ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 167/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 167/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra recursului

civil de față, constată următoarele:

Fondul și

soluția instanței de fond în primul ciclu procesual.

Prin sentința nr. 1187 din 27 iunie 2012 a

Tribunalului Maramureș, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta SC I.S.

SRL București și s-a dispus obligarea pârâtului P.F.T.M. să lase în

deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în Baia Mare,

reprezentând o construcție compusă din salon de restaurant „V.”,, spațiu de

toaletă, precum și terasă în suprafață de 472 mp. A fost obligat pârâtul la

cheltuieli de judecată în sumă de 17.157 lei.

Prima instanță a

reținut că proprietar tabular asupra imobilului înscris în C.F. Baia Mare,

compus din teren în suprafață de 1.766 mp și casă de locuit a fost H.D.A.L., de

la care bunul a fost naționalizat, înscrierea efectuându-se sub nr. 3484/1914

în C.F. Pârâtul a solicitat restituirea lui în natură în baza Legii nr. 10/2001,

iar, prin Dispoziția din 2002 emisă de primarul Municipiului Baia Mare, s-a

dispus restituirea în natură a imobilului construcție P+1E situată în Baia Mare;

construcție P situată în Baia Mare; teren în suprafață de 1.766 mp, toate

înscrise în C.F. Baia Mare.

Ulterior, prin

Dispoziția din 23 august 2004 a primarului Municipiului Baia Mare, s-a

completat dispoziția anterioară din 1 iulie 2002, în sensul că i s-a restituit

petiționarului P.F. imobilul în natură: construcție P+1E situată în Baia Mare;

construcție P situată în Baia Mare, și teren în suprafață de 1.766 mp, toate

înscrise în C.F. Baia Mare. S-a constatat existența pe terenul restituit în

natură în suprafață de 1.766 mp identificat în C.F. Baia Mare, a unor supraedificate

constând în extinderi la imobilul preluat abuziv, în suprafață totală de 175,65

mp conform releveului prezentat, precum și terasa amenajată, realizate în timp

de către foștii deținători SC G. SA și SC I. SRL.

În baza celei de-a

doua dispoziții a primarului, s-a încheiat, în data de 20 mai 2004, un

proces-verbal de punere în posesie, însoțit de o schiță potrivit căreia pârâtul

a fost pus în posesie doar cu privire la încăperile care au făcut parte din

construcția veche, respectiv cele hașurate cu galben în schița anexă a

procesului-verbal de punere în posesie.

Din concluziile

raportului de expertiză efectuat de expertul B.Z., a rezultat că actuala

clădire tip parter, realizată în anul 1966, este alipită de clădirea veche și

se compune dintr-un salon restaurant cu grupuri sanitare, vestiar, depozit,

grădină de vară și bucătărie pe platforma grădinii de vară. Corpul „C” grădina

de vară și bucătăriile anexă de pe platformă sunt realizate dintr-o structură

metalică, stâlpi din metal, ferme și pane metalice, învelitoare din tablă.

Bucătăriile de vară de pe platforma betonată și mozaicată a grădinii de vară au

structura de rezistență din cărămidă, pereții sunt tencuiți și placați cu

faianță albă. Corpul „B” este înregistrat ca mijloc fix în noiembrie 1967, la

început aparținând T.A.P.L.-ului, apoi la C.S.A.P., SC G. SA Baia Mare. Corpul

„C” grădina de vară și bucătăriile de vară de pe platformă au fost realizate în

anul 1982.

Din concluziile

raportului de expertiză efectuat de expertul S.I.L. a rezultat că vechea

construcție S+P+1E cu suprafața construită de 455 mp este situată pe parcela și

a fost construită în anul 1873, la care s-au adus următoarele adăugiri:

extinderea la construcția veche P are o suprafață construită de 247 mp; terasa

grădină de vară cu suprafața construită de 472 mp; două construcții vechi, o

hală nouă și parțial o magazie nouă, situate pe partea estică. Adăugirile aduse

construcției vechi nu sunt intabulate în cartea funciară, în prezent întregul

imobil aflându-se în folosința pârâtului.

Analizând

înscrisurile depuse la dosar, prima instanță a apreciat că întreprinderile și

societățile existente anterior preluării de către reclamantă a acestui

patrimoniu, sunt cele care au edificat adăugirile la construcția veche,

investiții care au fost făcute ulterior naționalizării imobilului. Întrucât

reclamanta este proprietar al acestor adăugiri, care nu au fost cuprinse în

dispoziția prin care i s-a restituit pârâtului doar clădirea veche, se impune

admiterea acțiunii.

Apelul și

hotărârea instanței de apel în primul ciclu procesual.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel pârâtul P.F.T.M., solicitând, în principal,

desființarea ei și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar

schimbarea în tot a sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii.

Prin Decizia civilă nr.

97/A din 10 decembrie 2012 a Curții de Apel Cluj, a fost admis apelul și a

fost schimbată în totalitate sentința, în sensul că a fost respinsă ca

nefondată acțiunea exercitată de reclamanta, având ca obiect revendicare.

Instanța de apel

a reținut că asupra imobilului înscris în C.F. Baia Mare - grădină în

intravilan în suprafață de 485 mp - casă de locuit și curte în suprafață de

1.280 mp, a fost proprietar tabular dr. H.L. (V.), intabulat cu încheierea din

16 mai 1914. În baza cererii din 4 ianuarie 1958 a Comitetului Executiv al

Statului Popular al Orașului de Subordonare Regională Baia Mare, cu încheierea

din 7 ianuarie 1958, s-a intabulat dreptul de proprietate asupra imobilelor de

sub A 1.2 în favoarea Statului Român cu titlu de drept naționalizare.

Urmare a notificării

formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, prin Dispoziția nr. 394 din 1 iulie 2002

a Primarului Municipiului Baia Mare, i s-au restituit în natură pârâtului P.F.,

imobilele - construcție P + 1E situată în Baia Mare; construcție P situată în

Baia Mare, teren în suprafață de 1.766 mp, toate înscrise în C.F., Baia Mare.

Prima instanță și-a

întemeiat soluția pe Dispoziția din 2002 emisă de primarul Municipiului Baia

Mare (care nu îi conferă reclamantei vreun drept de proprietate), pe

procesul-verbal de punere în posesie a reclamantului din 20 mai 2004, pe

dispoziția aceluiași primar din 23 august 2004 care însă a fost anulată prin

sentința civilă nr. 132 din 04 martie 2005 a Tribunalului Maramureș, rămasă

definitivă prin Decizia civilă nr. 655/A din 10 iunie 2005 a Curții de Apel

Cluj și devenită irevocabilă prin Decizia nr. 2776 din 16 martie 2006 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, precum și pe rapoartele de expertiză efectuate de

experții B.Z. și S.I.L.

Actele aflate la

filele 41-71 și 142-149, din care tribunalul a reținut că adăugirile la

construcția veche au fost efectuate după ce imobilul a fost naționalizat, nu

atestă un drept de proprietate asupra unor părți din construcții în favoarea

reclamantei.

În speță, reclamanta

a intentat o acțiune în revendicare împotriva pârâtului, în cadrul căreia avea

obligația, conform art. 1169 C. civ., să facă dovada dreptului ei de

proprietate asupra imobilului construcție revendicat.

Potrivit art. 1 alin.

(5) din Legea nr. 7/1996, prin imobil, în sensul prezentei legi, se înțelege

terenul, cu sau fără construcții, de pe teritoriul unei unități

administrativ-teritoriale, aparținând unuia sau mai multor proprietari, care se

identifică printr-un număr cadastral unic.

Reclamanta nu a făcut

dovada conform legii, că este proprietară asupra unui imobil deținut nelegal de

pârât.

Art. 9 din Legea nr. 10/2001

prevede că imobilele preluate abuziv, indiferent în posesia cui se află în

prezent, se restituie în starea în care se află la data cererii de restituire

și libere de orice sarcini.

Față de această

situație de fapt și de drept, în mod nelegal prima instanță a admis acțiunea în

revendicare intentată de reclamantă împotriva pârâtului, astfel că în baza art.

296 C. proc. civ., a fost admis apelul declarat de pârât împotriva sentinței

tribunalului, care a fost schimbată în totalitate, în sensul că a fost respinsă

ca nefondată acțiunea în revendicare.

Celălalt motiv de

apel privind soluționarea acțiunii de prima instanță fără îndeplinirea

procedurii de citare cu pârâtul a fost apreciat ca nefondat, acesta cunoscând

termenul la care s-a judecat acțiunea și făcându-și toate apărările pe care

le-a considerat necesare în cauză. Oricum, pârâtului nu i s-a produs vreo

vătămare care să nu poată fi înlăturată pe calea de atac a apelului, așa cum

prevede art. 105 C. proc. civ.

În baza art. 137 alin.

(1) C. proc. civ., curtea a apreciat ca neîntemeiate: excepția lipsei calității

procesuale active a reclamantei, deoarece verificarea acesteia presupune

examinarea dovezilor exhibate în acest sens, ceea ce duce la admiterea sau

respingerea pe fond a acțiunii; excepția autorității de lucru judecat raportată

la hotărârile din Dosarele nr. 17/2004, nr. 5293/2002 și nr. 62/2003 deoarece nu

există identitate de cauză și de obiect; excepția îmbogățirii fără justă cauză

fiind apreciată inadmisibilă, ea putând fi invocată eventual ca o apărare.

Recursul și

hotărârea instanței de recurs în primul ciclu procesual.

Prin Decizia civilă nr.

1883 din 3 aprilie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost admis

recursul declarat de reclamantă împotriva Deciziei civile nr. 97 din 10

octombrie 2012 a Curții de Apel Cluj, care a dispus casarea și trimiterea

cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Înalta Curte reține

că decizia pronunțată în apel nu răspunde susținerii reclamantei că ar fi

dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în temeiul art. 20 din Legea nr.

15/1990. Autoarea ei, SC G. SA a fost înființată în temeiul art. 17 din această

Lege, iar art. 20 prevede că bunurile din patrimoniul societăților comerciale

constituite în temeiul acestei legi devin proprietatea acestora, cu excepția

celor dobândite cu alt titlu. Deși reclamanta a administrat o serie de

probe pentru a dovedi incidența textului de lege, instanța de apel nu a lămurit

elementele de fapt referitoare la existența și evidențierea imobilelor

revendicate ca mijloace fixe în patrimoniul autoarei reclamantei și în ce

măsură această împrejurare atrăgea sau nu aplicarea art. 20 din Legea nr. 15/1990,

trimiterile făcute de instanța de apel la dispozițiile art. 9 din Legea nr. 10/2001

fiind străine de natura cauzei. Apărările pârâtului vizând litigiile care s–au

mai purtat cu privire la imobil nu sunt de natură să combată criticile din

recurs și să susțină legalitatea deciziei atacate, pentru că, în ceea ce

privește efectul pozitiv al lucrului judecat, aspectele tranșate în procesele

anterioare nu au pus în discuție dreptul de proprietate al reclamantei.

S-a apreciat că

instanța de apel nu a lămurit aspectele legate de existența bunurilor, ce

constituie obiect al acțiunii, în patrimoniul reclamantei la momentul

constituirii ei ca societate comercială, pentru a se putea stabili în ce măsură

aceasta putea dobândi dreptul de proprietate asupra lor în temeiul art. 20 din

Legea nr. 15/1990.

Rejudecarea apelului

după casarea cu trimitere.

Având în vedere

dezlegarea în drept și dispozițiile privind faptele probatorii asupra cărora

s-a pronunțat instanța de recurs, obligatorii pentru judecătorii apelului,

conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în rejudecarea apelului, a fost

completată probațiunea, pentru a se stabili existența în patrimoniul

antecesoarei reclamantei, la data intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990, în

temeiul căreia a fost reorganizată în societate comercială cu capital de stat,

a imobilului obiect al litigiului și, în măsura în care răspunsul ar fi

pozitiv, titlul cu care acest imobil figura în patrimoniul antecesoarei

reclamantei, respectiv dacă era aplicabilă prezumția prevăzută de art. 20 din

Legea nr. 15/1990 ori din probe rezultă un alt drept decât cel de proprietate,

deci deținerea cu alt titlu decât cel de proprietar.

Instanța de

rejudecare a reținut că, din probele administrate, rezultă că titlul cu

care antecesoarea reclamantei putea deține bunul era un contract de închiriere

(s-a dovedit că terenul și construcția veche au fost închiriate către SC G. SA),

or un astfel de drept de creanță nu poate permite celui care construiește pe

teren dobândirea unui drept de superficie. De altfel, în fișa mijloacelor fixe

ale unității de stat ce a edificat adăugirile, acestea apar sub mențiunea

lucrări de investiții la restaurantul I., care era închiriat de către aceasta.

Acesta a și fost motivul pentru care construcția adăugită nu apare în vreun

inventar al bunurilor imobile din patrimoniul antecesoarei reclamantei și nici

în lista anexă contractului de privatizare, sau în documentația ce a stat la

baza emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate.

Câtă vreme nu s-a

dovedit existența dreptului de proprietate asupra construcțiilor în

patrimoniul antecesoarei reclamantei, includerea acestora în mijloacele fixe

ale reclamantei s-a dovedit a fi fără suport.

În temeiul art. 296

C. proc. Civ., din considerentele arătate, instanța de apel a admis apelul

și a schimbat sentința primei instanțe, în sensul respingerii acțiunii. Fiind

în culpă procesuală, în temeiul art. 298 rap. la art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., reclamanta a fost obligată la cheltuieli de judecată în sumă totală de

20.700,5 lei, din care 10.520,5 în primul apel, 7.700 lei în recurs și 2.480

lei în rejudecarea apelului.

Recursul și considerentele

instanței de recurs în al doilea ciclu procesual.

Împotriva Deciziei nr.

221/A/2014 a declarat recurs reclamanta solicitând modificarea acesteia în

sensul respingerii apelului declarat de P.F.T. ca nefondat cu consecința

menținerii sentinței primei instanțe, ca temeinică și legală.

Expunând

situația de fapt, recurenta SC I.S. SRL (fostă SC E. SRL) susține că

este succesoarea în drepturi cu privire la clădirile în litigiu a SC G. SA

(societate înființată în temeiul Legii nr. 15/1990 prin reorganizarea Î.C.S.A.P.

(fostul T.A.P.L. Baia Mare), prin Decizia nr. 524/1990 emisă de Prefectura

Județului Maramureș, urmare a procesului de divizare din 07 februarie 2005).

T.A.P.L. Baia Mare a intrat în posesia imobilului în litigiu după

naționalizare. Pe terenul în suprafață de 1.766 mp, pe lângă construcția veche

ce a fost naționalizată în 1958, după naționalizare s-au edificat alte

construcții, ce formează obiectul prezentului litigiu, construcții ridicate de

autoarele sale și care până la momentul înființării SC G. SA s-au aflat în

patrimoniul acestora.

Prin procesul verbal

de punere în posesie din 20 mai 2004 pârâtul intimat a fost pus în posesie

exclusiv pe imobilul ce făcut obiectul naționalizării și, cu toate

acestea, a ocupat și aceste construcții.

Indicând motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta susține că, prin

hotărârea pronunțată, instanța de apel a încălcat formele de procedură

prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Critica formulată

constă în aceea că instanța de apel, către care s-a trimis cauza spre

rejudecare, nu a rejudecat apelul în raport de problemele de drept indicate în

cuprinsul deciziei de casare. Astfel, rejudecând apelul, instanța de trimitere

nu a făcut o comparare de titluri de proprietate ci s-a mărginit la a face o

altă analiză decât cea stabilită de instanța de casare. Instanța de trimitere a

analizat anumite probe ulterioare momentului înființării autoarei sale SC G. SA,

a constatat că noile clădiri fac parte din mijloacele fixe ale autoarelor sale,

dar nu a dat nici o eficiență acestei constatări și a evitat îndrumările

obligatorii ale instanței de casare, cu privire la compararea de titluri.

Susține că dreptul

său de proprietate izvorăște din lege, iar intimatul pârât nu are nici un titlu

de proprietate asupra construcțiilor adăugite.

Indicând motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., susține că hotărârea

cuprinde motive străine de natura pricinii.

Arată că a investit

instanța cu o acțiune în revendicare promovată pe calea dreptului comun - art. 645

C. civ., invocând legea ca mod de dobândire a dreptului de proprietate asupra

construcțiilor ce le revendică - art. 20 din Legea nr. 15/1990.

Pe lângă considerente

legate de existența construcțiilor în fișa mijloacelor fixe (ce reprezintă o

îndrumarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin

decizia de casare și care reprezintă singura îndrumare respectată de instanța

de trimitere) instanța, în rejudecare, face (la filele 9 ultimul paragraf și 10

primul paragraf) anumite raționamente străine de natura pricinii. Astfel, sunt

străine de pricină considerentele instanței relative la nașterea unui drept

real complex, dreptul de superficie pe teren. Mai mult, ultimul paragraf al

filei 9 din hotărârea recurată nu are nici o logică, sunt cuvinte lipsă, fraza

nu se continuă pe pagina următoare.

Tot străine de

pricină sunt și trimiterile la contractele de privatizare încheiate între F.P.S.

și Asociația Salariaților SC G. SA din 19 ianuarie 1999 și din 12 mai 1995,

precum și Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra

terenurilor din 28 decembrie 1994, de vreme ce momentul la care se analizează

îndeplinirea condițiilor prevăzute de Legea nr. 15/1990 este momentul

înființării societății comerciale, iar în speță, SA SC G. SA SA, antecesaoarea

sa, a luat ființă la data de 09 noiembrie 1990 prin Decizia nr. 524/1990 emisă

de Prefectura Județului Maramureș. Contractele de privatizare cu F.P.S. sunt

contracte de vânzare cumpărare de acțiuni iar nu de active. În contractul de

privatizare din 19 ianuarie 1999 Asociația Salariaților a achiziționat pachetul

majoritar de acțiuni al societății, iar în acest contract nu se vorbește de

nici unul dintre activele existente la acel moment în proprietatea SC G. SA.

Anexa la contractul de privatizare din 12 mai 1995 are în vedere principalele

clădiri, iar faptul că nu sunt menționate în acea listă și clădirile

revendicate prin prezenta acțiune nu însemnă că acestea nu erau în patrimoniul

societății, de vreme de experții au stabilit că antecesoarea sa a realizat

clădirile, iar acest aspect este reținut și de instanța de apel. Certificatul

de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 28 decembrie 1994

nu are nici o relevanță la speță, de vreme ce, pe de o parte, se referă la

terenuri, iar nu la construcții, iar pe de altă parte, aste emis în 1994, după

data înființării SC G. SA.

Indicând motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta arată că hotărârea

recurată este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea

greșită a legii.

Astfel, instanța a

aplicat greșit dispozițiile art. 20 din Legea nr. 15/1990, art. 1169 C. civ., art.

480 și următoarele C. civ. și art. 645 C. civ.

În primul ciclu

procesual, prin decizia de casare, Înalta Curte a statuat că prima instanță de

apel nu a lămurit elementele de fapte referitoare la existența și evidențierea

imobilelor revendicate ca mijloace fixe în patrimoniul autoarei subscrisei și

pe cale de consecință a trimis cauza spre rejudecare la instanța de apel pentru

a lămuri aceste aspecte. În rejudecare, instanța reține că „de altfel, în

fișa mijloacelor fixe ale unității de stat ce a edificat adăugirile,

acestea apar sub mențiunea „lucrări de investiții" la restaurantul Igniș".

Faptul că în fișa mijloacelor

fixe noile clădiri au fost menționate ca și investiții, nu afectează cu nimic

dreptul de proprietate asupra acestor clădiri, și cu atât mai mult nu este de

natură a considera că acestea nu erau în patrimoniul autoarei sale. Nu este

contestată calitatea sa de constructor al clădirilor revendicate iar, potrivit art.

3 lit. a) din Legea nr. 62/1968 privind amortizarea fondurilor fixe, sunt

asimilate fondurilor fixe, în scopul amortizării, investițiile efectuate la

fondurile fixe închiriate (din această cauză erau menționate ca și investiții

în fișa mijloacelor fixe).

Includerea clădirilor

în lista mijloacelor fixe demonstrează că aceste clădiri erau în patrimoniul

societății. Clădirile sunt mijloace fixe conform H.G. nr. 266/1994 și

reprezintă o parte din patrimoniul unei societăți comerciale.

Or, dacă aceste

clădiri se aflau în patrimoniul SC G. SA în 1990, la momentul înființării, în

temeiul art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 ele au devenit proprietatea

acestei societăți. SC G. SA s-a înființat în temeiul Legii nr. 15/1990 prin

reorganizarea Î.C.S.A.P., prin Decizia organului administrației locale de stat,

având în vedere ca era o întreprindere de interes local.

Potrivit art. 20 alin.

(2) din Legea nr. 15/1990, bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt

proprietatea acesteia, cu excepția celor dobândite cu alt titlu". În

temeiul legii, societățile nou înființate prin reorganizarea unităților

economice de stat au devenit proprietarele bunurilor aflate în administrarea

lor până în momentul reorganizării iar, potrivit art. 645 C. civ., proprietatea

se dobândește și prin lege.

În speță, din probele

administrate în cauză, înscrisuri și expertize tehnice, rezultă că după naționalizarea

imobilului, ce a aparținut autorului intimatului pârât, pe terenul acestuia

s-au construit o serie de alte spații necesare desfășurării activității de

alimentație publică. Aceste noi spații au fost realizate de antecesoarele sale,

fiind înregistrate în contabilitatea lor ca mijloace fixe și se aflau în

patrimoniul acestora la momentul înființării SC G. SA, după cum urmează: în anal

1966 o extindere a clădirii existente, extindere ce a fost înregistrată ca

mijloc fix;în anul 1978 o extindere si modernizare a grădinii de vară Birt

Ignis; în anii 1992-1993 lucrări de investiții la clădirile edificate.

Toate aceste noi

construcții se aflau in patrimoniul societății SC G. SA la momentul înființării

acesteia iar, în temeiul art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, au devenit

proprietatea acesteia. Pentru acestea, recurenta susține că în calitate de

succesoare în drepturi a SC G. SA, plătește impozite la bugetul local.

Prin urmare, instanța

de apel nu trebuia decât să constate că, în virtutea dispozițiilor Legii nr. 15/1990,

este proprietara bunurilor ce s-au aflat în patrimoniul antecesoarelor sale, că

înscrisurile aflate la dosar dovedesc acest fapt, că aceste bunuri exced

Dispoziției de restituire nr. 394/2002 și că aceste bunuri sunt ocupate în prezent,

fără drept, de intimatul pârât.

Susține că,

atâta timp cât dreptul său de proprietate izvorăște din lege, a făcut dovada

deplină că este proprietara bunurilor ce exced Dispoziției de restituire nr. 394/2002

și că intimatul pârât nu are nici un titlu/nici un drept asupra

construcțiilor edificate. Dacă ar fi respectat dispoziția obligatorie a

instanței de casare și ar fi comparat titlurile, instanța de apel ar fi

constatat că intimatul pârât nu are nici un titlu asupra construcțiilor în

litigiu.

Jurisprudența a

statuat că dispoziția din art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 nu descrie ea

însăși relația dintre patrimoniul întreprinderii socialiste si societatea

comercială nou înființată prin reorganizarea acesteia însă, instituie o

prezumție potrivit căreia, atâta timp cât în actele de constituire ale

societății comerciale nu este identificat un alt titlu cu care se face

transferul de patrimoniu, atunci este prezumat că acel titlu este cel de

proprietar. Având în vedere această prezumție, se poate trage concluzia că

regula este a unei preluări cu titlu de proprietar. Deci, ceea ce au preluat în

patrimoniu societățile comerciale constituite în temeiul Legii nr. 15/1990 nu

este dreptul de administrare al fostelor întreprinderi socialiste, ci chiar un

drept de proprietate asupra bunurilor respective.

Prin urmare,

interpretând greșit dispozițiile Legii nr. 15/1990, instanța de apel a

constatat greșit că nu a făcut dovada dreptului de proprietate, câtă vreme

titlul său izvorăște din lege. Întreprinderile de stat nu dețineau, anterior

transformării lor în societăți comerciale, un drept de proprietate asupra

bunurilor din patrimoniul lor. Acestea formau obiectul dreptului de proprietate

al statului, iar întreprinderile aveau doar un drept de administrare asupra bunurilor

respective, ca drept real corespunzător dreptului de proprietate socialistă al

statului. În momentul în care fostele întreprinderi de stat au fost

transformate, pe temeiul Legii nr. 15/1990, în societăți comerciale cu capital

de stat, dreptul de administrare corespunzător dreptului de proprietate

socialistă de stat s-a transformat în drept de proprietate în patrimoniul

acestor societăți comerciale. Prin urmare, înainte de 1990 antecesoarele sale

nu aveau un drept de proprietate asupra construcțiilor ce fac obiectul

litigiului, ci aveau un drept de administrare asupra lor, drept care s-a

transformat, în temeiul art. 20 din Legea nr. 15/1990, în drept de proprietate.

Recursul este

nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare:

Cu titlu preliminar,

este de necontestat că recurenta SC I.S. SRL (fostă SC E. SRL) este succesoarea

(urmare a procesului de divizare din 7 februarie 2005) a SC G. SA - societate

înființată în temeiul Legii nr. 15/1990 prin reorganizarea Î.C.S.A.P., prin

Decizia nr. 524/1990 emisă de Prefectura Județului Maramureș, societate care a

intrat în folosința imobilului în litigiu după naționalizare.

Reclamantului i s-a

reconstituit dreptul de proprietate asupra terenului și construcției

naționalizate, în temeiul legilor speciale de retrocedare, fiind pus în

posesie prin procesul verbal din 20 mai 2004.

Motivul de recurs

întemeiat pe art. 304 pct. 5 C. proc. civ., este nefondat.

Recurenta

susține că instanța de apel a încălcat îndrumările deciziei de casare în

sensul că nu a făcut o comparare a titlurilor de proprietate, ci s-a mărginit

la a face o altă analiză decât cea stabilită de instanța de casare. Or,

instanța de apel, analizând probele administrate, a constat că reclamanta

nu are un drept de proprietate asupra adăugirilor la construcția

inițială, că nu a dobândit dreptul de proprietate asupra acestora în

temeiul art. 20 din Legea nr. 15/1990. Câtă vreme a reținut că reclamanta

nu are un drept de proprietate în temeiul legii, ca mod de dobândire a

dreptului, nu avea ce să compare în raport cu titlul pârâtului care este

Dispoziția de restituire în natură a terenului cu construcția de pe

el.

Instanța de trimitere

a analizat toate probele administrate, ele fiind relevante chiar dacă erau

ulterioare momentului înființării SC G. SA - în lipsa unui act care să

dovedească ce anume avea aceasta în administrare la momentul reorganizării.

Astfel, instanța a constatat că adăugirile la clădiri figurau în lista mijloacele

fixe ale acesteia ca investiții la un bun al altuia. Astfel a apreciat

corect că SC G. SA nu le avea în patrimoniu, la momentul privatizării, cu titlu

de drept de administrare ci cu titlu de drept de creanță, terenul și

construcția naționalizată fiind deținute cu titlu de

locațiune, și deci acest drept nu s-a putut transforma într-un drept

de proprietate în temeiul art. 20 din Legea nr. 15/1990.

Nici motivul de

recurs întemeiat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nu poate fi primit.

Hotărârea recurată nu

cuprinde motive străine de natura pricinii.

Într-adevăr, instanța

a fost investită cu o acțiune în revendicare, în cadrul căreia reclamanta(recurentă)

a arătat că titlul său de proprietate este legea - ca mod de dobândire a

dreptului de proprietate asupra construcțiilor revendicate, întemeiată pe art. 645

C. civ. - raportat la art. 20 din Legea nr. 15/1990.

Instanța de apel

a făcut verificări referitoare la existența construcțiilor revendicate în fișa mijloacelor

fixe ale SC G. SA și a stabilit că această evidențiere nu creează un

drept de proprietate în temeiul art. 20 din Legea nr. 15/1990, respectând

întocmai îndrumările deciziei de casare. Dar, dincolo de această

evidențiere în fișa mijloacelor fixe, instanța de apel, pe baza

tuturor probelor administrate, a reținut corect că aceasta nu

dovedește deținerea bunurilor cu titlu de drept de administrare

dobândit legal, care să se transforme la momentul privatizării într-un drept de

proprietate.

Instanța a

stabilit că autoarea reclamantei a deținut construcțiile

naționalizate cu titlu de chiriaș, ori, dreptul de folosință nu

se confundă cu dreptul de administrare. Nu sunt străine de pricină

considerentele instanței relativ la existența vreunui drept de superficie

ci, această analiză este un argument în plus că reclamanta nu poate avea un

drept de proprietate asupra construcției adăugite câtă vreme nu avea vreun

drept corespunzător asupra terenului, care să îi permită dobândirea dreptului

asupra adăugirii. Nu există nici o lipsă de logică juridică în argumentele

instanței de apel la fila 9 din hotărâre.

Nu sunt străine de

pricină nici trimiterile la contractele de privatizare din 19 ianuarie 1999 și din

12 mai 1995, precum și la certificatul de atestare a dreptului de proprietate

asupra terenurilor din 28 decembrie 1994. Acestea sunt probe care demonstrează

că SC G. SA nu avea în proprietate la momentul privatizării adăugirile la

construcții, ce fac obiectul revendicării. Chiar dacă aceste contracte

sunt ulterioare reorganizării în temeiul Legii nr. 15/1990, ele constituie o

probă a faptului că SC G. SA nu le deținea sub nume de proprietar. Dacă ar

fi fost în proprietatea acesteia ar fi apărut în anexa la contractele de

privatizare, în raport de valoarea acestora fiind stabilită valoarea acțiunilor.

De asemenea, în certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra

terenurilor nu apare terenul aferent acestor adăugiri, ceea ce demonstrează că SC

G. SA nu avea nici un drept asupra terenului aferent adăugirilor. Recurenta nu

a făcut nici dovada faptului că anterior privatizării ar fi înstrăinat aceste

adăugiri. Faptul că reclamanta a făcut aceste adăugiri nu îi conferă un drept

legal de administrare asupra lor, ca dezmembrământ al dreptului de proprietate,

care prin efectul art. 20 din Legea nr. 15/1990 să se transforme într-un drept

de proprietate, ci eventual un drept de creanță împotriva proprietarului

construcției și terenului.

Potrivit art. 19 din

Legea nr. 15/1990, societatea reorganizată trebuia să facă inventarierea

patrimoniului și evaluarea acestuia și să stabilească capitalul

societății înființate prin reorganizare. Or, SC G. SA nu a prins în

inventar, în patrimoniu și în capitalul social aceste adăugiri, ceea ce confirmă

aprecierile instanței de apel că societatea reorganizată nu le avea în

administrare la data reorganizării sale în temeiul Legii nr. 15/1990. Or,

potrivit art. 20, numai bunurile aflate în patrimoniu cu titlu de drept de

administrare au devenit proprietatea societății reorganizate.

Curtea va respinge ca

nefondate și susținerile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ.

Instanța de apel

nu a aplicat greșit dispozițiile legale incidente.

În ce privește

interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 15/1990,

Curtea reține că instanța de rejudecare a făcut verificări conform

îndrumărilor deciziei de casare, constatând, așa cum s-a arătat anterior, că

reclamanta nu a făcut dovada, conform art. 1169 C. civ., că SC G. SA avea

bunurile în patrimoniu - cu titlu de drept de administrare. Menționarea în

fișa mijloacelor fixe ale unității de stat ce a edificat adăugirile, ca

„lucrări de investiții" la restaurantul Igniș nu demonstrează decât că

s-au făcut investiții la un bun al altuia ce nasc eventual un drept de

creanță. Această fișă nu face dovada dreptului de administrare care

să se transforme, în temeiul legii, într-un drept de proprietate asupra

bunului, pentru că, potrivit art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990,

societatea constituită prin reorganizare dobândește dreptul de proprietate

asupra bunurilor din patrimoniul său dar numai asupra celor deținute cu

titlu de drept de administrare, fiind expres exceptate cele deținute cu

alt titlu, chiar dacă ele se află în patrimoniu. Patrimoniul conține nu

numai dreptul de proprietate ci și alte drepturi cu conținut

economic, cum ar fi de exemplu dreptul de folosință, dreptul de

creanță, etc.

Intr-adevăr, nu este

contestat faptul că SC G.SA a efectuat adăugirile, dar acestea nu reprezintă

construcții propriu-zise, cu o individualitate proprie, edificate în

virtutea unui drept legal, ci adăugiri, ”lucrări de investiții”, adică

îmbunătățiri la construcția altuia ce nu nasc un drept de

administrare care să se transforme, în temeiul legii, într-un drept de

proprietate, chiar dacă ele se supun legii amortizării, fiind doar asimilate

fondurilor fixe, potrivit art. 3 lit. a) din Legea nr. 62/1968, în vederea amortizării.

Faptul că se plătesc impozite pentru aceste lucrări la bugetul local nu face

dovada dreptului de proprietate; și un locatar își poate asuma

obligația pății impozitelor.

Instanța de apel

corect a reținut că reclamanta nu face dovada că are un drept de

proprietate legal constituit asupra bunurilor revendicate, că titlul pe care

acesta îl invocă - și anume legea - nu există, că autoarea acesteia nu a

dobândit dreptul de proprietate în temeiul art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990.

Deci instanța nu avut cu ce să compare titlul pârâtului care este

Dispoziția de restituire din 2002 care cuprinde terenul și

construcția ce au făcut obiectul naționalizării. Dispoziția din 23

august 2004 a primarului Municipiului Baia Mare nu modifică propriu-zis

Dispoziția din 1 iulie 2002. Aceasta doar constată existența pe terenul

restituit în natură în suprafață de 1.766 mp, identificat în C.F. Baia Mare, a

unor supraedificate constând în extinderi la imobilul preluat abuziv, în

suprafață totală de 175,65 mp conform releveului prezentat, precum și terasa

amenajată, realizate în timp de către foștii proprietari deținători SC G. SA și

SC I. SRL, fără ca ea să constituie în favoarea reclamantei vreun drept de

proprietate. De altfel, Dispoziția din 23 august 2004 a fost anulată prin

sentința civilă nr. 132 din 04 martie 2005 a Tribunalului Maramureș, rămasă

definitivă prin Decizia civilă nr. 655/A din 10 iunie 2005 a Curții de Apel

Cluj și devenită irevocabilă prin Decizia nr. 2776 din 16 martie 2006 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție

Într-adevăr,

jurisprudența a reținut că atâta timp cât în actele de constituire

ale societății comerciale înființate prin reorganizarea fostei

întreprinderi de stat, în societate comercială, nu este identificat un alt

titlu cu care se face transferul de patrimoniu, atunci este prezumat că acel

titlu este cel de proprietar. Or, în cauză, s-a demonstrat că autoarea

reclamantei a deținut imobilul în baza unui contract de închiriere.

Astfel, adăugirile și îmbunătățirile la un bun închiriat nu îi pot

conferi asupra adăugirilor și îmbunătățirilor un drept de proprietate

ci doar un drept de creanță. Prezumția este deci răsturnată.

Numai dreptul de

administrare asupra bunurilor din patrimoniul statului, ca drept real

corespunzător dreptului de proprietate socialistă al statului, s-a transformat,

în temeiul art. 20 din Legea nr. 15/1990, într-un drept de proprietate, nu

și alte drepturi.

Față de

considerentele expuse, Curtea apreciază că instanța de apel a

pronunțat o soluție legală, încât recursul urmează a fi respins ca

nefondat.

În temeiul art. 274

C. proc. civ. de la 1865 va fi obligată recurenta - reclamantă SC I.S. SRL

București la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 6.200 lei către

intimatul-pârât P.F.T.M.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta SC I.S. SRL (fosta SC E. SRL)

București împotriva Deciziei nr. 221/A/2014 din 06 martie 2014 a Curții de Apel

Cluj, secția I civilă.

Obligă pe

recurenta-reclamantă SC I.S. SRL București la plata cheltuielilor de judecată

în cuantum de 6.200 lei către intimatul-pârât P.F.T.M.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 21 ianuarie 2015.