ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1796/2016

Decizia nr. 1796/2016 Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 03 septembrie 2010, sub nr. x/3/2010, reclamanta SC A. SA a formulat plângere împotriva dispoziției Primarului General al Municipiului București din 11 iunie 2010, emisă în dosarul de Lege nr. 10/2001 nr. x, prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului din București, sector 3, str. B. nr. 26, deși dl. C. a depus notificare pentru revendicarea imobilului situat în București, sector 3, str. B. nr. 14-16, solicitând anularea acestei dispoziții administrative cu caracter individual, care i-a vătămat interesul legitim de cumpărare a spațiului.

Prin încheierea din 31 mai 2011, Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței funcționale și a înaintat dosarul unei secții civile, cauza fiind astfel înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/3/2010**. În ședința publică din data de 06 martie 2012, reclamanta a precizat valoarea obiectului litigiului, ca fiind 969.858,6 RON și a solicitat introducerea în cauză a pârâților D. și E., beneficiari ai dispoziției de restituire a cărei nulitate se invocă. În ședința publică din data de 31 octombrie 2012, tribunalul, în condițiile art. 129 C. proc. civ., a pus în discuție calificarea juridică a acțiunii, constatându-se, în raport de susținerile reclamantei, că acțiunea dedusă judecății este una de drept comun, având ca obiect anularea unei dispoziții emise în baza Legii nr. 10/2001.

În ședința publică din data de 05 februarie 2013, s-a constatat transmisă calitatea procesuală pasivă de la pârâtul D. către pârâții F. și G., succesori cu titlu particular. Prin sentința civilă nr. 1007 din 07 mai 2013, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins acțiunea, ca neîntemeiată. Prin decizia civilă nr. 1028 din 10 iunie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis recursul declarat de reclamantă împotriva sentinței sus-menționate, pe care a casat-o cu trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul București, pentru ca instanța de trimitere să pună în discuție temeiul nulității absolute în raport de dispozițiile art. 948 C. civ., devreme ce a calificat acțiunea ca fiind o acțiune în nulitate de drept comun și să o soluționeze în raport de acest temei, fiind necesară și efectuarea unei expertize topo de identificare a imobilului litigios.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/3/2010***. Față de considerentele deciziei de casare, obligatorii potrivit art. 315 C. proc. civ., în rejudecare s-a dispus efectuarea unei expertize specialitatea topografie, iar reclamanta a precizat temeiul de drept al acțiunii în nulitate promovate ca fiind reprezentat de dispozițiile art. 962, 963, 966, 968, 1403 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 408 din 23 martie 2015, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea precizată formulată de reclamanta SC A. SA în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primarul General, F., G. și E. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele: Prin dispoziția nr. 12667/2010, Municipiul București a dispus restituirea în natură în proprietatea cesionarilor D. și E. a imobilului situat în București, str. B. nr. 26 (notificat B. nr. 14-16), compus din construcție de tip B (P+3 parțial P+2), spațiile ocupate conform fișelor de calcul din anul 2007 de SC A. SA (cu excepția suprafețelor din imobil aflate în administrarea SC A. SA) și terenul aferent.

S-a reținut în această dispoziție că prin notificarea din anul 2001 privind imobilul situat în București, str. B. nr. 14-16, C. a arătat că imobilul i-a fost preluat abuziv în baza Decretului nr. 111/1951. S-a mai arătat că imobilul a fost proprietatea lui C. în baza contractului de vânzare-cumpărare din anul 1937. Conform contractului de cesiune autentificat din anul 2009 de B.N.P. H., notificatorul a vândut drepturile litigioase către D. și E. Prin dispoziția nr. 12758 din 04 august 2010 s-a dispus modificarea dispoziției nr. 12667/2010, în sensul că alin. (1) al preambulului dispoziției nr. 12667/2010 va avea următorul conținut: „Privind soluționarea dosarului întocmit în baza notificării înregistrată din anul 2001, privind imobilul situat în București strada B. nr. 14-16, sector 3 (adresă rectificată ulterior în strada B. nr. 26, prin declarația domnului C. din data de 13 mai 2009 și identificat prin nota de reconstruire din 05 iulie 2010 (…)”.

Alin. (2) al preambulului dispoziției nr. 12667/2010 a Primarului General al Municipiului București va avea următorul conținut: „Văzând actele dosarului anexate la notificare, raportul comisiei interne pentru analiza notificărilor, adresa din 09 iulie 2010 emisă de Administrația Fondului Imobiliar, raportul de expertiză tehnică extrajudiciară întocmit de expert tehnic judiciar I. din care rezultă că imobilul este format din construcție de tip B și terenul aferent în suprafață totală de 458, cuprinzând spații libere și spații ocupate.

Art. 1 al dispoziției nr. 12667/2010 s-a modificat, având următorul conținut: „se restituie, în natură, în proprietatea cesionarilor, din imobilul situat în București, str. B. nr. 26, compus din teren și construcție de tip B, subsolul în suprafață de 283 mp, parterul în suprafață de 368 mp, etajul I în suprafață de 312 mp, etajul II în suprafață de 363 mp, mansardă în suprafață de 52 mp, precum și terenul aferent în suprafață de 458 mp.” Tribunalul a constatat că prin notificarea din anul 2001, C. a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în București, str. B. nr. 14-16, sector 3. Prin contractul de vânzare-cumpărare din 17 noiembrie 1937, J. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București str. B. nr. 26 (fost 16-18).

În perioada 1945-1950, la matricola XX și YY a imobilului situat în București str. B. nr. 26, a fost înregistrat din punct de vedere fiscal numitul J. Imobilul situat în București, str. B. nr. 26 a fost intabulat în CF nr. WW pe numele proprietarului J. La dosarul administrativ a fost depus raport de expertiză pentru identificarea imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 17 noiembrie 1937, expertul concluzionând că imobilul ce a făcut obiectul acestui act juridic este în prezent imobilul situat în București, str. B. nr. 26, sector 3. Aceleași concluzii rezultă și din conținutul raportului de expertiză efectuat în rejudecare de expertul K., în sensul că imobilul identificat în prezent este identic total cu imobilul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 17 noiembrie 1937. Potrivit certificatului de moștenitor din anul 2010 eliberat de B.N.P.

H., de pe urma defunctului J. a rămas ca moștenitor notificatorul C., acesta decedând ulterior încheierii contractului de cesiune de drepturi litigioase din 29 octombrie 2009 cu pârâții persoane fizice D. și E. Reclamanta, prin acțiunea sa în constatarea nulității dispoziției, a invocat notificarea unui alt imobil, respectiv imobilul situat în București nr. 14-16 pe str. B. Sub acest aspect, tribunalul a reținut, raportat la dispozițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001, forma în vigoare la data formulării notificării, actualmente art. 22, că de esența notificării nu este indicarea adresei poștale exacte a imobilului, nici la data efectuării notificării și nici la data preluării bunului de către stat, ci indicarea unor elemente prin care imobilul să poată fi identificat.

Prin urmare, nu are relevanță greșita menționare a adresei poștale a imobilului, atâta timp cât prin notificare se face precizarea că imobilul a fost cel deținut inițial de autorul său J. Pe de altă parte, tribunalul a reținut că, în condițiile art. 22 (actual 23) din Legea nr. 10/2001, notificatorul a depus și titlul de proprietate invocat pentru restituirea dreptului de proprietate, făcând ulterior dovada faptului că imobilul preluat este unul și același cu cel pentru care pârâtul unitate deținătoare, în condițiile Legii nr. 10/2001, a emis dispoziția a cărei nulitate se invocă.

Astfel, este nerelevant dacă adresa poștală indicată în notificare a fost greșită, notificatorul formulând o cerere de îndreptare a acesteia sub acest aspect abia în anul 2009, atâta timp cât din cele indicate de notificator, cu privire la persoana îndreptățită - autorul său, din actul de proprietate depus, imobilul putea fi identificat ca fiind cel din București, str. B. nr. 26. Principalul motiv de nulitate invocat, în sensul că imobilul a fost preluat de stat, în baza prevederilor Decretului nr. 111/1951, de la un alt proprietar, respectiv de la numita L., este nefondat. Sub acest aspect, tribunalul a reținut că s-a făcut dovada, de către notificator, a titlului de proprietate deținut de autorul său cu privire la imobilul în litigiu, precum și faptul că la data emiterii dispoziției acesta se afla în proprietatea privată a statului, făcând obiectul Legii nr. 10/2001.

Notificatorul a făcut dovada faptului că, în perioada 1945-1950, autorul său avea deschis pe numele său rol fiscal pentru imobilul situat în București, str. B. nr. 26, nefiind înregistrări din punct de vedere fiscal ulterioare anului 1950. Ca urmare, tribunalul a reținut că nu s-a făcut dovada că anterior sau ulterior anului 1950 imobilul ar fi trecut în proprietatea altei persoane fizice, respectiv a numitei L. Așadar, în speță, erau incidente dispozițiile art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, preluarea abuzivă fiind făcută în fapt, fără respectarea dispozițiilor legale la data preluării de la proprietar.

Totodată, tribunalul a apreciat că imobilul situat în București, str. B. nr. 26 nu a ieșit niciodată din patrimoniul numitului J. Astfel, deși documentul intitulat proces-verbal din data de 2 decembrie 1943, emis de către Comisia pentru înființarea Cărților Funciare în București, prevede în cuprinsul său mențiuni cu privire la trecerea imobilului situat în București, str. B. nr. 26, din proprietatea dlui. J., de origine evreiască și naționalitate română, în proprietatea Statului Român prin Centrul National de Romanizare, în baza Decretului-lege de romanizare a proprietăților evreiești nr. 842/1941, totuși imobilul situat în București, str. B. nr. 26 nu a ieșit niciodată din patrimoniul numitului J., întrucât în anul 1944 a fost emisă Legea nr. 641/1944 pentru abrogarea măsurilor legislative anti-evreiești, care prevedea următoarele: „Art.

1. Sunt și rămân abrogate pe data publicării lor toate măsurile legislative prin care s-au luat dispozițiuni discriminatorii privitoare la evrei. (2) Prin efectul abrogării acestor legi, se anulează toate dispozițiunile juridice date pe baza lor de orice autorități publice, fie dispozițiuni generale, fie individuale, inclusiv cele cuprinse în hotărâri judecătorești. (3) De asemenea, se anulează toate dispozițiunile discriminatorii luate fără bază legală împotriva evreilor de către autoritățile publice. Art. 19. Bunurile și drepturile de orice fel, intrate prin efectul dispozițiunilor legislative abrogate de art. 1 în patrimoniul Statului, respectiv al Centrului Național de Romanizare sau a oricărui alt dobânditor, se socotesc că n-au ieșit niciodată din patrimoniul titularilor deposedați și vor fi restituite acestora în condițiunile prezentei legi, fără îndeplinirea vreunei formalități de transcriere sau intabulare.

Art. 20. Restituirea bunurilor mobile și imobile se face în starea în care au fast preluate, ținându-se seama de uzajul normal”. Prin urmare, față de prevederile art. 19 din Legea nr. 641/1944, imobilul situat în București, str. B. nr. 26 este considerat a nu fi ieșit niciodată din patrimoniul numitului J., a nu fi trecut niciodată în proprietatea Statului Român.

Ca o dovadă suplimentară a celor menționate anterior este și faptul că „la matricola nr. XX și YY a imobilului situat în str. B. nr. 26 a figurat impus ca plătitor de impozit din anul 1945 numitul J.”, așa cum rezultă din adresa din anul 2008 emisă de Direcția de Impozite și Taxe Locale sector 3, iar această situație rezultă și din adresa din 11 iulie 2008, în care se menționează că din 1945 și până în 1949 a figurat impus J. În orice caz, reclamanta nu a depus nici un înscris din care să rezulte intrarea bunului în proprietatea dnei L., iar preluarea dispusă în baza Decretului nr. 111/1951, de către Statul Român, a imobilului situat în str. B. nr. 26, de la L. nu este valabilă, întrucât Statul Român nu a supus bunul preluării/confiscării de la adevăratul proprietar.

Din documentul intitulat sentința civilă nr. 473 de la 5 martie 1953 emisă de către Tribunalul Raional Tudor Vladimirescu, rezultă că imobilul situat în str. B. nr. 26 ar fi fost trecut în proprietatea Statului Român de la L., la cererea secției financiare, întrucât bunul ar fi fost abandonat de către aceasta, ca temei fiind invocate prevederile Decretului nr. 111/1951. Tribunalul a constatat, însă, că în cadrul sentinței nu se specifică faptul că L. este proprietară și în baza cărui act, ci doar că aceasta figurează ca plătitor de impozit la secția financiară, care solicita trecerea bunului în proprietatea statului. Or, L. putea deține bunul și plăti impozit, în calitate de chiriaș, fără a deține proprietatea bunului.

Având în vedere că reclamanta nu a putut face dovada titlului de proprietate originar al doamnei L., pe câtă vreme pârâții au făcut dovada titlului de proprietate al autorului lor, pe cale de consecință dispoziția emisă a fost legală, neputându-se aprecia că aceasta încalcă cerințele valabilității cauzei actului juridic. Susținerile reclamantei din cererea precizatoare, referitoare la nelegalitatea actului de cesiune, sunt nefondate, întrucât conform contractului de cesiune autentificat din anul 2009 de B.N.P. H., notificatorul a vândut drepturile litigioase către D. și E., iar acestea se referă la drepturile decurgând din notificarea din anul 2001, fiind fără relevanță toate referirile reclamantei că drepturile nu erau litigioase pentru că nu exista proces sau că nu se afla imobilul în patrimoniul cedentului.

Prin decizia civilă nr. 589A din 27 noiembrie 2015, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta SC A. SA împotriva sentinței sus-menționate, pentru următoarele considerente: Primul motiv de apel, așa cum a fost formulat și dezvoltat, este nefondat.

Astfel, din compararea celor două sentințe, deși există un conținut aproape identic cu privire la reținerea situației de fapt și la conținutul cererii de chemare în judecată, un asemenea aspect nu este de natură a schimba soluția instanței de fond, pentru că argumentele pentru care s-a dispus respingerea acțiunii sunt diferite de cele din sentința civilă nr. 1007 din 07 mai 2013. Cum soluția unei hotărâri se bazează pe argumentele care determină modul de soluționare a cauzei, este deci lipsit de orice relevanță reținerea în ambele hotărâri a situației de fapt și a conținutului cererii de chemare în judecată, dimpotrivă un asemenea aspect dovedește reținerea lor corectă de ambele instanțe. Cel de-al doilea motiv de apel, astfel cum a fost formulat și dezvoltat, este nefondat.

Este adevărat faptul că la dosar reclamanta a depus înscrisurile menționate, din care rezultă că s-a preluat de la numita L. imobilul din str. B. nr. 26. Nu există însă nici un înscris din care să rezulte modul în care L. ar fi devenit proprietară a imobilului și nici în ce constă imobilul. Contrar acestor înscrisuri, la dosar există actul de vânzare-cumpărare prin care numitul J. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului din str. B. nr. 26, există procesul verbal din anul 1940 emis de Comisia pentru înființarea cărților funciare în București, din care rezultă că s-a înscris dreptul de proprietate al numitului C. asupra imobilului din str. B. nr. 26, compus din parter, două etaje, pod și două scări care leagă parterul cu etajele.

Parterul compus din 2 încăperi (prăvălii), un coridor și una curte; etajul I compus din 2 apartamente; etajul II compus din 9 încăperi și una dependințe. Din adresa din 22 octombrie 2008 a Municipiului București - Consiliul Local sector 3, rezultă că la matricola XX și YY a imobilului din str. B. nr. 26 a figurat ca plătitor de impozite din anul 1945 până în 1949 numitul J. În raport de aceste probe și de lipsa vreunui act prin care să se fi făcut dovada modului în care numita L. ar fi devenit proprietar al imobilului, Curtea a apreciat că soluția primei instanțe este temeinică și legală, în ce privește reținerea calității de fost proprietar a numitului J. asupra imobilului din str. B. nr. 26. Cel de-al treilea motiv de apel, astfel cum a fost formulat și dezvoltat, este nefondat.

Așa cum s-a mai reținut, apelanta-reclamantă a depus la dosar înscrisurile enumerate, dar acestea nu pot înlătura existența titlului de proprietate al numitului J., în condițiile în care înscrisurile depuse de reclamantă nu sunt însoțite de un înscris prin care să se facă dovada modului de dobândire a dreptului de proprietate. Referitor la cel de-al patrulea motiv de apel, astfel cum a fost formulat și dezvoltat, deși în sentința fondului s-a reținut greșit că în sentința civilă nr. 473 din 5 martie 1953 nu este specificat că numita L. nu ar fi fost proprietară, această afirmație greșită a instanței de fond nu este de natură a duce la admiterea apelului, pentru că determinat era depunerea înscrisului în baza căruia L. a devenit proprietară.

În lipsa unui asemenea înscris nu se poate reține calitatea de fost proprietar a numitei L., deoarece este contrazis de existența titlului de proprietate pe numele J. Este, de asemenea, adevărat faptul că instanța de fond emite ipoteza potrivit cu care numita L. ar fi putut avea calitatea de chiriaș, afirmație care nu a fost însoțită de un argument. Cu toate acestea, afirmația nesusținută de un probatoriu nu poate duce la schimbarea soluției, nefiind determinantă. Cel de-al cincilea motiv de apel, astfel cum a fost formulat și dezvoltat, nu poate fi primit, pentru că soluția nu s-a bazat numai pe argumentul că s-a plătit impozitul, ci pe faptul că imobilul a aparținut totalmente numitului J. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta SC A. SA, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., în dezvoltarea căruia a formulat următoarele critici: I. Susținerile instanței de apel privind calitatea de proprietar a numitului J. asupra imobilului litigios sunt eronate și în totală contradicție cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei, întrucât potrivit sentinței civile nr. 473 din data de 05 martie 1953 pronunțată de Tribunalul Raional Tudor Vladimirescu, imobilul a fost preluat în administrare de Întreprinderea de Locuințe și Localuri încă din data de 1 decembrie 1951, proprietarul imobilului fiind numita L. Tot prin sentința civilă nr. 473 din 5 martie 1953 se arată că proprietarul de la care s-a preluat imobilul este L., fiind evident că instanța judecătorească care a pronunțat această sentință a verificat calitatea de proprietar a numitei L. asupra imobilului situat în str. B. nr. 26, sector 3, București, întrucât altfel nu se putea pronunța asupra naționalizării sale.

Faptul că reclamanta nu este în posesia unui înscris care să ateste modul în care L. a devenit proprietara imobilului situat în str. B. nr. 26 nu prezintă niciun fel de relevanță în cauză, la fel cum nu prezintă relevanță nici modul în care fostul proprietar, C., a pierdut proprietatea asupra imobilului litigios, atât timp cât proprietarul acestuia era, la momentul naționalizării, numita L. Înscrisurile existente la dosar demonstrează faptul că, la momentul naționalizării, J. nu mai era proprietar, ci L. Aceste aspecte și fapte evidente, deși au fost constatate de către instanța de apel, nu au fost luate în considerare la pronunțarea soluției, întrucât, în mod eronat, instanța de apel a considerat că dovada proprietății numitei L. asupra respectivului imobil poate fi făcută numai prin prezentarea unui act de proprietate.

Instanța de apel este în eroare, întrucât din toate înscrisurile prezentate rezultă calitatea de proprietar a numitei L. Întrucât aceste acte oficiale au fost obținute de la Arhivele Naționale, fiind emise și eliberate de instituțiile statului și verificate de către o instanță judecătorească, valabilitatea lor nu poate fi contestată. Astfel, adresa Consiliului General al Municipiul București - Administrația Fondului Imobiliar confirmă faptul că imobilul situat în București, str. B. nr. 26 a fost trecut în proprietatea statului conform prevederilor Decretului nr. 111/1951 (decizia de preluare din 15 iunie 1953), fostă proprietară - la momentul naționalizării - fiind numita L. și nu așa-zisa persoană îndreptățită, C. și nici autorul său - J (tată).

Mai mult, adresa eliberată de SC M. SA Serv. Fond Locativ atestă că, la data trecerii în proprietatea statului a imobilului, calitatea de proprietar o avea numita L., astfel cum s-a reținut în cuprinsul deciziei nr. 779 din data de 15 iunie 1953. Atâta timp cât nici fostul proprietar - C. - și nici urmașii acestuia nu pot face dovada că, la momentul naționalizării, imobilul litigios era în proprietatea lor, rezultă că proprietara imobilului este numita L., singura persoană care putea fi titularul dreptului de retrocedare.

Recurenta susține că a probat atât faptul că C. a pierdut dreptul de proprietate încă din anul 1943, cât și faptul că imobilul situat în str. B. nr. 26 era, la momentul naționalizării, proprietatea numitei L., sens în care sunt cele patru acte juridice emise de autorități distincte ale Statului Român, depuse la dosar, pe care instanța de apel nu le-a luat în considerare atunci când a stabilit cine avea calitatea de proprietar la momentul naționalizării. Astfel, pentru ca Primăria Municipiului București să poată emite dispoziția prin care s-a restituit în natură imobilul în litigiu, persoana considerată îndreptățită, C., era obligată să prezinte un act de proprietate care să ateste calitatea sa de proprietar la momentul naționalizării imobilului, respectiv să prezinte actul prin care acest imobil a fost naționalizat din proprietatea sa.

Lipsa acestui document, raportat la înscrisurile oficiale depuse de către reclamantă, care demonstrează că imobilul a fost naționalizat din proprietatea numitei L., atestă nelegalitatea emiterii deciziei de retrocedare către o persoană - C. - care nu mai avea calitatea de proprietar la momentul naționalizării. Având în vedere toate aceste înscrisuri, chiar dacă instanța considera că nu sunt suficiente să ateste modul de proprietate al numitei L., retrocedarea imobilului litigios către C., moștenitorul lui J., nu putea fi făcută atâta timp cât, față de respectivele înscrisuri, subzista dubiul că, la momentul naționalizării, J. mai era proprietar.

Pe de altă parte, este greșită aprecierea instanței de apel asupra calității de proprietar a numitului J., în raport de adresa din anul 2008 emisă de Municipiul București - Consiliul Local sector 3, în care se menționează că, la matricola 193-2002 a imobilului din str. B. nr. 26, a figurat ca plătitor de impozite din anul 1945 până în 1949 numitul J., întrucât calitatea de proprietar nu se demonstrează prin plata impozitului. În concluzie, în mod nelegal instanța de apel a dat forță juridică superioară unui act administrativ (emis de Consiliul Local sector 3) față de o sentință pronunțată de o instanță judecătorească, sentință rămasă definitivă și care, sub aspectul forței probante, este asimilată înscrisului autentic, drepturile constatate și recunoscute prin hotărâre primind putere executorie.

II.

Este nelegală și netemeinică motivarea instanței de apel în sensul că înscrisurile depuse de reclamantă nu pot înlătura existența titlului de proprietate al numitului J., în condițiile în care nu sunt însoțite de un înscris prin care să se facă dovada modului de dobândire a dreptului de proprietate de către L. Modul în care L. a devenit proprietara imobilului situat în str. B. nr. 26 nu prezintă niciun fel de relevanță în cauză, la fel cum nu prezintă relevanță nici modul în care fostul proprietar, C., a pierdut proprietatea asupra imobilului, atât timp cât proprietarul imobilului era, la momentul naționalizării, numita L. Sentința civilă nr. 473 din data de 5 martie 1953 arată faptul că, în baza prevederilor Decretului nr. 111/1951, s-a dispus trecerea în patrimoniul statului a imobilului situat în București, str. B. nr. 26, sector 3, calitatea de proprietar al imobilului înainte de preluarea acestuia, de către stat, aparținând numitei L. Prin Decretul nr. 111/1951 se reglementa trecerea în proprietatea statului a bunurilor fără stăpân, fiind considerate astfel bunurile de orice fel părăsite timp de un an de zile de către titularii lor - necunoscuți sau absenți - precum și bunurile găsite și predate unităților de Miliție, care nu au fost reclamate de cei în drept în decurs de trei luni de la predare.

Or, prin sentința civilă nr. 473 din data de 5 martie 1953 este menționat faptul că trecerea în proprietatea statului a imobilului situat în str. B. nr. 26 s-a dispus pe motiv că „(...) acest imobil a fost abandonat de proprietar de peste un an de zile”, proprietarul fiind L. Circumstanțele/modalitatea prin care imobilul din str. B. nr. 26 a trecut din proprietatea numitului J. în proprietatea numitei L. nu prezintă relevanță în cauză, întrucât este vorba de o tranzacție de proprietate între două persoane fizice.

Ceea ce are relevanță este realitatea scriptică și faptică, probată prin acte oficiale: imobilul se afla, la momentul naționalizării, în proprietatea lui L. Sentința civilă nr. 473 din data de 5 martie 1953 atestă că imobilul a trecut în administrarea statului începând cu 1 decembrie 1951, de la proprietar L., fapt care demonstrează că la acel moment proprietar era L. Pentru ca imobilul să poată fi retrocedat către o persoană îndreptățită, este obligatoriu ca respectiva persoană să prezinte un document din care să rezulte că, la momentul naționalizării, era proprietarul imobilului a cărui retrocedare o solicită. În lipsa unui asemenea document, imobilul nu poate fi retrocedat persoanei respective, ceea ce este cazul în speță, imobilul din str. B. nr. 26 fiind retrocedat unei persoane - J. sau C. - care nu poate face dovada că, la momentul naționalizării, era proprietara respectivului imobil.

Este adevărat că J. a cumpărat imobilul printr-un contract de vânzare-cumpărare, însă la fel de adevărat este și faptul că începând cu 1 decembrie 1951 imobilul a fost preluat de stat de la un alt proprietar, conform înscrisurilor oficiale eliberate de instituțiile statului. La dosarul cauzei există un sigur înscris, contractul de vânzare-cumpărare, care atestă calitatea de proprietar, în anul 1937, a lui J. și patru înscrisuri emise de autoritățile statului, care atestă calitatea de proprietar a lui L., la momentul confiscării/naționalizării imobilului litigios. Concluzia instanței de apel, potrivit căreia doar contractul de vânzare-cumpărare din anul 1937 al numitului J. poate fi luat în considerare, înlăturând toate celelalte înscrisuri care demonstrează că, dimpotrivă, acesta nu mai era proprietarul imobilului la momentul naționalizării, este total eronată și nelegală.

Așa-zisa persoană îndreptățită, C., nu a prezentat un act valabil în baza căruia să dovedească dreptul său asupra imobilului la data naționalizării, ci a prezentat un act de vânzare-cumpărare încheiat cu peste 14 ani înainte de naționalizarea imobilului. Acest act poate, cel mult, să dovedească calitatea sa de proprietar asupra imobilului situat în str. B. nr. 26 la acel moment (1937) și până în anul 1943, însă nu poate demonstra calitatea sa de persoană îndreptățită la retrocedare, atâta timp cât din actele aflate la dosarul cauzei reiese că proprietarul imobilului în discuție era numita L. În concluzie, la momentul naționalizării, imobilul litigios era în proprietatea lui L, singura persoană care putea fi titularul dreptului de retrocedare.

III. Dispoziția atacată este lovită de nulitate absolută, deoarece nu au fost respectate dispozițiile legale referitoare la condițiile de validitate a actului juridic. În ceea ce privește obiectul actului juridic civil, art. 962 și urm. C. civ. cuprind condițiile valabilității acestuia, respectiv obiectul să fie determinat sau determinabil, să fie licit, să existe, să fie posibil și să fie în circuitul civil. Referitor la această din urmă cerință, încheierea actului juridic cu nesocotirea interdicției de înstrăinare sau a cerințelor restrictive de circulație a anumitor bunuri atrage sancțiunea nulității absolute a actului juridic respectiv.

În speță, prin dispoziția nr. 12758 din 04 august 2010, Primăria Municipiului București a dispus restituirea în natură, în proprietatea cesionarilor D. și E., a imobilului situat în București, str. B. nr. 26, sector 3. Restituirea imobilului în proprietatea cesionarilor D. și E. a avut la bază contractul de cesiune autentificat din 29 octombrie 2009, prin care C. a vândut acestora drepturile litigioase privind imobilul situat în București, str. B. nr. 26, sector 3. Potrivit prevederilor art. 1403 C. civ., condiția esențială pentru încheierea contractului de cesiune este să existe proces, adică procesul să fi fost intentat în momentul vânzării dreptului litigios și acesta trebuie să poarte asupra fondului dreptului, adică să fie contestată existența însuși a dreptului.

Or, în speță, drepturile litigioase au fost vândute anterior existenței unui litigiu dedus judecății, motiv față de care drepturile nu pot fi numite litigioase. În anul 1943, imobilul în discuție a intrat în patrimoniul statului, temeiul legal fiind Decretul-lege nr. 824 din 28 martie 1941, decret ce nu are niciun fel de legătură cu o eventuală confiscare a proprietăților de către statul comunist, iar contractul de cesiune a fost încheiat în anul 2009, în perioada în care bunul încă se mai află în patrimoniul statului.

Având în vedere această situație, obiectul contractului de cesiune a constat în vinderea drepturilor asupra unui imobil ce nu se afla în patrimoniul cedentului, ci în patrimoniul statului, astfel că bunul nu se afla în circuitul civil, iar încheierea unui act juridic cu nesocotirea interdicției de înstrăinare sau a cerințelor restrictive de circulație atrage sancțiunea nulității absolute a actului juridic respectiv, conform prevederilor art. 963 C. civ. În ceea ce privește cauza actului juridic civil, art. 966 și urm. C. civ. enumeră condițiile valabilității cauzei, fiind necesar ca aceasta să existe, să fie licită și să fie morală. Prevederile art. 966 C. civ. statuează asupra lipsei efectelor unei obligații fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită, iar art. 968 același cod definește cauza nelicită ca fiind aceea prohibită de legi, când este contrară bunelor moravuri și ordinii publice.

Cauza/motivul determinant al emiterii dispoziției nr. 12758 din 04 august 2010, respectiv al restituirii în natură a imobilului situat în București, str. B. nr. 26, sector 3 a fost calitatea lui C. de persoană prezumată a fi îndreptățită la restituire în baza Legii nr. 10/2001, atâta timp cât acesta ar fi făcut dovada proprietății asupra imobilului revendicat, la momentul confiscării acestuia de către autoritățile comuniste/statul român comunist. În speță, este vorba despre o cauză contrară ordinii publice, având în vedere lipsa calității de persoană îndreptățită la restituire a lui C., deoarece înscrisurile aflate la dosar atestă că acesta nu mai era proprietar al imobilului litigios încă din anul 1943 și nu putea să solicite restituirea acestuia.

În concluzie, dispoziția nr. 12667 din 11 iunie 2010, modificată prin dispoziția nr. 12758 din 04 august 2010, este lovită de nulitate absolută, deoarece nu au fost respectate dispozițiile legale referitoare la condițiile de validitate a actului juridic și nici dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, care stabilesc că numai persoana care era proprietar la momentul naționalizării poate cere restituirea. Intimații F. și E. au depus întâmpinări, prin care au invocat, în principal, excepția nulității recursului, susținând că motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. a fost invocat numai formal, deoarece prin criticile formulate se aduc în discuție numai chestiuni de fapt, nu de drept; în subsidiar, au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând cu prioritate, conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului, Înalta Curte constată că aceasta nu poate fi primită, întrucât parte din criticile recurentei, respectiv cele vizând nerespectarea dispozițiilor legale referitoare la condițiile de validitate a actului juridic și a dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, se încadrează în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Criticile care pun în discuție modul de interpretare a probelor administrate și reevaluarea situației de fapt în raport cu acestea nu vor fi avute în vedere de prezenta instanță, deoarece privesc temeinicia hotărârii atacate, aspect incompatibil cu structura actuală a recursului, în urma abrogării motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc.

civ. Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate, Înalta Curte reține următoarele: I. Criticile vizând reținerea greșită, de către instanța de apel, a calității de proprietar a numitului J. asupra imobilului litigios la data preluării, pun în discuție probele administrate și situația de fapt stabilită în raport cu acestea în etapa procesuală anterioară. Astfel, recurenta contestă că autorul originar al beneficiarilor dispoziției de restituire atacate în cauză, numitul J., a fost proprietarul imobilului litigios la data preluării de către stat, susținând, în esență, că această concluzie a instanței de apel este în contradicție cu probele administrate.

În acest sens, a procedat la evocarea înscrisurilor administrate care, în opinia sa, ar dovedi că proprietar al imobilului litigios la data preluării a fost L., imputând instanței de apel că nu a dat această valoare probatorie respectivelor înscrisuri și că a reținut, în mod eronat, calitatea de proprietar a numitului J., pe baza unor înscrisuri care, în opinia sa, nu erau de natură să facă o asemenea dovadă. Aceste critici privesc temeinicia hotărârii atacate, deoarece aduc în discuție o chestiune de fapt, referitoare la dovedirea calității de proprietar al imobilului la data preluării, recurenta urmărind reevaluarea probelor administrate, în scopul de a obține schimbarea situației de fapt reținute prin hotărârea atacată, ceea ce nu se mai poate realiza în recurs, față de actuala structură a acestei căi extraordinare de atac.

Împrejurarea că instanța de apel nu a dat semnificația pretinsă de recurentă înscrisurilor prezentate de aceasta, reținând ca dovedită, prin raportare la alte probe, calitatea de proprietar a autorului originar al beneficiarilor dispoziției de restituire atacate, ține strict de aprecierea probelor. Or, modul în care instanța de apel a apreciat probele administrate și a stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt nu mai poate face obiect de analiză în recurs, față de actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ. În actuala reglementare, art. 304 C. proc. civ. permite examinarea în recurs doar a criticilor de nelegalitate, nu și a aspectelor de netemeinicie a hotărârii atacate, în condițiile în care motivul de casare prevăzut la pct. 11 al art. 304 C. proc.

civ., singurul care permitea verificarea aspectelor de fapt ale litigiului în raport de probele administrate, a fost abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000. Ca atare, criticile referitoare la stabilirea calității de proprietar al imobilului la data preluării, prin raportare la probele administrate, nu pot fi analizate de prezenta instanță, deoarece nu privesc legalitatea, ci temeinicia hotărârii atacate, aspect incompatibil cu structura actuală a recursului. II. Criticile dezvoltate la pct. II din memoriul de recurs reiau problema calității de proprietar asupra imobilului litigios la data preluării, prin raportare la probele administrate, susținându-se că, în mod greșit, instanța de apel nu a reținut ca dovedită calitatea de proprietară a numitei L. la data preluării, sub motiv că nu există un înscris care să facă dovada modului în care L. ar fi devenit proprietară a imobilului.

În opinia recurentei, sentința civilă nr. 437 din data de 5 martie 1953 a Tribunalului Raional Tudor Vladimirescu, care atestă că imobilul litigios a fost preluat de la numita L., face dovada calității acesteia de proprietară a imobilului la data preluării, neinteresând modul de dobândire a proprietății, cu consecința că este greșită aprecierea instanței de apel potrivit căreia, în absența unui înscris care să facă dovada modului în care L. ar fi devenit proprietară a imobilului, actul de vânzare-cumpărare din anul 1937, prin care J. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilul litigios, face dovada calității de proprietar a lui J. la data preluării.

Raționamentul instanței de apel privind modul de dovedire a calității de proprietar al imobilului la data preluării - prin prezentarea titlului de proprietate asupra imobilului litigios -, pe care îl contestă recurenta, ține de aprecierea probelor, atribut exclusiv al instanțelor de fond, sustras cenzurii instanței de recurs față de actuala structură a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie. Așa cum s-a arătat deja, în recurs este permisă examinarea doar a criticilor de nelegalitate, nu și a aspectelor de netemeinicie a hotărârii atacate, în urma abrogării motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc.

civ., prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000. Ca atare, nici criticile dezvoltate la pct. II din memoriul de recurs nu pot fi analizate de prezenta instanță, deoarece privesc tot temeinicia hotărârii atacate, iar nu legalitatea acesteia, neîncadrându-se în nici unul din motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. III. Criticile dezvoltate la pct. III din memoriul de recurs sunt susceptibile de încadrare în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece pun în discuție pronunțarea hotărârii atacate cu nerespectarea unor dispoziții de drept substanțial - art. 962 și urm. C. civ., art. 1403 C. civ., art. 966 și urm. C. civ., art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001.

Astfel, recurenta contestă validitatea contractului de cesiune avut în vedere la emiterea dispoziției de restituire în natură atacate pe calea acțiunii în nulitate deduse judecății, susținând că obiectul acestui act juridic nu respectă condițiile prevăzute de art. 962, art. 963 și art. 1403 C. civ. Recursul este o cale de atac subsecventă apelului, ceea ce înseamnă că poate fi exercitată numai în măsura în care a fost exercitat și apelul, adică numai pe aspectele care au făcut obiect de critică în apel. Altfel spus, recursul nu poate fi exercitat trecând peste apel, omisso medio. Or, în speță, reclamanta nu a formulat apel pe aspectul validității contractului de cesiune, o astfel de critică neregăsindu-se în cererea sa de apel.

Criticile referitoare la validitatea contractului de cesiune, raportat la obiectul actului juridic, au fost formulate direct în recurs, omisso medio, trecând peste apel, ceea ce este inadmisibil și, ca atare, nu pot fi analizate. Pe de altă parte, recurentă contestă validitatea dispoziției de restituire a imobilului litigios, susținând că aceasta are o cauză ilicită, față de lipsa calității de persoană îndreptățită la restituire a notificatorului C., care nu mai era proprietar al imobilului la data preluării, nefiind astfel respectate dispozițiile art. 966, 968 C. civ. și art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001. Aceste critici sunt nefondate.

Dovada calității de proprietar asupra imobilului litigios la data preluării reprezintă o chestiune de fapt care a fost tranșată definitiv de instanțele de fond, atât tribunalul, cât și curtea de apel reținând, în urma evaluării probatoriului administrat în cauză, că nu L., cum a pretins reclamanta, ci J., autorul notificatorului C., a fost proprietarul imobilului litigios la data preluării. Întrucât în actuala reglementare, art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, așa cum urmărește în realitate recurenta, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii atacate prin raportare la situația de fapt pe care o constată.

Procedând în acest sens, Înalta Curte reține următoarele: Potrivit art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, sunt îndreptățite, în înțelesul acestei legi, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora, iar potrivit art. 4 alin. (2) din aceeași lege, de prevederile acesteia beneficiază și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite.

Raportat la situația de fapt reținută, pe baza probelor, prin hotărârea atacată, astfel cum a fost redată mai sus, rezultă că notificatorul C. are calitatea de persoană îndreptățită la restituire în sensul art. 3 alin. (1) lit. a) cu referire la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, deoarece este moștenitorul persoanei fizice care a fost proprietar al imobilului la data preluării acestuia, numitul J. Așadar, dispoziția de restituire atacată nu a fost emisă cu încălcarea dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, cum neîntemeiat pretinde recurenta, neputându-se reține, pe cale de consecință, cauza ilicită a actului juridic în discuție, astfel că prin confirmarea soluției fondului de respingere a acțiunii în nulitatea dispoziției de restituire atacate, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale sus-menționate, ceea ce face inoperant în cauză motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Față de considerentele prezentate, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul reclamantei va fi respins ca nefondat. Întrucât prin respingerea căii de atac exercitate, recurenta-reclamantă a căzut în pretenții, cererea intimaților-pârâți F. și E. de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate în această fază procesuală, reprezentând onorariu de avocat, este întemeiată în raport de dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. Astfel, recurenta-reclamantă va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4000 RON pentru fiecare dintre intimații-pârâți F. și E., reprezentând onorariu de avocat, redus conform dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., apreciindu-se că onorariul avocațial pretins, în sumă de 8.880 RON pentru fiecare intimat, este nepotrivit de mare în raport de complexitatea cauzei și munca îndeplinită de avocați în această fază procesuală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC A. SA împotriva deciziei nr. 589A din 27 noiembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Obligă pe recurenta-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4000 RON pentru fiecare dintre intimații-pârâți F. și E., reduse conform dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 octombrie 2016.