ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 682/2015

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 17 mai 2007, precizată ulterior, reclamanta S.S. a chemat în judecată Statul Român prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA și Ministerul Transporturilor și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună: anularea hotărârii nr. 2 din 02 februarie 2007 de stabilire a despăgubirilor emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 București, Consiliul Local al sectorului 1 București, stabilirea despăgubirii care i se cuvine ca urmare a exproprierii suprafeței de 1024,17 mp.

teren situat în București, str. J., sectorul 1, obligarea pârâților la efectuarea formalităților necesare pentru suplimentarea sumei globale a despăgubirilor în vederea efectuării plății către reclamantă și alocarea la bugetul Ministerului Transporturilor a sumelor necesare efectuării acestor plăți, conform art. 4 alin. (3) și art. 11 din Legea nr. 198/2004 și obligarea pârâților la plata către reclamantă a sumei ce reprezintă despăgubirea pentru exproprie. La data de 26 iunie 2007, pârâtul Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România - SA a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea primului capăt de cerere în principal ca inadmisibil și în subsidiar ca neîntemeiat; respingerea capetelor doi și patru ca neîntemeiate și respingerea capătului trei de cerere în principal ca inadmisibil și în subsidiar ca neîntemeiat.

De asemenea, a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România - SA și Ministerului Transporturilor. La termenul de judecată din data de 28 iunie 2007, a depus întâmpinare și pârâtul Ministerul Transporturilor, care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive. La termenul de judecată din data de 25 octombrie 2007, reclamanta, prin avocat, a precizat că a chemat în judecată pârâții Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului și Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri din România SA, în nume propriu, pe capătul trei al cererii de chemare în judecată. La termenul de judecată din data de 22 noiembrie 2007, pârâtul Ministerul Transporturilor a invocat excepția lipsei de interes cu privire la capătul trei de cerere.

Prin încheierea din data de 29 noiembrie 2007, tribunalul a respins excepția inadmisibilității primului capăt al cererii de chemare în judecată și excepția lipsei de interes cu privire la capătul trei de cerere, ca neîntemeiate. La termenul de judecată din data de 10 decembrie 2009, reclamanta, prin avocat, a precizat că cel de-al treilea capăt al cererii de chemare în judecată este inclus în primul. La același termen de judecată, tribunalul a luat act că atât reclamanta, prin avocat, cât și pârâtul Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România - SA, prin avocat, au susținut scoaterea din citativ a pârâtului Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului, acesta neavând calitate procesuală pasivă.

Prin sentința civilă nr. 1478 din 17 decembrie 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamantă, a anulat hotărârea nr. 2 din 2 februarie 2007 în ceea ce privește stabilirea cuantumului despăgubirilor, a stabilit pentru reclamantă despăgubiri în cuantum de 6384,105 RON plus echivalentul în RON a sumei de 497.714 euro, calculat la cursul Băncii Naționale a României, din ziua plății, pentru imobilul expropriat, situat în București, str. J., sectorul 1, reprezentând teren în suprafață de 1.024,17 mp și masa lemnoasă aflată pe acesta. Au fost respinse excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Transporturilor ca neîntemeiate.

A fost respins, ca neîntemeiat, al treilea capăt al cererii de chemare în judecată și au fost obligați pârâții la plata sumei de 2200 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantă. Prima instanță a reținut că terenul în litigiu este proprietatea reclamantei S.S., conform titlului de proprietate din 30 septembrie 2002 emis de Comisia Județeană pentru stabilirea drepturilor de proprietate asupra terenurilor a Municipiului București. Acesta constituie obiectul exproprierii, conform Legii nr. 198/2004, pentru realizarea lucrării de utilitate publică de interes național „fluidizarea traficului pe DN 1 și centura rutieră în zona de nord a municipiului București”, procedura de expropriere fiind declanșată prin H.G.

nr. 383/2006, modificată prin H.G. nr. 1680/2006. Prin hotărârea nr. 2 din 02 februarie 2007 de stabilire a despăgubirii, emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 București, s-a aprobat acordarea despăgubirii pentru imobilul situat în București, sectorul 1, categoria de folosință pădure intravilan, în suprafață de 1.024,17 m.p., identificat prin număr cadastral XX, iar despăgubirea a fost stabilită în cuantum de 28.432,51 RON. S-a menționat în hotărâre că această despăgubire reprezintă contravaloarea terenului și contravaloarea pierderii de creștere, precum și a tot ce se încorporează și unește cu acesta, excepție făcând construcțiile, astfel cum sunt definite de lege și că masa lemnoasă trece în proprietatea expropriatorului.

Reclamanta a contestat, prin cererea dedusă judecății, cuantumul acestor despăgubiri, motiv pentru care tribunalul, conform dispozițiilor prevăzute de art. 25 și urm. din Legea nr. 33/1994, a constituit două comisii de experți în vederea stabilirii despăgubirilor, în cauză efectuându-se o expertiză tehnică topografică și o expertiză silvică. Tribunalul a apreciat că este justificată calitatea procesuală pasivă a pârâților Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri din România și Ministerul Transporturilor în cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, deoarece acești doi pârâți figurează pe lista persoanelor care au emis hotărârea de stabilire a despăgubirilor pentru reclamantă.

Referitor la cel de-al treilea capăt al cererii de chemare în judecată, tribunalul a constatat că cererea reclamantei este fără temei, atât timp cât nu există o dispoziție legală care să prevadă obligarea pârâtei la efectuarea formalităților necesare pentru suplimentarea sumei globale a despăgubirilor și la alocarea în bugetul ministerului a sumelor necesare. Suma globală a despăgubirilor, conform art. 4 alin. (3) din Legea nr. 198/2004, se asigură prin hotărâre a guvernului, la cererea expropriatorului. Împotriva acestei sentințe, au declarat apel pârâtul Ministerul Transporturilor și Infracțiunii și pârâtul Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România - SA.

Prin decizia civilă nr. 803A din 16 noiembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelurile, a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu Ministerul Transporturilor ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă și a stabilit cuantumul despăgubirilor la suma de 809.704 RON, echivalentul a 185.826 euro, conform raportului de expertiză întocmit de expert D.D., menținând restul sentinței apelate. Instanța de apel a reținut că, potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 198/2004, în vigoare la momentul introducerii acțiunii, expropriatorul este Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România de sub autoritatea Ministerului Transporturilor.

Această dispoziție legală, abrogată la momentul pronunțării deciziei, a fost reformulată în art. 2 alin. (3) din Legea nr. 255/2010, expropriatorul fiind Statul Român, reprezentat de Ministerul Transporturilor, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România. Ca atare apelanții susțin corect că Statul Român, reprezentat de Ministerul Transporturilor, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România are calitate procesuală pasivă în prezentul litigiu, Ministerul Transporturilor neavând calitatea de pârât în cauză. Instanța de apel a constatat că nu sunt întemeiate excepțiile netimbrării și inadmisibilității primului capăt de cerere, întrucât din modul de formulare a acțiunii rezultă că ceea ce se contestă este cuantumul despăgubirilor stabilite prin hotărârea nr. 2 din 02 februarie 2007, sub acest aspect fiind incidente dispozițiile art. 21-27 din Legea nr. 33/1994.

Deși reclamanții au solicitat anularea hotărârii nr. 2 din 02 februarie 2007, practic din cuprinsul cererii introductive rezultă că se dorește stabilirea cuantumului despăgubirii corespunzătoare valorii reale a terenului expropriat, acțiune scutită de taxa de timbru. Pe fondul apelului declarat de apelantul-pârât Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România, curtea de apel a constatat că, în raport de probele administrate în apel, nu sunt întemeiate criticile formulate, neexistând o metodologie specială pentru evaluarea terenurilor forestiere expropriate, fiind aplicabile tot dispozițiile Legii nr. 33/1994. În raport de expertiza efectuată în fața instanței de apel, instanța a reținut că toți cei trei experți au apreciat că despăgubirea pentru terenul supus exproprierii în speță se compune din contravaloarea terenului la care se adaugă contravaloarea masei lemnoase.

Instanța de apel a apreciat că nu este justificat motivul de apel referitor la greșita evaluare a terenului în raport de destinația reținută, zonă rezidențială, întrucât situarea terenului și folosirea terenurilor învecinate pentru construcția de imobile justifică valoarea la care au ajuns experții, indiferent că terenul are categoria de folosință pădure. Însă, a constatat că, deși minoritar, este convingător punctul de vedere al expertului D.D., care la stabilirea valorii a avut în vedere că nu se poate construi decât pe o suprafață de 5% din întreg terenul (aceasta putând fi scoasă din circuitul forestier, potrivit legii), având însă în vedere nu numai suprafața de teren expropriată de 1.024 m.p., ci faptul că reclamanta deținea în proprietate o suprafață de 4.108,97 m.p.

Instanța de apel a constatat că nu poate fi primită critica cu privire la valoarea terenurilor ce a fost stabilită prin raportare la ofertele de vânzare, și nu la prețurile efective de tranzacționare, întrucât experții au arătat în concret că nu au avut la dispoziție contracte de vânzare-cumpărare pentru terenuri similare în zonă, depunând dovezi că au efectuat demersuri în acest sens. Or, în absența ofertelor de vânzare și a încheierii contractelor de vânzare-cumpărare pentru terenuri similare în zonă, experții nu aveau cum să utilizeze criteriul prevăzut de art. 26, fiind necesar să evalueze terenul în raport de alte elemente decât cel privind prețul cu care se vând asemenea imobile, la data raportului.

Cu privire la contravaloarea masei lemnoase, instanța de apel a reținut, de asemenea, punctul de vedere al expertului D.D., care în mod corect a apreciat că nu poate fi folosită metoda capitalizării masei lemnoase, întrucât aceasta ar presupune că pădurea să fie în proprietatea persoanei expropriate o perioadă îndelungată de timp (circa 30 de ani) pentru a o folosi, dar ar însemna să fie realizate și investiții, ceea ce nu este cazul în speță. Împotriva acestei decizii, au declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România și reclamanta S.S. Prin decizia nr. 6929 din 13 noiembrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut, referitor la excepția netimbrării primului capăt de cerere, că din modul de formulare a acțiunii rezultă că reclamanta a contestat cuantumul despăgubirilor stabilite prin hotărârea nr. 2 din 02 februarie 2007 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, astfel că sunt incidente dispozițiile art. 21-27 din Legea nr. 33/1994. Deși reclamanta a solicitat anularea hotărârii menționate, a urmărit, practic, stabilirea unui cuantum majorat al despăgubirii, corespunzător valorii reale a terenului expropriat, acțiune scutită de taxa de timbru. Pentru aceleași considerente, s-a considerat că este neîntemeiată și excepția inadmisibilității primului capăt de cerere privind nulitatea hotărârii de stabilire a despăgubirilor.

Înalta Curte a reținut că este nefondată și excepția lipsei calității procedurale pasive a Companiei Naționale de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România - SA. Conform art. 2 alin. (1) din Legea nr. 198/2004, în vigoare la momentul introducerii acțiunii, expropriatorul este Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, de sub autoritatea Ministerului Transporturilor. Această dispoziție legală, abrogată la data pronunțării deciziei, a fost reformulată prin art. 2 alin. (3) din Legea nr. 255/2010, expropriatorul fiind Statul Român, reprezentat de Ministerul Transporturilor, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România Prin urmare, pârâta recurentă are calitate procesuală pasivă în prezentul litigiu, aceasta având calitatea de emitent a hotărârii contestate sub aspectul cuantumului despăgubirilor.

Înalta Curte a constatat că sunt întemeiate criticile recurentei-pârâte vizând interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 și ale art. 41 și urm. C. silvic. Prin hotărârea recurată, instanța de apel a omologat raportul de expertiză judiciară întocmit de expertul D.D., cu încălcarea art. 26 din Legea nr. 33/1994, care a selectat oferte de vânzare, identificate la mica publicitate, pentru terenuri situate în zona rezidențială a Municipiului București, sectorul 1, deși terenul expropriat este inclus în circuitul forestier, având categoria de folosință pădure. Or, toate comparabilele selectate privesc terenuri construibile, cu acces la utilități.

Interpretarea instanței de apel în sensul că, în absența ofertelor de vânzare și a încheierii contractelor de vânzare-cumpărare pentru terenuri similare în zonă, experții nu puteau utiliza criteriul prevăzut de art. 26, contravine dispozițiilor imperative menționate, potrivit cărora stabilirea despăgubirilor se face în funcție de prețul de vânzare, așa cum este reflectat de contracte de vânzare-cumpărare autentice. Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut, pe de altă parte, că opinia expertului D.D., împărtășită de instanța de apel, nu a ținut cont nici de categoria de folosință a imobilului expropriat, pădure intravilan, încălcând și dispoziția din art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 referitoare la calculul despăgubirii în raport de prețul unor imobile de același fel cu cel expropriat.

În acest context, s-a apreciat că nu se poate omologa nici opinia majoritară a experților B.A.M. și Z.T., conform solicitării recurentei-reclamante S.S., care au adăugat la valoarea terenului expropriat, taxa pentru scoaterea definitivă a terenului din fondul forestier și contravaloarea masei lemnoase, având în vedere o altă categorie de folosință decât cea reală. Aceștia au ignorat astfel și dispozițiile art. 41 și 44 C. silvic, pornind de la premisa nedovedită conform căreia masa lemnoasă de pe urma defrișării terenului expropriat ar fi fost valorificată de pârâta Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA. Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus ca, la rejudecarea cauzei, instanța de apel să aibă în vedere și contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 26 mai 2010 la B.N.P.

D.M.G. și P.D., depus de pârâta recurentă în condițiile art. 305 C. proc. civ., din care rezultă un preț de piață la nivelul anului 2010, anul efectuării expertizei judiciare în apel, de 0,46 euro/m.p., spre deosebire de valoarea de 27,76 RON/m.p., cât a stabilit expropriatorul. Pentru o soluționare unitară a cauzei, a fost admis și recursul reclamantei S.S., vizând, de asemenea, modul de stabilire a despăgubirilor pentru terenul expropriat, conform art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

Rejudecând cauza, prin decizia civilă nr. 430A din 15 octombrie 2014, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelurile declarate de apelanții-pârâți Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA și Ministerul Transporturilor, și Infrastructurii, a cărui calitate procesuală s-a transmis către Departamentul pentru Proiecte de Infrastructură și Investiții Străine împotriva sentinței civile nr. 1478 din 17 decembrie 2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă. A schimbat în tot sentința civilă apelată, în sensul că: A respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului, a cărui calitate procesuală s-a transmis către Departamentul pentru Proiecte de Infrastructură, pentru lipsa legitimării procesuale pasive.

A respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România - SA, ca nefondată. A înlăturat obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată în fond către reclamantă și a obligat intimata-reclamantă să plătească apelantului-pârât Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România - SA, suma de 5.100 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel. A luat act că apelanta-reclamantă nu a solicitat cheltuieli de judecată în apel. La termenul din data de 14 martie 2013, constatând că, în temeiul art. 17 din O.G.

nr. 96/2012, a operat trecerea Companiei Naționale de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România - de sub autoritatea Ministerului Transporturilor sub autoritatea Departamentului pentru Proiecte de Infrastructură și Investiții Străine, instanța de apel a dispus introducerea în cauză în calitate de apelant-pârât a acestui departament, în locul Ministerului Transporturilor. Referitor la apelul declarat de apelantul-pârât Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, a cărui calitate procesuală s-a transmis către Departamentul pentru Proiecte de Infrastructură și Investiții Străine, instanța de apel a reținut că soluția din primul ciclu procesual de admitere a acestuia a intrat în puterea lucrului judecat, pentru că, astfel cum a reținut și instanța de recurs în finalul considerentelor, recursul formulat de recurenta-reclamantă cuprinde critici numai cu privire la modul de stabilire a despăgubirilor pentru terenul expropriat.

Prin decizia civilă nr. 803A din 16 noiembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a reținut că, potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 198/2004, în vigoare la momentul introducerii acțiunii, expropriatorul este Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România, de sub autoritatea Ministerului Transporturilor. Această dispoziție legală, abrogată la momentul pronunțării deciziei, a fost reformulată în art. 2 alin. (3) din Legea nr. 255/2010, expropriatorul fiind Statul Român, reprezentat de Ministerul Transporturilor, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România - SA. Prin urmare, are calitate procesuală pasivă în prezentul litigiu Statul Român, reprezentat de Ministerul Transporturilor, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România – SA, Ministerul Transporturilor neavând calitatea de pârât în cauză.

Hotărârea de stabilire a despăgubirilor care formează obiectul primului capăt de cerere nu a fost emisă de Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului, ci de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 - așa cum rezultă din prevederile art. 5 alin. (4) din Norma metodologică de aplicare a Legii nr. 198/2004, menționarea apelantului-pârât în discuție în antetul hotărârii explicându-se prin raportul de subordonare administrativă care exista între acesta și Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România - SA, în temeiul art. 2 alin. (1) din Legea nr. 198/2004, în forma în vigoare la data emiterii hotărârii. În ceea ce privește apelul formulat de apelantul-pârât Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România - SA, instanța de apel a constatat că excepțiile netimbrării și inadmisibilității primului capăt de cerere au fost dezlegate cu putere obligatorie, conform art. 315 alin. (1) C. proc.

civ., de către instanța de recurs, în sensul reținerii caracterului lor neîntemeiat. În legătură cu aplicarea art. 26 din Legea nr. 33/1994, prin decizia instanței de recurs s-a statuat cu putere obligatorie conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ. pe de o parte, că stabilirea despăgubirilor se face în funcție de prețul de vânzare, așa cum este reflectat de contracte de vânzare-cumpărare autentice, iar pe de altă parte, că trebuie să se țină seama de categoria de folosință a imobilului expropriat, pădure intravilan. Autoritatea de lucru judecat a acestei hotărâri judecătorești irevocabile împiedică repunerea în discuție a aspectului privind categoria de folosință a terenului, chiar în cadrul aceluiași proces și chiar prin invocarea unor mijloace de apărare noi, pentru că partea interesată a avut posibilitatea să le susțină în cursul ciclului procesual anterior, până cel târziu la data pronunțării hotărârii judecătorești din recurs.

Astfel, valoarea terenului trebuie stabilită pornind de la situația lui concretă la momentul exproprierii (pădure intravilan) și pe baza contractelor de vânzare-cumpărare a unor terenuri cu aceeași categorie de folosință, potențialii cumpărători ai unor asemenea terenuri luând în considerare atât dreptul de a edifica construcții pe acestea (în virtutea situării lor în intravilan), cât și limitele unui asemenea drept [în virtutea caracterului său forestier, de maximum 5% din suprafața proprietății, conform art. 37 alin. (2) C. silvic adoptat prin Legea nr. 46/2008]. Deci, prețul stabilit pe piața acestor terenuri reflectă prin sine însuși atât avantajele, cât și dezavantajele categoriei lor de folosință.

Astfel este atinsă și finalitatea urmărită de art. 26 din Legea nr. 33/1994, aceea de a da persoanei al cărei teren este expropriat posibilitatea dobândirii cu despăgubirea obținută în urma exproprierii a unui teren cu caracteristici asemănătoare, care îl va putea înlocui în patrimoniul său pe cel preluat de expropriator, de vreme ce și prețul acestuia urmează aceleași reguli.

În plus, includerea terenului în litigiu în categoria pădure reiese din dispozițiile art. 2 alin. (1) C. silvic, iar includerea pădurilor în fondul forestier național [cu consecința aplicării art. 37 alin. (2) C. silvic], din art. 1 alin. (1). Faptul că potrivit art. 7 alin. (4) C. silvic „Este interzisă includerea pădurilor în intravilan”, nu constituie un argument logico-juridic în favoarea tezei că terenul în litigiu nu poate constitui pădure/fond forestier național, de vreme ce acest aspect derivă în mod necesar din textele citate anterior, ci ridică eventual problema aplicării sancțiunilor corespunzătoare. Curtea de apel a făcut referire la art. 46 alin. (2) din Legea nr. 350/2001 și la art. 1 din Regulamentul General de Urbanism, care constituie Anexa nr. 1 la H.G.

nr. 525/1996, și a reținut că nici Planul Urbanistic General al Municipiului București nu poate recunoaște dreptul de a se construi într-o anumită zonă, ci poate numai stabili obligații suplimentare pentru cei care construiesc în baza unor drepturi recunoscute prin alte acte normative. Cu alte cuvinte, acesta stabilește reguli de amenajare a teritoriului și nu schimbă regimul juridic al unui teren care decurge din aplicarea unui alt normativ, cum este C. silvic. Admițând prin absurd că ar permite construirea pe terenuri forestiere, Regulamentul nu ar putea fi aplicat pentru că, în ierarhia actelor normative, este inferior C. silvic - lege organică, conform art. 73 alin. (2) lit. m) din Constituție.

De asemenea, din Planul Urbanistic Zonal aprobat prin H.C.G.M.B. nr. 186 din 28 septembrie 2011 nu rezultă că terenul situat în București, str. J. nr. 2, sectorul 1, ar avea categoria de folosință forestier intravilan, ci că se află în zona activităților productive-sere, aprobându-se construirea de locuințe. Prin raportare strict la un contract de vânzare-cumpărare având ca obiect un teren având categoria de folosință forestier intravilan (autentificat din 26 ianuarie 2010 de notar public M.T.), valoarea terenului în litigiu ar fi 1.703,19 euro (1,663 euro/m.p.), echivalentul a 7.494 RON, iar valoarea despăgubirilor ar fi (însumând și pierderea de creștere a masei lemnoase, de 2.037 RON), de 9.531 RON, conform variantei I a raportului de expertiză, cea de-a doua completare.

Curtea de apel a apreciat că, întrucât acest contract a fost încheiat, așa cum rezultă din conținutul său, între rude, este mai adecvat a se avea în vedere și alte comparabile, respectiv prețurile din contracte de vânzare-cumpărare având ca obiect terenuri extravilane forestiere (între care și contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 26 mai 2010 de notar public D.M.G., la care a făcut referire Înalta Curte de casație și Justiție), cărora experții le-au adus corecții corespunzătoare, pentru terenul neconstruibil în suprafață de 972,96 m.p., respectiv prețurile din contracte de vânzare-cumpărare având ca obiect terenuri intravilane construibile, cărora experții le-au adus corecții corespunzătoare, pentru terenul construibil în suprafață de 51,21 m.p.

În această situație, valoarea terenului în litigiu ar fi 3.256,5 euro (0,9 euro pentru terenul neconstruibil și 46,1 euro/m.p. pentru terenul construibil), echivalentul a 14.371 RON, iar valoarea despăgubirilor ar fi (însumând și pierderea de creștere a masei lemnoase, de 2.037 RON), de 16.408 RON, conform variantei a II-a a raportului de expertiză, prima completare. În ceea ce privește contravaloarea masei lemnoase, s-a reținut că instanța de recurs a statuat că aceasta nu poate fi avută în vedere, în condițiile în care nu s-a dovedit că ar fost valorificată de pârâta Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România - SA. Pe de altă parte, așa cum s-a arătat în expertiza efectuată în ciclul procesual anterior în apel, conform prevederilor standardelor (IVS – GN10) materialul lemnos este parte a proprietății imobiliare pe timp ce crește și devine bun mobil când este defrișat de pe teren masa lemnoasă.

Cu alte cuvinte, contravaloarea masei lemnoase este inclusă în prețul vânzării imobilelor cu destinație forestieră, neexistând negocieri distincte pentru aceasta și nepunându-se problema defrișării sale de către vânzător la momentul anterior predării, având în vedere dispozițiile art. 37 C. silvic. În aceste condiții, curtea de apel a făcut aplicarea art. 27 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

Totodată, ținând seama de prevederile art. 4 alin. (8) din Legea nr. 198/2009, curtea de apel a reținut, prin analogie, că și expertizele de evaluare care se realizează în cadrul litigiilor prin care persoanele ale căror imobile au fost expropriate contestă cuantumul despăgubirilor stabilite de expropriator (conform art. 10 din același act normativ), se întocmesc de experți judiciari, dar agreați de Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, în același sens fiind și punctul de vedere exprimat de Ministerul Mediului și Pădurilor prin adresa din 15 iunie 2010. Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs, reclamanta S.S. Prin motivele de recurs, reclamanta formulează următoarele critici pe care le întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc.

civ.: Raportul de expertiză este lovit de nulitate absolută pentru nerespectarea dispozițiilor legate de citarea părților la momentul efectuării expertizei, prevăzute de art. 208 alin. (1) C. proc. civ. În preambulul raportului de expertiza, s-a arătat că s-a solicitat prezentarea părților în ziua de 11 martie 2014, la amplasamentul din str. J. nr. 2C, sector 1, București. Or, în data de 11 martie 2014 a fost chiar termen de judecată stabilit în cauză, apărătorul reclamantei învederându-i expertului numit lipsa relațiilor de la Oficiul de Cadastru și stabilind ca întâlnirea va avea loc ulterior, după depunerea tuturor relațiilor solicitate și după clarificarea de instanța a criteriilor ce urmează a fi avute în vedere de către comisia de experți.

De asemenea, la același termen de judecată, apărătorul pârâtei a învederat faptul că, în mod greșit, nu fusese convocat expertul indicat de aceasta, ci un cu totul alt expert. Astfel, instanța a considerat că urmează a mai trimite o noua adresă expertului P.M. în care acestuia să îi fie comunicate corect numele experților indicate de celelalte părți, în vederea reconvocării părților. În aceste condiții, deși convocarea inițială efectuată de expert pentru data de 11 martie 2014 era viciată, nu a mai existat o nouă convocare, în cuprinsul raportului, expertul menționând faptul că ar fi convocat părțile pentru data de 11 martie 2014. Atât din punct de vedere procedural, cât și al necesității efectuării unui raport care să aibă în vedere toate măsurile dispuse de instanță, trebuia făcută o nouă convocare a părților la domiciliile procesuale indicate, în caz contrar dispozițiile prevăzute de art. 208 alin. (1) C. proc.

civ. rămânând fără conținut. Dispozițiile deciziei de casare nr. 6929 din 13 noiembrie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, nu au fost respectate de instanța de rejudecare, fiind interpretate în mod eronat. Astfel, decizia de casare nu stabilește regimul juridic al terenului, ci doar dispune ca expertiza să fie făcută cu respectarea dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 și a legislației relevante, având în vedere categoria de folosință a terenului, respectiv art. 41 C. silvic. De asemenea, instanța de casare admite faptul că, în prezent, regimul juridic ai terenului este de pădure intravilan, însă art. 41 la care se referă decizia de casare are în vedere tocmai contravaloarea cheltuielilor de scoatere unui astfel de teren din fondul forestier.

Faptul că instanța de casare nu statuează că regimul juridic al terenului este de pădure intravilan, fără posibilitatea dezvoltării urbanistice, rezultă și din considerentele deciziei de casare în care se reține că, „pentru o soluție unitară a cauzei, urmează a se admite și recursul reclamantei S.S., vizând, de asemenea, modul de stabilire a despăgubirilor pentru terenul expropriat, conform art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994”. Or, dacă instanța de casare stabilise deja regimul juridic al terenului - pădure fără posibilitatea de dezvoltare - nu ar mai fi admis și recursul reclamantei, prin care aceasta a susținut faptul că terenul trebuie evaluat ca teren construibil. În aceste condiții, este evident ca instanța de casare nu a stabilit regimul juridic al terenului ca forestier neconstruibil cu autoritate de lucru judecat, așa cum în mod eronat reține instanța de apel.

Prin urmare, instanța de rejudecare a încălcat dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., concluzionând în mod nelegal că regimul juridic al terenului ar fi fost decis de instanța de casare, astfel că orice aspect care putea conduce la aprecierea corectă a acestui regim juridic (inclusiv Planul Urbanistic General al Municipiului București) a fost ignorat. În raportul de expertiză, comisia de experți a procedat greșit în evaluarea terenului expropriat, deoarece nu a avut în vedere chiar regimul urbanistic al terenului, menționat ca atare în Planul Urbanistic General al Municipiului București, acela de categorie M3 – „Subzona mixtă cu clădiri având regim de construire continuu sau discontinuu și înălțimi maxime de P+4 niveluri”.

Pe de altă parte, terenul expropriat nu face parte din fondul forestier, iar această concluzie se poate desprinde și după analiza art. 1 alin. (1) și (7) alin. (4) C. silvic. Așadar, în cauză, terenul nu are regimul prevăzut de art. 37 alin. (2) lit. b) C. silvic, ci regimul urbanistic prevăzut în Planul Urbanistic General al Municipiului București depus la dosar, pe care instanța de apel l-a ignorant. Așa cum rezultă din decizia de casare, instanța de recurs nu a limitat efectuarea expertizei exclusiv la analizarea contractului de vânzare cumpărare autentificat din 26 mai 2010, ci doar l-a enumerat ca înscris ce urmează a fi avut în vedere la efectuarea expertizei în faza rejudecării apelului.

Inițial, în raportul de expertiză s-a arătat că un contract între rude încheiat pentru o suprafața de 20.000 mp nu poate reprezenta un criteriu obiectiv la stabilirea despăgubirilor într-o procedură de expropriere a unui teren de aproximativ 20 de ori mai redus ca dimensiune și că suma din acesta nu poate constitui în mod singular un preț real de tranzacționare în accepțiunea art. 26 din Legea nr. 33/1994. Ulterior, fără nici o justificare pentru această revenire, s-a calculat o sumă raportată exclusiv la acest înscris. În ceea ce privește celalalt contract (contractul la care a făcut trimitere instanța de casare), este evident ca acesta nu poate constitui un criteriu de stabilirea unui preț de tranzacționare, cu atât mai mult cu cât vizează o suprafață diferită de teren și dintr-o altă perioadă - 2010, în care valorile de pe piața imobiliară atinseseră cel mai scăzut nivel.

Evaluarea corectă trebuia făcută conform Standardelor Internaționale de Evaluare, iar experții ar fi trebuit să precizeze faptul că terenul expropriat nu poate avea o destinație de pădure pentru o perioadă medie sau lungă și ar fi trebuit să stabilească o valoare a terenului construibil din care să opereze corecții constând în scăderea costurilor de elaborare și implementare a unui Plan Urbanistic Zonal. Chiar dacă s-ar admite că ar fi incidente dispozițiile art. 37 C. silvic, aplicarea procentului de 5% prevăzut în C. silvic trebuie făcută la întreaga suprafață de teren deținută de reclamantă în proprietate - aproximativ 3.991 mp. Ar rezulta ca fiind construibilă chiar suprafața maximă prevăzută în C. silvic - de 200 mp -, iar nu 51,21 mp, suprafață stabilită prin raportare exclusivă la suprafața de teren expropriată, așa cum reține în mod eronat instanța de apel.

Se mai arată că motivarea instanței de apel în sensul că în cauză ar fi existat o dezlegare dată de instanța de casare, pe lângă faptul că este greșită, încălcă dreptul la un proces echitabil, recunoscut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente: Recurenta critică decizia instanței de apel pentru nerespectarea dispozițiilor prevăzute de art. 208 alin. (1) C. proc. civ. În acest sens, susține că, deși convocarea inițială efectuată de expert pentru data de 11 martie 2014 era viciată, nu a mai existat o nouă convocare, ceea ce, în opinia reclamantei atrage nulitatea raportului de expertiză.

Înalta Curte apreciază ca fiind nefondată această critică. Astfel, potrivit art. 208 C. proc. civ.: „Dacă pentru expertiză este nevoie de o lucrare la fața locului, ea nu poate fi făcută decât după citarea părților prin carte poștală recomandată, cu dovada de primire, arătând zilele și orele când începe și continuă lucrarea (…)”. În raportul de expertiză întocmit la data de 29 aprilie 2014, se menționează că „s-a solicitat prezența părților în ziua de 11 martie 2014, la amplasamentul din str. J. nr. 2C, sector 1, București”, făcându-se dovada convocării părților pentru acea dată. Este adevărat că, la data de 11 martie 2014, era fixat termen de judecată în acest dosar și că, la acel termen de judecată, instanța a dispus revenirea cu adresă către experții P.M., D.M.

și V.M., autorizarea acestora pentru obținerea unor relații de la Oficiu de Cadastru și Publicitate Imobiliară sector 1 și rectificarea unor încheieri anterioare în sensul menționării expertului D.M., în locul expertului P.E. De asemenea, la termenul de judecată din data de 15 aprilie 2014, instanța de apel a stabilit efectuarea raportului de expertiză în două modalități de evaluare a terenului în litigiu. În cauză, nu a mai existat o nouă convocare a părților de către experți, și s-a efectuat o completare a raportului de expertiză. Înalta Curte apreciază că o nouă convocare a părților nu era necesară, astfel încât lipsa acesteia nu poate atrage nulitatea raportului de expertiză în temeiul art. 208 C. proc.

civ. Așa cum reiese din cuprinsul art. 208 C. proc. civ., părțile sunt citate la efectuarea expertizei atunci când pentru întocmirea raportului este nevoie de o cercetare la fața locului. Or, așa cum rezultă din conținutul raportului de expertiză și din completarea acestuia, pentru realizarea obiectivelor expertizei, experții au identificat imobilul pe baza planurilor de situație și cadastrale existente la dosarul cauzei, a extrasului de carte funciară și a Titlului de proprietate din 30 septembrie 2003, au evaluat pierderea de creștere a masei lemnoase pe baza „Metodologiei de stabilire a echivalentului valoric a terenurilor și de calcul a obligațiilor bănești pentru scoaterea definitivă sau ocuparea temporară a terenurilor din fondul forestier național”, iar în evaluarea terenului au avut în vedere date de tranzacționare.

Prin urmare, realizarea obiectivelor la care au răspuns experții s-a efectuat pe baza consultării unor înscrisuri, astfel încât pentru întocmirea raportului de expertiză și a completării la acest raport nu era nevoie de o cercetare la fața locului și, pe cale de consecință, nici de citarea părților la efectuarea expertizei. În consecință, citarea părților de către experți pentru o dată la care era fixat termen de judecată și lipsa unei alte convocări nu atrage nulitatea raportului de expertiză și a completării la raport, cât timp, pentru considerentele anterior expuse, o astfel de convocare nu se impunea deoarece întocmirea raportului de expertiză în cauză nu impunea o cercetare la fața locului.

Or, așa cum rezultă din cuprinsul art. 208 C. proc. civ., numai în ipoteza în care este nevoie de o cercetare la fața locului pentru întocmirea raportului de expertiză, părțile trebuie citate prin carte poștală recomandată, cu dovada de primire. Recurenta susține că instanța de apel a nesocotit prevederile art. 315 C. proc. civ., deoarece decizia de casare nu stabilește regimul juridic al terenului. Nici această critică nu este întemeiată. În mod expres în considerentele deciziei de casare, Înalta Curte reține că, în cauză, categoria de folosință a terenului este aceea de „pădure intravilan”.

Instanța de recurs face această precizare atunci când arată că, în mod greșit, „a fost omologat raportul de expertiză întocmit de expert D.D., cu încălcarea art. 26 din Legea nr. 33/1994, care a selectat oferte de vânzare pentru terenuri situate în zona rezidențială a Municipiului București, sector 1, deși terenul expropriat este inclus în circuitul forestier, având categoria de folosință pădure terenuri” și că „opinia expertului nu a ținut cont nici de categoria de folosință a imobilului expropriat, pădure intravilan”. Dezlegarea dată de instanța de recurs asupra regimului juridic al terenului nu poate fi contestată de împrejurarea că, în cuprinsul deciziei de casare, se face referire la prevederile art. 41 C. silvic.

Trimiterea la aceste dispoziții legale nu este făcută în legătură cu stabilirea regimului juridic al terenului, ci pentru a răspunde criticilor legate de contravaloarea masei lemnoase. Tot astfel, admiterea recursului reclamantei S.S. de către Înalta Curte în finalizarea primului ciclu procesual nu vine în contradicție cu dezlegarea pe care acea decizie o cuprinde în ceea ce privește stabilirea regimului juridic al terenului. Recursul declarat de reclamantă a vizat mai multe aspecte, inclusiv cele legate de aplicarea prevederilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, și care, astfel cum a decis instanța de recurs, urmau a fi reapreciate de instanța de rejudecare. De aceea, soluția de admitere a recursului declarat de această parte nu vine în contradicție cu dezlegarea dată de instanța de recurs asupra regimului juridic al terenului în litigiu și care nu coincide cu poziția exprimată de reclamantă în ceea ce privește categoria de folosință a imobilului.

Prin urmare, în mod corect, cu respectarea prevederilor art. 315 C. proc. civ., instanța de apel a reținut că decizia de casare cuprinde o dezlegare sub aspectul categoriei de folosință a terenului expropriat ca fiind aceea de pădure intravilan și care este obligatorie pentru instanța de rejudecare. Pe cale de consecință, față de dispozițiile art. 315 C. proc. civ., nu pot fi primite susținerile formulate prin motivele de recurs în sensul că, în raport de art. 1 alin. (1) și (7) alin. (4) C. silvic, terenul expropriat nu face parte din fondul forestier. Nu sunt întemeiate nici criticile prin care se susține că regimul juridic al terenului ar stabilit prin Planul Urbanistic General al Municipiului București, fiind diferit de cel avut în vedere de instanța de apel.

În mod corect, prin interpretarea art. 46 alin. (2) din Legea nr. 350/2001 și a H.G. nr. 525/1996, instanța de apel a concluzionat că planul urbanistic general nu poate stabili regimul juridic al terenului, ci poate numai determina reguli de amenajare teritorială și obligații în sarcina celor care construiesc în baza unor drepturi și pe terenuri al căror regim juridic este recunoscut prin alte acte normative. Recurenta critică decizia instanței de casare și pentru greșita interpretare a art. 315 C. proc. civ. raportat la art. 26 din Legea nr. 33/1994.

În acest sens, reclamanta arată că instanța de recurs nu a limitat efectuarea expertizei la analizarea contractului de vânzare cumpărare autentificat din 26 mai 2010, că inițial, în raportul de expertiză s-a arătat că un contract între rude nu poate reprezenta un criteriu obiectiv la stabilirea despăgubirilor, însă, ulterior, fără nici o justificare, s-a calculat o sumă raportată exclusiv la acest înscris și că actul de vânzare-cumpărare la care a făcut trimitere instanța de casare nu poate constitui un criteriu de stabilirea unui preț de tranzacționare, deoarece vizează o suprafață diferită de teren și dintr-o altă perioadă - 2010, în care valorile de pe piața imobiliară atinseseră cel mai scăzut nivel.

Nici aceste critici nu sunt întemeiate. Așa cum rezultă din cuprinsul deciziei de casare, instanța de apel nu a avut în vedere un singur contract de vânzare-cumpărare și a justificat soluția la care s-a oprit în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor prin raportare la mai multe comparabile, pe care le-a enumerat, ținând seama și de corecțiile aduse acestora de către experți. De acea, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994 au fost respectate în sensul îndrumărilor date prin decizia de casare, criticile recurentei reprezentând, de fapt, obiecțiuni la raportul de expertiză efectuat în cauză.

Tot obiecțiuni la acest raport reprezintă și criticile prin care recurenta susține că evaluarea corectă trebuia făcută conform Standardelor Internaționale de Evaluare, iar experții ar fi trebuit să precizeze faptul că terenul expropriat nu poate avea o destinație de pădure pentru o perioadă medie sau lungă și ar fi trebuit să stabilească o valoare a terenului construibil din care să opereze corecții constând în scăderea costurilor de elaborare și implementare a unui Plan Urbanistic Zonal, iar dacă s-ar admite că ar fi incidente dispozițiile art. 37 C. silvic, aplicarea procentului de 5% prevăzut în C. silvic trebuie făcută la întreaga suprafață de teren deținută de reclamantă în proprietate - aproximativ 3.991 mp, rezultând astfel ca fiind construibilă chiar suprafața maximă prevăzută în C. silvic - de 200 mp.

Or, exced analizei ce poate fi efectuată pe calea controlului judiciar de legalitate declanșat prin intermediul recursului susținerile care se constituie în obiecțiuni la raportul de expertiză efectuat în cauză. Aceste afirmații nu pot fi circumscrise nici unuia dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. și, de aceea, nu învestesc în mod legal instanța de recurs cu analizarea lor. Totodată, recurenta afirmă că motivarea instanței de apel în sensul că în cauză ar fi existat o dezlegare dată de instanța de casare ar încălca dreptul la un proces echitabil, recunoscut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Această afirmație, în lipsa oricărei identificări a categoriei de garanții ce intră în domeniul de aplicare a art. 6 din Convenția Europeană și care ar fi fost nesocotită în cauză, a oricărei precizări legate de modalitatea în care ar fi fost încălcat dreptul la un proces echitabil, nu poate reprezenta o critică în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și, de aceea, nu va fi analizată de instanța de recurs. Prin urmare, pentru considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.S. împotriva deciziei civile nr. 430 A din 15 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 martie 2015.