ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1931/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1931/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Dedința publică din 17

iunie 2014

Asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 20

decembrie 2009 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă,

contestatorii P.N., P.B.G., P.C.T. și P.C.M. au solicitat în contradictoriu cu

pârâta Primăria Municipiului București, ca prin hotărârea pe care o va

pronunța instanța, să dispună anularea următoarelor decizii, emise de

pârâtă în procedura Legii nr. 10/2001:

- Decizia nr. 849060

din 16 decembrie 2009 privind imobilul din S.U. sector 4;

- Decizia nr. 849085

din 16 decembrie 2009 privind imobilul din str. Î.G., sector 4;

- Decizia nr.  15240

din 20 decembrie 2009 privind imobilul din str. Î.G., sector 4;

- Decizia nr. 27494

din 11 decembrie 2009 privind imobilul din str. I.R., sector 4;

- Decizia nr. 27360

din 11 decembrie 2009 privind imobilul din str. R.A.,sector 4;

- Decizia nr. 849082

din 14 decembrie 2009 privind imobilul din str. S.U., sector 4;

- Decizia nr. 27352

din 14 decembrie 2009 privind imobilul din str. A., sector 4;

- Decizia nr. 27350

din 14 decembrie 2009 privind imobilul din str. A., sector 4;

- Decizia nr. 27354

din 14 decembrie 2009 privind imobilul din str. S.U., sector 4.

Contestatorii au solicitat,

totodată, restituirea dosarelor constituite în baza notificărilor formulate în

temeiul Legii nr. 10/2001 la Primăria Municipiului București, spre competentă

soluționare.

În motivarea contestației,

s-a arătat că, prin deciziile menționate, dosarele având ca obiect

notificările formulate de contestatori în baza Legii nr. 10/2001 au fost

înaintate A.V.A.S., în condițiile în care, timp de 9 ani, intimata nu a

soluționat respectivele notificări.

Prin sentința civilă nr.

982 din 9 iunie 2010,Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins

contestația, ca neîntemeiată, reținând următoarele:

Prin notificarea din 2001,

contestatorii au solicitat restituirea în natură sau măsuri reparatorii pentru imobilele

situate în S.U., prin notificările din 2001 pentru imobilul din str. Î.G.,

sector 4, prin notificarea din 2001 pentru imobilul din str. Î.G., sector 4,

prin notificarea din 2002 pentru imobilul din str. I.R., sector 4, prin

notificarea din 2001 pentru imobilul din str. R.A., sector 4, prin notificarea din

2001 pentru imobilul din str. A., sector 4, prin notificarea din 2001 pentru

imobilul din str. A., sector 4, prin notificarea din 2001 pentru imobilul din

S.U., sector 4, notificările fiind înregistrate, prin executorul judecătoresc,

la Primăria Municipiului București.

Cu privire la

modalitatea de preluare a imobilelor în litigiu în proprietatea statului, prima

instanță a reținut că imobilele din str. A., str. I.R. și str. A.R., au fost preluate

de la fosta fabrică K., cele situate în str. Î.G. au fost preluate de la fosta

Societate „T.”, iar imobilul din Splaiul U., de asemenea, a fost preluat de la

fosta Societate Comercială K. - fostă Tăbăcăria Națională.

A reținut prima

instanță că în conformitate cu dispozițiile cap. III din Legea nr. 10/2001,

competența soluționării notificărilor revine organelor de conducere ale

unității deținătoare a imobilului solicitat spre restituire iar, prin excepție,

în cazul persoanelor juridice naționalizate, cum este cazul în speța dedusă

judecății, imobilele fiind preluate de la o persoană juridică, și anume

fabricile Kirov și Talpa, măsurile reparatorii prin echivalent se propun de către

instituția publică implicată în privatizare.

Întrucât potrivit art.

27 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, instituția publică implicată în privatizare

este A.V.A.S., tribunalul a apreciat că, în mod corect, intimata a înaintat

notificările formulate de contestatori către această autoritate.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel contestatorul P.N., iar prin Decizia civilă nr. 782/A

din 01 noiembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul, ca nefondat.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel a reținut că neemiterea până la acest moment

a unei dispoziții motivate ca răspuns la notificările formulate în anul 2001 și

vătămarea pricinuită în acest mod reclamanților în exercitarea drepturilor lor

poate fi analizată în cauza dedusă judecății, fiind evident că

apelantul-contestator, în raport de conduita entității învestite cu

soluționarea notificării, nu poate fi lipsit de posibilitatea de a-și apăra

drepturile recunoscute de lege.

S-a reținut, de

asemenea, că demersul juridic al contestatorilor a vizat refuzul soluționării

de către intimată a notificărilor sus-menționate.

Analizând dosarele

administrative constituite în temeiul notificărilor și celelalte înscrisuri

depuse în apel, instanța a reținut că, în mod corect, Tribunalul a

constatat că toate aceste imobile au făcut parte din patrimoniile fostei fabrici

(societăți comerciale) „K.” („T.N.”) și fostei Societăți „T.”, persoane

juridice de la care au fost ulterior preluate de Statul român.

În această ipoteză,

instanța de apel a considerat că sunt incidente dispozițiile art. 27 din Legea nr.

10/2001, conform cărora notificările trebuie adresate organelor de conducere

ale unității deținătoare a imobilului solicitat spre restituire sau,

instituției publice implicate în privatizarea societăților comerciale naționalizate,

aplicându-se, după caz, dispozițiile art. 31 din același act normativ, în

sensul că măsurile reparatorii prin echivalent se propun după stabilirea

valorii recalculate a acțiunilor, prin decizia motivată a A.V.A.S. - acestei

autorități fiindu-i trimise în speță de către intimata pârâtă notificările și

dosarele administrative.

Instanța de apel

a constatat că acțiunea formulată de contestatori numai în contradictoriu cu

Primăria Municipiului București, având ca finalitate obligarea acestei pârâte să

soluționeze notificările formulate este neîntemeiată, sentința apelată

fiind legală și temeinică.

Prin Decizia civilă nr.

7176 din 22 noiembrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă,

a admis recursul declarat de reclamanții P.N., P.B.G. și P.C.T., a casat Decizia

civilă nr. 782/A din 1 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București și

a trimis cauza, spre rejudecarea apelului, aceleiași curți de apel, având în

vedere următoarele considerente:

Este necontestat în

cauză că, prin mai multe notificări formulate în temeiul Legii nr. 10/2001,

reclamanții au solicitat restituirea, în procedura acestei legi, a unor imobile

situate în București, str. S.U., sector 4;str. Î.G., sector 4; str. I.R.,

sector 4; str. R.A., sector 4 și str. A., sector 4.

Recurenții au

susținut că o parte din imobilele notificate se află în administrarea Primăriei

Municipiului București, aspect care atrage competența acestei entități în

soluționarea notificărilor cu care reclamanții au învestit-o.

Înalta Curte a

apreciat că, în ceea ce privește imobilele în litigiu, situația de fapt nu a

fost pe deplin lămurită de instanța de apel sub aspectul unității deținătoare a

acestor bunuri, căreia îi revine obligația de a soluționa notificările

formulate de reclamanți.

Astfel, instanța de

apel a reținut în considerentele decizie recurate că, din cuprinsul dosarelor

administrative constituite în temeiul notificărilor și al celorlalte înscrisuri

depuse în apel, ar rezulta că toate aceste imobile au făcut parte din

patrimoniile fostei fabrici (societăți comerciale) „K.” („T.N.”) și fostei

Societăți „T.” Instanța de apel nu a indicat însă care sunt, în mod concret,

probele care susțin o astfel de concluzie și care a fost situația juridică a

acestor imobile, ulterior preluării lor de către stat, cât timp, se susține, pe

de o parte, că aceste imobile s-au aflat în patrimoniul unor fabrici, iar pe de

altă parte sunt administrate probe care dovedesc că, în prezent, ele fac parte

din fondul imobiliar locativ aflat în administrarea Consiliului General al

Municipiului București.

Prin urmare, Înalta

Curte a apreciat că, în prezentul litigiu, sub aspectul unității deținătoare a

imobilelor notificate, împrejurările de fapt nu au fost pe deplin stabilite iar

verificarea corectei aplicări a legii în controlul judiciar de legalitate

exercitat pe calea recursului, sub aspectul entității competente să soluționeze

notificările reclamanților, nu se poate realiza, fiind necesar a se lămuri, cu

prioritate, unitatea deținătoare a acestor imobile.

După casare, în

rejudecare, prin Decizia civilă nr. 155/A din data de 4 iunie 2013, Curtea de

Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a

respins, ca nefondat, apelul declarat de contestatorul P.N., împotriva

sentinței civile nr. 982 din 9 iunie 2010, pronunțate de Tribunalul București, secția

a III-a civilă

Pentru a adopta

această soluție, instanța de rejudecare, a avut în vedere următoarele

considerente:

Prin notificările

formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, contestatorii au solicitat restituirea

în natură sau măsuri reparatorii pentru imobilele situate în București: 1)

S.U.; 2) str. Î.G.; 3) str. Î.G.; 4) str. I.R.; 5) str. R.A.; 6) str. A.; 7)

str. A.) S.U.

Cu adresa din 14

ianuarie 2002, A.F.I. a comunicat date despre imobilele situate în București,

str. A., str. I.R., str. Î.G. și str. AR.

Instanța de apel a

reținut că imobilele din str. A., str. I.R., și str. A.R. au fost preluate de

la Întreprinderea K., iar imobilele din str. Î.G. au fost preluate de la Î.P.

Nicolae Bălcescu.

Conform adresei din 10

iunie 2011, emisă de A.F.I. București, la data comunicării, această instituție

avea în administrare imobilele situate la următoarele adrese: S.U.; str. A.;

str. Î.G.; str. Î.G. și str. R.A.

În aceeași adresă s-a

menționat că imobilele situate în str. A., str. I.R. și S.U. nu se află în

administrarea acestei instituții.

S-a statuat că cele

două adrese conțin date diferite numai cu privire la imobilul din str. I.R., care

nu se mai afla în administrarea A.F.I. la 10 iunie 2011, și despre care în

adresa din anul 2002 se menționa că este un spațiu cu altă destinație decât

aceea de locuință, care a fost deținut de I.I.S. Dîmbovița.

Conform relațiilor

conținute în adresa din 03 aprilie 2013, A.F.I. București a comunicat faptul că

imobilele situate în București str. Î.G. și A. au intrat în proprietatea

Statului și administrarea Sfatului Popular al Capitalei în baza Decretului nr. 409/1955

și a Deciziilor S.P.C. nr. 52/1956 și 156/1956 prin transfer de la M.I.U.,

respectiv de la Întreprinderile Industriale de stat Nicolae Bălcescu (imobilele

situate în str. Î.G.) și K. (imobilul situat în str. A., fostă str. S.).

Din Decizia nr. 1659

din 26 iulie 1956, emisă de fostul Comitet Executiv al Sfatului Popular al

Capitalei și respectiv din Ordinului nr. 422 din 12iulie1956 emis de M.I.U., instanța

de apel a reținut că imobilele situate în București, S.U.; S.U.; str. R.A. și

str. I., au fost transferate din folosința Î.K., în folosința Sfatului Popular

al Capitalei.

Coroborând aceste

înscrisuri și reținând și atitudinea procesuală a apelantului-contestator care

nu a învederat instanței în baza căror probe susține că imobilele pe care le-a

indicat în cererea de chemare în judecată au aparținut autorilor reclamanților,

în calitate de persoane fizice, instanța de apel a reținut că în cauză s-a

făcut dovada faptului că imobilele situate în București;1) S.U.; 2) str. Î.G.)

str. Î.G.) str. I.R.) str. R.A.) str. A.) S.U. au făcut parte la data preluării

lor de către Statul român din patrimoniul unor întreprinderi iar o parte dintre

ele, anume cele situate în București: S.U.; str. A.; str. Î.G.; str. Între G.

și str. R.A, se află în prezent în administrarea A.F.I. București.

Imobilele situate în

str. A., și S.U. nu au figurat în administrarea acestei instituții, iar

imobilul din str. I.R. este spațiu cu altă destinație și a figurat în

evidențele A.F.I. București, la nivelul anului 2002, însă în prezent nu mai

este deținut de aceasta.

Așadar, întrucât pentru

imobilul din str. A. nu există nicio dovadă că s-ar afla ori s-ar fi aflat în

evidențele municipalității, apelul s-a apreciat a fi nefondat.

În ceea

ce privește celelalte imobile care, așa cum s-a arătat, au trecut în

administrarea fostului Sfat Popular al Capitalei de la persoane juridice, instanța

de apel a reținut că în mod corect prima instanță a respins contestația

întrucât în cauză sunt incidente dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. b) și art. 31

alin. (1) și (3) din Legea nr. 10/2001.

S-a reținut, de asemenea, că în procesul civil sarcina probei

revine celui care face o propunere înaintea judecății, astfel că era de datoria

apelantului să depună la dosar dovada dreptului de proprietate al autorilor

asupra imobilelor sus-menționate, nefiind suficient că la acest moment o parte

din imobile au destinație de locuință și figurează în evidențele Primăriei

Municipiului București, pentru că art. 3 din Legea nr. 10/2001 instituie reguli

diferite pentru bunurile care la data preluării abuzive aparțineau unor

persoane juridice, atât în ceea ce privește măsurile reparatorii care pot fi

acordate, cât și persoana care le propune.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

contestatorul P.N., formulând

următoarele critici:

În mod greșit, în rejudecare, Curtea de Apel București, și-a

însușit reținerile instanțelor de fond care au stabilit faptul că imobilele

în litigiu au fost preluate de la fostele fabrici ale bunicilor și părinților

contestatorilor.

În mod greșit instanța de apel a respins apelul contestatorului apreciind

că în lipsa probelor privind dovada dreptului de proprietate al autorilor

contestatorilor asupra imobilelor în litigiu, acestea au făcut obiectul

privatizării.

Sub acest aspect recurentul contestator solicită să fie avută în

vedere decizia de casare, precum și Adresa din 10 iunie 2011 care atestă faptul

că imobilele situate S.U., București, sector 4, str. A. București, sector 4,

str. I.G., București, sector 4 și R.A., București, sector 4, sunt în

administrarea Municipiului București prin A.F.I. și sunt ocupate de chiriași.

De asemenea, contestatorul face referire și la adresa din 14

ianuarie 2002, prin care Consiliul General al Municipiului București, comunica

faptul că, în prezent, în administrarea C.G.M.B.-A.F.I. se afla și apartamentele

situate în str. A., deținute de chiriași, iar o parte din ele fiind înstrăinate

în baza Legii nr. 112/1995.

Deși recurentul a

indicat generic dispozițiile art. 304 C. proc. civ.,criticile formulate sunt

susceptibile de încadrare în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., și vor fi analizate din această perspectivă, după cum urmează:

Acțiunea introductivă

de instanță formulată de contestatori a fost determinată de împrejurarea că Primăria

Municipiului București, ca unitate notificată, a declinat competența de

soluționare a notificărilor în favoarea A.V.A.S., întrucât imobilele solicitate

în notificări au aparținut F.K. (fosta F.P. „T.N.”) și fostei S. „T.”

Contestatorii au

susținut că o parte din imobilele notificate se află în administrarea Primăriei

Municipiului București, aspect care ar atrage competența acestei entități în

soluționarea notificărilor formulate.

Urmare îndrumărilor

date de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, prin Decizia nr.

7176 din 22 noiembrie 2012, instanța de rejudecare a făcut verificări și a

stabilit că imobilele situate în București; 1) S.U.; 2) str. Î.G.) str. Î.G.)

str. I.R.) str. R.A.) str. A.) S.U. au făcut parte la data preluării lor de

către Statul român din patrimoniul unor întreprinderi, iar o parte dintre ele,

respectiv cele situate în București: S.U.; str. A.; str. Î.G.; str. Î.G. și

str. R.A., se află în prezent în administrarea A.F.I. București. Imobilele

situate în str. A., și S.U. nu au figurat în administrarea acestei instituții,

iar imobilul din str. I.R. este spațiu cu altă destinație și a figurat în

evidențele A.F.I. București, la nivelul anului 2002, însă în prezent nu mai

este deținut de aceasta.

De asemenea instanța

de apel a stabilit că pentru imobilul din str. X nu există nicio dovadă că s-ar

afla ori s-ar fi aflat în evidențele municipalității, iar în ceea ce privește

celelalte imobile și anume cele situate: 1) Splaiul U.; 2) str. Î.G.; 3) str.

Î.G.; 4) str. I.R.; 5) str. R.A.; 6) str. A.) S.U.) s-a constatat că au trecut

în administrarea fostului Sfat Popular al Capitalei de la persoane juridice.

Criticile privind

modalitatea de apreciere a probatoriului administrat în fața instanței de fond

nu pot face obiect al recursului conform art. 304 alin. (1) C. proc. civ.,

reprezentând critici de netemeinicie, iar nu de nelegalitate.

Dispozițiile art. 3 alin.

(1) lit. b) din Legea nr. 10/2001 prevăd că sunt îndreptățite, în înțelesul

prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau,

după caz, prin echivalent persoanele fizice, asociați ai persoanei juridice

care deținea imobilele și alte active în proprietate la data preluării acestora

în mod abuziv.

Art. 31 din Legea nr.

10/2001 dispune în sensul că

„(1) Persoanele arătate

la art. 3 alin. (1) lit. b) au dreptul la despăgubiri în condițiile legii

speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente

imobilelor preluate în mod abuziv, iar la alin. (3) se arată că măsurile

reparatorii prin echivalent prevăzute la alin. (1) se propun după stabilirea

valorii recalculate a acțiunilor, prin decizia motivată a A.V.A.S.”

Față de situația de

fapt stabilită prin hotărârea atacată, Înalta Curte constată că în cauză au

fost corect aplicate dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. b) raportat la art. 31 alin.

(1) și (3) din Legea nr. 10/2001.

Prin

urmare, văzând modalitatea de preluare a imobilelor în litigiu în proprietatea

statului, în aplicarea dispozițiilor legale sus evocate, care dispun atât

asupra

măsurilor reparatorii care pot fi acordate,

cât și asupra persoanei care le propune, se constată că în mod corect instanța

de apel a respins, ca nefondat, apelul

declarat de contestatorul P.N.

Mai mult,

față de împrejurarea că la momentul preluării abuzive a imobilelor solicitate,

acestea aparțineau unor persoane juridice, nu are relevanță cine le deține în

prezent întrucât, așa cum s-a arătat sunt aplicabile dispozițiile speciale în despăgubire,

care înlătură astfel de la aplicare prevederile care instituie regula în

materia aplicării Legii nr. 10/2001 cum este art 27 alin. (1) la care face

trimitere recurentul.

Reținând, așadar, că

hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectul

contestat și că, astfel, nu sunt îndeplinite condițiile cazului de modificare

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul contestatorului

P.N. nu este fondat și îl va respinge ca atare, conform art. 312 alin. (1) C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de contestatorul P.N. împotriva Deciziei nr. 155/A

din data de 4 iunie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 iunie 2014.