ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1931/2014

Dedința publică din 17 iunie 2014 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 20 decembrie 2009 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, contestatorii P.N., P.B.G., P.C.T. și P.C.M. au solicitat în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului București, ca prin hotărârea pe care o va pronunța instanța, să dispună anularea următoarelor decizii, emise de pârâtă în procedura Legii nr. 10/2001: - Decizia nr. 849060 din 16 decembrie 2009 privind imobilul din S.U.

sector 4; - Decizia nr. 849085 din 16 decembrie 2009 privind imobilul din str. Î.G., sector 4; - Decizia nr. 15240 din 20 decembrie 2009 privind imobilul din str. Î.G., sector 4; - Decizia nr. 27494 din 11 decembrie 2009 privind imobilul din str. I.R., sector 4; - Decizia nr. 27360 din 11 decembrie 2009 privind imobilul din str. R.A.,sector 4; - Decizia nr. 849082 din 14 decembrie 2009 privind imobilul din str. S.U., sector 4; - Decizia nr. 27352 din 14 decembrie 2009 privind imobilul din str. A., sector 4; - Decizia nr. 27350 din 14 decembrie 2009 privind imobilul din str. A., sector 4; - Decizia nr. 27354 din 14 decembrie 2009 privind imobilul din str. S.U., sector 4. Contestatorii au solicitat, totodată, restituirea dosarelor constituite în baza notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 la Primăria Municipiului București, spre competentă soluționare.

În motivarea contestației, s-a arătat că, prin deciziile menționate, dosarele având ca obiect notificările formulate de contestatori în baza Legii nr. 10/2001 au fost înaintate A.V.A.S., în condițiile în care, timp de 9 ani, intimata nu a soluționat respectivele notificări.

Prin sentința civilă nr. 982 din 9 iunie 2010,Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins contestația, ca neîntemeiată, reținând următoarele: Prin notificarea din 2001, contestatorii au solicitat restituirea în natură sau măsuri reparatorii pentru imobilele situate în S.U., prin notificările din 2001 pentru imobilul din str. Î.G., sector 4, prin notificarea din 2001 pentru imobilul din str. Î.G., sector 4, prin notificarea din 2002 pentru imobilul din str. I.R., sector 4, prin notificarea din 2001 pentru imobilul din str. R.A., sector 4, prin notificarea din 2001 pentru imobilul din str. A., sector 4, prin notificarea din 2001 pentru imobilul din str. A., sector 4, prin notificarea din 2001 pentru imobilul din S.U., sector 4, notificările fiind înregistrate, prin executorul judecătoresc, la Primăria Municipiului București.

Cu privire la modalitatea de preluare a imobilelor în litigiu în proprietatea statului, prima instanță a reținut că imobilele din str. A., str. I.R. și str. A.R., au fost preluate de la fosta fabrică K., cele situate în str. Î.G. au fost preluate de la fosta Societate „T.”, iar imobilul din Splaiul U., de asemenea, a fost preluat de la fosta Societate Comercială K. - fostă Tăbăcăria Națională. A reținut prima instanță că în conformitate cu dispozițiile cap. III din Legea nr. 10/2001, competența soluționării notificărilor revine organelor de conducere ale unității deținătoare a imobilului solicitat spre restituire iar, prin excepție, în cazul persoanelor juridice naționalizate, cum este cazul în speța dedusă judecății, imobilele fiind preluate de la o persoană juridică, și anume fabricile Kirov și Talpa, măsurile reparatorii prin echivalent se propun de către instituția publică implicată în privatizare.

Întrucât potrivit art. 27 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, instituția publică implicată în privatizare este A.V.A.S., tribunalul a apreciat că, în mod corect, intimata a înaintat notificările formulate de contestatori către această autoritate. Împotriva acestei sentințe a declarat apel contestatorul P.N., iar prin Decizia civilă nr. 782/A din 01 noiembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul, ca nefondat. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că neemiterea până la acest moment a unei dispoziții motivate ca răspuns la notificările formulate în anul 2001 și vătămarea pricinuită în acest mod reclamanților în exercitarea drepturilor lor poate fi analizată în cauza dedusă judecății, fiind evident că apelantul-contestator, în raport de conduita entității învestite cu soluționarea notificării, nu poate fi lipsit de posibilitatea de a-și apăra drepturile recunoscute de lege.

S-a reținut, de asemenea, că demersul juridic al contestatorilor a vizat refuzul soluționării de către intimată a notificărilor sus-menționate. Analizând dosarele administrative constituite în temeiul notificărilor și celelalte înscrisuri depuse în apel, instanța a reținut că, în mod corect, Tribunalul a constatat că toate aceste imobile au făcut parte din patrimoniile fostei fabrici (societăți comerciale) „K.” („T.N.”) și fostei Societăți „T.”, persoane juridice de la care au fost ulterior preluate de Statul român.

În această ipoteză, instanța de apel a considerat că sunt incidente dispozițiile art. 27 din Legea nr. 10/2001, conform cărora notificările trebuie adresate organelor de conducere ale unității deținătoare a imobilului solicitat spre restituire sau, instituției publice implicate în privatizarea societăților comerciale naționalizate, aplicându-se, după caz, dispozițiile art. 31 din același act normativ, în sensul că măsurile reparatorii prin echivalent se propun după stabilirea valorii recalculate a acțiunilor, prin decizia motivată a A.V.A.S. - acestei autorități fiindu-i trimise în speță de către intimata pârâtă notificările și dosarele administrative. Instanța de apel a constatat că acțiunea formulată de contestatori numai în contradictoriu cu Primăria Municipiului București, având ca finalitate obligarea acestei pârâte să soluționeze notificările formulate este neîntemeiată, sentința apelată fiind legală și temeinică.

Prin Decizia civilă nr. 7176 din 22 noiembrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul declarat de reclamanții P.N., P.B.G. și P.C.T., a casat Decizia civilă nr. 782/A din 1 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București și a trimis cauza, spre rejudecarea apelului, aceleiași curți de apel, având în vedere următoarele considerente: Este necontestat în cauză că, prin mai multe notificări formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, reclamanții au solicitat restituirea, în procedura acestei legi, a unor imobile situate în București, str. S.U., sector 4;str. Î.G., sector 4; str. I.R., sector 4; str. R.A., sector 4 și str. A., sector 4. Recurenții au susținut că o parte din imobilele notificate se află în administrarea Primăriei Municipiului București, aspect care atrage competența acestei entități în soluționarea notificărilor cu care reclamanții au învestit-o.

Înalta Curte a apreciat că, în ceea ce privește imobilele în litigiu, situația de fapt nu a fost pe deplin lămurită de instanța de apel sub aspectul unității deținătoare a acestor bunuri, căreia îi revine obligația de a soluționa notificările formulate de reclamanți.

Astfel, instanța de apel a reținut în considerentele decizie recurate că, din cuprinsul dosarelor administrative constituite în temeiul notificărilor și al celorlalte înscrisuri depuse în apel, ar rezulta că toate aceste imobile au făcut parte din patrimoniile fostei fabrici (societăți comerciale) „K.” („T.N.”) și fostei Societăți „T.” Instanța de apel nu a indicat însă care sunt, în mod concret, probele care susțin o astfel de concluzie și care a fost situația juridică a acestor imobile, ulterior preluării lor de către stat, cât timp, se susține, pe de o parte, că aceste imobile s-au aflat în patrimoniul unor fabrici, iar pe de altă parte sunt administrate probe care dovedesc că, în prezent, ele fac parte din fondul imobiliar locativ aflat în administrarea Consiliului General al Municipiului București.

Prin urmare, Înalta Curte a apreciat că, în prezentul litigiu, sub aspectul unității deținătoare a imobilelor notificate, împrejurările de fapt nu au fost pe deplin stabilite iar verificarea corectei aplicări a legii în controlul judiciar de legalitate exercitat pe calea recursului, sub aspectul entității competente să soluționeze notificările reclamanților, nu se poate realiza, fiind necesar a se lămuri, cu prioritate, unitatea deținătoare a acestor imobile.

După casare, în rejudecare, prin Decizia civilă nr. 155/A din data de 4 iunie 2013, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de contestatorul P.N., împotriva sentinței civile nr. 982 din 9 iunie 2010, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă Pentru a adopta această soluție, instanța de rejudecare, a avut în vedere următoarele considerente: Prin notificările formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, contestatorii au solicitat restituirea în natură sau măsuri reparatorii pentru imobilele situate în București: 1) S.U.; 2) str. Î.G.; 3) str. Î.G.; 4) str. I.R.; 5) str. R.A.; 6) str. A.; 7) str. A.) S.U.

Cu adresa din 14 ianuarie 2002, A.F.I. a comunicat date despre imobilele situate în București, str. A., str. I.R., str. Î.G. și str. AR. Instanța de apel a reținut că imobilele din str. A., str. I.R., și str. A.R. au fost preluate de la Întreprinderea K., iar imobilele din str. Î.G. au fost preluate de la Î.P. Nicolae Bălcescu. Conform adresei din 10 iunie 2011, emisă de A.F.I. București, la data comunicării, această instituție avea în administrare imobilele situate la următoarele adrese: S.U.; str. A.; str. Î.G.; str. Î.G. și str. R.A. În aceeași adresă s-a menționat că imobilele situate în str. A., str. I.R. și S.U. nu se află în administrarea acestei instituții. S-a statuat că cele două adrese conțin date diferite numai cu privire la imobilul din str. I.R., care nu se mai afla în administrarea A.F.I.

la 10 iunie 2011, și despre care în adresa din anul 2002 se menționa că este un spațiu cu altă destinație decât aceea de locuință, care a fost deținut de I.I.S. Dîmbovița. Conform relațiilor conținute în adresa din 03 aprilie 2013, A.F.I. București a comunicat faptul că imobilele situate în București str. Î.G. și A. au intrat în proprietatea Statului și administrarea Sfatului Popular al Capitalei în baza Decretului nr. 409/1955 și a Deciziilor S.P.C. nr. 52/1956 și 156/1956 prin transfer de la M.I.U., respectiv de la Întreprinderile Industriale de stat Nicolae Bălcescu (imobilele situate în str. Î.G.) și K. (imobilul situat în str. A., fostă str. S.). Din Decizia nr. 1659 din 26 iulie 1956, emisă de fostul Comitet Executiv al Sfatului Popular al Capitalei și respectiv din Ordinului nr. 422 din 12iulie1956 emis de M.I.U., instanța de apel a reținut că imobilele situate în București, S.U.; S.U.; str. R.A.

și str. I., au fost transferate din folosința Î.K., în folosința Sfatului Popular al Capitalei. Coroborând aceste înscrisuri și reținând și atitudinea procesuală a apelantului-contestator care nu a învederat instanței în baza căror probe susține că imobilele pe care le-a indicat în cererea de chemare în judecată au aparținut autorilor reclamanților, în calitate de persoane fizice, instanța de apel a reținut că în cauză s-a făcut dovada faptului că imobilele situate în București;1) S.U.; 2) str. Î.G.) str. Î.G.) str. I.R.) str. R.A.) str. A.) S.U. au făcut parte la data preluării lor de către Statul român din patrimoniul unor întreprinderi iar o parte dintre ele, anume cele situate în București: S.U.; str. A.; str. Î.G.; str. Între G. și str. R.A, se află în prezent în administrarea A.F.I.

București. Imobilele situate în str. A., și S.U. nu au figurat în administrarea acestei instituții, iar imobilul din str. I.R. este spațiu cu altă destinație și a figurat în evidențele A.F.I. București, la nivelul anului 2002, însă în prezent nu mai este deținut de aceasta. Așadar, întrucât pentru imobilul din str. A. nu există nicio dovadă că s-ar afla ori s-ar fi aflat în evidențele municipalității, apelul s-a apreciat a fi nefondat. În ceea ce privește celelalte imobile care, așa cum s-a arătat, au trecut în administrarea fostului Sfat Popular al Capitalei de la persoane juridice, instanța de apel a reținut că în mod corect prima instanță a respins contestația întrucât în cauză sunt incidente dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. b) și art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 10/2001.

S-a reținut, de asemenea, că în procesul civil sarcina probei revine celui care face o propunere înaintea judecății, astfel că era de datoria apelantului să depună la dosar dovada dreptului de proprietate al autorilor asupra imobilelor sus-menționate, nefiind suficient că la acest moment o parte din imobile au destinație de locuință și figurează în evidențele Primăriei Municipiului București, pentru că art. 3 din Legea nr. 10/2001 instituie reguli diferite pentru bunurile care la data preluării abuzive aparțineau unor persoane juridice, atât în ceea ce privește măsurile reparatorii care pot fi acordate, cât și persoana care le propune. Împotriva acestei decizii a declarat recurs contestatorul P.N., formulând următoarele critici: În mod greșit, în rejudecare, Curtea de Apel București, și-a însușit reținerile instanțelor de fond care au stabilit faptul că imobilele în litigiu au fost preluate de la fostele fabrici ale bunicilor și părinților contestatorilor.

În mod greșit instanța de apel a respins apelul contestatorului apreciind că în lipsa probelor privind dovada dreptului de proprietate al autorilor contestatorilor asupra imobilelor în litigiu, acestea au făcut obiectul privatizării. Sub acest aspect recurentul contestator solicită să fie avută în vedere decizia de casare, precum și Adresa din 10 iunie 2011 care atestă faptul că imobilele situate S.U., București, sector 4, str. A. București, sector 4, str. I.G., București, sector 4 și R.A., București, sector 4, sunt în administrarea Municipiului București prin A.F.I. și sunt ocupate de chiriași. De asemenea, contestatorul face referire și la adresa din 14 ianuarie 2002, prin care Consiliul General al Municipiului București, comunica faptul că, în prezent, în administrarea C.G.M.B.-A.F.I.

se afla și apartamentele situate în str. A., deținute de chiriași, iar o parte din ele fiind înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995. Deși recurentul a indicat generic dispozițiile art. 304 C. proc. civ.,criticile formulate sunt susceptibile de încadrare în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., și vor fi analizate din această perspectivă, după cum urmează: Acțiunea introductivă de instanță formulată de contestatori a fost determinată de împrejurarea că Primăria Municipiului București, ca unitate notificată, a declinat competența de soluționare a notificărilor în favoarea A.V.A.S., întrucât imobilele solicitate în notificări au aparținut F.K. (fosta F.P. „T.N.”) și fostei S. „T.” Contestatorii au susținut că o parte din imobilele notificate se află în administrarea Primăriei Municipiului București, aspect care ar atrage competența acestei entități în soluționarea notificărilor formulate.

Urmare îndrumărilor date de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, prin Decizia nr. 7176 din 22 noiembrie 2012, instanța de rejudecare a făcut verificări și a stabilit că imobilele situate în București; 1) S.U.; 2) str. Î.G.) str. Î.G.) str. I.R.) str. R.A.) str. A.) S.U. au făcut parte la data preluării lor de către Statul român din patrimoniul unor întreprinderi, iar o parte dintre ele, respectiv cele situate în București: S.U.; str. A.; str. Î.G.; str. Î.G. și str. R.A., se află în prezent în administrarea A.F.I. București. Imobilele situate în str. A., și S.U. nu au figurat în administrarea acestei instituții, iar imobilul din str. I.R. este spațiu cu altă destinație și a figurat în evidențele A.F.I.

București, la nivelul anului 2002, însă în prezent nu mai este deținut de aceasta. De asemenea instanța de apel a stabilit că pentru imobilul din str. X nu există nicio dovadă că s-ar afla ori s-ar fi aflat în evidențele municipalității, iar în ceea ce privește celelalte imobile și anume cele situate: 1) Splaiul U.; 2) str. Î.G.; 3) str. Î.G.; 4) str. I.R.; 5) str. R.A.; 6) str. A.) S.U.) s-a constatat că au trecut în administrarea fostului Sfat Popular al Capitalei de la persoane juridice. Criticile privind modalitatea de apreciere a probatoriului administrat în fața instanței de fond nu pot face obiect al recursului conform art. 304 alin. (1) C. proc. civ., reprezentând critici de netemeinicie, iar nu de nelegalitate.

Dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001 prevăd că sunt îndreptățite, în înțelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent persoanele fizice, asociați ai persoanei juridice care deținea imobilele și alte active în proprietate la data preluării acestora în mod abuziv.

Art. 31 din Legea nr. 10/2001 dispune în sensul că „(1) Persoanele arătate la art. 3 alin. (1) lit. b) au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, iar la alin. (3) se arată că măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute la alin. (1) se propun după stabilirea valorii recalculate a acțiunilor, prin decizia motivată a A.V.A.S.” Față de situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată, Înalta Curte constată că în cauză au fost corect aplicate dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. b) raportat la art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, văzând modalitatea de preluare a imobilelor în litigiu în proprietatea statului, în aplicarea dispozițiilor legale sus evocate, care dispun atât asupra măsurilor reparatorii care pot fi acordate, cât și asupra persoanei care le propune, se constată că în mod corect instanța de apel a respins, ca nefondat, apelul declarat de contestatorul P.N. Mai mult, față de împrejurarea că la momentul preluării abuzive a imobilelor solicitate, acestea aparțineau unor persoane juridice, nu are relevanță cine le deține în prezent întrucât, așa cum s-a arătat sunt aplicabile dispozițiile speciale în despăgubire, care înlătură astfel de la aplicare prevederile care instituie regula în materia aplicării Legii nr. 10/2001 cum este art 27 alin. (1) la care face trimitere recurentul.

Reținând, așadar, că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectul contestat și că, astfel, nu sunt îndeplinite condițiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul contestatorului P.N. nu este fondat și îl va respinge ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatorul P.N. împotriva Deciziei nr. 155/A din data de 4 iunie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 iunie 2014.