ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 299/2015

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut următoarele: 1. Hotărârea instanței de apel Prin decizia civilă nr. 401 A din 21 octombrie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă SC I.M. SRL, prin administrator judiciar C.V.A. I.P.U.R.L., împotriva sentinței civile nr. 339 din 13 februarie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă. A schimbat în parte sentința apelată și a admis acțiunea reclamantei, în parte, constatând nulitatea dispoziției din 16 noiembrie 2010 emisă de Primăria Municipiului București.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că cererea reconvențională disjunsă, astfel cum aceasta a fost lămurită în rejudecarea apelului, conform îndrumărilor instanței de casare, prin care reclamanta a contestat dispoziția din 16 noiembrie 2010 emisă în aplicarea Legii nr. 10/2001, precum și protocol de predare-primire încheiat la 15 ianuarie 2011, invocând ca motive de nulitate, în primul rând, faptul că prima dispoziție dată în procedura legii speciale nu mai putea fi revocată, întrucât constituia deja un act de dezînvestire a instituției emitente (Primăria Municipiului București), iar pe de altă parte, faptul că emitentul nu mai putea dispune de apartamentul în litigiu, nemaifiind proprietarul imobilului, constituie o cerere de anulare a unei dispoziții emise în temeiul Legii nr. 10/2001 de unitatea deținătoare, prin care s-a soluționat notificarea persoanei îndreptățite privind restituirea imobilului situat în București, str. C., sector 3, preluat abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulată de o terță persoană.

Dispoziția emisă de primar în procedura Legii nr. 10/2001 este un act juridic civil, întrucât, soluționând notificările de restituire a bunurilor preluate abuziv de către stat, primarul nu acționează ca reprezentant al puterii executive locale, ci ca reprezentant al persoanei juridice (unitatea administrativ-teritorială) deținătoare a bunului. În aceste condiții, cererea nu poate fi calificată drept o contestație îndreptată împotriva unei decizii de respingere a notificării întemeiată pe dispozițiile 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, ci ca o acțiune de drept comun în constatarea nulității unui act juridic civil. Dispoziția de restituire a unui imobil, emisă în temeiul Legii nr. 10/2001, nu constituie act administrativ, pentru ca cererea de anulare să fie supusă dispozițiilor Legii nr. 554/2004.

Astfel, potrivit art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004, actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice. Or, astfel cum s-a arătat anterior, dispoziția de restituire nu este emisă de unitatea destinatoare în regim de putere publică, ci în calitate fie de proprietar al imobilului a cărui restituire s-a solicitat, în cazul în care imobilul a trecut în proprietatea statului cu titlu valabil, fie de detentor în cazul în care imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil, deci ca participant la circuitul civil.

Această concluzie este întărită de faptul că nu întotdeauna unitatea deținătoare este o autoritate publică, iar natura actului juridic în discuție nu poate fi diferit în funcție de persoana juridică care îl emite. Concluzia că dispozițiile/deciziile emise în baza Legii nr. 10/2001 sunt acte juridice unilaterale de natură esențialmente civilă se desprinde chiar din interpretarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, respectiv din faptul că legiuitorul a înțeles să stabilească competența de verificare a legalității acestor acte în favoarea secției civile a tribunalului. Pe de altă parte, o atare concluzie se deduce și din deciziile nr. IX și XX ale Înaltei Curți de Casație și Justiție care au statuat, în esență, că asupra tuturor problemelor legate de aplicarea Legii nr. 10/2001 competența revine secțiilor civile ale tribunalelor.

Legea nr. 10/2001 conține nu numai norme de drept procedural, stabilind căile și persoanele care pot ataca în justiție actele emise în temeiul său, ci și norme de drept substanțial, care privesc condițiile de validitate ale acestor acte. Astfel, chiar dacă acțiunea reclamantei nu este formulată în temeiul dispozițiilor procedurale speciale ale Legii nr. 10/2001, aceasta nu înseamnă că actul emis în temeiul acestei legi nu trebuie verificat sub aspectul conformității sale cu condițiile de emitere și validitate. De altfel, caracterul civil al dispoziției primarului este subliniat și de dispozițiile art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, astfel încât examinarea legalității actului atacat trebuie realizată prin prisma respectării acestui act normativ, prin refuzul verificării încălcării normelor imperative în discuție lipsindu-se de conținut dispozițiile legii speciale.

Pe fondul cauzei, Curtea a reținut că prin adoptarea Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, s-a urmărit clarificarea regimului juridic al imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu respectarea prevederilor constituționale privind dreptul la proprietatea privată, legiuitorul reglementând o procedură administrativă, finalizată prin decizia/dispoziția unității deținătoare a imobilului notificat și o procedură judiciară, declanșată de persoana îndreptățită să beneficieze de măsuri reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001, nemulțumită de modalitatea de soluționare a notificării.

Art. 25 din Legea nr. 10/2001 prevede că în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării, sau după caz, de la data depunerii actelor doveditoare conform art. 23 din lege, unitatea notificată este obligată să se pronunțe, prin decizie, sau, după caz, prin dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură.

Deși măsura restituirii în natură este prioritară în raport de alte modalități de despăgubire, iar dispoziția de restituire în natură este un act administrativ de putere care atestă proprietatea și care, odată îndeplinite formalitățile de publicitate imobiliară, se consolidează ca titlu de proprietate nemaiputând fi revocată de organul emitent, atunci când restituirea în natură nu este posibilă, deținătorului imobilului îi revine obligația ca prin decizie sau, după caz, dispoziție motivată, în termenul prevăzut de art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și de plată a despăgubirilor aferente imobilelor în mod abuziv.

După modificarea Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, Titlul VII - entitatea notificată, respingând solicitarea de restituire în natură, face numai o propunere de acordare de despăgubiri în condițiile Titlului VII din legea specială, cuantum final al despăgubirilor urmând a fi stabilit de Comisia Centrală de Acordare a despăgubirilor conform art. 16 și urm. din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Deși nu se stabilește în dispoziția/decizia emisă de unitatea deținătoare cuantumul despăgubirii, dispoziția statuează asupra calității notificatorilor de persoane îndreptățite să beneficieze de măsuri reparatorii conform legii speciale, respectiv asupra calității de fost proprietar al bunului notificat și imposibil de restituit în natură, cât și asupra caracterului abuziv al preluării.

Decizia/dispoziția necontestată de titularul notificării conform art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, sau de către prefect în cadrul controlului de legalitate, conform Legii nr. 554/2004, devine definitivă și conferă notificatorului o „speranță legitimă”, respectiv „un bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenție, constând în dreptul de creanță cu privire la imobilul imposibil de restituit în natură, în procedura Legii nr. 247/2005 urmând a se determina numai cuantumul despăgubirilor și modalitatea de plată. Această concluzie rezultă din dispozițiile art. 16 alin. (4) din Legea nr. 247/2005 - Titlul VII conform cărora „pe baza situației juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri, Secretariatul Comisiei Centrale procedează la analizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) și (2) în privința verificării legalității cererii de restituire în natură”.

Prin urmare, Comisia Centrală nu are competența de a cenzura calitatea notificatorilor de persoane îndreptățite să beneficieze de măsurile reparatorii ale Legii nr. 10/2001 și nici componența imobilului pentru care prin dispoziție/decizie definitivă (necontestată de notificator sau de prefect conform Legii nr. 554/2004) s-a propus acordarea de despăgubiri, cenzura Comisiei Centrale limitându-se exclusiv la analiza legalității respingerii cererii de restituire în natură a imobilului notificat. În acest sens, art. 21 alin. (1) prevede că dacă pe baza constatărilor Secretariatului Comisiei Centrale aceasta stabilește că imobilul este restituibil în natură, prin decizie motivată va proceda la restituirea acestuia.

Art. 16.16 din Normele de aplicare a Legii nr. 147/2005 - Titlul VII - aprobate prin H.G. nr. 128/2008 prevede că dacă pe baza constatărilor Secretariatului Comisiei Centrale aceasta din urmă stabilește că imobilul pentru care, prin decizie/dispoziție sau, după caz, prin ordin, s-au consemnat/propus despăgubiri este restituibil în natură, prin decizie motivată potrivit art. 21 din Titlul VII al legii, Comisia Centrală va proceda la restituirea acestuia; decizia de restituire în natură astfel emisă urmând regimul juridic prevăzut de art. 23 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, după emiterea dispoziției/deciziei cu propunere de acordare de despăgubiri și comunicarea acesteia tuturor persoanelor interesate, dacă persoana îndreptățită sau prefectul nu contestă legalitatea acesteia, (ultimul în procedura contenciosului - administrativ) emitentul dispoziției, respectiv primarul unității administrativ teritoriale nu mai are dreptul să dispună revocarea/modificarea deciziei definitive și emiterea altei dispoziții. După comunicarea dispoziției împreună cu dosarul aferent notificării Comisiei Centrale de Despăgubiri numai aceasta din urmă poate cenzura dispoziția emisă de primar, și numai cu privire la modalitatea de reparare a prejudiciului, prin restituirea în natură a bunului notificat.

În concret, în speța dedusă judecății se constată că prima dispoziție emisa de Municipiul București prin Primarul General, prin care a fost soluționată notificarea intimaților, constatându-se calitatea acestora de persoane îndreptățite la masuri reparatorii sub forma despăgubirilor bănești pentru apartamentul nr. 1 situat la parterul imobilului din București, str. C., sector 3, vândut în temeiul Legii nr. 112/1995, după comunicarea ei către notificatori, nu a fost atacată nici de către aceștia în procedura prevăzută de art. 26 din Legea nr. 10/2001 și nici de către Prefect în procedura Legii nr. 554/2004, astfel încât numai cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005 (art. 16 și urm. din Titlul VII), ea a fost revocată de Municipiul București prin Primarul General, cu consecința emiterii deciziei din 16 noiembrie 2010 , contestată în prezenta cauză.

Nu poate fi primită teza potrivit căreia numai dispoziția prin care s-a dispus restituirea în natură nu poate fi revocată, după intrarea în circuitul civil, dispoziția prin care se stabilește dreptul la măsuri reparatorii putând face obiect al revocării, întrucât dispoziția dată în soluționarea notificărilor adresate potrivit Legii nr. 10/2001 are caracter unitar sub aspectul soluției adoptate. Astfel, în lipsa unei dispoziții exprese a legii și pentru considerentele legate de natura actului, astfel cum au fost expuse mai sus, nu se poate admite ca o dispoziție emisă potrivit Legii nr. 10/2001 să aibă natură civilă atunci cât dispune restituirea în natură și natură administrativă atunci cât dispune alte măsuri reparatorii.

În consecință, fiind vorba de acte juridice civile unilaterale, în cazul dispozițiilor/deciziilor emise în baza Legii nr. 10/2001 devine incident principiul irevocabilității actului juridic civil, ceea ce înseamnă că acestuia nu i se poate pune capăt prin manifestarea de voință în sens contrar a emitentului. Atâta timp cât dispozițiile emise în baza Legii nr. 10/2001 nu se regăsesc între excepțiile de la aplicarea principiului irevocabilității actului juridic expres prevăzute de lege, Curtea apreciază că, după emitere, respectivele dispoziții nu mai pot fi revocate/modificate în mod unilateral de către emitent, indiferent dacă aceste măsuri sunt justificate de o cauză întemeiată, cum ar fi, în speță, constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru apartamentul în litigiu.

De asemenea, Curtea consideră că revocarea actului juridic civil prin care s-a stabilit îndreptățirea notificatorilor la despăgubiri, pentru imobilul notificat printr-un act ulterior care desființează drepturi recunoscute inițial, înseamnă o încălcare a principiului securității raporturilor juridice. Mai mult, din ansamblul legii se desprinde concluzia că unitatea notificată nu poate soluționa o notificare în sensul restituirii în natură decât în situația în care imobilul se afla în deținerea sa (cu singura excepție prevăzută de art. 28, care nu este incident în cauză). Aceasta nu reprezintă decât o aplicare a principiului că o persoană nu poate dispune decât de bunurile aflate în patrimoniul său, principiu general aplicabil oricărui act juridic, atunci când se analizează capacitatea dispunătorului.

Or, la momentul emiterii dispoziției din anul 2010 imobilul în discuție se afla în patrimoniul apelantei-reclamante SC I.M. SRL, care îl cumpărase de la C.A. în baza contractului de vânzare-cumpărare din 18 iulie 2007, contract făcut public și opozabil erga omnes, prin încheierea din 26 iulie 2007. Prin urmare, formele de publicitate imobiliară au fost efectuate anterior, atât primei dispoziții emise de Primăria Municipiului București, cât și anterior dispoziției atacate în prezenta cauză. Pentru aceste motive, dispoziția atacată este nulă, întrucât a fost emisă cu încălcarea dispozițiilor legale și cu vătămarea drepturilor reclamantei. 2. Recursurile 2.1. Motive Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâții F.R.F., Municipiul București, prin Primar General, și S.C.

Pârâtul S.C. a criticat decizia arătând că, deși inițial reclamanta a arătat că și-a întemeiat apelul pe dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, în mod nepermis, în apel a schimbat încadrarea juridică și a solicitat, pe calea dreptului comun, constatarea nulității absolute a dispoziției primarului. Admițând cererea reclamantei, instanța s-a pronunțat pe ceea ce nu s-a cerut sau a acordat mai mult decât s-a cerut, încălcându-se prevederile art. 294 alin. (1) C. proc. civ. Pe de altă parte, analizând cererea reconvențională prin prisma dispozițiilor Legii nr. 10/2001, instanța trebuia să stabilească faptul că reclamanta nu avea calitatea procesuală să ceară, în temeiul Legii nr. 10/2001, anularea dispoziției emisă de primărie, pentru că este terț în raport cu aceasta.

Instanțele de fond au soluționat greșit cauza pe fond, în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru că nu a fost parcursă și procedura prealabilă administrativă; 2. Prin recursul său, municipiul București, prin Primarul General, a invocat faptul că hotărârea este nelegală pentru că în mod greșit a reținut instanța de apel că dispoziția din anul 2009 a fost revocată cu încălcarea prevederilor Legii nr. 10/2001. Acest act este un act administrativ de autoritate, care se supune regulilor generale în materie, motiv pentru care poate fi revocat de organul emitent. Legalitatea emiterii dispoziției din anul 2010 trebuie analizată în acest context; 3. Pârâtul F.R.F. a formulat critici prin care a arătat că instanța de apel a făcut o gravă eroare atunci când a susținut că imobilul în cauză nu putea face obiectul dispoziției din anul 2010, acesta fiind în patrimoniul reclamantei.

Imobilul nu putea face parte din patrimoniul reclamantei pentru că nulitatea produce efecte atât pentru viitor, cât și pentru trecut. Or, prin hotărâre judecătorească pronunțată în anul 2001 o instanță judecătorească a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare al numiților C.A. și C.M. Prin urmare, părțile au fost repuse în situația anterioară, ceea ce înseamnă că în anul 2007 C.A. nu mai putea vinde imobilul către reclamantă. Reclamanta a cumpărat pe riscul său. Motivarea hotărârii instanței de apel este contradictorie pentru că, deși arată că dispoziția emisă în baza Legii nr. 10/2001 nu este act supus Legii nr. 544/2004, în același timp susține că dispoziția de restituire este un act administrativ.

2.2. Analiza recursurilor Recursurile nu sunt întemeiate, și vor fi respinse pentru următoarele considerente: Instanța de casare cu trimitere nu s-a pronunțat cu nesocotirea prevederilor art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ. conform cu care, în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi.

Prin decizia nr. 1218 din 10 aprilie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a dispus casarea cu trimitere spre rejudecare pentru lămurirea temeiului de drept al cererii, care „ nu a fost făcută nici de instanța de fond, nici în cadrul procesual al apelului, ambele instanțe pendulând, în raport de poziția procesuală a părților în litigiu, între acțiunea de drept comun și contestația fundamentată pe prevederile Legii nr. 10/2001, mai mult, această chestiune, antamată la 26 septembrie 2012, nu a fost pusă ulterior în discuția părților la fond până la închiderea dezbaterilor. Pe de altă parte, observă că trimiterea făcută la dispozițiile art. 296 C. proc. civ. nu justifică măsura dispusă din punct de vedere procedural, în condițiile în care instanța de apel invocă raportarea instanței de fond exclusiv la prevederile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001”.

Așadar, determinând cadrul procesual în care s-a făcut analiza legalității dispoziției din anul 2010, și stabilind că obiectul cererii deduse judecății este constatarea nulității absolute a actului de revocare a unei dispoziții de primar anterioare, instanța de trimitere a respectat cerințele art. 315 C. proc. civ., neputându-se considera că a schimbat în apel un element al cererii de chemare în judecată. Pe de altă parte, instanța superioară de fond, a cărei decizie a fost recurată în prezent, a apreciat în mod corect faptul că dispozițiile emise de primari în temeiul Legii nr. 10/2001 nu sunt acte administrative de autoritate, ci acte civile, de vreme ce, în emiterea lor, primarul nu acționează ca reprezentant al puterii executive locale, ci ca reprezentant al persoanei juridice, respectiv al unității administrativ-teritoriale.

Ca atare, odată ce a adoptat dispoziția în soluționarea notificării, emitentul nu mai poate reveni asupra ei, indiferent de temeiul ce ar justifica acțiunea sa, singura cale de schimbare a soluției propuse fiind cea judiciară, în condițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001. Or, câtă vreme dispoziția din 16 iunie 2009 nu a fost contestată, în condițiile și termenele impuse de legea specială, măsura pe care o conținea era una irevocabilă și nu mai poate fi revocată. Pe de altă parte, invocarea unor aspecte ce țin de valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare autentificat din anul 2007 nu poate fi făcută în cadrul procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată. În plus, prin sentința civilă nr. 15179/2000 nu s-a dispus repunerea părților în situația anterioară, astfel încât imobilul în litigiu să fi reintrat în patrimoniul municipiului București.

După cum, confuzia asupra calității de proprietară a imobilului a lui C.A. a fost întreținută chiar de către municipiul București, prin adresa emisă cu privire la achitarea integrală a prețului apartamentului. Drept urmare, nu poate fi pusă în discuție, în prezentul litigiu, valabilitatea titlului autoarei reclamantei. Stabilind că se impune constatarea, pe calea dreptului comun, a nulității absolute a unui act juridic civil, instanța de apel nu a pronunțat o soluție nelegală cât privește calitatea procesuală a SC I.M. SRL. De vreme ce s-a stabilit că procesul nu poartă în sistemul Legii nr. 10/2001, ci verificarea legalității actului de revocare se face în temeiul dreptului comun, SC I.M. SRL avea calitate procesuală activă, decurgând din interesul de a cere să se constate nulitatea absolută.

În fine, nu este întemeiată critica ce vizează nelegalitatea hotărârii date în apel, decurgând din faptul că nu a fost urmată etapa administrativă, obligatorie, pentru soluționarea notificării. Analiza legalității dispoziției din anul 2010 nu s-a făcut în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001, ci s-a apreciat că, de vreme ce la data emiterii sale, imobilul nu se mai regăsea în patrimoniul municipiului București, ci era în patrimoniul SC I.M. SRL, primarul nu mai putea dispune de bun. Având în vedere cele mai sus arătate, în condițiile art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ. recursurile vor fi respinse ca nefondate, cu consecința rămânerii irevocabile a hotărârii recurate. În raport cu dispozițiile art. 274 C. proc.

civ., recurenții-pârâți vor fi obligați la plata sumei de 4000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă SC I.M. SRL.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâții F.R.F., Municipiul București prin Primar General, și S.C. împotriva deciziei civile nr. 401 A din 21 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Obligă pe recurenții-pârâți la plata sumei de 4000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă SC I.M. SRL. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 ianuarie 2015.