ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1883/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1883/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

acțiunea civilă înregistrată la 25 ianuarie 2007 pe rolul Tribunalului

Maramureș, reclamanta

SC

I.S. SRL București, l-a chemat în judecată pe pârâtul P.F.T.M., solicitând

instanței pronunțarea unei hotărâri prin care să dispună obligarea pârâtului să

îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în B.M.,

jud. Maramureș, construcție compusă din sală de restaurant „V.", spațiu

bucătărie, spațiu toalete în suprafață utilă de 175 mp, precum și terasa în

suprafață de 486 mp.

Prin sentința civilă nr. 1187 din 27 iunie

2012

a Tribunalului Maramureș,

s-a admis acțiunea și în consecință, s-a dispus obligarea pârâtului să îi lase reclamantei

în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul solicitat.

Pentru a pronunța această soluție,

prima instanță a reținut că asupra imobilului

din CF nr. XX Baia Mare, nr. top X1 și X2, teren în suprafață de 1766 mp și casă

de locuit, a fost înscris H.D.A.L., avocat, de la care a fost naționalizat. Pârâtul,

în calitate de succesor al acestuia, a solicitat restituirea bunului în natură,

în baza Legii nr. 10/2001, astfel că prin dispoziția din 2002 emisă de Primarul

municipiului Baia Mare, s-a dispus restituirea în natură a imobilului construcție

P+1E situată în Baia Mare; construcție P situată în Baia Mare; teren în suprafață

de 1766 mp, toate înscrise în CF nr. XX Baia Mare, nr. top X1 și X2.

Ulterior, prin dispoziția din 23

august 2004 a Primarului municipiului Baia Mare, s-a completat dispoziția anterioară

din 1 iulie 2002, în sensul că i s-a restituit petiționarului P.F.T.M. imobilul

în natură, respectiv: construcție P+IE situată în Baia Mare; construcție P situată

în Baia Mare și teren în suprafață de 1766 mp, toate înscrise în CF nr. XX Baia

Mare, nr. top X1 și X2. S-a constatat existența pe terenul restituit în natură,

în suprafață de 1766 mp, identificat în CF nr. XX Baia Mare, nr. top X1 și X2, a

unor supraedificate constând în extinderi la imobilul preluat abuziv, în suprafață

totală de 175,65 mp conform releveului prezentat, precum și terasa amenajată, realizate

în timp de către foștii proprietari deținători, SC G. SA și SC I. SRL.

În baza celei de-a doua dispoziții a primarului,

s-a încheiat în data de 20 mai 2004, un proces-verbal de punere în posesie, însoțit

de o schiță, potrivit căreia pârâtul a fost pus în posesie doar cu privire la încăperile

care au făcut parte din construcția veche, respectiv cele hașurate cu galben în

schița anexă a procesului-verbal de punere în posesie.

Potrivit raportului de expertiză efectuat

în cauză, a rezultat că actuala clădire tip parter realizată în anul 1966, este

alipită de clădirea veche și se compune dintr-un salon restaurant cu grupuri sanitare,

vestiar, depozit, grădină de vară și bucătărie pe platforma grădinii de vară. Corpul

„C" grădina de vară și bucătăriile anexă de pe platformă sunt realizate dintr-o

structură metalică, stâlpi din metal, ferme și pane metalice, învelitoare din tablă.

Bucătăriile de vară de pe platforma betonată și mozaicată a grădinii de vară, au

structura de rezistență din cărămidă, pereții sunt tencuiți și placați cu faianță

albă. Corpul „B" este înregistrat ca mijloc fix în noiembrie 1967, la început

aparținând T.A.P.L.-ului, apoi la C.S.A.P., SC G. SA Baia Mare. Corpul „C",

grădina de vară și bucătăriile de vară de pe platformă, au fost realizate în anul

1982.

A rezultat, de asemenea, că vechea construcție

S+P+1E, cu suprafața construită de 455 mp, este situată pe parcela cu nr. top X2

și se delimitează cu reperele: 11-12-13-14-15-16-18-19-20-21-22-11 din anexa

nr. 1B a raportului de expertiză și a fost construită în anul 1873, la care s-au

adus următoarele adăugiri: extinderea la construcția veche P are o suprafață construită

de 247 mp, delimitată de reperele 17-16-18-19-20-21-22-23-24-17, situată pe nr.

top X2, hașurate cu linii de culoare portocalie la anexa nr. 1B; terasa grădină

de vară cu suprafața construită de 472 mp, situată pe parcela cu nr. top X1; două

construcții vechi, o hală nouă și parțial o magazie nouă, sunt situate pe partea

estică, pe parcela cu nr. top X2.

Toate adăugirile aduse construcției vechi

nu sunt intabulate în cartea funciară, în prezent întregul imobil aflându-se în

folosința pârâtului.

Față de probele administrate, prima instanță

a apreciat că întreprinderile și societățile existente anterior preluării de către

reclamantă a acestui patrimoniu, sunt cele care au edificat adăugirile la construcția

veche, investiții care au fost făcute ulterior naționalizării imobilului.

Reclamanta fiind proprietarul acestor adăugiri

care nu au fost cuprinse în dispoziția primarului prin care i s-a restituit pârâtului

doar clădirea veche, tribunalul a reținut că în baza art. 480 C. civ. se impune

admiterea acțiunii, dispunându-se obligarea pârâtului să îi lase în deplină proprietate

și liniștită posesie imobilul situat în Baia Mare, construcție compusă din salon

restaurant, spațiu bucătărie, spațiu toalete și terasă în suprafață de 472 mp.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel

pârâtul

P.F.T.M., solicitând

în principal, desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în

subsidiar, schimbarea în tot a hotărârii atacate, în sensul respingerii acțiunii.

Prin decizia civilă nr. 97/A din 10 octombrie

2012 Curtea de Apel Cluj a admis apelul

și

a schimbat sentința în totalitate, în sensul că a

respins ca nefondată acțiunea în revendicare.

Pentru a decide astfel instanța de apel

a constatat că

asupra imobilului

înscris în CF nr. XX Baia Mare nr. top X1, grădină în intravilan în suprafață de

135 stjp (485 mp) și nr. top X2 casă de locuit și curte în suprafață de 356 stjp

(1.280 mp), a fost proprietar tabular dr. H.L., intabulat cu încheierea din 16 mai

1914, de la care bunul a fost preluat prin naționalizare (Statul Român intabulându-și

dreptul prin încheierea din 7 ianuarie 1958).

Urmare a notificării formulate în temeiul

Legii nr. 10/2001, prin dispoziția din 1 iulie 2002 a Primarului municipiului Baia

Mare, i s-au restituit în natură pârâtului P.F.T.M., imobilele în natură construcție

P + IE situată în Baia Mare; construcție P situată în Baia Mare, teren în suprafață

de 1766 mp, toate înscrise în CF nr. XX Baia Mare, nr. top X1 și X2.

Prin procesul-verbal de punere în posesie

din 20 mai 2004, s-a procedat la predarea-primirea, în baza dispoziției din 2012,

a imobilelor restituite în temeiul Legii nr. 10/2001, cu următoarele mențiuni: 1)

pentru parter, punerea în posesie se face numai pentru suprafețele existente în

clădirea care a făcut obiectul naționalizării și hașurate cu galben în primul releveu

anexat, care face parte integrantă din procesul-verbal; 2) la etaj, punerea în posesie

se face pentru spațiile menționate și enumerate; 3) având în vedere prevederile

art. 49 din Legea nr. 10/2001, situația investițiilor efectuate de chiriaș și a

terenului pe care acestea sunt amplasate, urmează a fi reglementată de comun acord

între părți.

Prin dispoziția din 23 august 2004 emisă

de Primarul municipiului Baia Mare, s-a dispus completarea art. 1 din dispoziția

inițială, cu alin. (2), în sensul că s-a constatat existența pe terenul restituit

în natură, în suprafață de 1.766 mp, identificat prin CF nr. XX Baia Mare, nr. top

X1 și X2, a unor supraedificate, extinderi la imobilul preluat abuziv, suprafața

totală utilă de 175,56 mp, conform releveu plan prezentat, precum și terasă amenajată,

realizate în timp de către foștii deținători SC G. SA și SC I. SRL.

S-a reținut totodată, că prin sentința

civilă din 4 martie 2005 a Tribunalului Maramureș, s-a admis cererea formulată de

reclamantul P.F.T.M. împotriva Primarului municipiului Baia Mare și în consecință,

s-a dispus anularea dispoziției din 23 august 2004 vizând completarea cu alin. (2)

a art. 1 al dispoziției din 1 iulie 2002 (sentință rămasă definitivă prin decizia

civilă nr. 655/A din 10 iulie 2005 a Curții de Apel Cluj și irevocabilă prin decizia

nr. 2776 din 16 martie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție).

De asemenea, prin sentința civilă nr. 937

din 13 noiembrie 2002 a Tribunalului Maramureș s-a respins, ca inadmisibilă, contestația

formulată de SC I. SRL. Baia Mare împotriva dispoziției  din 2002, s-a disjuns capătul

de cerere având ca obiect recunoașterea unui drept de retenție asupra imobilului

situat în Baia Mare și s-a trimis cauza spre competentă soluționare Judecătoriei

Baia Mare (acțiunea având ca obiect completarea dispoziției din 2002 emisă de primar,

cu valoarea investițiilor efectuate la imobilul din Baia Mare).

Prin sentința civilă nr. 406 din 24

ianuarie 2003 a Judecătoriei Baia Mare, s-a respins acțiunea intentată de SC I.

SRL. Baia Mare în contradictoriu cu pârâtul P.F.T.M., având ca obiect constatarea

dreptului de retenție asupra imobilului situat în Baia Mare (sentință rămasă definitivă

și irevocabilă).

S-a reținut că reclamanta-intimată SC

I.S. SRL București, este rezultatul divizării SC G. SA, despre care se afirmă că

a dobândit imobilul în litigiu în baza Legii nr. 15/1990, fără însă a prezenta dovada

dreptului de proprietate.

S-a constatat că prima instanță și-a întemeiat

soluția pe dispoziția  din 2002 emisă de Primarul municipiului Baia Mare, care nu

îi conferă reclamantei vreun drept de proprietate, pe procesul-verbal de punere

în posesie a reclamantului din 20 mai 2004, pe dispoziția aceluiași primar din 23

august 2004 care a fost anulată prin sentința civilă nr. 132 din 4 martie 2005 a

Tribunalului Maramureș, rămasă definitivă și irevocabilă, precum și pe rapoartele

de expertiză efectuate în cauză.

S-a apreciat că actele depuse la dosar,

din care tribunalul a reținut că reiese că adăugirile la construcția veche au fost

efectuate după ce imobilul a fost naționalizat, nu atestă un drept de proprietate

asupra unor părți din construcții în favoarea reclamantei.

În speță, reclamanta a intentat o acțiune

în revendicare împotriva pârâtului, în cadrul căreia avea obligația conform

art. 1169 C. civ., să facă dovada dreptului ei de proprietate asupra imobilului

construcție revendicat.

Pe de altă parte, art. 9 din Legea nr.

10/2001 prevede că imobilele preluate abuziv, indiferent în posesia cui se află

în prezent, se restituie în starea în care se află la data cererii de restituire

și libere de orice sarcini.

Față de această situație de fapt și de

drept reținută, s-a constatat că în mod nelegal prima instanță a admis acțiunea

în revendicare.

A fost găsit nefondat motivul de apel privind

soluționarea acțiunii de prima instanță fără îndeplinirea procedurii de citare cu

pârâtul, întrucât acesta a cunoscut termenul la care s-a judecat acțiunea, facându-și

toate apărările pe care le-a considerat necesare în cauză.

Neîntemeiată a fost găsită și critica vizând

excepția autorității de lucru judecat raportată la hotărârile din Dosarele nr. 17/2004,

nr. 5293/2002 și nr. 62/2003, nefiind întrunită identitatea de cauză și de obiect,

conform art. 1201 C. civ.

Decizia a fost atacată cu recurs de către

reclamanta SC I.S. SRL, care a susținut următoarele aspecte de nelegalitate:

Hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită

a legii (art. 304 pct 9 C. proc. civ.), respectiv a dispozițiilor art. 20 din Legea

nr. 15/1990, art. 480 și urm. C. civ., art. 645 C. civ.

De asemenea, instanța a interpretat și

aplicat greșit art. 9 din Legea nr. 10/2001, text de lege care este străin de natura

pricinii.

Autoarea recurentei, SC G. SA s-a înființat

în temeiul Legii nr. 15/1990 prin reorganizarea întreprinderii comerciale de stat

pentru alimentație publică, prin decizie a organului administrației locale de stat,

având în vedere că era o întreprindere de interes local, așa cum rezultă și din

art. 2 H.G. nr. 597/1922 (în anexa 2 a acestei hotărâri de Guvern prevăzându-se

că SC G. SA, societate înființată în temeiul Legii nr. 15/1990, a trecut sub autoritatea

consiliului județean).

Or, potrivit art. 20 alin. (2) din Legea

nr. 15/1990 „bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt proprietatea acesteia,

cu excepția celor dobândite cu alt titlu", ceea ce înseamnă că în temeiul legii,

societățile nou înființate prin reorganizarea unităților economice de stat au devenit

proprietarele bunurilor aflate în administrarea lor până în momentul reorganizării.

Conform înscrisurilor depuse la dosar și

expertizelor tehnice efectuate în cauză, a rezultat că după naționalizarea imobilului

ce a aparținut autorului intimatului-pârât, pe terenul acestuia s-au construit alte

spații necesare activității de alimentație publică.

Aceste noi spații au fost realizate de

autoarele recurentei-reclamante, fiind înregistrate în contabilitatea acestora ca

mijloace fixe și aflându-se în patrimoniul lor la momentul înființării SC G. SA,

respectiv: în anul 1966 a avut loc o extindere a clădirii existente, extindere înregistrată

ca mijloc fix de autoarele recurentei (toate documentele care dovedesc efectuarea

lucrărilor aflându-se la dosar); în 1978 a avut loc o extindere și modernizare a

grădinii de vară (conform documentelor anexate) iar între anii 1992-1993 au fost

efectuate lucrări de investiții la clădirile edificate (conform înscrisurilor anexate).

Toate aceste construcții noi se aflau în

administrarea și patrimoniul SC G. SA, la momentul înființării acesteia, iar în

temeiul art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 au devenit proprietatea acesteia,

proprietate pentru care SC I. SRL, succesoare în drepturi a SC G. SA, plătește impozite

la bugetul local.

Atât timp cât dreptul de proprietate izvorăște

din lege, rezultă că reclamanta a făcut pe deplin dovada că este proprietara bunurilor

ce exced dispoziției de restituire din 2002, iar considerentul instanței de apel,

care a stat la baza admiterii căii de atac a părții adverse, conform căruia reclamanta

nu ar fi făcut dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor ce exced dispoziției

de restituire din 2002 este neîntemeiat.

Intimatul-pârât nu a depus întâmpinare

în condițiile art. 308

alin. (2) C. proc. civ., dar a solicitat, prin concluziile scrise formulate, respingerea

recursului, arătând că imobilul i-a fost retrocedat prin dispoziția primarului

din 1 iulie 2002, deși prin procesul-verbal din 2004 s-a predat numai parțial posesia

acestuia, facându-se mențiunea ilegală conform căreia o parte din imobil ar fi proprietatea

SC E. SRL (rezultată în urma divizării SC G. SA), actuala SC I. SRL.

S-a arătat că între părți s-au mai desfășurat

litigii, care au tranșat cu putere de lucru judecat o serie de aspecte relevante

în prezenta cauză. S-a făcut referire, în acest sens, la plângerea formulată de

către intimatul-pârât împotriva dispoziției primarului  din 2004 (soluționată prin

sentința civilă nr. 132/2005 a Tribunalului Maramureș, definitivă prin decizia

nr. 655/2005 a Curții de Apel Cluj și irevocabilă prin decizia nr. 2776/2006 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție) și la faptul că SC E. SRL (autoarea reclamantei)

a avut calitatea de intervenient accesoriu în cadrul litigiului, astfel încât hotărârile

pronunțate îi sunt deplin opozabile recurentei. De asemenea, SC G. SA a formulat

plângere împotriva dispoziției primarului din 2004, care a făcut obiectul Dosarului

nr. 262/100/2004 al Tribunalului Maramureș și care a fost soluționat prin reținerea

autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 132/2005 a aceleiași instanțe.

În faza recursului s-a administrat, conform

art. 305 C. proc. civ., proba cu înscrisuri, recurenta-reclamantă depunând la dosar

decizia nr. 524/1990 a Prefecturii județului Maramureș, privind înființarea SC

G. SA, certificatul de atestare fiscală din 28 februarie 2007 privind impozitul

pe clădiri, dovezi privind achitarea impozitului pe clădiri pe anii 2010-2012, iar

intimatul-pârât, adresa emisă de Municipiul Baia-Mare, Direcția de venituri referitoare

la faptul că SC I. SRL figurează cu „clădire proprietate privată în Baia Mare"

și cu mențiunea „investiții".

Analizând criticile deduse judecății,

Înalta Curte constată caracterul fondat al acestora, conform următoarelor considerente:

- Pronunțând soluția de admitere a apelului

și, prin schimbarea sentinței de primă instanță, respingerea acțiunii în revendicare

promovată de către reclamantă, instanța de apel a reținut, în justificarea deciziei,

faptul că societatea reclamantă nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra

imobilului-construcție revendicat, obligație care îi revenea conform art 1169

C. civ.

S-a apreciat, în același sens, că actele

depuse în și pe baza cărora tribunalul a reținut că adăugirile la construcția veche

au fost efectuate după ce imobilul a fost naționalizat, nu atestă vreun drept de

proprietate în favoarea reclamantei.

Asemenea considerente justificative ale

soluției nu iau însă în considerare și nu răspund în niciun fel susținerii reclamantei,

care s-a constituit, de altfel, în fundamentul juridic al cererii de chemare în

judecată, conform căreia dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat

s-ar fi realizat pe temeiul art. 20 din Legea nr. 15/1990, de către autoarea reclamantei,

SC G. SA (înființată prin reorganizarea fostei întreprinderi comerciale de stat

pentru alimentație publică).

În speță, a rezultat că autoarea recurentei,

SC G. SA, s-a înființat conform art. 17 din Legea nr. 15/1990, ca unitate economică

de interes local, prin decizia organului administrației locale de stat, respectiv

prin decizia din 1990 a Prefecturii județului Maramureș.

Potrivit art. 20 din Legea nr. 15/1990,

text de lege de care se prevalează recurenta: „Inițial, capitalul social al societăților

comerciale constituite potrivit art. 17 este deținut integral de statul român sub

formă de acțiuni sau părți sociale, în raport cu forma juridică a societății și

va fi vărsat în întregime la data constituirii societății (1). Bunurile din patrimoniul

societății comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepția celor dobândite cu

alt titlu (2)".

Invocând legea ca mod de dobândire a proprietății

(art. 645 C. civ.) cu trimitere, în concret, la dispoziția specială (art. 20 din

Legea nr. 15/1990), reclamanta a administrat o serie de probe (înscrisuri, expertize),

pentru a dovedi incidența textului de lege asupra situației premisă avută în vedere

de acesta (respectiv, existența bunurilor în patrimoniul autoarei sale, la momentul

constituirii acesteia).

Or, fără să lămurească aceste elemente

de fapt referitoare la existența și evidențierea imobilelor revendicate, ca mijloace

fixe în patrimoniul autoarei reclamantei, și în ce măsură aceasta atrăgea sau nu

aplicabilitatea art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, instanța de apel se limitează

să aprecieze că „actele aflate în dosarul tribunalului care atestă că adăugirile

la construcția veche au fost efectuate după ce imobilul a fost naționalizat"

nu atestă dreptul de proprietate al reclamantei, fără să arate însă de ce este înlăturată

la speță incidența textului de lege care, în opinia reclamantei, înseamnă tocmai

temeiul dobândirii de către aceasta a dreptului de proprietate.

- De asemenea, trimiterea pe care o face

instanța de apel la dispozițiile art. 9 din Legea nr. 10/2001 („imobilele se restituie

în starea în care se află la data cererii de restituire") este, cum susține

recurenta-reclamantă, străină de natura cauzei, în măsura în care obiectul învestirii

instanței îl reprezintă o acțiune în revendicare promovată pe calea dreptului comun,

situație în care trebuie făcute aprecieri și comparate titlurile de proprietate

de care se prevalează părțile, iar nu verificări specifice contestației împotriva

actului unității deținătoare (în speță, dispoziția primarului).

- În ce privește apărarea intimatului-pârât,

conform căreia în litigii anterioare ar fi fost tranșate, cu putere de lucru judecat,

aspecte relevante vizând litigiul dintre părți, se constată că ele nu sunt de natură

să combată criticile din recurs și nici să susțină legalitatea soluției atacate.

Pe de o parte, referirea la hotărârile

anterioare s-a făcut și cu ocazia judecății în apel, instanța de apel reținând că

nu poate fi reținută excepția autorității de lucru judecat, în absența identității

de cauză și obiect, iar soluția pe acest aspect nu a fost atacată de către parat.

Pe de altă parte, în măsura în care partea

înțelege să se prevaleze de efectul pozitiv al autorității de lucru judecat (respectiv,

identitatea de chestiune litigioasă și nu tripla identitate de elemente reglementată

de art. 1201 C. civ.), se constată că aspectele tranșate în litigiile anterioare

nu au pus în discuție dreptul de proprietate al reclamantei, pentru a se putea pretinde

că instanțele s-au pronunțat deja asupra acestuia, așa încât nu mai poate fi adus

în dezbaterea judiciară.

Astfel, obiectul litigiului soluționat

prin sentința civilă nr. 132/2005 a Tribunalului Maramureș (definitivă prin decizia

nr. 655/2005 a Curții de Apel Cluj și irevocabilă prin decizia nr. 2776/2006 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție) l-a reprezentat plângerea pârâtului împotriva

dispoziției primarului nr. 4259/2004.

Reclamanta din prezenta cauză a dobândit

calitate procesuală -ca intervenient accesoriu, abia în faza recursului soluționat

prin decizia nr. 2776/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Ceea ce s-a statuat prin această decizie,

producându-și efectele relative ale lucrului judecat și în contradictoriu cu SC

I.S. SRL, a fost doar faptul că dispoziția primarului din 2002 emisă pe numele P.F.T.M.,

constituie titlu de proprietate conform art. 23 alin. (4) și (5) din Legea nr. 10/2001,

astfel încât nu mai putea fi modificată sau completată de către primar.

Așadar, ceea ce s-a tranșat jurisdicțional

în contradictoriu cu societatea Invest, a fost natura juridică a dispoziției emise

de primar în procedura Legii nr. 10/2001, precum și faptul că această dispoziție

a fost executată prin punerea în posesie (despre care pârâtul însuși arată, prin

trimitere la procesul-verbal din 2004, că a fost doar o punere în posesie parțială,

întrucât în procesul-verbal s-a făcut mențiunea că o parte din imobil ar aparține

SC E. SRL (autoarea reclamantei SC I. SRL).

Nu s-a tranșat deci, pentru a se putea

opune cu efectele autorității de lucru judecat, existența sau inexistența dreptului

de proprietate al societății asupra imobilelor care făcuseră obiectul modificărilor

(completărilor) aduse dispoziției emise de primar inițial, în 2002, pentru a se

putea susține că un astfel de aspect nu ar mai putea fi supus dezbaterii jurisdictionale.

În privința celuilalt litigiu, la care

se face referire de către intimatul-pârât, care a constituit obiectul Dosarului

nr. 262/100/2004 al Tribunalului Maramureș și care a vizat plângerea SC G. SA împotriva

aceleiași dispoziții din 2004 a primarului, el nu poate aduce elemente noi sub aspectul

dezlegării jurisdictionale a raporturilor juridice dintre părți, câtă vreme soluționarea

lui s-a realizat prin reținerea autorității de lucru judecat a sentinței civile

nr. 132/2005 a Tribunalului Maramureș, menționată anterior.

În consecință, văzând considerentele expuse

anterior, se va constata că instanța de apel nu a lămurit aspectele cu judecata

cărora a fost învestită în cadrul devoluării fondului, în legătură cu existența

bunurilor ce au făcut obiect al revendicării în patrimoniul autoarei reclamantei

la momentul constituirii acesteia ca societate comercială, pentru a se putea stabili

și, ulterior, cenzura sub aspectul legalității, în ce măsură aceste bunuri puteau

fi dobândite pe temeiul art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, astfel cum a pretins

reclamanta-recurentă.

În absența verificării și stabilirii elementelor

de fapt ale pricinii, instanța de recurs nu poate aprecia asupra legalității soluției,

astfel încât, pe temeiul art. 314 C. proc. civ., care impune verificarea aplicării

corecte a legii de către instanța supremă doar atunci când împrejurările de fapt

ale pricinii au fost pe deplin lămurite, recursul va fi admis, casată decizia și

cauza trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta

SC I.S. SRL împotriva deciziei nr. 97/A din 10 octombrie 2012 a Curții de Apel Cluj,

secția I civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza

spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

3 aprilie 2013.