ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1796/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1796/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Decizia

nr. 1796/2016

Asupra cauzei

civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe

rolul Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și

fiscal, la data de 03 septembrie 2010, sub nr. x/3/2010, reclamanta SC A. SA a

formulat plângere împotriva dispoziției Primarului General al Municipiului

București din 11 iunie 2010, emisă în dosarul de Lege nr. 10/2001 nr.

x, prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului din București,

sector 3, str. B. nr. 26, deși dl. C. a depus notificare pentru revendicarea

imobilului situat în București, sector 3, str. B. nr. 14-16, solicitând

anularea acestei dispoziții administrative cu caracter individual, care i-a

vătămat interesul legitim de cumpărare a spațiului.

Prin încheierea

din 31 mai 2011, Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ

și fiscal, a admis excepția necompetenței funcționale și

a înaintat dosarul unei secții civile, cauza fiind astfel înregistrată

pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/3/2010**.

În ședința

publică din data de 06 martie 2012, reclamanta a precizat valoarea obiectului

litigiului, ca fiind 969.858,6 RON și a solicitat introducerea în cauză

a pârâților D. și E., beneficiari ai dispoziției de restituire a

cărei nulitate se invocă.

În ședința

publică din data de 31 octombrie 2012, tribunalul, în condițiile art.

129 C. proc. civ., a pus în discuție calificarea juridică a acțiunii,

constatându-se, în raport de susținerile reclamantei, că acțiunea

dedusă judecății este una de drept comun, având ca obiect anularea

unei dispoziții emise în baza Legii nr. 10/2001.

În ședința

publică din data de 05 februarie 2013, s-a constatat transmisă calitatea

procesuală pasivă de la pârâtul D. către pârâții F. și

G., succesori cu titlu particular.

Prin sentința

civilă nr. 1007 din 07 mai 2013, Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă

nr. 1028 din 10 iunie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

a admis recursul declarat de reclamantă împotriva sentinței sus-menționate,

pe care a casat-o cu trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul București,

pentru ca instanța de trimitere să pună în discuție temeiul

nulității absolute în raport de dispozițiile art. 948 C. civ., devreme

ce a calificat acțiunea ca fiind o acțiune în nulitate de drept comun

și să o soluționeze în raport de acest temei, fiind necesară

și efectuarea unei expertize topo de identificare a imobilului litigios.

În rejudecare,

cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția

a IV-a civilă, sub nr. x/3/2010***.

Față

de considerentele deciziei de casare, obligatorii potrivit art. 315 C. proc. civ.,

în rejudecare s-a dispus efectuarea unei expertize specialitatea topografie, iar

reclamanta a precizat temeiul de drept al acțiunii în nulitate promovate ca

fiind reprezentat de dispozițiile art. 962, 963, 966, 968, 1403 C. civ.

Prin sentința

civilă nr. 408 din 23 martie 2015, Tribunalul București, secția a

IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea precizată

formulată de reclamanta SC A. SA în contradictoriu cu pârâții Municipiul

București prin Primarul General, F., G. și E.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut următoarele:

Prin dispoziția

nr. 12667/2010, Municipiul București a dispus restituirea în natură în

proprietatea cesionarilor D. și E. a imobilului situat în București,

str. B. nr. 26 (notificat B. nr. 14-16), compus din construcție de tip B (P+3

parțial P+2), spațiile ocupate conform fișelor de calcul din

anul 2007 de SC A. SA (cu excepția suprafețelor din imobil aflate în administrarea

SC A. SA) și terenul aferent.

S-a reținut

în această dispoziție că prin notificarea din anul 2001 privind imobilul

situat în București, str. B. nr. 14-16, C. a arătat că imobilul i-a

fost preluat abuziv în baza Decretului nr. 111/1951. S-a mai arătat că

imobilul a fost proprietatea lui C. în baza contractului de vânzare-cumpărare

din anul 1937.

Conform contractului

de cesiune autentificat din anul 2009 de B.N.P. H., notificatorul a vândut drepturile

litigioase către D. și E.

Prin dispoziția

nr. 12758 din 04 august 2010 s-a dispus modificarea dispoziției nr. 12667/2010,

în sensul că alin. (1) al preambulului dispoziției nr. 12667/2010 va avea

următorul conținut: „Privind soluționarea dosarului întocmit în baza

notificării înregistrată din anul 2001, privind imobilul situat în București

strada B. nr. 14-16, sector 3 (adresă rectificată ulterior în strada B.

nr. 26, prin declarația domnului C. din data de 13 mai 2009 și identificat

prin nota de reconstruire din 05 iulie 2010 (…)”.

Alin. (2) al preambulului

dispoziției nr. 12667/2010 a Primarului General al Municipiului București

va avea următorul conținut: „Văzând actele dosarului anexate la notificare,

raportul comisiei interne pentru analiza notificărilor, adresa din 09

iulie 2010 emisă de Administrația Fondului Imobiliar, raportul de expertiză

tehnică extrajudiciară întocmit de expert tehnic judiciar I. din care

rezultă că imobilul este format din construcție de tip B și

terenul aferent în suprafață totală de 458, cuprinzând spații

libere și spații ocupate.

Art. 1 al dispoziției

nr. 12667/2010 s-a modificat, având următorul conținut: „se restituie,

în natură, în proprietatea cesionarilor, din imobilul situat în București,

str. B. nr. 26, compus din teren și construcție de tip B, subsolul în

suprafață de 283 mp, parterul în suprafață de 368 mp, etajul

I în suprafață de 312 mp, etajul II în suprafață de 363 mp,

mansardă în suprafață de 52 mp, precum și terenul aferent în

suprafață de 458 mp.”

Tribunalul a constatat

că prin notificarea din anul 2001, C. a solicitat restituirea în natură

a imobilului situat în București, str. B. nr. 14-16, sector 3.

Prin contractul

de vânzare-cumpărare din 17 noiembrie 1937, J. a dobândit dreptul de proprietate

asupra imobilului situat în București str. B. nr. 26 (fost 16-18).

În perioada 1945-1950,

la matricola XX și YY a imobilului situat în București str. B. nr. 26,

a fost înregistrat din punct de vedere fiscal numitul J.

Imobilul situat

în București, str. B. nr. 26 a fost intabulat în CF nr. WW pe numele proprietarului

J.

La dosarul administrativ

a fost depus raport de expertiză pentru identificarea imobilului ce a făcut

obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 17 noiembrie 1937, expertul

concluzionând că imobilul ce a făcut obiectul acestui act juridic este

în prezent imobilul situat în București, str. B. nr. 26, sector 3.

Aceleași

concluzii rezultă și din conținutul raportului de expertiză

efectuat în rejudecare de expertul K., în sensul că imobilul identificat în

prezent este identic total cu imobilul ce a făcut obiectul contractului de

vânzare-cumpărare din 17 noiembrie 1937.

Potrivit certificatului

de moștenitor din anul 2010 eliberat de B.N.P. H., de pe urma defunctului J.

a rămas ca moștenitor notificatorul C., acesta decedând ulterior încheierii

contractului de cesiune de drepturi litigioase din 29 octombrie 2009 cu pârâții

persoane fizice D. și E.

Reclamanta, prin

acțiunea sa în constatarea nulității dispoziției, a invocat

notificarea unui alt imobil, respectiv imobilul situat în București nr. 14-16

pe str. B.

Sub acest aspect,

tribunalul a reținut, raportat la dispozițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001,

forma în vigoare la data formulării notificării, actualmente art. 22,

că de esența notificării nu este indicarea adresei poștale exacte

a imobilului, nici la data efectuării notificării și nici la data

preluării bunului de către stat, ci indicarea unor elemente prin care

imobilul să poată fi identificat. Prin urmare, nu are relevanță

greșita menționare a adresei poștale a imobilului, atâta timp cât

prin notificare se face precizarea că imobilul a fost cel deținut inițial

de autorul său J.

Pe de altă

parte, tribunalul a reținut că, în condițiile art. 22 (actual 23)

din Legea nr. 10/2001, notificatorul a depus și titlul de proprietate invocat

pentru restituirea dreptului de proprietate, făcând ulterior dovada faptului

că imobilul preluat este unul și același cu cel pentru care pârâtul

unitate deținătoare, în condițiile Legii nr. 10/2001, a emis dispoziția

a cărei nulitate se invocă. Astfel, este nerelevant dacă adresa poștală

indicată în notificare a fost greșită, notificatorul formulând o

cerere de îndreptare a acesteia sub acest aspect abia în anul 2009, atâta timp cât

din cele indicate de notificator, cu privire la persoana îndreptățită

- autorul său, din actul de proprietate depus, imobilul putea fi identificat

ca fiind cel din București, str. B. nr. 26.

Principalul motiv

de nulitate invocat, în sensul că imobilul a fost preluat de stat, în baza

prevederilor Decretului nr. 111/1951, de la un alt proprietar, respectiv de la numita

L., este nefondat.

Sub acest aspect,

tribunalul a reținut că s-a făcut dovada, de către notificator,

a titlului de proprietate deținut de autorul său cu privire la imobilul

în litigiu, precum și faptul că la data emiterii dispoziției acesta

se afla în proprietatea privată a statului, făcând obiectul Legii nr.

10/2001.

Notificatorul

a făcut dovada faptului că, în perioada 1945-1950, autorul său avea

deschis pe numele său rol fiscal pentru imobilul situat în București,

str. B. nr. 26, nefiind înregistrări din punct de vedere fiscal ulterioare

anului 1950. Ca urmare, tribunalul a reținut că nu s-a făcut dovada

că anterior sau ulterior anului 1950 imobilul ar fi trecut în proprietatea

altei persoane fizice, respectiv a numitei L.

Așadar, în

speță, erau incidente dispozițiile art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001,

preluarea abuzivă fiind făcută în fapt, fără respectarea

dispozițiilor legale la data preluării de la proprietar.

Totodată,

tribunalul a apreciat că imobilul situat în București, str. B. nr. 26

nu a ieșit niciodată din patrimoniul numitului J.

Astfel, deși

documentul intitulat proces-verbal din data de 2 decembrie 1943, emis de către

Comisia pentru înființarea Cărților Funciare în București, prevede

în cuprinsul său mențiuni cu privire la trecerea imobilului situat în

București, str. B. nr. 26, din proprietatea dlui. J., de origine evreiască

și naționalitate română, în proprietatea Statului Român prin Centrul

National de Romanizare, în baza Decretului-lege de romanizare a proprietăților

evreiești nr. 842/1941, totuși imobilul situat în București,

str. B. nr. 26 nu a ieșit niciodată din patrimoniul numitului J., întrucât

în anul 1944 a fost emisă Legea nr. 641/1944 pentru abrogarea măsurilor

legislative anti-evreiești, care prevedea următoarele: „Art. 1. Sunt și

rămân abrogate pe data publicării lor toate măsurile legislative

prin care s-au luat dispozițiuni discriminatorii privitoare la evrei. (2) Prin

efectul abrogării acestor legi, se anulează toate dispozițiunile

juridice date pe baza lor de orice autorități publice, fie dispozițiuni

generale, fie individuale, inclusiv cele cuprinse în hotărâri judecătorești.

(3) De asemenea, se anulează toate dispozițiunile discriminatorii luate

fără bază legală împotriva evreilor de către autoritățile

publice.

Art. 19. Bunurile

și drepturile de orice fel, intrate prin efectul dispozițiunilor legislative

abrogate de art. 1 în patrimoniul Statului, respectiv al Centrului Național

de Romanizare sau a oricărui alt dobânditor, se socotesc că n-au ieșit

niciodată din patrimoniul titularilor deposedați și vor fi restituite

acestora în condițiunile prezentei legi, fără îndeplinirea vreunei

formalități de transcriere sau intabulare.

Art. 20. Restituirea

bunurilor mobile și imobile se face în starea în care au fast preluate, ținându-se

seama de uzajul normal”.

Prin urmare, față

de prevederile art. 19 din Legea nr. 641/1944, imobilul situat în București,

str. B. nr. 26 este considerat a nu fi ieșit niciodată din patrimoniul

numitului J., a nu fi trecut niciodată în proprietatea Statului Român.

Ca o dovadă

suplimentară a celor menționate anterior este și faptul că „la

matricola nr. XX și YY a imobilului situat în str. B. nr. 26 a figurat impus

ca plătitor de impozit din anul 1945 numitul J.”, așa cum rezultă

din adresa din anul 2008 emisă de Direcția de Impozite și Taxe Locale

sector 3, iar această situație rezultă și din adresa din 11

iulie 2008, în care se menționează că din 1945 și până

în 1949 a figurat impus J.

În orice caz,

reclamanta nu a depus nici un înscris din care să rezulte intrarea bunului

în proprietatea dnei L., iar preluarea dispusă în baza Decretului nr. 111/1951,

de către Statul Român, a imobilului situat în str. B. nr. 26, de la L. nu este

valabilă, întrucât Statul Român nu a supus bunul preluării/confiscării

de la adevăratul proprietar.

Din documentul

intitulat sentința civilă nr. 473 de la 5 martie 1953 emisă de către

Tribunalul Raional Tudor Vladimirescu, rezultă că imobilul situat în

str. B. nr. 26 ar fi fost trecut în proprietatea Statului Român de la L., la cererea

secției financiare, întrucât bunul ar fi fost abandonat de către aceasta,

ca temei fiind invocate prevederile Decretului nr. 111/1951.

Tribunalul a constatat,

însă, că în cadrul sentinței nu se specifică faptul că

L. este proprietară și în baza cărui act, ci doar că aceasta

figurează ca plătitor de impozit la secția financiară, care

solicita trecerea bunului în proprietatea statului. Or, L. putea deține bunul

și plăti impozit, în calitate de chiriaș, fără a deține

proprietatea bunului.

Având în vedere

că reclamanta nu a putut face dovada titlului de proprietate originar al doamnei

L., pe câtă vreme pârâții au făcut dovada titlului de proprietate

al autorului lor, pe cale de consecință dispoziția emisă a fost

legală, neputându-se aprecia că aceasta încalcă cerințele valabilității

cauzei actului juridic.

Susținerile

reclamantei din cererea precizatoare, referitoare la nelegalitatea actului de cesiune,

sunt nefondate, întrucât conform contractului de cesiune autentificat din anul 2009

de B.N.P. H., notificatorul a vândut drepturile litigioase către D. și

E., iar acestea se referă la drepturile decurgând din notificarea din anul

2001, fiind fără relevanță toate referirile reclamantei că

drepturile nu erau litigioase pentru că nu exista proces sau că nu se

afla imobilul în patrimoniul cedentului.

Prin decizia civilă

nr. 589A din 27 noiembrie 2015, Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta SC A. SA împotriva

sentinței sus-menționate, pentru următoarele considerente:

Primul motiv de

apel, așa cum a fost formulat și dezvoltat, este nefondat.

Astfel, din compararea

celor două sentințe, deși există un conținut aproape identic

cu privire la reținerea situației de fapt și la conținutul cererii

de chemare în judecată, un asemenea aspect nu este de natură a schimba

soluția instanței de fond, pentru că argumentele pentru care s-a

dispus respingerea acțiunii sunt diferite de cele din sentința civilă

nr. 1007 din 07 mai 2013.

Cum soluția

unei hotărâri se bazează pe argumentele care determină modul de soluționare

a cauzei, este deci lipsit de orice relevanță reținerea în ambele

hotărâri a situației de fapt și a conținutului cererii de chemare

în judecată, dimpotrivă un asemenea aspect dovedește reținerea

lor corectă de ambele instanțe.

Cel de-al doilea

motiv de apel, astfel cum a fost formulat și dezvoltat, este nefondat.

Este adevărat

faptul că la dosar reclamanta a depus înscrisurile menționate, din care

rezultă că s-a preluat de la numita L. imobilul din str. B. nr. 26. Nu

există însă nici un înscris din care să rezulte modul în care L.

ar fi devenit proprietară a imobilului și nici în ce constă imobilul.

Contrar acestor

înscrisuri, la dosar există actul de vânzare-cumpărare prin care numitul

J. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului din str. B. nr. 26, există

procesul verbal din anul 1940 emis de Comisia pentru înființarea cărților

funciare în București, din care rezultă că s-a înscris dreptul de

proprietate al numitului C. asupra imobilului din str. B. nr. 26, compus din parter,

două etaje, pod și două scări care leagă parterul cu etajele.

Parterul compus din 2 încăperi (prăvălii), un coridor și una

curte; etajul I compus din 2 apartamente; etajul II compus din 9 încăperi și

una dependințe.

Din adresa

din 22 octombrie 2008 a Municipiului București - Consiliul Local sector 3,

rezultă că la matricola XX și YY a imobilului din str. B. nr. 26

a figurat ca plătitor de impozite din anul 1945 până în 1949 numitul J.

În raport de aceste

probe și de lipsa vreunui act prin care să se fi făcut dovada modului

în care numita L. ar fi devenit proprietar al imobilului, Curtea a apreciat că

soluția primei instanțe este temeinică și legală, în ce

privește reținerea calității de fost proprietar a numitului

J. asupra imobilului din str. B. nr. 26.

Cel de-al treilea

motiv de apel, astfel cum a fost formulat și dezvoltat, este nefondat.

Așa cum s-a

mai reținut, apelanta-reclamantă a depus la dosar înscrisurile enumerate,

dar acestea nu pot înlătura existența titlului de proprietate al numitului

J., în condițiile în care înscrisurile depuse de reclamantă nu sunt însoțite

de un înscris prin care să se facă dovada modului de dobândire a dreptului

de proprietate.

Referitor la cel

de-al patrulea motiv de apel, astfel cum a fost formulat și dezvoltat, deși

în sentința fondului s-a reținut greșit că în sentința

civilă nr. 473 din 5 martie 1953 nu este specificat că numita L. nu ar

fi fost proprietară, această afirmație greșită a instanței

de fond nu este de natură a duce la admiterea apelului, pentru că determinat

era depunerea înscrisului în baza căruia L. a devenit proprietară. În

lipsa unui asemenea înscris nu se poate reține calitatea de fost proprietar

a numitei L., deoarece este contrazis de existența titlului de proprietate

pe numele J.

Este, de asemenea,

adevărat faptul că instanța de fond emite ipoteza potrivit cu care

numita L. ar fi putut avea calitatea de chiriaș, afirmație care nu a fost

însoțită de un argument. Cu toate acestea, afirmația nesusținută

de un probatoriu nu poate duce la schimbarea soluției, nefiind determinantă.

Cel de-al cincilea

motiv de apel, astfel cum a fost formulat și dezvoltat, nu poate fi primit,

pentru că soluția nu s-a bazat numai pe argumentul că s-a plătit

impozitul, ci pe faptul că imobilul a aparținut totalmente numitului J.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta SC A. SA, invocând motivul

de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia

a formulat următoarele critici:

I. Susținerile

instanței de apel privind calitatea de proprietar a numitului J. asupra imobilului

litigios sunt eronate și în totală contradicție cu înscrisurile depuse

la dosarul cauzei, întrucât potrivit sentinței civile nr. 473 din data de 05

martie 1953 pronunțată de Tribunalul Raional Tudor Vladimirescu, imobilul

a fost preluat în administrare de Întreprinderea de Locuințe și Localuri

încă din data de 1 decembrie 1951, proprietarul imobilului fiind numita L.

Tot prin sentința civilă nr. 473 din 5 martie 1953 se arată că

proprietarul de la care s-a preluat imobilul este L., fiind evident că instanța

judecătorească care a pronunțat această sentință a

verificat calitatea de proprietar a numitei L. asupra imobilului situat în str.

B. nr. 26, sector 3, București, întrucât altfel nu se putea pronunța asupra

naționalizării sale.

Faptul că

reclamanta nu este în posesia unui înscris care să ateste modul în care L.

a devenit proprietara imobilului situat în str. B. nr. 26 nu prezintă niciun

fel de relevanță în cauză, la fel cum nu prezintă relevanță

nici modul în care fostul proprietar, C., a pierdut proprietatea asupra imobilului

litigios, atât timp cât proprietarul acestuia era, la momentul naționalizării,

numita L.

Înscrisurile existente

la dosar demonstrează faptul că, la momentul naționalizării,

J. nu mai era proprietar, ci L. Aceste aspecte și fapte evidente, deși

au fost constatate de către instanța de apel, nu au fost luate în considerare

la pronunțarea soluției, întrucât, în mod eronat, instanța de apel

a considerat că dovada proprietății numitei L. asupra respectivului

imobil poate fi făcută numai prin prezentarea unui act de proprietate.

Instanța

de apel este în eroare, întrucât din toate înscrisurile prezentate rezultă

calitatea de proprietar a numitei L. Întrucât aceste acte oficiale au fost obținute

de la Arhivele Naționale, fiind emise și eliberate de instituțiile

statului și verificate de către o instanță judecătorească,

valabilitatea lor nu poate fi contestată.

Astfel, adresa

Consiliului General al Municipiul București - Administrația Fondului Imobiliar

confirmă faptul că imobilul situat în București, str. B. nr. 26 a

fost trecut în proprietatea statului conform prevederilor Decretului nr. 111/1951

(decizia de preluare din 15 iunie 1953), fostă proprietară - la momentul

naționalizării - fiind numita L. și nu așa-zisa persoană

îndreptățită, C. și nici autorul său - J (tată).

Mai mult, adresa

eliberată de SC M. SA Serv. Fond Locativ atestă că, la data trecerii

în proprietatea statului a imobilului, calitatea de proprietar o avea numita L.,

astfel cum s-a reținut în cuprinsul deciziei nr. 779 din data de 15 iunie 1953.

Atâta timp cât

nici fostul proprietar - C. - și nici urmașii acestuia nu pot face dovada

că, la momentul naționalizării, imobilul litigios era în proprietatea

lor, rezultă că proprietara imobilului este numita L., singura persoană

care putea fi titularul dreptului de retrocedare.

Recurenta susține

că a probat atât faptul că C. a pierdut dreptul de proprietate încă

din anul 1943, cât și faptul că imobilul situat în str. B. nr. 26 era,

la momentul naționalizării, proprietatea numitei L., sens în care sunt

cele patru acte juridice emise de autorități distincte ale Statului Român,

depuse la dosar, pe care instanța de apel nu le-a luat în considerare atunci

când a stabilit cine avea calitatea de proprietar la momentul naționalizării.

Astfel, pentru

ca Primăria Municipiului București să poată emite dispoziția

prin care s-a restituit în natură imobilul în litigiu, persoana considerată

îndreptățită, C., era obligată să prezinte un act de proprietate

care să ateste calitatea sa de proprietar la momentul naționalizării

imobilului, respectiv să prezinte actul prin care acest imobil a fost naționalizat

din proprietatea sa.

Lipsa acestui

document, raportat la înscrisurile oficiale depuse de către reclamantă,

care demonstrează că imobilul a fost naționalizat din proprietatea

numitei L., atestă nelegalitatea emiterii deciziei de retrocedare către

o persoană - C. - care nu mai avea calitatea de proprietar la momentul naționalizării.

Având în vedere

toate aceste înscrisuri, chiar dacă instanța considera că nu sunt

suficiente să ateste modul de proprietate al numitei L., retrocedarea imobilului

litigios către C., moștenitorul lui J., nu putea fi făcută atâta

timp cât, față de respectivele înscrisuri, subzista dubiul că, la

momentul naționalizării, J. mai era proprietar.

Pe de altă

parte, este greșită aprecierea instanței de apel asupra calității

de proprietar a numitului J., în raport de adresa din anul 2008 emisă de Municipiul

București - Consiliul Local sector 3, în care se menționează că,

la matricola 193-2002 a imobilului din str. B. nr. 26, a figurat ca plătitor

de impozite din anul 1945 până în 1949 numitul J., întrucât calitatea de proprietar

nu se demonstrează prin plata impozitului.

În concluzie,

în mod nelegal instanța de apel a dat forță juridică superioară

unui act administrativ (emis de Consiliul Local sector 3) față de o sentință

pronunțată de o instanță judecătorească, sentință

rămasă definitivă și care, sub aspectul forței probante,

este asimilată înscrisului autentic, drepturile constatate și recunoscute

prin hotărâre primind putere executorie.

II. Este nelegală

și netemeinică motivarea instanței de apel în sensul că înscrisurile

depuse de reclamantă nu pot înlătura existența titlului de proprietate

al numitului J., în condițiile în care nu sunt însoțite de un înscris

prin care să se facă dovada modului de dobândire a dreptului de proprietate

de către L.

Modul în care

L. a devenit proprietara imobilului situat în str. B. nr. 26 nu prezintă niciun

fel de relevanță în cauză, la fel cum nu prezintă relevanță

nici modul în care fostul proprietar, C., a pierdut proprietatea asupra imobilului,

atât timp cât proprietarul imobilului era, la momentul naționalizării,

numita L.

Sentința

civilă nr. 473 din data de 5 martie 1953 arată faptul că, în baza

prevederilor Decretului nr. 111/1951, s-a dispus trecerea în patrimoniul statului

a imobilului situat în București, str. B. nr. 26, sector 3, calitatea de proprietar

al imobilului înainte de preluarea acestuia, de către stat, aparținând

numitei L.

Prin Decretul

nr. 111/1951 se reglementa trecerea în proprietatea statului a bunurilor fără

stăpân, fiind considerate astfel bunurile de orice fel părăsite timp

de un an de zile de către titularii lor - necunoscuți sau absenți

- precum și bunurile găsite și predate unităților de Miliție,

care nu au fost reclamate de cei în drept în decurs de trei luni de la predare.

Or, prin sentința

civilă nr. 473 din data de 5 martie 1953 este menționat faptul că

trecerea în proprietatea statului a imobilului situat în str. B. nr. 26 s-a dispus

pe motiv că „(...) acest imobil a fost abandonat de proprietar de peste un

an de zile”, proprietarul fiind L.

Circumstanțele/modalitatea

prin care imobilul din str. B. nr. 26 a trecut din proprietatea numitului J. în

proprietatea numitei L. nu prezintă relevanță în cauză, întrucât

este vorba de o tranzacție de proprietate între două persoane fizice.

Ceea ce are relevanță este realitatea scriptică și faptică,

probată prin acte oficiale: imobilul se afla, la momentul naționalizării,

în proprietatea lui L.

Sentința

civilă nr. 473 din data de 5 martie 1953 atestă că imobilul a trecut

în administrarea statului începând cu 1 decembrie 1951, de la proprietar L., fapt

care demonstrează că la acel moment proprietar era L.

Pentru ca imobilul

să poată fi retrocedat către o persoană îndreptățită,

este obligatoriu ca respectiva persoană să prezinte un document din care

să rezulte că, la momentul naționalizării, era proprietarul

imobilului a cărui retrocedare o solicită.

În lipsa unui

asemenea document, imobilul nu poate fi retrocedat persoanei respective, ceea ce

este cazul în speță, imobilul din str. B. nr. 26 fiind retrocedat unei

persoane - J. sau C. - care nu poate face dovada că, la momentul naționalizării,

era proprietara respectivului imobil.

Este adevărat

că J. a cumpărat imobilul printr-un contract de vânzare-cumpărare,

însă la fel de adevărat este și faptul că începând cu 1 decembrie

1951 imobilul a fost preluat de stat de la un alt proprietar, conform înscrisurilor

oficiale eliberate de instituțiile statului.

La dosarul cauzei

există un sigur înscris, contractul de vânzare-cumpărare, care atestă

calitatea de proprietar, în anul 1937, a lui J. și patru înscrisuri emise de

autoritățile statului, care atestă calitatea de proprietar a lui

L., la momentul confiscării/naționalizării imobilului litigios.

Concluzia instanței

de apel, potrivit căreia doar contractul de vânzare-cumpărare din anul

1937 al numitului J. poate fi luat în considerare, înlăturând toate celelalte

înscrisuri care demonstrează că, dimpotrivă, acesta nu mai era proprietarul

imobilului la momentul naționalizării, este total eronată și

nelegală.

Așa-zisa

persoană îndreptățită, C., nu a prezentat un act valabil în

baza căruia să dovedească dreptul său asupra imobilului la data

naționalizării, ci a prezentat un act de vânzare-cumpărare încheiat

cu peste 14 ani înainte de naționalizarea imobilului. Acest act poate, cel

mult, să dovedească calitatea sa de proprietar asupra imobilului situat

în str. B. nr. 26 la acel moment (1937) și până în anul 1943, însă

nu poate demonstra calitatea sa de persoană îndreptățită la

retrocedare, atâta timp cât din actele aflate la dosarul cauzei reiese că proprietarul

imobilului în discuție era numita L.

În concluzie,

la momentul naționalizării, imobilul litigios era în proprietatea lui

L, singura persoană care putea fi titularul dreptului de retrocedare.

III. Dispoziția

atacată este lovită de nulitate absolută, deoarece nu au fost respectate

dispozițiile legale referitoare la condițiile de validitate a actului

juridic.

În ceea ce privește

obiectul actului juridic civil, art. 962 și urm. C. civ. cuprind condițiile

valabilității acestuia, respectiv obiectul să fie determinat sau

determinabil, să fie licit, să existe, să fie posibil și să

fie în circuitul civil. Referitor la această din urmă cerință,

încheierea actului juridic cu nesocotirea interdicției de înstrăinare

sau a cerințelor restrictive de circulație a anumitor bunuri atrage sancțiunea

nulității absolute a actului juridic respectiv.

În speță,

prin dispoziția nr. 12758 din 04 august 2010, Primăria Municipiului București

a dispus restituirea în natură, în proprietatea cesionarilor D. și E.,

a imobilului situat în București, str. B. nr. 26, sector 3.

Restituirea imobilului

în proprietatea cesionarilor D. și E. a avut la bază contractul de cesiune

autentificat din 29 octombrie 2009, prin care C. a vândut acestora drepturile litigioase

privind imobilul situat în București, str. B. nr. 26, sector 3.

Potrivit prevederilor

art. 1403 C. civ., condiția esențială pentru încheierea contractului

de cesiune este să existe proces, adică procesul să fi fost intentat

în momentul vânzării dreptului litigios și acesta trebuie să poarte

asupra fondului dreptului, adică să fie contestată existența

însuși a dreptului.

Or, în speță,

drepturile litigioase au fost vândute anterior existenței unui litigiu dedus

judecății, motiv față de care drepturile nu pot fi numite litigioase.

În anul 1943,

imobilul în discuție a intrat în patrimoniul statului, temeiul legal fiind

Decretul-lege nr. 824 din 28 martie 1941, decret ce nu are niciun fel de legătură

cu o eventuală confiscare a proprietăților de către statul comunist,

iar contractul de cesiune a fost încheiat în anul 2009, în perioada în care bunul

încă se mai află în patrimoniul statului.

Având în vedere

această situație, obiectul contractului de cesiune a constat în vinderea

drepturilor asupra unui imobil ce nu se afla în patrimoniul cedentului, ci în patrimoniul

statului, astfel că bunul nu se afla în circuitul civil, iar încheierea unui

act juridic cu nesocotirea interdicției de înstrăinare sau a cerințelor

restrictive de circulație atrage sancțiunea nulității absolute

a actului juridic respectiv, conform prevederilor art. 963 C. civ.

În ceea ce privește

cauza actului juridic civil, art. 966 și urm. C. civ. enumeră condițiile

valabilității cauzei, fiind necesar ca aceasta să existe, să

fie licită și să fie morală.

Prevederile

art. 966 C. civ. statuează asupra lipsei efectelor unei obligații fără

cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită, iar

art. 968 același cod definește cauza nelicită ca fiind aceea prohibită

de legi, când este contrară bunelor moravuri și ordinii publice.

Cauza/motivul

determinant al emiterii dispoziției nr. 12758 din 04 august 2010, respectiv

al restituirii în natură a imobilului situat în București, str. B.

nr. 26, sector 3 a fost calitatea lui C. de persoană prezumată a fi îndreptățită

la restituire în baza Legii nr. 10/2001, atâta timp cât acesta ar fi făcut

dovada proprietății asupra imobilului revendicat, la momentul confiscării

acestuia de către autoritățile comuniste/statul român comunist.

În speță,

este vorba despre o cauză contrară ordinii publice, având în vedere lipsa

calității de persoană îndreptățită la restituire a

lui C., deoarece înscrisurile aflate la dosar atestă că acesta nu mai

era proprietar al imobilului litigios încă din anul 1943 și nu putea să

solicite restituirea acestuia.

În concluzie,

dispoziția nr. 12667 din 11 iunie 2010, modificată prin dispoziția

nr. 12758 din 04 august 2010, este lovită de nulitate absolută, deoarece

nu au fost respectate dispozițiile legale referitoare la condițiile de

validitate a actului juridic și nici dispozițiile art. 3 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 10/2001, care stabilesc că numai persoana care era proprietar

la momentul naționalizării poate cere restituirea.

Intimații

F. și E. au depus întâmpinări, prin care au invocat, în principal, excepția

nulității recursului, susținând că motivul de nelegalitate prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. a fost invocat numai formal, deoarece prin criticile

formulate se aduc în discuție numai chestiuni de fapt, nu de drept; în subsidiar,

au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând cu prioritate,

conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului,

Înalta Curte constată că aceasta nu poate fi primită, întrucât parte

din criticile recurentei, respectiv cele vizând nerespectarea dispozițiilor

legale referitoare la condițiile de validitate a actului juridic și a

dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, se încadrează

în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Criticile

care pun în discuție modul de interpretare a probelor administrate și

reevaluarea situației de fapt în raport cu acestea nu vor fi avute în vedere

de prezenta instanță, deoarece privesc temeinicia hotărârii atacate,

aspect incompatibil cu structura actuală a recursului, în urma abrogării

motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ.

Examinând decizia

recurată în raport de criticile formulate, Înalta Curte reține următoarele:

I. Criticile vizând

reținerea greșită, de către instanța de apel, a calității

de proprietar a numitului J. asupra imobilului litigios la data preluării,

pun în discuție probele administrate și situația de fapt stabilită

în raport cu acestea în etapa procesuală anterioară.

Astfel, recurenta

contestă că autorul originar al beneficiarilor dispoziției de restituire

atacate în cauză, numitul J., a fost proprietarul imobilului litigios la data

preluării de către stat, susținând, în esență, că

această concluzie a instanței de apel este în contradicție cu probele

administrate. În acest sens, a procedat la evocarea înscrisurilor administrate care,

în opinia sa, ar dovedi că proprietar al imobilului litigios la data preluării

a fost L., imputând instanței de apel că nu a dat această valoare

probatorie respectivelor înscrisuri și că a reținut, în mod eronat,

calitatea de proprietar a numitului J., pe baza unor înscrisuri care, în opinia

sa, nu erau de natură să facă o asemenea dovadă.

Aceste critici

privesc temeinicia hotărârii atacate, deoarece aduc în discuție o chestiune

de fapt, referitoare la dovedirea calității de proprietar al imobilului

la data preluării, recurenta urmărind reevaluarea probelor administrate,

în scopul de a obține schimbarea situației de fapt reținute prin

hotărârea atacată, ceea ce nu se mai poate realiza în recurs, față

de actuala structură a acestei căi extraordinare de atac.

Împrejurarea că

instanța de apel nu a dat semnificația pretinsă de recurentă

înscrisurilor prezentate de aceasta, reținând ca dovedită, prin raportare

la alte probe, calitatea de proprietar a autorului originar al beneficiarilor dispoziției

de restituire atacate, ține strict de aprecierea probelor.

Or, modul în care

instanța de apel a apreciat probele administrate și a stabilit pe baza

acestora o anumită situație de fapt nu mai poate face obiect de analiză

în recurs, față de actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ.

În actuala reglementare,

art. 304 C. proc. civ. permite examinarea în recurs doar a criticilor de nelegalitate,

nu și a aspectelor de netemeinicie a hotărârii atacate, în condițiile

în care motivul de casare prevăzut la pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., singurul

care permitea verificarea aspectelor de fapt ale litigiului în raport de probele

administrate, a fost abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

Ca atare, criticile

referitoare la stabilirea calității de proprietar al imobilului la data

preluării, prin raportare la probele administrate, nu pot fi analizate de prezenta

instanță, deoarece nu privesc legalitatea, ci temeinicia hotărârii

atacate, aspect incompatibil cu structura actuală a recursului.

II. Criticile

dezvoltate la pct. II din memoriul de recurs reiau problema calității

de proprietar asupra imobilului litigios la data preluării, prin raportare

la probele administrate, susținându-se că, în mod greșit, instanța

de apel nu a reținut ca dovedită calitatea de proprietară a numitei

L. la data preluării, sub motiv că nu există un înscris care să

facă dovada modului în care L. ar fi devenit proprietară a imobilului.

În opinia recurentei, sentința civilă nr. 437 din data de 5 martie 1953

a Tribunalului Raional Tudor Vladimirescu, care atestă că imobilul litigios

a fost preluat de la numita L., face dovada calității acesteia de proprietară

a imobilului la data preluării, neinteresând modul de dobândire a proprietății,

cu consecința că este greșită aprecierea instanței de apel

potrivit căreia, în absența unui înscris care să facă dovada

modului în care L. ar fi devenit proprietară a imobilului, actul de vânzare-cumpărare

din anul 1937, prin care J. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilul litigios,

face dovada calității de proprietar a lui J. la data preluării.

Raționamentul

instanței de apel privind modul de dovedire a calității de proprietar

al imobilului la data preluării - prin prezentarea titlului de proprietate

asupra imobilului litigios -, pe care îl contestă recurenta, ține de aprecierea

probelor, atribut exclusiv al instanțelor de fond, sustras cenzurii instanței

de recurs față de actuala structură a art. 304 C. proc. civ., care

permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate,

nu și de netemeinicie.

Așa cum s-a

arătat deja, în recurs este permisă examinarea doar a criticilor de nelegalitate,

nu și a aspectelor de netemeinicie a hotărârii atacate, în urma abrogării

motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., prin art. I

pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

Ca atare, nici

criticile dezvoltate la pct. II din memoriul de recurs nu pot fi analizate de prezenta

instanță, deoarece privesc tot temeinicia hotărârii atacate, iar

nu legalitatea acesteia, neîncadrându-se în nici unul din motivele de nelegalitate

prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

III. Criticile

dezvoltate la pct. III din memoriul de recurs sunt susceptibile de încadrare în

motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece

pun în discuție pronunțarea hotărârii atacate cu nerespectarea unor

dispoziții de drept substanțial - art. 962 și urm. C. civ., art.

1403 C. civ., art. 966 și urm. C. civ., art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 10/2001.

Astfel, recurenta

contestă validitatea contractului de cesiune avut în vedere la emiterea dispoziției

de restituire în natură atacate pe calea acțiunii în nulitate deduse judecății,

susținând că obiectul acestui act juridic nu respectă condițiile

prevăzute de art. 962, art. 963 și art. 1403 C. civ.

Recursul este

o cale de atac subsecventă apelului, ceea ce înseamnă că poate fi

exercitată numai în măsura în care a fost exercitat și apelul, adică

numai pe aspectele care au făcut obiect de critică în apel. Altfel spus,

recursul nu poate fi exercitat trecând peste apel, omisso medio.

Or, în speță,

reclamanta nu a formulat apel pe aspectul validității contractului de

cesiune, o astfel de critică neregăsindu-se în cererea sa de apel.

Criticile referitoare

la validitatea contractului de cesiune, raportat la obiectul actului juridic, au

fost formulate direct în recurs, omisso medio, trecând peste apel, ceea ce este

inadmisibil și, ca atare, nu pot fi analizate.

Pe de altă

parte, recurentă contestă validitatea dispoziției de restituire a

imobilului litigios, susținând că aceasta are o cauză ilicită,

față de lipsa calității de persoană îndreptățită

la restituire a notificatorului C., care nu mai era proprietar al imobilului la

data preluării, nefiind astfel respectate dispozițiile art. 966, 968 C.

civ. și art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001.

Aceste critici

sunt nefondate.

Dovada calității

de proprietar asupra imobilului litigios la data preluării reprezintă

o chestiune de fapt care a fost tranșată definitiv de instanțele

de fond, atât tribunalul, cât și curtea de apel reținând, în urma evaluării

probatoriului administrat în cauză, că nu L., cum a pretins reclamanta,

ci J., autorul notificatorului C., a fost proprietarul imobilului litigios la data

preluării.

Întrucât în actuala

reglementare, art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs

numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, instanța de

recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită

prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, așa

cum urmărește în realitate recurenta, ci doar de a verifica legalitatea

hotărârii atacate prin raportare la situația de fapt pe care o constată.

Procedând în acest

sens, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art.

3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, sunt îndreptățite, în înțelesul

acestei legi, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau,

după caz, prin echivalent, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la

data preluării în mod abuziv a acestora, iar potrivit art. 4 alin. (2) din

aceeași lege, de prevederile acesteia beneficiază și moștenitorii

legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite.

Raportat la situația

de fapt reținută, pe baza probelor, prin hotărârea atacată,

astfel cum a fost redată mai sus, rezultă că notificatorul C. are

calitatea de persoană îndreptățită la restituire în sensul

art. 3 alin. (1) lit. a) cu referire la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

deoarece este moștenitorul persoanei fizice care a fost proprietar al imobilului

la data preluării acestuia, numitul J.

Așadar, dispoziția

de restituire atacată nu a fost emisă cu încălcarea dispozițiilor

art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, cum neîntemeiat pretinde recurenta,

neputându-se reține, pe cale de consecință, cauza ilicită a

actului juridic în discuție, astfel că prin confirmarea soluției

fondului de respingere a acțiunii în nulitatea dispoziției de restituire

atacate, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă

a dispozițiilor legale sus-menționate, ceea ce face inoperant în cauză

motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Față

de considerentele prezentate, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., recursul reclamantei va fi respins ca nefondat.

Întrucât prin

respingerea căii de atac exercitate, recurenta-reclamantă a căzut

în pretenții, cererea intimaților-pârâți F. și E. de acordare

a cheltuielilor de judecată efectuate în această fază procesuală,

reprezentând onorariu de avocat, este întemeiată în raport de dispozițiile

art. 274 alin. (1) C. proc. civ. Astfel, recurenta-reclamantă va fi obligată

la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4000 RON pentru fiecare dintre

intimații-pârâți F. și E., reprezentând onorariu de avocat, redus

conform dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., apreciindu-se că

onorariul avocațial pretins, în sumă de 8.880 RON pentru fiecare intimat,

este nepotrivit de mare în raport de complexitatea cauzei și munca îndeplinită

de avocați în această fază procesuală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanta SC A. SA împotriva deciziei nr. 589A din 27 noiembrie

2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă pe

recurenta-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de

4000 RON pentru fiecare dintre intimații-pârâți F. și E., reduse

conform dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 6 octombrie 2016.