ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 169/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 169/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 07

noiembrie 2006, pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București, reclamanții F.S.I.,

R.I., M.A., G.M.M.B., I.J.M.L.D.L., C.S.G., D.S.A.M., H.Y.G.B.D., B.N.A., prin

mandatar C.C., au solicitat, în contradictoriu cu pârâții B.P., M.E., S.E., L.

(fost P.) O.S., P.A., C.A.C.C., ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să se

constate nevalabilitatea preluării de către stat a imobilelor situate în Blocul

Scala din București, sector 1 și să se dispună obligarea pârâților la a le

lăsa în deplina proprietate și liniștita posesie apartamentele deținute.

În motivare,

reclamanții au arătat ca autorii lor au dobândit dreptul de proprietate asupra

terenului și a construcției ce formează Blocul Scala, situat în București,

sector 1, conform procesului-verbal din 02 august 1946 al Comisiei pentru înființarea

C.F. în Municipiul București și a autorizației de construcție din 07 iulie

1935.

Toate apartamentele

au fost naționalizate în mod abuziv, în baza Decretului nr. 92/1950, iar

apartamentele, situate la etajul 6 al acestui imobil, au fost înstrăinate către

pârâții din prezenta cauza, prin contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu

mandatarii Primăriei Municipiului București, SC H.N. SA, D.G.A.F.I. și SC R.

SA.

În drept, și-au

întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 480 și următoarele C. civ., art. 6 din

Legea nr. 213/1998, art. 6 din C.E.D.O., art. 2 din Legea nr. 10/2001, precum

și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional al C.E.D.O.

Prin întâmpinarea,

pârâta S.E. a invocat excepția netimbrării, excepția lipsei calității

procesuale active, excepția inadmisibilității acțiunii iar, pe fond, a

solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Prin întâmpinare,

parata M.E. a invocat excepția necompetentei materiale a instanței, iar, pe

fond, a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Prin întâmpinare,

pârâtul B.P. a invocat excepția necompetentei materiale a instanței, excepția

lipsei calității procesuale active excepția inadmisibilității acțiunii

reclamanților, iar, pe fond, a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Prin întâmpinare, pârâtul

P.A. a invocat excepția necompetentei materiale a instanței, excepția

netimbrării, excepția lipsei calității procesuale active, excepția conexității,

excepția inadmisibilității acțiunii reclamanților, iar, pe fond, a solicitat

respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin întâmpinare,

pârâta L. (fosta P.) O.S. a invocat excepția necompetentei materiale, excepția

netimbrării, excepția lipsei calității procesuale active, excepția

inadmisibilității acțiunii, excepția conexității, iar, pe fond, a solicitat

respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Prin întâmpinare,

pârâtul C.A.C.C. a invocat excepția necompetentei materiale, excepția

netimbrării, excepția lipsei calității procesuale active, excepția

inadmisibilității acțiunii, excepția conexității, iar, pe fond, a solicitat

respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr.

15366 din 06 noiembrie 2007, pronunțată în Dosarul nr. 36765/299/2006,

Judecătoria sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale a

judecătoriei și a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea

Tribunalului București.

Tribunalul București,

secția a V-a civilă, prin sentința civilă nr. 883 din 09 mai 2008, a declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1

București, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat

dosarul în vederea soluționării acestuia la Curtea de Apel București, secția

civilă.

Împotriva sentinței

au declarat recurs L.O.S. și S.E.

Prin Decizia civilă nr.

1850 din 03 decembrie 2008, pronunțată în Dosarul nr. 43555/3/2007, Curtea de

Apel București, secția a IV-a civilă, a constatat nul recursul declarat de recurenta

pârâtă L.O.S., a admis recursul declarat de recurenta pârâtă S.E., a modificat

sentința și a stabilit competența de soluționare a litigiului, în favoarea

Tribunalului București.

Cauza a fost restituită

Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 06 martie 2009, iar la

data de 08 mai 2009, instanța a dispus suspendarea judecății, în temeiul

prevederilor art. 244 pct. 1 C. proc. civ. până la soluționarea irevocabilă a Dosarului

nr. 2268/2/2008 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La data de 20 aprilie

2011, cauza a fost repusă pe rol, în temeiul art. 245 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr.

790 din 4 aprilie 2012, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins

excepția inadmisibilității acțiunii și excepția lipsei calității procesuale

active,ca neîntemeiate.

Totodată, a admis în

parte acțiunea, a constatat că imobilul situat în București, sectorul 1, a fost

trecut în proprietatea statului în mod abuziv și a respins capătul de cerere

având ca obiect revendicarea etajului 6 (șase) al imobilului sus menționat, ca

neîntemeiat. Reclamanții au fost obligați la plata sumei de 4.000 lei

cheltuieli de judecată către pârâta S.E.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul, analizând excepția inadmisibilității acțiunii în

revendicare întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ., după intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001, a reținut că, în considerentele Deciziei Înaltei

Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008, s-a statuat că, în concursul dintre

legea specială și legea generală, are prioritate în aplicare legea specială,

conform principiului specialia generalibus derogant. În cazul în care sunt

sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare,

întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere

unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. Raportând

aceste considerente la cauza dedusă judecății, tribunalul a apreciat că nu se

poate concluziona că acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun, a fost

de plano, declarată, drept inadmisibilă.

Examinând excepția

lipsei calității procesuale active, instanța a reținut că legitimarea

procesuală activă, condiție de exercițiu a acțiunii civile presupune existența

unei identități între persoana reclamantului și titularul dreptului subiectiv

civil din conținutul raportului juridic dedus judecății.

În speță, prin

procesul verbal din 2 august 1946, întocmit de Comisiunea pentru Înființarea

C.F. a Municipiului București, s-a dispus înscrierea dreptului de proprietate

în cartea funciară provizorie a Municipiului București, a imobilului situat în

București, compus din teren în suprafață de 1.348 mp și construcția alcătuită

din un corp de case cu subsol, parter și 7 etaje, în indiviziune, în favoarea

coproprietarilor, B.D.A., B.D.S., M.G.E., C.G.A., B.A.P., B.A.G. și M.G.D.

Înscrierea provizorie a dreptului de proprietate s-a realizat în temeiul

actului de împărțeală autentificat de fostul Tribunal Ilfov, secția Notariat,

din 19 mai 1923 și a actului de partaj și predare legat autentificat din 23

martie 1939.

Din cuprinsul

acestora rezultă că, moștenitorii defunctului D.M.B. (autorul comun al

reclamanților) decedat, au rămas în indiviziune asupra imobilului în București,

situație de fapt ce a fost ulterior confirmată prin emiterea certificatului de

moștenitor din 1 iunie 1993, de fostul Notariat de Stat al sectorului 4

București, în timp ce cota de 1/6 ce aparținuse fiului acestuia, D.D.B., decedat,

a revenit fiicei acestuia, A.G.C.

Din relațiile

comunicate de Primăria Municipiului București, D.P.E.P. - S.N.U., tribunalul a

reținut că imobilul, a purtat la nivelul anilor 1913-1930, nr. 42 pe B-dul I.C.

B., nr. 38 la nivelul anului 1930-1931 și nr. 2 și 4 pe B-dul T.I. în perioada

1931-1948. Prin urmare, a apreciat că în cauză a fost făcută dovada identității

între imobilul ce a aparținut autorului comun al părților, D.M.B., cu imobilul

revendicat situat la adresa din București, sector 1.

Din cuprinsul

certificatelor de moștenitor depuse la dosarul cauzei, tribunalul a reținut că

de pe urma defunctei A.D.M. (fostă B.), decedată, a rămas ca moștenitor M.J.,

în calitate de fiică, masa succesorală a acesteia din urmă, fiind culeasă de

reclamantul R.I.M.A.

Din cuprinsul

certificatului de moștenitor din 1963 eliberat de fostul Notariat de Stat al

Raionului Câmpina a reținut că de pe urma defunctei E.M. decedată, a rămas ca

moștenitor, fiul acesteia, M.G.D.

Ca urmare a decesului

lui M.D., succesiunea acestuia a fost culeasă de M.P., în calitate de fiu,

potrivit certificatului de moștenitor din 1979 eliberat de fostul Notariat de

Stat local sector 1. Acesta din urmă este moștenit de reclamanta F.S.I., în

calitate de fiică, conform certificatului de moștenitor din 2 Iulie 1993.

Tribunalul a mai

reținut că moștenitor al coproprietarei C.A. este reclamantul C.Ș.G.s, în

calitate de fiu, astfel cum rezultă din cuprinsul certificatului de calitate de

moștenitor din 18 octombrie 2006. Autoarea reclamantului C.Ș.G.s, a cules, în

calitate de soră, întreaga masă succesorală a defunctului, D.B. (D.D.B. sau

D.D.B. conform certificatului de moștenitor din 27 septembrie 2002).

Din cuprinsul

certificatului de moștenitor din 12 noiembrie 2001 emis de B.N.P., M. a reținut

că de pe urma defunctului B.A. decedat, au rămas ca moștenitori, fii acestuia,

G.D.B. și P.A.B. În ceea ce privește succesiunea defunctului G.D.B. decedat, a

reținut că aceasta a revenit fiilor acestuia, reclamanții L.L.I.J.M. și B.G.M.M.,

conform mențiunilor aceluiași certificat de moștenitor.

Referitor la masa

succesorală rămasă de pe urma defunctului B.P.A. (cunoscut și ca B.P.) decedat

la 26 februarie 2005, tribunalul a reținut că a fost culeasă de reclamanții D.S.A.M.,

H.Y.G.B.D. și B.N.A., în calitate de fii ai acestuia, așa cum rezultă din

certificatul de moștenitor din 5 octombrie 2005.

Potrivit mențiunilor

certificatului de moștenitor din 8 iunie 1970 emis de fostul Notariat de Stat

local Câmpina, succesiunea defunctei B.S. decedată a revenit legatarilor,

M.G.D., B.P. și B.G., ultimii doi, fiind fiii lui B.A., astfel cum a reiese din

cuprinsul testamentului defuncte.

Cum succesiunea

rămasă de pe urma defunctului M.G.D. a fost culeasă, ca urmare a dezbaterilor

succesorale succesive, de către reclamanta F.S.I., iar B.P. și B.G. au avut

drept moștenitori, pe reclamanții D.S.A.M., H.Y.G.B.D. și B.N.A respectiv

reclamanții L.L.I.J.M. și B.G.M.M., rezultă că aceștia au justificat

legitimarea procesuală în privința cotei ce a aparținut coproprietarei B,S.

În ceea ce privește

succesiunea M,G, (fostă B,) decedată, tribunalul a reținut, din coroborarea

procesului verbal datat 24 februarie 1945 cu jurnalul din 12 martie 1945

întocmit de fostul Tribunal Ilfov, secția a VI-a, C. civ., că au calitatea de

moștenitori, M.G., G.B. și P.B.

Astfel, defuncta i-a

instituit legatari universali, asupra restului averii sale, cu excepția

bunurilor testate în favoarea surorii B.S. și a soțului G.G., dintre aceste

bunuri nefăcând parte și imobilul în litigiu, acesta fiind inclus în masa

succesorală culeasă de cei trei legatari universali.

În consecință, tribunalul

a conchis că reclamanții F.S.I., D.S.A.M., H.Y.G.B.D. și B.N.A. cât și

reclamanții L.L.I.J.M. și B.G.M.M. au justificat calitatea procesuală în

privința cotei ce a aparținut coproprietarei M.G. (fostă B.).

Tribunalul a

înlăturat susținerile pârâților în sensul că autorizația din 7 iulie 1935 emisă

de Primăria sectorului 1 Galben, nu face dovada dreptului de proprietate, față

de împrejurarea că dovada proprietății este dedusă din prevederile art. 494 C.

civ. de la 1864 incident în cauză în raport de convenția cuprinsă în contractul

de închiriere intervenit între D.D.B., B.D.A., B.M., D.S., M.G.E., B.A. și

S.S.S.A.

Astfel, obiectul

închirierii l-a reprezentat terenul în suprafață de 1.262 mp situat în București,

chiriașul obligându-se să edifice pe acest teren cu cheltuiala sa exclusivă o

clădire cu subsol, parter și 6 etaje si o sală de cinematograf, ce va rămâne

dobândită proprietarilor terenului, după expirarea locațiunii sau la rezilierea

contractului.

Analizând fondul

cauzei, tribunalul a reținut că a fost învestit atât cu soluționarea unei

acțiuni in revendicare, cât și, în prealabil, cu o acțiune în constatare,

reclamanții întemeindu-si pretențiile pe dispozițiile dreptului comun, art. 480

C. civ. Întrucât se invoca drept premisa a litigiului, preluarea abuziva de

către statul comunist a imobilului in litigiu, tribunalul a apreciat că are

atributul de a examina valabilitatea titlului statului.

Astfel, a reținut că

imobilul în litigiu a fost preluat de stat în mod abuziv, în baza Decretului nr.

92/1950, la poziția 933 din anexa actului normativ, fiind nominalizat autorul

B.D.,de la care s-au preluat 94 de apartamente, printre acestea incluzându-se

și imobilul situat în București, sector 1.

Referitor la această

modalitate de preluare, tribunalul a constatat că ea nu constituie în sine un

titlu valabil de dobândire a dreptului de proprietate, întrucât acest decret

încalcă în mod flagrant Constituția României, în vigoare la acel moment.

Astfel, art. 8 al

Constituției României din anul 1948, recunoștea și garanta, în mod expres, cu

valoare de principiu, dreptul de proprietate particulara, iar art. 10 și 11,

prevedea anumite excepții, care derogau de la principiul constituțional al

garantării dreptului de proprietate particulara.

În raport de aceste

dispoziții constituționale, naționalizarea imobilelor cu caracter de locuința

nu putea fi făcuta în baza pct. 1, 2, 4 și 5 din Decretul nr. 92/1950, întrucât

imobilul nu se încadra în niciuna din dispozițiile de excepție ale art. 10 și

11 din Constituție. Așa fiind, constatând că naționalizarea a încălcat

dispozițiile susmenționate, precum si prevederile art. 480-481 C. civ., fără a

justifica utilitatea publica și fără o justa și prealabilă despăgubire,

tribunalul a reținut caracterul abuziv al preluării imobilului la stat.

Examinând cererea în

revendicare tribunalul a reținut că spațiile situate la etajul 6 al imobilului

și a căror restituire se solicită, se află, în prezent, în proprietatea

pârâților, aceștia dobândindu-le, în temeiul contractelor de vânzare cumpărare

încheiate cu Primăria Municipiului București, prin mandatar SC H.N. SA, în

conformitate cu prevederile Legii nr. 112/1995.

Prin cererea

înregistrată la Primăria Municipiului București din 22 iulie 1996, reclamanta F.S.I.

a solicitat, în temeiul prevederilor Legii nr. 112/1995, restituirea în natură

a imobilului situat în București, sector 1.

Ulterior, prin

notificarea din 13 august 2001, reclamanții au solicitat în conformitate cu

prevederile Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a locuințelor ce nu

fuseseră înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 și acordarea de despăgubiri

pentru locuințele înstrăinate, din imobilul situat în București, sector 1.

Prin dispoziția din 25

septembrie 2001 emisă de primarul general al Municipiului București, astfel cum

a fost modificată prin dispoziția din 30 aprilie 2002, a fost soluționată

notificarea, în sensul că a fost dispusă restituirea în natură, în proprietatea

reclamanților a imobilului situat în București, sector 1 format din construcție

și teren în suprafață de 1.018,54 mp cu excepția apartamentelor înstrăinate

conform Legii nr. 112/1995, printre acestea regăsindu-se și apartamentele ce

fac obiect al revendicării în prezenta cauză.

Tribunalul a reținut

că cererea în revendicare a acestor spații, întemeiată pe prevederile art. 480 C.

civ., nu poate fi analizată decât în acord cu decizia nr. 33/2008 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, obligatorie pentru instanțe, precum și cu

jurisprudența C.E.D.O., cu referire expresă la cauza Maria Atanasiu și alții

împotriva României.

Astfel, tribunalul a

reținut că schimbarea practicii instanței europene sub aspectul drepturilor

foștilor proprietari de a obține în natură restituirea imobilelor confiscate în

perioada comunista, determină în mod necesar o examinare a prezentei cauze prin

raportare la aceasta.

Concursul dintre

legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, însă cu

amendamentul, că instanța sesizată cu soluționarea unei cereri în revendicare

fundamentată pe dreptul comun, este ținută să verifice, dacă această din urmă

lege specială este în concordanță cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În speță, reclamanții

au formulat notificarea din 13 august 2001 cu privire la întregul imobil situat

în București, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, prin care au cerut

restituirea în natură a spațiilor ce nu fuseseră înstrăinate, precum și

acordarea de despăgubiri pentru apartamentele vândute. În cadrul acestei

proceduri a fost emisă Dispoziția din 25 septembrie 2001 emisă de primarul

general al Municipiului București, modificată prin Dispoziția din 30 aprilie 2002,

astfel că alegând calea legii speciale, cererea lor se va soluționa conform

procedurii reglementată de aceasta, potrivit principiului electa una via non

datur recursus ad alteram.

Tribunalul a reținut

că, urmare a schimbării jurisprudenței C.E.D.O. (cauza Maria Atanasiu și alții

împotriva României), nu se mai recunoaște în patrimoniul foștilor proprietari

deposedați un ”bun”, respectiv un vechi drept de proprietate asupra bunului

preluat abuziv, ci este adusă în discuție existenta unui nou drept de

proprietate, care își are originea în temeiul unei legislații adoptate de către

un stat, prin care se urmărește restituirea totala sau parțiala a unor bunuri

confiscate anterior (paragraful 136 din cauza Maria Atanasiu și alții împotriva

României).

Dacă în jurisprudența

anterioară anului 2010, Curtea a subliniat în toate cauzele împotriva României

că, în patrimoniul fostului proprietar se afla un drept de proprietate vechi și

că hotărârile judecătorești prin care se constata nelegalitatea naționalizării

reprezenta o recunoaștere explicită și retroactiva a supraviețuirii vechiul

drept, în cursul anului 2010, și-a schimbat viziunea, fără a mai recunoaște în

favoarea fostului proprietar un drept de proprietate vechi, referindu-se la

existenta unui nou drept ce se naște în temeiul legislației adoptate de către

statele membre, situație în raport de care nu mai este suficient să se constate

preluarea abuziva printr-o hotărâre judecătoreasca, ci trebuie să se urmeze

modalitatea de restituire, în natura sau prin echivalent, stabilită de către

statul membru, respectiv, Legea nr. 10/2001.

Drept urmare, a

aprecierii că în patrimoniul fostului proprietar se naște un nou drept, C.E.D.O.

a statornicit că acesta nu mai are un drept absolut la restituirea efectiva în

natura a bunului preluat abuziv, ci are un drept la despăgubire, daca

restituirea în natura nu mai este posibila si daca a urmat calea deschisă de legislația

interna, respectiv Legea nr. 10/2001. De asemenea, instanța europeană a

considerat că prin constatarea caracterului abuziv al preluării imobilului se

naște un interes patrimonial, care intră sub protecția art. 1 pct. 1 din

Protocolul nr. 1 la Convenția si care naște un drept de indemnizație, iar nu

unul la restituirea efectiva a bunului în natura.

Raportând aspectele

rezultate din jurisprudența C.E.D.O., la situația de fapt dedusă judecății,

tribunalul a apreciat că reclamanții nu sunt îndreptățiți la restituirea în

natură a apartamentelor deținute de pârâți, ci doar la acordarea de

despăgubiri, în condițiile legii speciale cu respectarea termenelor și a

procedurilor instituite de aceasta.

Pe de altă parte, a

constatat că reclamanții nu au solicitat de la data formulării notificării

menționate, desființarea contractelor de vânzare cumpărare ce reprezintă

titlurile de proprietate ale pârâților, împrejurare ce conduce la concluzia că

dreptul de proprietate al acestora din urmă s-a consolidat și că ei dețin un

bun, o speranță legitimă de a păstra bunul, în sensul avut în vedere de art. 1

din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Prin urmare, lipsa

acestui demers din partea reclamanților conduce la concluzia că aceștia nu se

pot prevala de existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O.

și nici a unei speranțe legitime sub aspectul redobândirii proprietății asupra

imobilului situat în București, sector 1, singurii care dețin un bun în sensul

avut în vedere de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, fiind

pârâții.

Împotriva sentinței

au declarat apel reclamanții C.Ș.G., B.D.H.Y.G., B.N.A., D.S.A.M., F.S.I., G.M.M.B.,

L.L.I.J.M. și R.I.M.A.

Apelantul C.Ș.G. a

susținut că întrucât titlul statului nu este valabil, acesta nu putea transmite

pârâților un drept de proprietate pe care nu-l avea. Pârâții nu pot invoca în

favoarea lor buna-credință la data încheierii contractelor de

vânzare-cumpărare, atâta vreme cât această stare de fapt nu poate constitui o

modalitate de dobândire a dreptului de proprietate.

Ceilalți apelanți, în

susținerea motivelor de nelegalitate și netemeinicie invocate, au susținut

următoarele:

- circumstanțele de

fapt din Cauza Maria Atanasiu și Solon nu sunt similare cu cele din speță

întrucât într-o primă acțiune judiciară, reclamantele obținuseră restituirea

unei părți din imobil, iar în legătură cu apartamentul pentru care au sesizat

Curtea, acțiunea în revendicare a fost respinsă ca inadmisibilă. Contestația la

Legea nr. 10/2001, nu era încă definitiv soluționată;

- în paragrafele 138

și 139, C.E.D.O. a reținut că interpretarea dispozițiilor legale de reparație

revine teoriei și practicii interne, motiv pentru care nu trebuie dat curs

acestei jurisprudențe (din cauza Maria Atanasiu etc.), ci celei ce decurge din

cauza Străin contra României;

- în această din urmă

cauză, Curtea a reținut că de vreme ce s-a constatat că naționalizarea

imobilului în baza Decretului nr. 92/1950 era abuzivă, reclamanții erau

titularii unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, astfel încât

imposibilitatea lor de a intra în posesia apartamentului, reprezintă o

ingerință nejustificată în dreptul lor de proprietate și privarea lor de acest

drept;

- apelanții dețin un

bun în sensul convenției de vreme ce instanța a constatat ilegalitatea

naționalizării;

- soluția este

neîntemeiată și întrucât, din probele administrate rezultă reaua credință a

pârâților, care au încheiat contractele de vânzare-cumpărare cu toate că fusese

formulată o cerere de restituire în natură a imobilului și și-au asumat riscul

unei tranzacții riscante;

- Fondul Proprietatea

nu a devenit funcțional nici în prezent, așa încât nu asigură o protecția

efectivă a dreptului la despăgubiri;

- motivarea hotărârii

este contradictorie, căci acțiunea în revendicare este imprescriptibilă, iar

faptul că nu au cerut nulitatea contractelor înăuntrul termenului special de

prescripție este irelevant în prezenta acțiune în revendicare.

Prin Decizia civilă nr.

248/A din 06 iunie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelantul-reclamant C.Ș.G. și de

apelanții-reclamanți B.D.H.Y.G., B.N.A., D.S.A.M., F.S.I., G.M.M.B., L.L.I.J.M.

și R.I.M.A., împotriva sentinței civile nr. 790 din 04 aprilie 2012 pronunțată

de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. 43555/3/2007, în

contradictoriu cu intimații-pârâți B.P., C.A.C.C., L. (fostă P.) O.S., M.E., P.A.,

S.E. și intimata-chemată în garanție Primăria Municipiului București.

A obligat

apelanții-reclamanți să plătească intimatei-pârâte Somei S.E., suma de 3000 lei

cheltuieli de judecată din apel.

Curtea de apel a

reținut următoarele:

Primul capăt de

cerere privind constatarea preluării fără titlu a imobilului de stat, a fost

soluționat prin admitere de către instanță, în baza art. 6 din Legea nr. 213/1998

și în baza art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001.

Cel de-al doilea

capăt de cerere privind revendicarea nu a fost soluționat în baza Legii nr. 10/2001,

ci în baza art. 480 C. civ. și a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Sub aspectul

dispozițiilor art. 261 C. proc. civ., decizia tribunalului cuprinde motivele de

fapt și de drept pe care se sprijină, astfel încât nici motivul de apel, nu

este întemeiat. Argumentarea soluției de respingere a cererii în revendicare pe

pasivitatea apelanților în formularea acțiunii în anularea contractelor de

vânzare-cumpărare, nu echivalează cu contradictorialitatea hotărârii.

Pe fondul cauzei,

atât reclamanții, cât și pârâții exhibă titluri de proprietate asupra aceluiași

imobil, respectiv a apartamentelor de la etajul 6 al imobilului situat în

București.

Reclamanții prezintă,

în acest sens, acte de proprietate valabile anterioare naționalizării prin

Decretul nr. 92/1950, prin care autorii lor au devenit proprietarii imobilului,

iar pârâții prezintă contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu Municipiul

București, în baza Legii nr. 112/1995, pentru apartamentele de la etajul 6 al

imobilului.

În operațiunea de

comparare a titlurilor de proprietate, făcând aplicarea art. 1 din Protocolul nr.

1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale, și a jurisprudenței C.E.D.O. în materie, urmează a stabili care

din părți este deținătoarea unui bun actual.

Inițial, în cauzele

Katz contra României, Ruxandra Ionescu contra României, Matache și alții contra

României, dar și Brumărescu contra României, Străin și alții contra României,

Rățeanu contra României, Păduraru contra României, Jujescu contra României,

Huber contra României și Porțeanu contra României, C.E.D.O. a apreciat că, în

spețele respective, reclamanții din acțiunile în revendicare erau beneficiarii

unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, de vreme ce s-a constatat ilegalitatea naționalizării,

astfel încât, în mod greșit instanțele le-au respins acțiunea în revendicare.

Instanța europeană a

conchis că vânzarea de către stat al unui bun al altuia unor terți de

bună-credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție în

mod definitiv al unui drept al altuia, combinată cu lipsa totală a

despăgubirii, constituie o privare de proprietate contrară art. 1 al

Protocolului nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a

Libertăților Fundamentale.

Spre deosebire însă,

de cauza de față, în acele spețe, reclamanții erau beneficiarii unui bun în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, ca urmare a faptului că obținuseră, în prealabil, în

contradictoriu cu unitatea administrativ-teritorială, ca reprezentant al

statului, constatarea că sunt proprietarii bunurilor printr-o hotărâre judecătorească

definitivă și irevocabilă, dar și obligarea unității administrativ-teritorială

la predarea imobilului.

În speță, reclamanții

nu au obținut, în prealabil, o hotărâre judecătorească definitivă și

irevocabilă, prin care statul, prin unitatea administrativ-teritorială

aferentă, să fi fost obligat la predarea apartamentului.

De asemenea,

reclamanții nu au intentat o acțiune în constatarea nulității contractelor de

vânzare-cumpărare ale pârâților înăuntrul termenului de prescripție prevăzut de

art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, astfel că și aceștia din urmă prezintă un

titlu de proprietate valabil.

În Hotărârea din 12

octombrie 2010 - Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, C.E.D.O. a

statuat că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr.

1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, decât în măsura în

care, hotărârile pe care le critică se referă la bunurile sale.

Noțiunea de bunuri

poate cuprinde atât bunuri actuale, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe,

în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă

de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.

Curtea a reamintit că

art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o

obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să

ratifice convenția. În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a

ratificat convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care

prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim

anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de

proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1.

Dacă interesul patrimonial

în cauză este de ordinul creanței, el nu poate fi considerat o valoare

patrimonială, decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu

atunci când este confirmat printr-o jurisprudență bine stabilită a instanțelor.

Or, în prezent nu există o jurisprudență bine stabilită a instanțelor care să

conducă la concluzia că astfel de acțiuni în revendicare sunt admise, mai cu

seamă după pronunțarea Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție și a Hotărârii Maria Atanasiu și alții împotriva României.

Aceste constatări cu

caracter de principii, reliefate în hotărârile C.E.D.O. menționate mai sus, nu

conferă reclamanților calitatea de titulari ai unui bun actual în sensul art. 1

din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a

Libertăților Fundamentale, întrucât ei nu sunt beneficiarii unei hotărâri

judecătorești prin care să li se fi restituit imobilul din litigiu, în

contradictoriu cu unitatea administrativ-teritorială.

În altă ordine de

idei, se constată că de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și mai ales

a Legii nr. 165/2013, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să

conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.

C.E.D.O. a apreciat

că transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul nr.

1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității

naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a

cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de Legile de reparație nr. 10/2001

și nr. 247/2005 și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

Curtea a observat că

în condițiile în care nici o instanță sau o autoritate administrativă internă

nu a recunoscut reclamanților în mod definitiv un drept de a li se restitui

apartamentul în litigiu, chiar dacă hotărârile constată în conținutul lor

ilegalitatea naționalizării, reclamanții nu sunt beneficiarii unui bun actual

în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, întrucât aceste hotărâri judecătorești nu

constituie un titlu executor pentru restituirea imobilului în natură.

Totuși, dacă

constatarea juridică a naționalizării ilegale a imobilului nu atrage după sine

în mod automat un drept de restituire a bunului, curtea a observat că ea dă

dreptul la o despăgubire în baza legii de reparație.

În raport de aceste

statuări, prin simplul fapt al constatării nulității titlului statului asupra

apartamentelor din litigiu, reclamanții nu sunt titularii unui bun actual în

sensul art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului pentru a putea obține restituirea în natură.

Aceștia au uzat de

procedura specială instituită de Legea nr. 10/2001, obținând restituirea în

natură a restului imobilului.

Pentru restul

apartamentelor de la etajul 6 aceștia sunt titularii unui drept de despăgubire,

drept ce poate fi valorificat tot în temeiul legilor speciale, inclusiv a Legii

nr. 165/2013, referitoare la măsurile pentru finalizarea procesului de

restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în

perioada regimului comunist în România, a cărei lipsă de eficiență nu s-a

constatat până în prezent.

Sub aspectul

problematicii rezolvate, situația din prezenta cauză este aproape identică cu

cea din Cauza Maria Atanasiu și alții contra României, astfel cum este aceasta

descrisă la pct. B lit. a și b, întrucât și în acea speță se constatase

anterior nulitatea naționalizării întregului imobil, reclamantele obținuseră în

natură o parte din imobil, acțiunea în revendicare a apartamentului nr. 1

fusese respinsă și nu obținuseră încă despăgubiri pentru acesta în baza Legi nr.

10/2001. Așa fiind, principiile aplicabile în Cauza Maria Atanasiu și alții

contra României sunt perfect valabile și în raportul juridic dedus judecății.

Acestea sunt

argumentele pentru care soluția primei instanțe este corectă. Faptul că pârâții

ar fi fost de bună sau de rea-credință la data încheierii contractelor de

vânzare-cumpărare, putea face obiectul verificărilor doar în cadrul acțiunii în

constatarea nulității contractelor și nu într-o acțiune întemeiată pe

dispozițiile art. 480 C. civ.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanții B.D.H.Y.G., B.N.A., D.S.A.M., F.S.I., G.M.M.B.,

L.L.I.J.M. și R.I.M.A., invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

În dezvoltarea

motivului de recurs s-a susținut că instanța a făcut o greșită interpretare și

aplicare a dispozițiilor legale privind noțiunea de bun prin raportare la

jurisprudența C.E.D.O., circumstanțele de fapt din cauzele Maria Atanasiu și Solon,

fiind diferite de prezenta cauză.

Au susținut

reclamanții că în raport de situația de fapt și de drept prin care s-a

constatat ilegalitatea preluării bunului sunt aplicabile statuările instanței

europene din cauza Străin c. României.

Reținerea instanței

în sensul că acțiunea în revendicare nu este fondată, motivat de faptul că nu

au cerut anularea contractelor de vânzare-cumpărare este greșită pentru că

acțiunea în revendicare este imprescriptibilă iar dispozițiile art. 18 lit. c)

din Legea nr. 10/2001 vizează doar raporturile dintre notificator și unitatea

administrativă notificată.

Au susținut

reclamanții că dovada existenței „bunului” este reprezentată chiar de

dispoziția primarului general prin care s-au restituit apartamentele libere din

imobil.

Recursul nu este

fondat.

Fiind vorba de un

imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referință a Legii nr. 10/2001,

în mod corect instanțele au apreciat că sunt incidente în cauză dispozițiile

acestei legi speciale de reparație, dispoziții ce se aplică prioritar în raport

cu dreptul comun, respectiv, cu dispozițiile art. 480-481 C. civ.

Acțiunea în

revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deși

admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiție, pentru

recunoașterea și valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie însă

analizată pe fond și din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ca lege

specială derogatorie sub anumite aspecte.

A considera altfel și

a aprecia că există posibilitatea pentru reclamanți, de a opta între aplicarea

Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării,

respectiv, C. civ., ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus

derogant și o judecare formală a cauzei, în care instanța să dea

preferabilitate titlului mai vechi, făcând totală abstracție de efectele create

prin aplicarea legii speciale.

În acest sens, prin Decizia

nr. 33/2008 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul

legii s-a dispus în sensul că, în ipoteza concursului între legea specială și

cea generală, acest act normativ consacră prioritatea acțiunii în revendicare

de drept comun numai în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de

proprietate ori securității raporturilor juridice, situație care însă nu se

regăsește în speță.

Astfel, prin legea

nouă sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ce intră sub incidența acestui act

normativ, indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu

valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situație

juridică și-ar fi putut găsi dezlegarea până la data intrării sale în vigoare,

în temeiul art. 480-481 C. civ.

Obiectul de

reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege speciala

față de C. civ., care constituie dreptul comun al acțiunii în revendicare,

singurul aspect care interesează în aplicarea principiului specialia

generalibus derogant, fiind existența unei norme speciale și a unei norme

generale cu același domeniu de reglementare, situație în care aplicarea normei

speciale este obligatorie, indiferent de rezultatul pe care aceasta îl

determină.

Legea nr. 10/2001 a

suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul

ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și fără să

diminueze accesul la justiție, a perfecționat sistemul reparator,

subordonându-l, totodată controlului judecătoresc prin norme de procedură cu

caracter special.

Numai persoanele

exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive

independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în

termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios,

afară de cazul când acesta a fost cumpărat cu bună-credință și cu respectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriași.

Or, în speță,

reclamanții nu se găsesc în niciuna din situațiile de excepție ce ar justifica

posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare, neavând un „bun" în

sensul Convenției, iar accesul la justiție le era asigurat prin contestația

reglementată de legea specială.

C.E.D.O. a apreciat

însă, că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă

nici un bun act actual și nici o speranță legitimă.

Mecanismul Legii nr. 10/2001,

în ipoteza declanșării procedurii administrative, prin formularea unei

notificări, în condițiile legii, este unul funcțional, constituind pentru

reclamanți o cale efectivă pentru realizarea pretențiilor lor (de care au și

uzat), statuările din urmă fiind făcute de Curtea Europeană de Justiție și în

hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu, Solon și Poenaru împotriva

României, hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778 din 22 noiembrie

2010, condamnările repetate ale României, decurgând din nefuncționarea Fondului

Proprietatea, reglementat prin Titlul VII din Legea 247/2005, intrând în

domeniul de aplicare al unei proceduri ulterioare și distincte de cea a

soluționării notificărilor.

Această statuare a fost

realizată de C.E.D.O., într-o cauză ulterioară cauzei Faimblat contra României,

respectiv Gladkvist și Bucur împotriva României (cererea nr. 39789/03), decizia

de inadmisibilitate din 2 martie 2010, în care reclamanții au susținut că

dreptul de acces la justiție, garantat de art. 6 parag. 1 din Convenție, le-a

fost încălcat, prin respingerea acțiunii lor în revendicare, pe motiv că ar fi

trebuit să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, iar Curtea

Europeană a considerat că acest capăt de cerere este vădit nefondat, întrucât

interpretarea dată de instanțele naționale nu a adus atingere acestui drept

(parag. 22, 24, 25).

În fine, contrar

celor susținute de recurenți prin respingerea acțiunii în revendicare de drept

comun, formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind

imobilele ce intră sub incidența acestui act normativ, nu se aduce atingere

nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, norma convențională garantând protecția unui bun actual, aflat în

patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime, cu privire la

valoarea patrimonială respectivă.

C.E.D.O. a apreciat

însă că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici

un bun actual și nici o speranță legitimă (cauzele Constandache, Lungoci si

Poenaru contra României).

În același sens, la

data introducerii prezentei cereri, reclamanții erau simpli solicitanți în

privința restituirii bunului în litigiu (cauza Penția și Penția împotriva

României, decizia de inadmisibilitate din 23 martie 2006), întrucât dreptul lor

nu fusese recunoscut în mod irevocabil de către instanțele interne, situație în

care Înalta Curte constată că recurenții nu pot invoca, în mod eficient,

garanțiile art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenție.

Chiar simpla

recunoaștere a nevalabilității titlului statului nu poate constitui baza

deținerii de către acestea a unui bun actual, în sensul jurisprudenței C.E.D.O.;

aceasta întrucât, prin hotărârea pilot a C.E.D.O., în cauza Maria Atanasiu și

alții împotriva României, s-a dat o nouă interpretare acestei noțiuni,

reținându-se, în parag. 143 și 144, că: „(...) nicio instanță sau autoritate

administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu și Poenaru, în mod

definitiv, un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile

invocate de reclamante, deși toate constată că naționalizarea întregului imobil

a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui

apartament. Rezultă că acest apartament nu reprezintă un „bun actual", în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea

prevala."

Astfel, dacă, în

jurisprudența anterioară a C.E.D.O., simpla pronunțare a unei hotărâri

judecătorești, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se

constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil preluat înainte de

anul 1989, reprezenta un bun (cauza Străin; Porțeanu; Andreescu Murăreț și

alții împotriva României), în cauza Atanasiu, s-a arătat că un bun actual

există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat, doar dacă

s-a pronunțat, în prealabil, o hotărâre judecătorească definitivă și

executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a

și dispus expres în sensul restituirii bunului.

În caz contrar,

simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului

constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaștere a unui

drept la despăgubire, respectiv, dreptul de a încasa măsurile reparatorii

prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative

și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații.

Dată fiind importanța

deosebită a hotărârii pilot, această decizie nu poate fi ignorată de către

instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauzele pendinte, în

interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, astfel încât, în

prezenta cauză, devine lipsită de relevanță împrejurarea legalității ori nelegalității

titlului statului asupra imobilului în litigiu.

În consecință, în

lumina jurisprudenței actuale a C.E.D.O., constatarea nevalabilității titlului

statului asupra imobilului în litigiu, necompletată de o obligație de

restituire a acestuia, nu poate să le confere reclamanților un bun actual, în

sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană. Pe de altă

parte, speranța de a se recunoaște un drept de proprietate imposibil a fi

exercitat efectiv, nu poate fi, de asemenea, considerată un bun, în sensul

articolului 1 din Protocolul nr. 1, întrucât aceasta reprezintă o creanță

condițională, care se stinge prin faptul nerealizării condiției, (astfel cum

reiese, de exemplu, din cauza Țețu împotriva României, Hotărârea din 7

februarie 2008, par.43).

Art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenție nu impune statelor contractante o obligație

generală de restituire a bunurilor ce au fost preluate anterior ratificării

Convenției; însă, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția,

inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală

sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera

că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din

Protocolul nr. 1, în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de

restituire (Kopecky împotriva Slovaciei, parag. 35, Atanasiu împotriva

României, par. 135, 136).

Constatând că, în

speță, reclamanții au uzat de dispozițiile legii speciale, exercițiului

dreptului lor prin cererea dedusă judecății i se opun, atât regula concursului

dintre legea specială și cea de drept comun, sus reliefată, cât și principiul

eleata una via non datur recursus ad alteram, nefiind posibilă realizarea

dreptului prin utilizarea unor proceduri concomitente și paralele, decât cu

riscul încălcării principiilor evocate.

Analiza dovezii

dreptului de proprietate, prin raportare la noțiunea de „bun” așa cum a fost

aceasta definită de jurisprudența C.E.D.O. și din jurisprudența Deciziei nr. 33/2008,

nu reprezintă o încălcare a principiului contradictorialității,

disponibilității și nici o motivare contradictorie, așa cum susțin recurenții.

Instanța a analizat

existența dreptului în patrimoniul reclamantelor și a reținut în mod fondat că

aceștia nu dețin „un bun”.

Dispoziția emisă de primarul

general în procedura Legii nr. 10/2001 nu conferă reclamanților „un bun”

întrucât prin această dispoziție nu s-a dispus restituirea în natură a

apartamentelor revendicate în prezenta cauză.

Având în vedere aceste

considerente, urmează ca în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. a se

respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanții B.D.H.Y.G., B.N.A., D.S.A.M., F.S.I., G.M.M.B.,

L.L.I.J.M. și R.I.M.A. împotriva Deciziei nr. 248/A din 06 iunie 2014 a Curții

de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă pe

recurenții-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.000

lei către intimata-pârâtă S.E.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 21 ianuarie 2015.