ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 640/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 640/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la 05 aprilie 2011, C.S.S.

a solicitat instanței – în contradictoriu cu SC C. SA, prin administrator judiciar

A.L. I.P.U.R.L. – să oblige pârâta la restituirea, în deplină proprietate și liniștită

posesie a imobilului din București, C.G. nr. 242 (colț cu str. J.) sector 1, compus

din teren în suprafață de 800 m.p. și construcția aflată pe acesta.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat că este proprietarul imobilului situat în București, C.G.

nr. 242, sector 1, colț cu str. J., dobândit prin succesiune astfel: inițial imobilul

teren a fost dobândit prin contract de vânzare-cumpărare autentificat din 27

aprilie 1932 de I.P. și Ș.P. de la A.G.P. În baza autorizației din 10 aprilie 1937,

pe acest teren a fost edificată o construcție cu 4 camere, bucătărie, closet de

zid, acoperite cu tablă, conform planurilor aprobate. La decesul numitei I.P., la

data de 22 decembrie 1966, aceasta a fost succedată în drepturi de soțul ei, P.Ș.,

astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor emis de Notariatul de Stat al

Raionului 16 februarie, în dosarul succesoral nr. 36/1967. P.Ș. a decedat la 27

decembrie 1972, unicul moștenitor al acestuia fiind C.V., așa cum rezultă din certificatul

de moștenitor din 30 martie 2006 emis în Dosarul nr. 79/2006 de Societatea Civilă

M. - Birou Notarial.

C.V. a decedat la data

de 07 octombrie 2002 și a fost succedat în drepturi de reclamant, căruia în calitate

de fiu i-a revenit întreaga masă succesorală.

S-a mai învederat instanței

împrejurarea că terenul în litigiu a făcut în anii 40 obiectul unui contract de

închiriere intervenit între autorul său și S.A.R. Oltenia și a fost folosit de această

societate comercială cu destinația de cămin pentru muncitori. În anul 1948, data

„așa numitei” naționalizări a S.A.R. Oltenia Industrie Textilă, odată cu imobilul

aflat în patrimoniul acestei societăți s-a preluat și imobilul care aparținea autorului

său, recunoscându-i-se însă acestuia calitatea de proprietar al nemișcătorului.

Astfel, potrivit înscrisului

intitulat „Notificare" din 17 noiembrie 1948, P.Ș. a fost înștiințat de întreprinderea

naționalizată „Oltenia" că, începând cu data de 1 noiembrie 1948, a instalat

în imobilul proprietatea acestuia cantina și că începând cu această dată urmează

să încaseze chiria direct de la întreprindere.

A mai arătat reclamantul

că autorul său a continuat să achite impozitele către stat și o vreme a încasat

chiria aferentă.

Ulterior, în anii 60,

imobilul a intrat în administrarea Ministerului Transporturilor Auto, Navale și

Aeriene și a fost folosit de acesta cu destinația de Școală Profesională.

La sfârșitul anilor 70,

cele două imobile, cel aparținând S.A.R. Oltenia și imobilul care a aparținut autorului

său, care au fost considerate în decursul anilor de cei care le-au deținut, ca fiind

un singur imobil, au fost preluate de pârâta din prezenta cauză.

În cursul anilor 2001-2010,

între moștenitorii acționarilor S.A.R. Oltenia și pârâta din prezenta cauză s-a

purtat un proces în urma căruia s-a constatat că întregul imobil situat în București,

C.G. nr. 242 sector 1, astfel cum era deținut de pârâtă (adică inclusiv partea de

imobil care a aparținut autorului său), a fost preluat de stat fără titlu valabil,

că nu existau niciun fel de documente în temeiul cărora societatea pârâtă să-și

fi înregistrat în mod valabil în patrimoniu imobilul situat la adresa menționată

mai sus.

Prin decizia civilă

nr. 15A din 05 iunie 2009 (titlul executoriu, dat de Curtea de Apel București în

Dosarul nr. 22852/1/2005) a fost admisă acțiunea promovată de moștenitorii acționarilor

S.A.R. Oltenia și instanța a dispus obligarea pârâtei să le lase acestora în deplină

posesie și proprietate imobilul situat în București, C.G. nr. 242 sector 6, în suprafață

de 4955 m.p. și construcția aferentă în suprafață de 534,75 m.p. cu demisol, parter,

etaj.

A învederat că în această

cauză, cu prilejul efectuării expertizei tehnice, a fost identificat și imobilul

care a aparținut autorului său, care face obiectul prezentului litigiu, acesta aflându-se

și în prezent în detenția precară a pârâtei.

Consideră reclamantul,

că hotărârea judecătorească ce constituie titlu executoriu împotriva pârâtei SC

C. SA, se bucură de autoritate de lucru judecat și înțelege să se prevaleze de efectele

acesteia și în ceea ce privește imobilul în litigiu, având în vedere și dispozițiile

art. 26 alin. (2) din Legea nr. 7/1996 care prevăd că „în aceleași condiții sunt

opozabile față de terți și drepturile reale dobândite de stat și de orice persoană,

prin efectul legii, prin expropriere sau prin hotărâri judecătorești".

Or, se arată, imobilul

a cărui restituire este solicitată este unul preluat de stat fără titlu, pentru

că nu figurează pe listele anexă ale legii de naționalizare. Nu există niciun act

care să facă dovada preluării. Niciodată, conchide reclamantul, nu a fost întocmit

un proces-verbal de preluare, așa cum cerea Legea nr. 119/1948. Mai mult decât atât,

întrucât imobilul aparținea la data apariției Legii nr. 119/1948, unui particular

care îl închiriase unei societăți comerciale, în niciun caz nu se poate considera

că terenul în suprafață de 800 m.p. și construcția aflată pe acesta putea să facă

obiectul unei naționalizări.

La data de 08

decembrie 2011, pârâta a depus întâmpinare, cerere reconvențională și cerere de

chemare în garanție, solicitând respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare.

Prin cererea reconvențională

s-a solicitat constatarea calității sale de proprietar al imobilului situat în București,

C.G. nr. 242, sector 6, format din teren în suprafață totală de 800 m.p. și construcție,

ca urmare a intervenirii uzucapiunii de 10 până la 20 de ani, prin exercitarea unei

posesii utile asupra nemișcătorului.

Prin cererea de chemare

în garanție, reclamanta a solicitat obligarea chematei în garanție Autoritatea pentru

Valorificarea Activelor Statului la plata de despăgubiri în vederea reparării integrale

a prejudiciului produs prin restituirea către fostul proprietar, constând în valoarea

de circulație a imobilului.

În motivarea acestor cereri,

pârâta a arătat că a fost înființată în temeiul Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea

unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, prin reorganizarea

fostei unități de stat cu același nume.

În conformitate cu dispozițiile

Legii nr. 15/1990 și H.G. nr. 834/1991, prin Certificatul de Atestare a dreptului

de proprietate emis de către Ministerul Transporturilor la data de 22 iulie 1994,

i-a fost atestat dreptul de proprietate asupra unei suprafețe totale de teren de

105.069 m.p., în care este inclusă și suprafața în litigiu.

Dreptul de proprietate

asupra terenului în suprafața de 800 m.p. situat în București, C.G. nr. 242, sector

6 și a construcțiilor edificate pe acesta, a fost intabulat în Cartea Funciară,

iar pentru acest teren pârâta a plătit și plătește în continuare impozitele legale

aferente proprietății.

Tot astfel, prin contractul

de vânzare-cumpărare de acțiuni din 20 februarie 1995 încheiat cu Fondul Proprietății

Private IV- Muntenia, Asociația "C. - SA", a obținut 30% din capitalul

social al SC C. SA.

Ulterior, prin contractul

de vânzare-cumpărare de acțiuni din 02 mai 1995 încheiat între Fondul Proprietății

de Stat și Asociația "C. Programul acțiunilor salariaților - PAS", aceasta

din urmă a obținut 70% din capitalul social al SC C. SA.

După anul 1990 reclamantul

C.S.S., în calitate de pretins moștenitor al fostului proprietar al imobilului preluat

abuziv, a demarat o serie de proceduri judiciare, atât în baza legilor speciale

de reparație, cât și potrivit dreptului comun, în vederea restituirii imobilului

proprietatea societății situat în București, C.G. nr. 242, sector 6.

O parte din cererile reclamantului

C.S.S. au fost respinse prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, iar

altele se află în curs de soluționare în procedura administrativă (notificarea formulată

în baza Legii nr. 10/2001) sau sunt înregistrate pe rolul instanțelor judecătorești

cum este prezenta acțiune în revendicare.

Cererea a fost fondată,

pe dispozițiile art. 480 și urm. C. civ. de la 1864.

Investită în primă instanță,

Judecătoria sectorului 6 București, secția civilă, prin sentința nr. 3698 din 26

aprilie 2012, îndreptată prin încheierea din 22 mai 2012, a admis excepția necompetenței

sale materiale și în consecință, a declinat soluționarea cauzei, în favoarea Tribunalului

București, în acord cu prevederile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.

Prin sentința nr. 1873

din 23 octombrie 2013, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins cererea

principală formulată de reclamantul-pârât, precum și cererea reconvențională formulată

de pârâta-reclamantă, prin administrator judiciar A.L. IPURL, ca neîntemeiate.

A disjuns cererea de chemare

în garanție formulată de pârâtă și a dispus formarea unui nou dosar în vederea soluționării

acesteia.

Pentru a se pronunța astfel,

prima instanță a reținut în esență că, în legătură cu suprafața de 4.995 m.p. –

aflată în prezent în proprietatea unor persoane fizice – din care face parte și

terenul în litigiu, printr-o hotărâre judecătorească anterioară, intrată în puterea

lucrului judecat, s-a stabilit că imobilul a format obiect al Legii nr. 10/2001,

iar preluarea în proprietatea statului s-a făcut fără titlu valabil, de la fosta

întreprindere S.A.R. Oltenia.

S-a mai reținut că, în

legătură cu imobilul revendicat, autorii reclamantului – ori acesta – nu au formulat

notificare, în baza Legii nr. 10/2001, în cauză fiind aplicabile prevederile

art. 22 alin. (5) al Legii nr. 10/2001, potrivit cărora lipsa notificării atrage

pierderea dreptului de a solicita în justiție, măsuri reparatorii în natură ori

prin echivalent.

Așa fiind, se arată, întrucât

dispozițiile Legii nr. 10/2001 guvernează regimul juridic aplicabil terenului în

litigiu, ele fac ca acțiunea în revendicare intentată pe calea dreptului comun,

potrivit art. 480 C. civ. să nu poată fi primită.

În susținerea acestei

soluții, Tribunalul a reținut mai întâi argumentele care au fundamentat soluția

Înaltei Curți de Casație și Justiție și a apreciat că soluția „îmbrățișată” în speța

de față, este în concordanță și cu decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secțiile unite nr. 33 din 9 iunie 2008 prin care, referitor la existența unei opțiuni

între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv

în perioada în referință și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și

anume C. civ., s-a statuat că numai persoanele exceptate de la procedura acestui

act normativ special precum și cele care, din motive independente de voința lor,

nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea

acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat

cu bună-credință (...).

Se mai arată că, în legătură

cu acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea,

formulate după intrarea în vigoare a legii speciale și soluționate neunitar de instanțele

judecătorești, instanța supremă a stabilit că în ceea ce privește „concursul dintre

legea specială și legea generală” acesta se rezolvă în favoarea legii speciale,

conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă principiul nu este

prevăzut expres în legea specială.

Făcând o amplă analiză

a practicii Curții Europene a Drepturilor Omului, prima instanță a mai reținut că

reclamantul nu are „un bun” apt de a fi protejat în temeiul Protocolului nr. 1 adițional

la Convenție, deoarece nu are în patrimoniul său actual nici exercițiul dreptului

de a folosi bunul, nici dreptul de a-l administra sau a dispune cu privire la acesta.

Reclamantul, conchide

tribunalul, a avut „exclusiv” dreptul de a urma căile procedurale legal reglementate

prin legi speciale, doar procedura finalizată în temeiul acestor legi putând avea

rezultatul redobândirii dreptului de proprietate de către cel în cauză sau de a

exercita prerogativele dreptului de proprietate, în modalitatea obținerii de despăgubiri.

Or, în cauza pendinte,

dreptul de proprietate a fost recunoscut altor persoane.

Cât privește cererea reconvențională

formulată de către pârâtă, prin care aceasta a solicitat să i se constate calitatea

de proprietar, prin efectul uzucapiunii de 10-20 de ani, tribunalul a respins-o

pe cale de consecință, arătând că nu se verifică ipoteza prescripției achizitive

(definită în doctrină ca sancțiunea îndreptată împotriva proprietarului care s-a

dezinteresat de bunul său, o perioadă îndelungată de timp) întrucât s-a stabilit

deja, urmare examinării probelor administrate, că reclamantul nu are calitatea de

proprietar al bunului în litigiu.

Soluția a fost menținută

de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, care, prin decizia nr. 381A din

9 octombrie 2014, a respins ca nefondat, în esență cu aceeași motivare, apelul formulat

de reclamantul-pârât.

În cauză, împotriva deciziei

dată în apel, a declarat recurs în termen legal, reclamantul C.S.S. care, invocând

temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ. de la 1865, aplicabil

cauzei, formulează următoarele critici:

- instanța de apel nu

a răspuns „în niciun fel” argumentelor care vizau greșita motivare a soluției

dată de tribunal, cererii reconvenționale.

- situația de fapt avută

în vedere de instanța de apel este diferită de cea avută în vedere de instanța fondului

deși, în apel nu au fost administrate probe noi.

Astfel, se reține o situație

contrară celei avută în vedere de prima instanță, sub aspectul formulării notificării

în temeiul Legii nr. 10/2001, de către autorul reclamantului.

- decizia nr. 15/A din

5 iunie 2009, dată de Curtea de Apel București, în Dosarul nr. 22852/1/2005, este

„un titlu executoriu”, în condițiile în care pârâta a fost obligată să lase reclamanților

din acea cauză, în deplină proprietate și liniștită posesie, partea de imobil care

fusese proprietate S.A.R. Oltenia.

Deși această hotărâre

este pronunțată în contradictoriu cu alți reclamanți, aceasta trebuie să beneficieze

de efectul pozitiv al puterii lucrului judecat.

- soluția adoptată de

instanțe, nu „tranșează” cine este în prezent proprietarul imobilului. S-a ignorat

faptul că reclamantul este titularul unui drept de proprietate care, nu a încetat

niciodată să existe, bucurându-se de un „caracter perpetuu”.

Cât privește celelalte

condiții, se poate observa că nu există în cauză un terț dobânditor care să opună

la rândul său, „un bun” în sensul C.E.D.O. și nici nu se poate discuta despre vreo

atingere adusă siguranței raporturilor juridice.

Recursul se privește,

ca nefondat, în considerarea argumentelor ce succed.

În soluționarea unor cereri

în care atât reclamantul cât și pârâtul invocă existența unui titlu preferabil,

trebuie să se țină seama de particularitățile fiecărui caz în parte, necesitate

afirmată atât prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție –

la care recurentul face trimitere, dându-i însă o interpretare proprie – cât și

de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, la a cărei practică instanțele fac referire.

Ca atare, cauza de față

nu poate fi soluționată fără a se avea în vedere următoarele elemente particulare

ale speței:

- nemișcătorul în litigiu

a fost preluat abuziv în proprietatea statului și face parte, așa cum corect a reținut

instanța de control judiciar, din categoria imobilelor ce intră în sfera de reglementare

a Legii nr. 10/2001.

- nici reclamantul și

nici autorul său, nu au formulat o acțiune în revendicare, anterior intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel încât să poată fi invocată existența unui „bun”

în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenție, consacrat de jurisprudența

C.E.D.O., doar în ipoteza unei hotărâri de retrocedare care, în speță, a fost pronunțată

în beneficiul unor alte persoane.

Potrivit aceleiași jurisprudențe

a instanței europene, există diferențe esențiale între „simpla speranță de

restituire”, chiar îndreptățită din punct de vedere moral și „speranța legitimă”

bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară, fiind necesară existența

unei baze suficiente în dreptul intern pentru a se reține incidența dispozițiilor

art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție.

- C.V., autorul reclamantului,

a ieșit din pasivitate odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și a urmat

procedura administrativă prealabilă prevăzută de acest act normativ cu caracter

special, comunicând SC. C. SA, cererea vizând restituirea imobilului situat în București,

str. G. nr. 242, sector 1.

- În soluționarea acestei

notificări, SC C. SA i-a comunicat persoanei îndreptățite că este proprietara nemișcătorului,

urmare contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni din anul 1995, încheiat cu F.P.S.,

instituție publică implicată în procesul de privatizare căreia, potrivit art. 27

alin. (2) din Legea nr. 10/2001, trebuia să i se adreseze notificarea.

Ulterior, prin sentința

nr. 714 din 28 noiembrie 2013, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis

cererea formulată de C.S.S. – în contradictoriu cu SC C. SA – și a dispus obligarea

pârâtei de a transmite notificarea depusă de autorul reclamantului la sediul acesteia,

către A.P.A.P.S., continuatoarea Fondului Proprietății de Stat, instituția publică

implicată în procesul de privatizare.

Hotărârea a rămas irevocabilă

prin decizia nr. 9776 din 25 noiembrie 2005 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția civilă și de proprietate intelectuală.

În legătură cu chestiunea

– de esența litigiului – vizând formularea unei notificări de către reclamant sau

autorul său, având ca obiect restituirea în natură ori prin echivalent a imobilului

revendicat, nu se poate reține o „contradicție” între cele două hotărâri, instanța

de apel arătând corect, prin substituirea motivării tribunalului, că, chiar dacă

s-a dovedit urmarea procedurii speciale prevăzută de Legea nr. 10/2001 această împrejurare

nu este însă de natură a schimba soluția dată de prima instanță, în condițiile în

care valorificarea dreptului pretins se impunea a fi făcută tot pe calea legii speciale,

reclamantul având la îndemână mijloacele de constrângere prevăzute de C. proc. civ.

pentru a pune în executare hotărârea sus-menționată.

În acest context, acțiunea

în revendicare formulată de reclamant la 5 aprilie 2011, fondată pe dreptul comun

(respectiv dispozițiile art. 480 C. civ. de la 1864) prin care reclamantul a solicitat

instanței să oblige pârâta SC C. SA, prin administrator judiciar de a-i restitui

în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul, a fost corect soluționată

de cele două instanțe, prin raportare la decizia nr. 33/2008, dată de instanța supremă.

Tot astfel, s-a reținut

judicios că analizarea aspectelor referitoare la calitatea reclamantului de persoană

îndreptățită la măsuri reparatorii pentru imobilul preluat abuziv, nu se putea face

decât în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, - procedură deja declanșată de

autorul celui în cauză – în domeniul de aplicare al căreia, intră nemișcătorul.

- Practica instanțelor

a învederat că, doar câteva ipoteze, ce nu se regăsesc în speță, permit a se da

curs cererilor de restituire fundamentate fie pe dreptul comun, fie pe alte acte

normative, anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv când acțiunea

a fost introdusă înainte de apariția acestui act normativ, iar persoana îndreptățită

nu a înțeles să se prevaleze de dispozițiile legii speciale (art. 46), când imobilul

ce se solicită a fi retrocedat nu este deținut de una din entitățile specificate

în art. 21 din lege, sau, în situația particulară a preluărilor în forma exproprierii,

în cazul vizat prin dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, când preluarea a

operat ulterior anului 1994.

- În vederea aplicării

unitare a legii, Înalta Curte a mai stabilit (prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008,

mai sus invocată) că legea specială înlătura aplicarea dreptului comun, fără ca

pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale

și că aplicarea unor dispoziții ale legii speciale poate fi înlăturată doar dacă

acestea contravin Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În interpretarea - din

această perspectivă - a dispozițiilor din dreptul intern, Curtea Europeană a Drepturilor

Omului a statuat că dreptul de acces la instanțe (astfel cum acesta este recunoscut

prin art. 6 parag. 1 din Convenție) nu este absolut, el pretându-se la limitări

implicit admise, deoarece prin natura sa stabilește o reglementare din partea statului

care, se bucură în această materie, de o anumită marjă de apreciere (a se vedea

cauza Faimblat împotriva României).

Tot astfel, prin decizia

pilot dată de instanța europeană la 12 octombrie 2010 (cauza Atanasiu și alții împotriva

României) s-a reținut că respingerea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile

dreptului comun, motivată de necesitatea asigurării unei aplicări coerente a legilor

de reparație, nu dezvăluie prin ea însăși o problemă „sub unghiul dreptului de acces

la o instanță" garantat de art. 6 parag. 1 din Convenție, cu condiția ca procedura

prevăzută de Legea nr. 10/2001 să se prezinte ca o cale de drept efectiv.

În consecință, din parcurgerea

întregului istoric al cauzei rezultă că, în mod corect instanțele au respins cererea

de restituire a imobilului, adresată de reclamant direct instanței, pe calea dreptului

comun, cu ignorarea dispozițiilor legii speciale de reparație, neputându-se reține

că imposibilitatea acestuia de a-și exercita dreptul de proprietate asupra bunului

echivalează cu „privarea de un bun”, chiar după intrarea în vigoare a Legii nr.

10/2001 (a se vedea, din nou, în acest sens, decizia pilot nr. 12/octombrie 2010

- cauza Atanasiu și alții împotriva României).

Așa fiind, în considerarea

celor ce preced, recursul urmează a se respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamantul C.S.S. împotriva deciziei nr. 381/A din 9 octombrie

2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 martie 2015.