ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2560/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2560/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea formulată de reclamanții Z.J.I.,

T.E., T.H., M.D.B., E.M.C., M.M., M.E., M.D.B., Z.I.A., M.E.B. în contradictoriu

cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală

a Finanțelor Publice, înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța sub nr. 14141/118/2012,

s-a solicitat obligarea pârâtului la plata de despăgubiri bănești în cuantum de

500.000 de euro sau echivalentul în RON la data efectuării plății, despăgubiri ce

reprezintă prejudiciul cauzat ca urmare a preluării abuzive și ilegale de către

pârât a terenului de 5.027 m.p., precum și a imobilului-clădire edificat pe aceste

teren, situate în orașul Mangalia la Viile de Nord.

În motivare se arată că

reclamanții sunt moștenitorii legali ai lui T.M. care a fost proprietarul imobilului

situat în orașul Mangalia, la Viile de Nord, imobil compus din 5027 m.p., formând

parcela C, pe care autorul reclamanților a construit casa de locuit. Autorul reclamanților

a deținut, în deplină proprietate și posesie, imobilul până în anul 1946 când a

fost preluat abuziv, fără a exista vreun document legal. Reclamanții au formulat

notificarea din data de 21 noiembrie 2005 prin care au solicitat Primăriei Mangalia

să dispună reconstituirea dreptului de proprietate al reclamanților, iar, ulterior,

în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001, prin intermediul notificării

din 28 noiembrie 2005 au solicitat Primăriei Mangalia să dispună măsuri reparatorii.

Prin întâmpinare, pârâtul

Statul Român a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, având în vedere dispozițiile

art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 care prevăd că „

Bunurile

preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului,

pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac

obiectul unor legi speciale de reparație”, iar pentru restituirea bunurilor preluate

abuziv de către stat s-a prevăzut o procedură specială instituită prin Legea

nr. 10/2001, context în care, după intrarea în vigoarea a Legii nr. 10/2001, acțiunea

în revendicare a imobilelor pe care le vizează reclamanții nu mai este admisibilă

pe calea dreptului comun, persoanele îndreptățite fiind ținute să urmeze procedura

prealabilă stabilită de legea specială.

Soluționând

excepția invocată a inadmisibilității acțiunii invocată de pârât, instanța a pronunțat

sentința civilă nr. 1702 din 3 aprilie 2013, prin care a admis această excepție

și a respins, ca inadmisibilă, acțiunea în revendicare formulată de reclamanții

.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța de fond a reținut că în cauză sunt aplicabile dispozițiile deciziei

nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul

legii prin care s-a statuat că concursul dintre legea specială și legea generală

se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus

derogant, deși aceasta nu este prevăzut expres în legea specială și, în cazul în

care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001

și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această

prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul

comun, în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori

securității raporturilor juridice.

În speță, acțiunea reclamanților

este o acțiune în revendicare ce nu poate fi admisă față de dispozițiile deciziei

mai sus-menționată și care sunt obligatorii pentru instanță, întrucât reclamanții

nu au făcut dovada că au uzitat procedura administrativă prevăzută de Legea nr.

10/2001, decât după expirarea termenului prevăzut de legea specială în care acesta

putea fi demarată, în anul 2005.

Instanța de fond a mai

reținut că nici în raport de jurisprudența C.E.D.O. acțiunea nu este întemeiată,

întrucât reclamanții nu au un bun în sensul Convenției și nici măcar o speranță

legitimă de a i se recunoaște un astfel de bun.

Prin decizia civilă

nr. 106C din 09 decembrie 2013, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori

și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a respins, ca nefondat, apelul

formulat de reclamanții Z.J.I., T.E., T.H., M.D.B., E.M.C., M.M., M.E., M.E.B.,

și Z.I.A., toți cetățeni germani reprezentați de către Z.A.C., cetățean german,

cu domiciliul în Germania.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de apel a reținut, în esență, următoarele:

Imobilul preluat de stat

se află sub incidența dispozițiilor art. 2 lit. c) din Legea nr. 10/2001. Acțiunea

de față a fost promovată în 2012, după intrarea în vigoare a legii speciale (14

februarie 2001), soluționarea ei neputând fi făcută decât în raport cu reglementarea

specială.

O astfel de concluzie

se impune și din interpretarea art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care prevede

că persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil păstrează calitatea

de proprietar, avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei

sau hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor acestei legi.

Deși art. 480 C. civ.

nu a fost abrogat odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 (acțiunea în

revendicare fiind de principiu admisibilă ca mijloc procesual pus la îndemâna celui

ce se pretinde titularul dreptului de proprietate), nu se poate susține cu temei

că se încalcă accesul la justiție prin recunoașterea incidenței normei speciale

existentă la momentul intentării procesului, normă care o înlătură pe cea anterioară,

cu caracter general ori special, care operase până la momentul apariției noii reglementări.

Potrivit deciziei nr.

33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - secțiile unite, intrarea în vigoare

a Legii nr. 10/2001 nu exclude formularea unei acțiuni în revendicare pe dreptul

comun, pentru imobilele care fac obiect de reglementare al legii speciale, în situația

în care se relevă existența unui „bun” în sensul Convenției, „recunoscut anterior

și supus protecției art. 1 din Protocolul I al Convenției”.

Prin urmare, nicio persoană

nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acțiune promovată

ulterior datei de 14 februarie 2001 și fondată pe dreptul comun, pentru bunul pretins

a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă nu

i-a fost recunoscut anterior un „bun”, în sensul dat de art. 1 din Protocolul

nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului sau dacă nu poate invoca existența

unei speranțe legitime în legătură cu acesta.

Instanța de fond în mod

corect a apreciat că reclamanta nu s-a prevalat de un bun și că acțiunea sa în revendicare

este fondată pe simpla valorificare a unui titlu al antecesorului său.

Împotriva menționatei

decizii au formulat și motivat recurs, în termen legal, reclamanții T.E., T.H.,

M.D.B., E.M.C., M.M., M.E., M.E.B., Z.I.A. și Z.J.I., pentru motive de nelegalitate

întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestora

s-a arătat că dispozițiile Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin

Legea nr. 247/2005, încalcă dreptul fundamental de proprietate prin limitarea acestuia,

deoarece dreptul la despăgubiri este acordat numai prin intermediul Fondului Proprietatea,

ceea ce duce la întârzierea acordării de despăgubiri.

Legea nr. 247/2005 prevede

o metodologie imposibil de urmat, rămasă fără rezultate. Restricționarea revendicării

proprietății în aceste cazuri exprese prin urmarea unei proceduri administrative

ar trebui să aibă scopul de a ușura întreg procesul de retrocedare/despăgubire,

însă în realitate nu face altceva decât să-l blocheze pentru că această lege nu

poate fi aplicată și, mai mult decât atât, nu poate avea prioritate față de dispozițiile

hotărârii Atanasiu contra României.

În cauza Maria Atanasiu

contra României s-a stabilit că „statul român nu a pus la punct un mecanism apt

să asigure despăgubirea persoanelor îndreptățite într-un termen rezonabil”, C.E.D.O.

constatând că Fondul „Proprietatea”, instituit prin Legea nr. 247/2005, nu este

funcțional.

Prin decizia nr. 33/2008

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a admis recursul în interesul

legii și s-a stabilit faptul că atunci când există neconcordanțe între Legea

nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, are prioritate Convenția

și apoi Legea nr. 10/2001, ca lege specială. În caz de conflict între normele juridice

internaționale privind drepturile omului și dreptul român, nu se va aplica principiul

ierarhiei juridice și nici principiul succesiunii în timp, ci se va aplica norma

cea mai favorabilă pentru drepturile omului.

Recurenții declară că

dețin un bun astfel cum este înțeles conform art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție,

respectiv un "bun actual".

Raportat la obiectul acțiunii,

există un „interes patrimonial" stabilit destul de precis de dreptul intern,

drept cert, nerevocabil și exigibil, care poate fi considerat ca fiind un „bun"

în sensul Protocolului 1 la Convenție. Ca urmare, nerestituirea bunului până la

data pronunțării hotărârii, în absența acordării oricărei indemnizații, constituie

o ingerință asupra dreptului recurenților la respectarea bunurilor. Neexecutarea

unei decizii prin care se recunoaște dreptul de proprietate unei persoane, reprezintă

o ingerință în sensul primei teze din alin. (1) al art. 1 din Protocol, care evocă

principiul general al respectării proprietății.

Este de notorietate faptul

că Statul român nu oferă niciun fel de compensație echitabilă pentru prejudiciul

suferit, ceea ce face ca recurenții să suporte o sarcină specială și exorbitantă,

în condițiile în care nicio autoritate competentă a statului nu a întreprins măsuri

eficace pentru valorificarea dreptului lor de proprietate.

În consecință, instanța

de apel a pronunțat o hotărâre prin care s-a realizat o încălcare a art. 1 din Protocolul

1 la Convenție, deoarece dreptul de proprietate este un drept absolut, opozabil

erga omnes, pentru că titularul său are libertatea oricărei acțiuni sau inacțiuni

în legătură cu bunul său.

Recurenții susțin că au

un drept de proprietate necontestat asupra terenului în suprafață de 5.027 m.p.,

precum și a imobilului-clădire edificat pe acest teren, situate în Orașul Mangalia,

la Viile de Nord, Județul Constanța, pe care nu au reușit să îl valorifice, ceea

ce a dus la existența unei sarcini disproporționate care a adus atingere substanței

înseși a dreptului de proprietate și apreciază că valoarea despăgubirilor datorată

de Statul român este de 500.000 euro, reprezentând valoarea de piață a imobilului.

În acest context, solicită obligarea Statului român, în temeiul art. 41 din Convenție

raportat la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, la repararea prejudiciului

cauzat prin exproprierea abuzivă în sensul acordării de despăgubiri în bani, despăgubiri

care reprezintă valoarea de piață din anul 2012 a imobilului expropriat în anul

1946, în cuantum de 500.000 euro.

Analizând recursul formulat,

în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat

pentru următoarele considerente:

Deși susțin că dețin un

bun care se bucură de protecția art. 1 din Primul Protocol la Convenția europeană

a drepturilor omului și libertăților fundamentate, reclamanții nu au făcut nicio

dovadă în acest sens.

Noțiunea de bun a fost

explicată recent de Curtea europeană a drepturilor omului în cauza Atanasiu contra

României în sensul că presupune

existența unui „bun actual”

în patrimoniul unei persoane, bun care „este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o

hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea

de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii, ele au dispus în mod expres restituirea

bunului” (paragraf 140).

Or,

reclamanții nu au depus la dosar o hotărâre judecătorească cu un astfel de conținut

care să dovedească faptul că bunul preluat de stat a revenit în patrimoniul lor,

în calitate de moștenitori ai fostului proprietar.

Numai

în aceste condiții reclamanții își puteau dovedi calitatea de persoane îndreptățite

la acordarea de măsuri reparatorii în sensul dat acestei noțiuni de Legea nr. 10/2001,

deci puteau pretinde restituirea în natură a imobilului sau alte măsuri reparatorii

în echivalent prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Obiectul prezentei acțiuni

constă în obligarea pârâtului Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentat de Direcția

Generală a Finanțelor Publice Constanța la acordarea de despăgubiri către reclamanți

pentru imobilul care a aparținut autorului lor, T.M.

Imobilul în litigiu,

constând în teren în

suprafață de 5.027 m.p. și clădire edificată pe acest teren, situate în orașul Mangalia

la Viile de Nord (în prezent demolată) a fost preluat abuziv în anul 1946, fără

a exista vreun document legal, iar ulterior a fost expropriat prin Decretul nr.

236/1957, ceea ce face ca litigiul să intre sub incidența Legii nr. 10/2001.

Recurenții au urmat procedura

Legii nr. 10/2001, ca lege specială de reparație, formulând notificarea din 28 noiembrie

2005, care nu a fost soluționată, intimatul Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentat de Direcția

Generală a Finanțelor Publice Constanța precizând, prin întâmpinarea depusă în faza

procesuală a recursului, că a fost formulată tardiv.

Ca atare, recurenții au

urmat calea legii speciale, iar posibilitatea de a redobândi dreptul de proprietate

asupra imobilului în litigiu pe calea acțiunii în revendicare de drept comun se

poate realiza numai în condițiile menționate în decizia nr. 33/2008 pronunțată în

recurs în interesul legii de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Însă, în prezenta cauză,

recurenții-reclamanți nu au învestit instanța cu o acțiune în revendicare, întrucât

nu solicită restituirea în natură a imobilului, ci cu o acțiune în pretenții, constând

în obligarea Statului român la plata contravalorii imobilului. Posibilitatea de

valorificare a dreptului de proprietate pe această cale a făcut obiect al recursului

în interesul legii soluționat prin decizia nr. 27/2011, în care s-a subliniat

similitudinea problemei

de drept în discuție cu cea care a făcut obiectul deciziei în interesul legii

nr. 33/2008, din perspectiva noțiunii de „bun” care se bucură de protecția Convenției

europene a drepturilor omului, singura deosebire dintre cele două cauze constând

în natura măsurii reparatorii solicitate de reclamant.

Astfel, în ceea ce privește

posibilitatea restituirii în natură a imobilului, decizia pronunțată în interesul

legii nr. 33/2008 permite formularea unei acțiuni în revendicare de drept comun

ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ca lege specială de reparație,

numai dacă reclamantul face dovada că deține un „bun actual” pe care nu l-a putut

valorifica pe calea legii speciale.

Aceeași cerință rezultă

și din decizia în interesul legii nr. 27/2011 și se aplică reclamantului care solicită

acordarea de despăgubiri, în alt cadrul legal decât cel menționat în cuprinsul Legii

nr. 10/2001.

Ambele decizii în interesul

legii sunt obligatorii pentru instanțe, conform art. 330

7

alin. (4) C.

proc. civ.

Din dispozitivul deciziei

în interesul legii nr. 27/2011 rezultă că „Acțiunile

în acordarea de despăgubiri

bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru

care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate

direct împotriva Statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale

art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului

și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile”.

Or, recurenții critică

soluția instanței de apel tocmai în considerarea greșitei interpretări a Legii

nr. 247/2005 prin raportare la Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților

fundamentale solicitând, pe altă cale decât cea prevăzută de legea specială, să

le fie acordate despăgubiri bănești ca urmare a încălcării dreptului lor de proprietate

asupra unui bun care, astfel cum s-a menționat anterior, nu poate fi protejat de

dispozițiile Convenției, întrucât nu constituie un „bun actual”.

În motivarea deciziei

pronunțată în recurs în interesul legii nr. 27/2011 se precizează că „prin decizia

în interesul legii nr. 33/2008 a fost analizată admisibilitatea acțiunilor în revendicare

întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor

preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. În prezenta cauză se analizează posibilitatea

pe care o au persoanele îndreptățite de a beneficia de despăgubiri în alte condiții

și în altă procedură decât cea instituită de legea specială. Este așadar evidentă

similitudinea problemei de drept în discuție, singura deosebire constând în natura

măsurii reparatorii solicitate de reclamant”.

În ceea ce privește concordanța

dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, și Convenția pentru apărarea drepturilor

omului și a libertăților fundamentale, în decizia nr. 27/2011 s-a arătat că „Curtea

europeană nu a constatat că soluțiile legislative adoptate sunt inadecvate, ci doar

faptul că Fondul "Proprietatea", instituit prin Legea nr. 247/2005, nu

este funcțional”, iar în privința acțiunii directe, îndreptată împotriva Statului

român, s-a constatat că „art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor  Omului nu

deschide calea unui recurs național în convenționalitate, care ar putea avea ca

obiect încălcarea de către o lege națională, oricare ar fi ea, a unui drept ocrotit

de Convenție sau de protocoalele sale adiționale, ci garantează o cale de atac care

să pună în discuție modul de aplicare a legii interne în conformitate cu exigențele

Convenției. (…) În baza acestui articol, judecătorul național nu poate înlătura

o lege sub pretextul că nu corespunde Convenției europene, ci este obligat să aplice

legea existentă în lumina principiilor degajate din blocul de convenționalitate.

(…) Nu se poate accepta ideea că deschiderea unei căi paralele legii speciale deja

existente, fără nicio garanție a oferirii remediului celui mai adecvat, ar reprezenta

o soluție compatibilă cu exigențele art. 13 din Convenție”.

Ca atare, prezenta acțiune

este inadmisibilă întrucât se situează în afara prevederilor legii speciale de reparație

și nu constituie un remediu nici din perspectiva art. 480 C. civ. coroborat cu

art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor omului

și art. 13 din aceeași Convenție, motiv pentru care soluția instanței de apel este

corectă și urmează a fi menținută, în considerarea argumentelor anterior enunțate.

Prezentul recurs apare

astfel ca fiind nefondat și va fi respins, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanții T.E., T.H., M.D.B., E.M.C., M.M., M.E., M.E.B., Z.I.A. și

Z.J.I. împotriva deciziei nr. 106C din 9 decembrie 2013 a Curții de Apel Constanța,

secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 3 octombrie 2014.