notificare în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilul din Galați, strada Ț. Dimpotrivă, pe baza probelor administrate, Curtea de apel a constatat că nu a existat un asemenea mandat, considerent care nu numai că nu contrazice soluția de respingere a cererii de chemare în judecată, ci o susține, în condițiile în care instanța a valorificat această apreciere pentru a conchide în sensul că lipsa mandatului echivalează cu absența notificării reclamanților.

Ca atare, nu este întrunit cazul descris de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., susținerile recurenților pe acest aspect neavând suport. Criticile recurenților nu sunt legate de o eventuală interpretare greșită a titlului de proprietate pe care se întemeiază pretențiile formulate în cauză, care reprezintă cauza cererii de chemare în judecată, la care se referă sintagma „actul juridic dedus judecății" din art. 304 pct. 8 C. proc. civ., astfel încât este exclusă aplicabilitatea acestui motiv de recurs. Se constată, totodată, că sunt nefondate criticile relative la modul de aplicare a legii de către instanța de apel.

Instanța de judecată a fost învestită în cauză cu soluționarea contestației împotriva dispoziției din 15 aprilie 2005 emise de Primarul Municipiului Galați, prin care s-au stabilit măsuri reparatorii în echivalent în favoarea pârâților persoane fizice din cauză pentru cota de ¾ din imobilul situat în Galați, str. Ț. Reclamanții tind la completarea dispoziției, în sensul de a li se recunoaște și lor dreptul la măsuri reparatorii pentru diferența de ¼ din imobil, în condițiile în care autorii reclamanților și ai pârâților au fost proprietari ai întregului imobil; aceste pretenții au fost admise ca atare prin hotărârea primei instanțe, recurenții solicitând menținerea acesteia și respingerea ca nefondat a apelului Primăriei.

Instanța de apel a constatat că reclamanții nu au formulat notificare pentru acest imobil, deoarece titularul notificării soluționate prin dispoziția administrativă din 15 aprilie 2005, numita F.E., nu a acționat și în numele reclamanților. Această apreciere bazată pe analiza probatoriului administrat în cauză nu poate fi reevaluată în prezenta fază procesuală, limitată la cercetarea nelegalității deciziei de apel în raport de cazurile de recurs din art. 304 C. proc. civ., printre care nu se regăsește vreun motiv de netemeinicie a hotărârii, pentru a fi posibilă reaprecierea situației de fapt și a dovezilor administrate.

În condițiile în care reclamanții nu au inițiat, personal sau prin mandatar, procedura Legii nr. 10/2001, așadar, nu au fost părți în procedura finalizată prin emiterea dispoziției contestate în cauză, nu au la îndemână calea contestației prevăzute de art. 26 alin. (3) din lege, pentru a solicita recunoașterea calității de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii. În aplicarea art. 109 alin. (2) C. proc. civ., în cazul existenței unei proceduri administrative, prealabile și obligatorii, precum cea prevăzută de Legea nr. 10/2001, sesizarea instanței competente se poate face numai după îndeplinirea acesteia, în condițiile stabilite de legea specială. Pe acest temei, în mod corect, instanța de apel a apreciat că cererea de chemare în judecată este inadmisibilă, în absența parcurgerii procedurii administrative prealabile sesizării instanței de judecată.

Nu s-ar putea considera că cererea are drept obiect constatarea de către un terț interesat a nulității absolute a dispoziției administrative, în conformitate cu dreptul comun, deoarece finalitatea cererii nu este aceea a infirmării dreptului recunoscut celorlalți moștenitori ai foștilor proprietari ai imobilului, ci completarea acesteia, ceea ce nu s-ar putea obține decât dacă s-ar fi inițiat procedura administrativă și s-ar fi uzat de calea contestației. Este de precizat că incidența prevederilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, explicit invocate de către reclamanți drept temei al cererii, vizând vocația notificatorilor la cotele - părți ale celorlalți moștenitori ai fostului proprietar, care nu au formulat notificare, putea fi verificată doar în cadrul contestației întemeiate pe art. 26 alin. (3) din lege, la solicitarea părților din procedura administrativă.

Dată fiind soluția de respingere a cererii ca inadmisibilă, nu se impune verificarea în cauză a cerințelor de aplicare a acestei norme. Trebuie menționat, de asemenea, că reclamanții au făcut referire, pe parcursul judecății - inclusiv prin motivele de recurs - la instituția repunerii în termen, fără a indica dacă se prevalează de aceasta în plan procesual sau substanțial, însă se constată că, în orice condiții, această instituție nu este incidență în speță. Pe de o parte, excepția tardivității cererii, de care este legată eventuala solicitare de repunere în termenul de formulare a contestației, pentru motivele arătate de art. 103 C. proc. civ., s-ar impune a fi discutată abia după soluționarea excepției inadmisibilității contestației, în ordinea presupusă de art. 137 alin. (1) C. proc.

civ.: trebuie stabilit mai întâi dacă partea are deschisă calea procesuală prevăzută de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, pentru a verifica respectarea termenului legal de formulare a cererii. Pe de altă parte, nu ar fi operantă o eventuală repunere în termenul de formulare a notificării, pentru care ar fi aplicabil, prin analogie, tot art. 103 C. proc. civ., chiar dacă este vorba despre o decădere de drept substanțial, și nu procesual. Reclamanții ar fi trebuit să facă dovada că au fost împiedicați să introducă notificarea în termenul prevăzut de lege dintr-o împrejurare mai presus de voința lor, în acest sens, reclamanții invocând existența înțelegerii cu numita F.E. să formuleze notificarea și în numele lor.

Or, s-a arătat deja că instanța de apel a stabilit, fără a se putea reaprecia acest aspect, că nu a existat un asemenea mandat, ca atare, nici împrejurarea invocată în formularea cererii de repunere în termen. Chiar dacă ar fi existat o asemenea înțelegere, care nu a fost respectată de către mandatar în sensul formulării notificării și în numele reclamanților, nu ar putea reprezenta temeiul unei repuneri în termenul de formulare a notificării. Desemnarea unui mandatar implică o manifestare de voință privind alegerea unei anumite persoane și încredințarea efectuării anumitor acte juridice, ceea ce este incompatibil cu caracterul de forță majoră pe care se bazează instituția în discuție, care presupune existența unei împrejurări mai presus de voința părții.

Câtă vreme reclamanții puteau și trebuiau să urmărească îndeplinirea mandatului în răstimpul de un an de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 - 14 februarie 2001, invocarea existenței convenției pentru a susține imposibilitatea formulării notificării echivalează cu prevalarea de propria culpă în neîndeplinirea cerinței formale prevăzute de art. 22 din lege, ceea ce este inadmisibil potrivit principiului general de drept cu acest conținut. Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut și o corectă aplicare a legii, motiv pentru care va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții C.R. și C.G. împotriva deciziei nr. 296/A din 28 octombrie 2009 a Curții de Apel Galați, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 iunie 2010.