ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 682/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 682/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Deliberând asupra cauzei civile de față,

constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la

data de 17 mai 2007, precizată ulterior, reclamanta S.S. a chemat în judecată

Statul Român prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din

România SA și Ministerul Transporturilor și a solicitat instanței ca, prin

hotărârea pe care o va pronunța, să dispună: anularea hotărârii nr. 2 din 02

februarie 2007 de stabilire a despăgubirilor emisă de Comisia pentru aplicarea

Legii nr. 198/2004 București, Consiliul Local al sectorului 1 București,

stabilirea despăgubirii care i se cuvine ca urmare a exproprierii suprafeței de

1024,17 mp. teren situat în București, str. J., sectorul 1, obligarea pârâților

la efectuarea formalităților necesare pentru suplimentarea sumei globale a

despăgubirilor în vederea efectuării plății către reclamantă și alocarea la

bugetul Ministerului Transporturilor a sumelor necesare efectuării acestor

plăți, conform art. 4 alin. (3) și art. 11 din Legea nr. 198/2004 și

obligarea pârâților la plata către reclamantă a sumei ce reprezintă

despăgubirea pentru exproprie.

La data de 26 iunie 2007, pârâtul Statul Român,

prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România - SA a depus

întâmpinare, prin care a solicitat respingerea primului capăt de cerere în principal

ca inadmisibil și în subsidiar ca neîntemeiat; respingerea capetelor doi și patru

ca neîntemeiate și respingerea capătului trei de cerere în principal ca inadmisibil

și în subsidiar ca neîntemeiat. De asemenea, a invocat excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâților Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale

din România - SA și Ministerului Transporturilor.

La termenul de judecată din data de 28 iunie 2007,

a depus întâmpinare și pârâtul Ministerul Transporturilor, care a invocat excepția

lipsei calității sale procesuale pasive.

La termenul de judecată din data de 25

octombrie 2007, reclamanta, prin avocat, a precizat că a chemat în judecată pârâții

Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului și Compania Națională de

Autostrăzi și Drumuri din România SA, în nume propriu, pe capătul trei al cererii

de chemare în judecată.

La termenul de judecată din data de 22

noiembrie 2007, pârâtul Ministerul Transporturilor a invocat excepția lipsei de

interes cu privire la capătul trei de cerere.

Prin încheierea din data de 29 noiembrie 2007,

tribunalul a respins excepția inadmisibilității primului capăt al cererii de chemare

în judecată și excepția lipsei de interes cu privire la capătul trei de cerere,

ca neîntemeiate.

La termenul de judecată din data de 10

decembrie 2009, reclamanta, prin avocat, a precizat că cel de-al treilea capăt al

cererii de chemare în judecată este inclus în primul.

La același termen de judecată, tribunalul a luat

act că atât reclamanta, prin avocat, cât și pârâtul Statul Român, prin Compania

Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România - SA, prin avocat, au susținut

scoaterea din citativ a pârâtului Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și

Turismului, acesta neavând calitate procesuală pasivă.

Prin sentința civilă nr. 1478 din 17

decembrie 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis în parte cererea

formulată de reclamantă, a anulat hotărârea nr. 2 din 2 februarie 2007 în ceea ce

privește stabilirea cuantumului despăgubirilor, a stabilit pentru reclamantă despăgubiri

în cuantum de 6384,105 RON plus echivalentul în RON a sumei de 497.714 euro, calculat

la cursul Băncii Naționale a României, din ziua plății, pentru imobilul expropriat,

situat în București, str. J., sectorul 1, reprezentând teren în suprafață de 1.024,17

mp și masa lemnoasă aflată pe acesta.

Au fost respinse excepția lipsei calității procesuale

pasive a pârâtei Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România

și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Transporturilor

ca neîntemeiate.

A fost respins, ca neîntemeiat, al treilea capăt

al cererii de chemare în judecată și au fost obligați pârâții la plata

sumei de 2200 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantă.

Prima instanță a reținut că terenul în litigiu

este proprietatea reclamantei S.S., conform titlului de proprietate din 30

septembrie 2002 emis de Comisia Județeană pentru stabilirea drepturilor de proprietate

asupra terenurilor a Municipiului București. Acesta constituie obiectul exproprierii,

conform Legii nr. 198/2004, pentru realizarea lucrării de utilitate publică de interes

național „fluidizarea traficului pe DN 1 și centura rutieră în zona de nord a municipiului

București”, procedura de expropriere fiind declanșată prin H.G. nr. 383/2006, modificată

prin H.G. nr. 1680/2006.

Prin hotărârea nr. 2 din 02 februarie 2007 de

stabilire a despăgubirii, emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 București,

s-a aprobat acordarea despăgubirii pentru imobilul situat în București, sectorul

1, categoria de folosință pădure intravilan, în suprafață de 1.024,17 m.p., identificat

prin număr cadastral XX, iar despăgubirea a fost stabilită în cuantum de 28.432,51

RON. S-a menționat în hotărâre că această despăgubire reprezintă contravaloarea

terenului și contravaloarea pierderii de creștere, precum și a tot ce se încorporează

și unește cu acesta, excepție făcând construcțiile, astfel cum sunt definite de

lege și că masa lemnoasă trece în proprietatea expropriatorului.

Reclamanta a contestat, prin cererea dedusă judecății,

cuantumul acestor despăgubiri, motiv pentru care tribunalul, conform dispozițiilor

prevăzute de art. 25 și urm. din Legea nr. 33/1994, a constituit două comisii de

experți în vederea stabilirii despăgubirilor, în cauză efectuându-se o expertiză

tehnică topografică și o expertiză silvică.

Tribunalul a apreciat că este justificată calitatea

procesuală pasivă a pârâților Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri din România

și Ministerul Transporturilor în cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă,

deoarece acești doi pârâți figurează pe lista persoanelor care au emis hotărârea

de stabilire a despăgubirilor pentru reclamantă.

Referitor la cel de-al treilea capăt al cererii

de chemare în judecată, tribunalul a constatat că cererea reclamantei este fără

temei, atât timp cât nu există o dispoziție legală care să prevadă obligarea pârâtei

la efectuarea formalităților necesare pentru suplimentarea sumei globale a despăgubirilor

și la alocarea în bugetul ministerului a sumelor necesare. Suma globală a despăgubirilor,

conform art. 4 alin. (3) din Legea nr. 198/2004, se asigură prin hotărâre a guvernului,

la cererea expropriatorului.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel pârâtul

Ministerul Transporturilor și Infracțiunii și pârâtul Statul Român, prin Compania

Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România - SA.

Prin decizia civilă nr. 803A din 16 noiembrie

2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, a admis apelurile, a schimbat în parte sentința apelată în sensul

că a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu Ministerul Transporturilor

ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă și a

stabilit cuantumul despăgubirilor la suma de 809.704 RON, echivalentul a 185.826

euro, conform raportului de expertiză întocmit de expert D.D., menținând restul

sentinței apelate.

Instanța de apel a reținut că, potrivit art. 2

alin. (1) din Legea nr. 198/2004, în vigoare la momentul introducerii acțiunii,

expropriatorul este Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri

Naționale din România de sub autoritatea Ministerului Transporturilor. Această dispoziție

legală, abrogată la momentul pronunțării deciziei, a fost reformulată în art. 2

alin. (3) din Legea nr. 255/2010, expropriatorul fiind Statul Român, reprezentat

de Ministerul Transporturilor, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri

Naționale din România.

Ca atare apelanții susțin corect că Statul

Român, reprezentat de Ministerul Transporturilor, prin Compania Națională de Autostrăzi

și Drumuri Naționale din România are calitate procesuală pasivă în prezentul litigiu,

Ministerul Transporturilor neavând calitatea de pârât în cauză.

Instanța de apel a constatat că nu sunt întemeiate

excepțiile netimbrării și inadmisibilității primului capăt de cerere, întrucât din

modul de formulare a acțiunii rezultă că ceea ce se contestă este cuantumul despăgubirilor

stabilite prin hotărârea nr. 2 din 02 februarie 2007, sub acest aspect fiind incidente

dispozițiile art. 21-27 din Legea nr. 33/1994. Deși reclamanții au solicitat anularea

hotărârii nr. 2 din 02 februarie 2007, practic din cuprinsul cererii introductive

rezultă că se dorește stabilirea cuantumului despăgubirii corespunzătoare valorii

reale a terenului expropriat, acțiune scutită de taxa de timbru.

Pe fondul apelului declarat de apelantul-pârât

Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România,

curtea de apel a constatat că, în raport de probele administrate în apel, nu sunt

întemeiate criticile formulate, neexistând o metodologie specială pentru evaluarea

terenurilor forestiere expropriate, fiind aplicabile tot dispozițiile Legii nr.

33/1994.

În raport de expertiza efectuată în fața instanței

de apel, instanța a reținut că toți cei trei experți au apreciat că despăgubirea

pentru terenul supus exproprierii în speță se compune din contravaloarea terenului

la care se adaugă contravaloarea masei lemnoase.

Instanța de apel a apreciat că nu este justificat

motivul de apel referitor la greșita evaluare a terenului în raport de destinația

reținută, zonă rezidențială, întrucât situarea terenului și folosirea terenurilor

învecinate pentru construcția de imobile justifică valoarea la care au ajuns experții,

indiferent că terenul are categoria de folosință pădure.

Însă, a constatat că, deși minoritar, este convingător

punctul de vedere al expertului D.D., care la stabilirea valorii a avut în vedere

că nu se poate construi decât pe o suprafață de 5% din întreg terenul (aceasta putând

fi scoasă din circuitul forestier, potrivit legii), având însă în vedere nu numai

suprafața de teren expropriată de 1.024 m.p., ci faptul că reclamanta deținea în

proprietate o suprafață de 4.108,97 m.p.

Instanța de apel a constatat că nu poate

fi primită critica cu privire la valoarea terenurilor ce a fost stabilită prin raportare

la ofertele de vânzare, și nu la prețurile efective de tranzacționare, întrucât

experții au arătat în concret că nu au avut la dispoziție contracte de vânzare-cumpărare

pentru terenuri similare în zonă, depunând dovezi că au efectuat demersuri în acest

sens. Or, în absența ofertelor de vânzare și a încheierii contractelor de vânzare-cumpărare

pentru terenuri similare în zonă, experții nu aveau cum să utilizeze criteriul prevăzut

de art. 26, fiind necesar să evalueze terenul în raport de alte elemente decât cel

privind prețul cu care se vând asemenea imobile, la data raportului.

Cu privire la contravaloarea masei lemnoase, instanța

de apel a reținut, de asemenea, punctul de vedere al expertului D.D., care în mod

corect a apreciat că nu poate fi folosită metoda capitalizării masei lemnoase, întrucât

aceasta ar presupune că pădurea să fie în proprietatea persoanei expropriate o perioadă

îndelungată de timp (circa 30 de ani) pentru a o folosi, dar ar însemna să fie realizate

și investiții, ceea ce nu este cazul în speță.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs

pârâtul Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale

din România și reclamanta S.S.

Prin decizia nr. 6929 din 13 noiembrie 2012, Înalta

Curte de Casație și Justiție a admis recursurile, a casat decizia

atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut,

referitor la excepția netimbrării primului capăt de cerere, că din modul de formulare

a acțiunii rezultă că reclamanta a contestat cuantumul despăgubirilor stabilite

prin hotărârea nr. 2 din 02 februarie 2007 a Comisiei pentru aplicarea Legii

nr. 198/2004, astfel că sunt incidente dispozițiile art. 21-27 din Legea nr. 33/1994.

Deși reclamanta a solicitat anularea hotărârii

menționate, a urmărit, practic, stabilirea unui cuantum majorat al despăgubirii,

corespunzător valorii reale a terenului expropriat, acțiune scutită de taxa de timbru.

Pentru aceleași considerente, s-a considerat că

este neîntemeiată și excepția inadmisibilității primului capăt de cerere privind

nulitatea hotărârii de stabilire a despăgubirilor.

Înalta Curte a reținut că este nefondată

și excepția lipsei calității procedurale pasive a Companiei Naționale de Autostrăzi

și Drumuri Naționale din România - SA.

Conform art. 2 alin. (1) din Legea nr. 198/2004,

în vigoare la momentul introducerii acțiunii, expropriatorul este Statul Român,

prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, de sub

autoritatea Ministerului Transporturilor. Această dispoziție legală, abrogată la

data pronunțării deciziei, a fost reformulată prin art. 2 alin. (3) din Legea

nr. 255/2010, expropriatorul fiind Statul Român, reprezentat de Ministerul Transporturilor,

prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România

Prin urmare, pârâta recurentă are calitate procesuală

pasivă în prezentul litigiu, aceasta având calitatea de emitent a hotărârii contestate

sub aspectul cuantumului despăgubirilor.

Înalta Curte a constatat că sunt întemeiate criticile

recurentei-pârâte vizând interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor

art. 26 din Legea nr. 33/1994 și ale art. 41 și urm. C. silvic.

Prin hotărârea recurată, instanța de apel a omologat

raportul de expertiză judiciară întocmit de expertul D.D., cu încălcarea art. 26

din Legea nr. 33/1994, care a selectat oferte de vânzare, identificate la mica publicitate,

pentru terenuri situate în zona rezidențială a Municipiului București, sectorul

1, deși terenul expropriat este inclus în circuitul forestier, având categoria de

folosință pădure.

Or, toate comparabilele selectate privesc terenuri

construibile, cu acces la utilități.

Interpretarea instanței de apel în sensul că,

în absența ofertelor de vânzare și a încheierii contractelor de vânzare-cumpărare

pentru terenuri similare în zonă, experții nu puteau utiliza criteriul prevăzut

de art. 26, contravine dispozițiilor imperative menționate, potrivit cărora stabilirea

despăgubirilor se face în funcție de prețul de vânzare, așa cum este reflectat de

contracte de vânzare-cumpărare autentice.

Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut,

pe de altă parte, că opinia expertului D.D., împărtășită de instanța de apel, nu

a ținut cont nici de categoria de folosință a imobilului expropriat, pădure intravilan,

încălcând și dispoziția din art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 referitoare

la calculul despăgubirii în raport de prețul unor imobile de același fel cu cel

expropriat.

În acest context, s-a apreciat că nu se poate

omologa nici opinia majoritară a experților B.A.M. și Z.T., conform solicitării

recurentei-reclamante S.S., care au adăugat la valoarea terenului expropriat, taxa

pentru scoaterea definitivă a terenului din fondul forestier și contravaloarea masei

lemnoase, având în vedere o altă categorie de folosință decât cea reală. Aceștia

au ignorat astfel și dispozițiile art. 41 și 44 C. silvic, pornind de la premisa

nedovedită conform căreia masa lemnoasă de pe urma defrișării terenului expropriat

ar fi fost valorificată de pârâta Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale

din România SA.

Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus ca,

la rejudecarea cauzei, instanța de apel să aibă în vedere și contractul de vânzare-cumpărare

autentificat din 26 mai 2010 la B.N.P. D.M.G. și P.D., depus de pârâta recurentă

în condițiile art. 305 C. proc. civ., din care rezultă un preț de piață la nivelul

anului 2010, anul efectuării expertizei judiciare în apel, de 0,46 euro/m.p., spre

deosebire de valoarea de 27,76 RON/m.p., cât a stabilit expropriatorul.

Pentru o soluționare unitară a cauzei, a fost

admis și recursul reclamantei S.S., vizând, de asemenea, modul de stabilire a despăgubirilor

pentru terenul expropriat, conform art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

Rejudecând cauza, prin decizia civilă nr. 430A

din 15 octombrie 2014, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, a admis apelurile declarate de apelanții-pârâți Statul

Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA

și Ministerul Transporturilor, și Infrastructurii, a cărui calitate procesuală

s-a transmis către Departamentul pentru Proiecte de Infrastructură și Investiții

Străine împotriva sentinței civile nr. 1478 din 17 decembrie 2009, pronunțată de

Tribunalul București, secția a III-a civilă.

A schimbat în tot sentința civilă apelată, în

sensul că:

A respins acțiunea formulată în contradictoriu

cu pârâtul Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului, a cărui calitate

procesuală s-a transmis către Departamentul pentru Proiecte de Infrastructură, pentru

lipsa legitimării procesuale pasive.

A respins acțiunea formulată în contradictoriu

cu pârâtul Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale

din România - SA, ca nefondată.

A înlăturat obligarea pârâților la plata cheltuielilor

de judecată în fond către reclamantă și a obligat intimata-reclamantă să plătească

apelantului-pârât Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri

Naționale din România - SA, suma de 5.100 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată

în apel.

A luat act că apelanta-reclamantă nu a solicitat

cheltuieli de judecată în apel.

La termenul din data de 14 martie 2013, constatând

că, în temeiul art. 17 din O.G. nr. 96/2012, a operat trecerea Companiei Naționale

de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România - de sub autoritatea Ministerului

Transporturilor sub autoritatea Departamentului pentru Proiecte de Infrastructură

și Investiții Străine, instanța de apel a dispus introducerea în cauză în calitate

de apelant-pârât a acestui departament, în locul Ministerului Transporturilor.

Referitor la apelul declarat de apelantul-pârât

Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, a cărui calitate procesuală s-a transmis

către Departamentul pentru Proiecte de Infrastructură și Investiții Străine, instanța

de apel a reținut că soluția din primul ciclu procesual de admitere a acestuia

a intrat în puterea lucrului judecat, pentru că, astfel cum a reținut și instanța

de recurs în finalul considerentelor, recursul formulat de recurenta-reclamantă

cuprinde critici numai cu privire la modul de stabilire a despăgubirilor pentru

terenul expropriat.

Prin decizia civilă nr. 803A din 16 noiembrie

2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, a reținut că, potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 198/2004, în

vigoare la momentul introducerii acțiunii, expropriatorul este Statul Român, prin

Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România, de sub autoritatea

Ministerului Transporturilor. Această dispoziție legală, abrogată la momentul pronunțării

deciziei, a fost reformulată în art. 2 alin. (3) din Legea nr. 255/2010, expropriatorul

fiind Statul Român, reprezentat de Ministerul Transporturilor, prin Compania Națională

de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România - SA. Prin urmare, are calitate procesuală

pasivă în prezentul litigiu Statul Român, reprezentat de Ministerul Transporturilor,

prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România – SA, Ministerul

Transporturilor neavând calitatea de pârât în cauză.

Hotărârea de stabilire a despăgubirilor care formează

obiectul primului capăt de cerere nu a fost emisă de Ministerul Transporturilor,

Construcțiilor și Turismului, ci de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004

- așa cum rezultă din prevederile art. 5 alin. (4) din Norma metodologică de aplicare

a Legii nr. 198/2004, menționarea apelantului-pârât în discuție în antetul hotărârii

explicându-se prin raportul de subordonare administrativă care exista între acesta

și Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România - SA, în temeiul

art. 2 alin. (1) din Legea nr. 198/2004, în forma în vigoare la data emiterii hotărârii.

În ceea ce privește apelul formulat de apelantul-pârât

Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România

- SA, instanța de apel a constatat că excepțiile netimbrării și inadmisibilității

primului capăt de cerere au fost dezlegate cu putere obligatorie, conform art. 315

alin. (1) C. proc. civ., de către instanța de recurs, în sensul reținerii caracterului

lor neîntemeiat.

În legătură cu aplicarea art. 26 din Legea nr.

33/1994, prin decizia instanței de recurs s-a statuat cu putere obligatorie conform

art. 315 alin. (1) C. proc. civ. pe de o parte, că stabilirea despăgubirilor se

face în funcție de prețul de vânzare, așa cum este reflectat de contracte de vânzare-cumpărare

autentice, iar pe de altă parte, că trebuie să se țină seama de categoria de folosință

a imobilului expropriat, pădure intravilan.

Autoritatea de lucru judecat a acestei hotărâri

judecătorești irevocabile împiedică repunerea în discuție a aspectului privind categoria

de folosință a terenului, chiar în cadrul aceluiași proces și chiar prin invocarea

unor mijloace de apărare noi, pentru că partea interesată a avut posibilitatea să

le susțină în cursul ciclului procesual anterior, până cel târziu la data pronunțării

hotărârii judecătorești din recurs.

Astfel, valoarea terenului trebuie stabilită pornind

de la situația lui concretă la momentul exproprierii (pădure intravilan) și pe baza

contractelor de vânzare-cumpărare a unor terenuri cu aceeași categorie de folosință,

potențialii cumpărători ai unor asemenea terenuri luând în considerare atât dreptul

de a edifica construcții pe acestea (în virtutea situării lor în intravilan), cât

și limitele unui asemenea drept [în virtutea caracterului său forestier, de maximum

5% din suprafața proprietății, conform art. 37 alin. (2) C. silvic adoptat prin

Legea nr. 46/2008]. Deci, prețul stabilit pe piața acestor terenuri reflectă prin

sine însuși atât avantajele, cât și dezavantajele categoriei lor de folosință. Astfel

este atinsă și finalitatea urmărită de art. 26 din Legea nr. 33/1994, aceea de a

da persoanei al cărei teren este expropriat posibilitatea dobândirii cu despăgubirea

obținută în urma exproprierii a unui teren cu caracteristici asemănătoare, care

îl va putea înlocui în patrimoniul său pe cel preluat de expropriator, de vreme

ce și prețul acestuia urmează aceleași reguli.

În plus, includerea terenului în litigiu în categoria

pădure reiese din dispozițiile art. 2 alin. (1) C. silvic, iar includerea pădurilor

în fondul forestier național [cu consecința aplicării art. 37 alin. (2) C.

silvic], din art. 1 alin. (1). Faptul că potrivit art. 7 alin. (4) C. silvic „Este

interzisă includerea pădurilor în intravilan”, nu constituie un argument logico-juridic

în favoarea tezei că terenul în litigiu nu poate constitui pădure/fond forestier

național, de vreme ce acest aspect derivă în mod necesar din textele citate anterior,

ci ridică eventual problema aplicării sancțiunilor corespunzătoare.

Curtea de apel a făcut referire la art. 46

alin. (2) din Legea nr. 350/2001 și la art. 1 din Regulamentul General de Urbanism,

care constituie Anexa nr. 1 la H.G. nr. 525/1996, și a reținut că nici

Planul Urbanistic General al Municipiului București nu poate recunoaște dreptul

de a se construi într-o anumită zonă, ci poate numai stabili obligații suplimentare

pentru cei care construiesc în baza unor drepturi recunoscute prin alte acte normative.

Cu alte cuvinte, acesta stabilește reguli de amenajare a teritoriului și nu schimbă

regimul juridic al unui teren care decurge din aplicarea unui alt normativ, cum

este C. silvic. Admițând prin absurd că ar permite construirea pe terenuri forestiere,

Regulamentul nu ar putea fi aplicat pentru că, în ierarhia actelor normative, este

inferior C. silvic - lege organică, conform art. 73 alin. (2) lit. m) din Constituție.

De asemenea, din Planul Urbanistic Zonal aprobat

prin H.C.G.M.B. nr. 186 din 28 septembrie 2011 nu rezultă că terenul situat în București,

str. J. nr. 2, sectorul 1, ar avea categoria de folosință forestier intravilan,

ci că se află în zona activităților productive-sere, aprobându-se construirea de

locuințe.

Prin raportare strict la un contract de vânzare-cumpărare

având ca obiect un teren având categoria de folosință forestier intravilan (autentificat

din 26 ianuarie 2010 de notar public M.T.), valoarea terenului în litigiu ar fi

1.703,19 euro (1,663 euro/m.p.), echivalentul a 7.494 RON, iar valoarea despăgubirilor

ar fi (însumând și pierderea de creștere a masei lemnoase, de 2.037 RON), de 9.531

RON, conform variantei I a raportului de expertiză, cea de-a doua completare.

Curtea de apel a apreciat că, întrucât acest contract

a fost încheiat, așa cum rezultă din conținutul său, între rude, este mai adecvat

a se avea în vedere și alte comparabile, respectiv prețurile din contracte de vânzare-cumpărare

având ca obiect terenuri extravilane forestiere (între care și contractul de vânzare-cumpărare

autentificat din 26 mai 2010 de notar public D.M.G., la care a făcut referire Înalta

Curte de casație și Justiție), cărora experții le-au adus corecții corespunzătoare,

pentru terenul neconstruibil în suprafață de 972,96 m.p., respectiv prețurile din

contracte de vânzare-cumpărare având ca obiect terenuri intravilane construibile,

cărora experții le-au adus corecții corespunzătoare, pentru terenul construibil

în suprafață de 51,21 m.p. În această situație, valoarea terenului în litigiu ar

fi 3.256,5 euro (0,9 euro pentru terenul neconstruibil și 46,1 euro/m.p. pentru

terenul construibil), echivalentul a 14.371 RON, iar valoarea despăgubirilor ar

fi (însumând și pierderea de creștere a masei lemnoase, de 2.037 RON), de 16.408

RON, conform variantei a II-a a raportului de expertiză, prima completare.

În ceea ce privește contravaloarea masei lemnoase,

s-a reținut că instanța de recurs a statuat că aceasta nu poate fi avută în vedere,

în condițiile în care nu s-a dovedit că ar fost valorificată de pârâta Compania

Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România - SA. Pe de altă parte,

așa cum s-a arătat în expertiza efectuată în ciclul procesual anterior în apel,

conform prevederilor standardelor (IVS – GN10) materialul lemnos este parte a proprietății

imobiliare pe timp ce crește și devine bun mobil când este defrișat de pe teren

masa lemnoasă. Cu alte cuvinte, contravaloarea masei lemnoase este inclusă în prețul

vânzării imobilelor cu destinație forestieră, neexistând negocieri distincte pentru

aceasta și nepunându-se problema defrișării sale de către vânzător la momentul anterior

predării, având în vedere dispozițiile art. 37 C. silvic.

În aceste condiții, curtea de apel a făcut aplicarea

art. 27 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

Totodată, ținând seama de prevederile art. 4

alin. (8) din Legea nr. 198/2009, curtea de apel a reținut, prin analogie, că și

expertizele de evaluare care se realizează în cadrul litigiilor prin care persoanele

ale căror imobile au fost expropriate contestă cuantumul despăgubirilor stabilite

de expropriator (conform art. 10 din același act normativ), se întocmesc de experți

judiciari, dar agreați de Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale,

în același sens fiind și punctul de vedere exprimat de Ministerul Mediului

și Pădurilor prin adresa din 15 iunie 2010.

Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat

și motivat recurs, reclamanta S.S.

Prin motivele de recurs, reclamanta formulează

următoarele critici pe care le întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și

9 C. proc. civ.:

Raportul de expertiză este lovit de nulitate absolută

pentru nerespectarea dispozițiilor legate de citarea părților la momentul efectuării

expertizei, prevăzute de art. 208 alin. (1) C. proc. civ.

În preambulul raportului de expertiza, s-a arătat

că s-a solicitat prezentarea părților în ziua de 11 martie 2014, la amplasamentul

din str. J. nr. 2C, sector 1, București. Or, în data de 11 martie 2014 a fost chiar

termen de judecată stabilit în cauză, apărătorul reclamantei învederându-i expertului

numit lipsa relațiilor de la Oficiul de Cadastru și stabilind ca întâlnirea va avea

loc ulterior, după depunerea tuturor relațiilor solicitate și după clarificarea

de instanța a criteriilor ce urmează a fi avute în vedere de către comisia de experți.

De asemenea, la același termen de judecată, apărătorul

pârâtei a învederat faptul că, în mod greșit, nu fusese convocat expertul indicat

de aceasta, ci un cu totul alt expert. Astfel, instanța a considerat că urmează

a mai trimite o noua adresă expertului P.M. în care acestuia să îi fie comunicate

corect numele experților indicate de celelalte părți, în vederea reconvocării

părților.

În aceste condiții, deși convocarea inițială

efectuată de expert pentru data de 11 martie 2014 era viciată, nu a mai existat

o nouă convocare, în cuprinsul raportului, expertul menționând faptul că ar fi convocat

părțile pentru data de 11 martie 2014.

Atât din punct de vedere procedural, cât și al

necesității efectuării unui raport care să aibă în vedere toate măsurile dispuse

de instanță, trebuia făcută o nouă convocare a părților la domiciliile procesuale

indicate, în caz contrar dispozițiile prevăzute de art. 208 alin. (1) C. proc. civ.

rămânând fără conținut.

Dispozițiile deciziei de casare nr. 6929 din

13 noiembrie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă,

nu au fost respectate de instanța de rejudecare, fiind interpretate în mod eronat.

Astfel, decizia de casare nu stabilește regimul

juridic al terenului, ci doar dispune ca expertiza să fie făcută cu respectarea

dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 și a legislației relevante, având în

vedere categoria de folosință a terenului, respectiv art. 41 C. silvic. De asemenea,

instanța de casare admite faptul că, în prezent, regimul juridic ai terenului este

de pădure intravilan, însă art. 41 la care se referă decizia de casare are în vedere

tocmai contravaloarea cheltuielilor de scoatere unui astfel de teren din fondul

forestier.

Faptul că instanța de casare nu statuează că regimul

juridic al terenului este de pădure intravilan, fără posibilitatea dezvoltării urbanistice,

rezultă și din considerentele deciziei de casare în care se reține că, „pentru

o soluție unitară a cauzei, urmează a se admite și recursul reclamantei S.S., vizând,

de asemenea, modul de stabilire a despăgubirilor pentru terenul expropriat, conform

art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994”.

Or, dacă instanța de casare stabilise deja regimul

juridic al terenului - pădure fără posibilitatea de dezvoltare - nu ar mai fi admis

și recursul reclamantei, prin care aceasta a susținut faptul că terenul trebuie

evaluat ca teren construibil.

În aceste condiții, este evident ca instanța de

casare nu a stabilit regimul juridic al terenului ca forestier neconstruibil cu

autoritate de lucru judecat, așa cum în mod eronat reține instanța de apel.

Prin urmare, instanța de rejudecare a încălcat

dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., concluzionând în mod nelegal că regimul

juridic al terenului ar fi fost decis de instanța de casare, astfel că orice aspect

care putea conduce la aprecierea corectă a acestui regim juridic (inclusiv Planul

Urbanistic General al Municipiului București) a fost ignorat.

În raportul de expertiză, comisia de experți a

procedat greșit în evaluarea terenului expropriat, deoarece nu a avut în vedere

chiar regimul urbanistic al terenului, menționat ca atare în Planul Urbanistic General

al Municipiului București, acela de categorie M3 – „Subzona mixtă cu clădiri având

regim de construire continuu sau discontinuu și înălțimi maxime de P+4 niveluri”.

Pe de altă parte, terenul expropriat nu face parte din fondul forestier, iar această

concluzie se poate desprinde și după analiza art. 1 alin. (1) și (7) alin. (4) C.

silvic.

Așadar, în cauză, terenul nu are regimul prevăzut

de art. 37 alin. (2) lit. b) C. silvic, ci regimul urbanistic prevăzut în Planul

Urbanistic General al Municipiului București depus la dosar, pe care instanța de

apel l-a ignorant.

Așa cum rezultă din decizia de casare, instanța

de recurs nu a limitat efectuarea expertizei exclusiv la analizarea contractului

de vânzare cumpărare autentificat din 26 mai 2010, ci doar l-a enumerat ca înscris

ce urmează a fi avut în vedere la efectuarea expertizei în faza rejudecării apelului.

Inițial, în raportul de expertiză s-a arătat

că un contract între rude încheiat pentru o suprafața de 20.000 mp nu poate reprezenta

un criteriu obiectiv la stabilirea despăgubirilor într-o procedură de expropriere

a unui teren de aproximativ 20 de ori mai redus ca dimensiune și că suma din acesta

nu poate constitui în mod singular un preț real de tranzacționare în accepțiunea

art. 26 din Legea nr. 33/1994. Ulterior, fără nici o justificare pentru această

revenire, s-a calculat o sumă raportată exclusiv la acest înscris.

În ceea ce privește celalalt contract (contractul

la care a făcut trimitere instanța de casare), este evident ca acesta nu poate constitui

un criteriu de stabilirea unui preț de tranzacționare, cu atât mai mult cu cât vizează

o suprafață diferită de teren și dintr-o altă perioadă - 2010, în care valorile

de pe piața imobiliară atinseseră cel mai scăzut nivel.

Evaluarea corectă trebuia făcută conform Standardelor

Internaționale de Evaluare, iar experții ar fi trebuit să precizeze faptul

că terenul expropriat nu poate avea o destinație de pădure pentru o perioadă medie

sau lungă și ar fi trebuit să stabilească o valoare a terenului construibil

din care să opereze corecții constând în scăderea costurilor de elaborare și implementare

a unui Plan Urbanistic Zonal.

Chiar dacă s-ar admite că ar fi incidente dispozițiile

art. 37 C. silvic, aplicarea procentului de 5% prevăzut în C. silvic trebuie făcută

la întreaga suprafață de teren deținută de reclamantă în proprietate - aproximativ

3.991 mp. Ar rezulta ca fiind construibilă chiar suprafața maximă prevăzută în C.

silvic - de 200 mp -, iar nu 51,21 mp, suprafață stabilită prin raportare exclusivă

la suprafața de teren expropriată, așa cum reține în mod eronat instanța de

apel.

Se mai arată că motivarea instanței de apel

în sensul că în cauză ar fi existat o dezlegare dată de instanța de casare, pe lângă

faptul că este greșită, încălcă dreptul la un proces echitabil, recunoscut de

art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Analizând decizia recurată în limita criticilor

formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte de Casație și Justiție

constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Recurenta critică decizia instanței de apel

pentru nerespectarea dispozițiilor prevăzute de art. 208 alin. (1) C. proc.

civ. În acest sens, susține că, deși convocarea inițială efectuată de

expert pentru data de 11 martie 2014 era viciată, nu a mai existat o nouă convocare,

ceea ce, în opinia reclamantei atrage nulitatea raportului de expertiză.

Înalta Curte apreciază ca fiind nefondată această

critică.

Astfel, potrivit art. 208 C. proc. civ.: „Dacă

pentru expertiză este nevoie de o lucrare la fața locului, ea nu poate fi făcută

decât după citarea părților prin carte poștală recomandată, cu dovada

de primire, arătând zilele și orele când începe și continuă lucrarea (…)”.

În raportul de expertiză întocmit la data de 29

aprilie 2014, se menționează că „s-a solicitat prezența părților

în ziua de 11 martie 2014, la amplasamentul din str. J. nr. 2C, sector 1, București”,

făcându-se dovada convocării părților pentru acea dată.

Este adevărat că, la data de 11 martie 2014, era

fixat termen de judecată în acest dosar și că, la acel termen de judecată,

instanța a dispus revenirea cu adresă către experții P.M., D.M. și

V.M., autorizarea acestora pentru obținerea unor relații de la Oficiu

de Cadastru și Publicitate Imobiliară sector 1 și rectificarea unor încheieri

anterioare în sensul menționării expertului D.M., în locul expertului P.E.

De asemenea, la termenul de judecată din data de 15 aprilie 2014, instanța

de apel a stabilit efectuarea raportului de expertiză în două modalități de

evaluare a terenului în litigiu.

În cauză, nu a mai existat o nouă convocare a

părților de către experți, și s-a efectuat o completare a raportului

de expertiză.

Înalta Curte apreciază că o nouă convocare a părților

nu era necesară, astfel încât lipsa acesteia nu poate atrage nulitatea raportului

de expertiză în temeiul art. 208 C. proc. civ.

Așa cum reiese din cuprinsul art. 208 C.

proc. civ., părțile sunt citate la efectuarea expertizei atunci când pentru

întocmirea raportului este nevoie de o cercetare la fața locului.

Or, așa cum rezultă din conținutul raportului

de expertiză și din completarea acestuia, pentru realizarea obiectivelor expertizei,

experții au identificat imobilul pe baza planurilor de situație și

cadastrale existente la dosarul cauzei, a extrasului de carte funciară și a

Titlului de proprietate din 30 septembrie 2003, au evaluat pierderea de creștere

a masei lemnoase pe baza „Metodologiei de stabilire a echivalentului valoric a terenurilor

și de calcul a obligațiilor bănești pentru scoaterea definitivă sau

ocuparea temporară a terenurilor din fondul forestier național”, iar în evaluarea

terenului au avut în vedere date de tranzacționare.

Prin urmare, realizarea obiectivelor la care au

răspuns experții s-a efectuat pe baza consultării unor înscrisuri, astfel încât

pentru întocmirea raportului de expertiză și a completării la acest raport

nu era nevoie de o cercetare la fața locului și, pe cale de consecință,

nici de citarea părților la efectuarea expertizei.

În consecință, citarea părților de către

experți pentru o dată la care era fixat termen de judecată și lipsa unei

alte convocări nu atrage nulitatea raportului de expertiză și a completării

la raport, cât timp, pentru considerentele anterior expuse, o astfel de convocare

nu se impunea deoarece întocmirea raportului de expertiză în cauză nu impunea o

cercetare la fața locului. Or, așa cum rezultă din cuprinsul art. 208

C. proc. civ., numai în ipoteza în care este nevoie de o cercetare la fața

locului pentru întocmirea raportului de expertiză, părțile trebuie citate prin

carte poștală recomandată, cu dovada de primire.

Recurenta susține că instanța de apel

a nesocotit prevederile art. 315 C. proc. civ., deoarece decizia de casare nu stabilește

regimul juridic al terenului.

Nici această critică nu este întemeiată.

În mod expres în considerentele deciziei de casare,

Înalta Curte reține că, în cauză, categoria de folosință a terenului este

aceea de „pădure intravilan”. Instanța de recurs face această precizare atunci

când arată că, în mod greșit, „a fost omologat raportul de expertiză întocmit

de expert D.D., cu încălcarea art. 26 din Legea nr. 33/1994, care a selectat oferte

de vânzare pentru terenuri situate în zona rezidențială a Municipiului București,

sector 1, deși terenul expropriat este inclus în circuitul forestier, având

categoria de folosință pădure terenuri” și că „opinia expertului nu a

ținut cont nici de categoria de folosință a imobilului expropriat, pădure

intravilan”.

Dezlegarea dată de instanța de recurs asupra

regimului juridic al terenului nu poate fi contestată de împrejurarea că, în cuprinsul

deciziei de casare, se face referire la prevederile art. 41 C. silvic. Trimiterea

la aceste dispoziții legale nu este făcută în legătură cu stabilirea regimului

juridic al terenului, ci pentru a răspunde criticilor legate de contravaloarea masei

lemnoase.

Tot astfel, admiterea recursului reclamantei S.S.

de către Înalta Curte în finalizarea primului ciclu procesual nu vine în contradicție

cu dezlegarea pe care acea decizie o cuprinde în ceea ce privește stabilirea

regimului juridic al terenului. Recursul declarat de reclamantă a vizat mai multe

aspecte, inclusiv cele legate de aplicarea prevederilor art. 26 din Legea nr. 33/1994,

și care, astfel cum a decis instanța de recurs, urmau a fi reapreciate

de instanța de rejudecare. De aceea, soluția de admitere a recursului

declarat de această parte nu vine în contradicție cu dezlegarea dată de instanța

de recurs asupra regimului juridic al terenului în litigiu și care nu coincide

cu poziția exprimată de reclamantă în ceea ce privește categoria de folosință

a imobilului.

Prin urmare, în mod corect, cu respectarea prevederilor

art. 315 C. proc. civ., instanța de apel a reținut că decizia de casare

cuprinde o dezlegare sub aspectul categoriei de folosință a terenului expropriat

ca fiind aceea de pădure intravilan și care este obligatorie pentru instanța

de rejudecare.

Pe cale de consecință, față de dispozițiile

art. 315 C. proc. civ., nu pot fi primite susținerile formulate prin motivele

de recurs în sensul că, în raport de art. 1 alin. (1) și (7) alin. (4) C. silvic,

terenul expropriat nu face parte din fondul forestier.

Nu sunt întemeiate nici criticile prin care se

susține că regimul juridic al terenului ar stabilit prin Planul Urbanistic

General al Municipiului București, fiind diferit de cel avut în vedere de instanța

de apel. În mod corect, prin interpretarea art. 46 alin. (2) din Legea nr. 350/2001

și a H.G. nr. 525/1996, instanța de apel a concluzionat că planul urbanistic

general nu poate stabili regimul juridic al terenului, ci poate numai determina

reguli de amenajare teritorială și obligații în sarcina celor care construiesc

în baza unor drepturi și pe terenuri al căror regim juridic este recunoscut

prin alte acte normative.

Recurenta critică decizia instanței de casare

și pentru greșita interpretare a art. 315 C. proc. civ. raportat la

art. 26 din Legea nr. 33/1994.

În acest sens, reclamanta arată că instanța de

recurs nu a limitat efectuarea expertizei la analizarea contractului de vânzare

cumpărare autentificat din 26 mai 2010, că inițial, în raportul de expertiză

s-a arătat că un contract între rude nu poate reprezenta un criteriu obiectiv la

stabilirea despăgubirilor, însă, ulterior, fără nici o justificare, s-a calculat

o sumă raportată exclusiv la acest înscris și că actul de vânzare-cumpărare

la care a făcut trimitere instanța de casare nu poate constitui un criteriu de stabilirea

unui preț de tranzacționare, deoarece vizează o suprafață diferită de teren și dintr-o

altă perioadă - 2010, în care valorile de pe piața imobiliară atinseseră cel mai

scăzut nivel.

Nici aceste critici nu sunt întemeiate. Așa

cum rezultă din cuprinsul deciziei de casare, instanța de apel nu a avut în

vedere un singur contract de vânzare-cumpărare și a justificat soluția

la care s-a oprit în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor prin raportare

la mai multe comparabile, pe care le-a enumerat, ținând seama și de corecțiile

aduse acestora de către experți.

De acea, Înalta Curte constată că dispozițiile

art. 26 din Legea nr. 33/1994 au fost respectate în sensul îndrumărilor date prin

decizia de casare, criticile recurentei reprezentând, de fapt, obiecțiuni la

raportul de expertiză efectuat în cauză. Tot obiecțiuni la acest raport reprezintă

și criticile prin care recurenta susține că evaluarea corectă trebuia

făcută conform Standardelor Internaționale de Evaluare, iar experții ar fi

trebuit să precizeze faptul că terenul expropriat nu poate avea o destinație de

pădure pentru o perioadă medie sau lungă și ar fi trebuit să stabilească o

valoare a terenului construibil din care să opereze corecții constând în scăderea

costurilor de elaborare și implementare a unui Plan Urbanistic Zonal, iar dacă s-ar

admite că ar fi incidente dispozițiile art. 37 C. silvic, aplicarea procentului

de 5% prevăzut în C. silvic trebuie făcută la întreaga suprafață de teren deținută

de reclamantă în proprietate - aproximativ 3.991 mp, rezultând astfel ca fiind construibilă

chiar suprafața maximă prevăzută în C. silvic - de 200 mp.

Or, exced analizei ce poate fi efectuată pe calea

controlului judiciar de legalitate declanșat prin intermediul recursului susținerile

care se constituie în obiecțiuni la raportul de expertiză efectuat în cauză.

Aceste afirmații

nu pot fi

circumscrise nici unuia dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C.

proc. civ. și, de aceea, nu învestesc în mod legal instanța de recurs

cu analizarea lor.

Totodată, recurenta afirmă că

motivarea instanței

de apel în sensul că în cauză ar fi existat o dezlegare dată de instanța de casare

ar încălca dreptul la un proces echitabil, recunoscut de art. 6 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului. Această afirmație, în lipsa oricărei identificări a categoriei

de garanții ce intră în domeniul de aplicare a art. 6 din Convenția Europeană

și care ar fi fost nesocotită în cauză, a oricărei precizări legate de modalitatea

în care ar fi fost încălcat dreptul la un proces echitabil, nu poate reprezenta

o critică în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și, de aceea, nu va fi analizată

de instanța de recurs.

Prin urmare, pentru considerentele expuse, în

baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul

declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta

S.S. împotriva deciziei civile nr. 430 A din 15 octombrie 2014 pronunțată de Curtea

de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 martie

2015.