ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 692/2015

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: La data de 14 februarie 2008, reclamanta Banca Națională a României - Sucursala T., în contradictoriu cu pârâta SC S. SRL în temeiul art. 1436 C. civ. a solicitat evacuarea pârâtei din spațiul pe care îl ocupat în mod abuziv, situat în Timișoara, Bd. R., proprietatea reclamantei, și obligarea pârâtei la plata chiriei, respectiv a sumei de 7963,7 euro fără TVA/lună începând cu data expirării contractului de închiriere din 1 ianuarie 2008-până la data eliberării efective a spațiului deținut abuziv. Cererea a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara - Dosar nr. 2324/325/2008.

Pârâta a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat obligarea reclamantei la plata contravalorii îmbunătățirilor aduse spațiului; să se constate un drept de retenție asupra spațiului din care se solicită evacuarea până la plata sumei ce reprezintă contravaloarea îmbunătățirilor și un ultim petit prin care a solicitat să se constate că și-a îndeplinit întocmai obligațiile contractuale stabilite în contractul de închiriere din 31 decembrie 1997, obligarea reclamantei la întocmirea formalităților de vânzare-cumpărare a spațiului în litigiu, prin negociere directă în accepțiunea Legii nr. 550/2002 sau, în subsidiar, prin licitație deschisă cu strigare în termene de 30 de zile de rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii sub sancțiunea unor daune de întârziere de 1000 RON/zi.

Reclamanta a invocat excepția puterii de lucru judecat cu privire la ultimul petit al cererii reconvenționale în raport de cele statuate prin sentința civilă nr. 739/2008 a Tribunalului Timiș, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 418/2010 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, hotărâre prin care a fost respinsă solicitarea SC S. SRL întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 550/2002. Judecătoriei Timișoara, prin sentința civilă nr. 8452 din 23 iunie 2008 a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, unde cauza a fost înregistrată în Dosarul nr. 4546/30/2010. Astfel învestit cu soluționarea cauzei, Tribunalul Timiș, prin sentința civilă nr. 412/PI din 11 iunie 2014 a respins excepția autorității de lucru judecat.

A respins acțiunea formulată de reclamanta Banca Națională a României - Sucursala T., având ca obiect pretenții. A admis în parte cererea reconvențională formulată de pârâtă, fiind obligată reclamanta la îndeplinirea formalităților de vânzare a spațiului în litigiu către pârâtă, prin negociere directă, sub sancțiunea unor daune cominatorii de 1000 RON/zi de întârziere, respingându-se în rest cererea reconvențională. Pentru a dispune astfel, prima instanță a reținut că sentința nr. 739 din data de 30 septembrie 2008 nu are autoritate de lucru judecat asupra prezentei cauze, deoarece cauza raportului juridic dedus judecății este diferită, în sensul că în Dosarul nr. 9202/30/2007 al Tribunalului Timiș, s-a întemeiat acțiunea pe faptul că pârâta este chiriaș al debitoarei, iar în prezenta cauză pe aceea că există decizia Consiliului de Administrație al Băncii Naționale a României București nr. XII.

1/6331 din 28 iunie 2000; acel litigiu a fost soluționat pe excepția inadmisibilității. Pe fond, a reținut că la data de 31 decembrie 1997 între instituția reclamantă și SC S. SRL a fost încheiat contractul de închiriere din anul 1997, pe o durată determinată de 10 ani cu începere de la 01 ianuarie 1998, termen care a ajuns la scadență la data de 01 ianuarie 2008; Banca Națională a României, Sucursala T. este proprietara imobilului, așa cum rezultă și din CF nr. XX a Municipiului Timișoara și i-a solicitat pârâtei eliberarea spațiului, prin notificarea din 07 ianuarie 2008 a BEJ J.C. și C.I. Conform chitanțelor anexate cererii reconvenționale, pârâta a continuat să consemneze suma, reprezentând chirie la CEC, pe numele reclamantei.

Astfel, cum rezultă din raportul de expertiză efectuat în cauză, pârâta a efectuat lucrări de amenajare, întreținere și reparații construcții și instalații asupra spațiului în litigiu, în valoare de 130.907 RON. Nu a fost primită apărarea reclamantei conform cu care aceste lucrări nu au fost aduse la cunoștința sa și nu au fost acceptate de proprietar, prin simplu fapt că, prin adresa acesteia din 21 septembrie 1998 este menționat faptul că pârâta a efectuat în spațiul în litigiu investiții pentru “îmbunătățirea și modernizarea spațiului deținut”. Prin nota Băncii Naționale a României nr. XII/1/2355 din 01 martie 2000, depusă la dosar, se informează pârâta că în urma Hotărârii Consiliului de Administrație al Băncii Naționale a României din 15 noiembrie 1999 s-a decis, la pct. k, vânzarea către chiriaș a spațiului comercial în litigiu.

Această decizie are natura juridică a unei oferte unilaterale de a contracta care dă naștere, în sarcina reclamantei, unei obligații de a face, precum și a unui veritabil antecontract. În consecință revocarea intempestivă a acestei oferte dă naștere în sarcina creditorului fie la dreptul de a cere dezdăunări, fie la dreptul de a cere îndeplinirea întocmai a obligației asumate, adică la obligarea debitoarei de a perfecta contractul. [art. 1669 alin. (3) C. civ.]. Prin nota nr. XI/863 din 30 martie 2000 a Băncii Naționale a României se arată că vânzarea spațiilor comerciale se va face prin licitație. Prin adresa nr. XII.1/6331 din 28 iunie 2000 a Băncii Naționale a României, printr-o „notă” de supra-scriere se aduce la cunoștința pârâtei că acest spațiu comercial este exceptat de la vânzare, fără a se indica vreo Decizie a Consiliului de Administrație al Băncii Naționale a României, prin care să se revoce decizia prin care s-a dispus vânzarea.

Mai mult s-a trecut efectiv la organizarea operațiunii de vânzare. În acest context, indiferent dacă adresa nr. XII.1/6331 din 28 iunie 2000 a Băncii Naționale a României a fost sau nu falsificată, indiferent care sunt posibilii autori ai falsului, revocarea ofertei reale unilaterale de a vinde, fără o justificare temeinică și legală a motivelor acestei revocării, după ce ea ajuns la ofertant și s-au pornit și procedurile de vindere la licitație, dovedește reaua-credință a reclamantei. Reclamanta a fost cea care a avut inițiativa vânzării, astfel încât acum nu se poate prevala de dreptul său absolut și discreționar de a dispune de bunul său, în mod nejustificat și intempestiv, după demararea procedurii de vânzare prin licitație, modalitate aleasă tot de ea.

Vânzarea se va face prin negociere directă cu pârâta, deoarece aceasta este titulara dreptului de a cumpăra, izvorât din antecontractul dintre părți, ce îmbracă forma ofertei unilaterale de a contracta, acceptată de pârâtă. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Banca Națională a României - Sucursala Regională T., în nume propriu și în calitate de reprezentant al Bănci Naționale a României București, solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii principale și respingerea cererii reconvenționale formulată de pârâta - reclamantă reconvențională SC S. SRL, cu obligarea acesteia din urmă la cheltuieli de judecată. Odată cu depunerea cererii de recurs, reclamanta principală - recurentă a formulat și o cerere de suspendare a executării sentinței civile atacate până la soluționarea recursului.

În motivele de recurs recurenta a arătat că sentința atacată este nelegală, fiind incidente motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9, art. 304 1 și art. 274 C. proc. civ. Prin întâmpinare, pârâta SC S. SRL a solicitat respingerea recursului/apelului. Pârâta a arătat, în primul rând, că se impune calificarea căii de atac în apel, potrivit prevederilor art. 282 alin. (1) C. proc. civ. existent la data introducerii acțiunii. Problema recalificării căii de atac a fost soluționată de Curte prin încheierea de ședință din data de 06 noiembrie 2014, în sensul respingerii acestei cereri. Curtea a reținut că, deși, acțiunea civilă a fost formulată de reclamantă înainte de adoptarea Legii nr. 202/2010 prin care s-a modificat C. proc.

civ., dispoziții legii noi se raportează la dispozițiile art. 725 C. proc. civ., exceptările fiind limitativ prevăzute în cuprinsul art. XXII din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, iar, în speță, calea de atac împotriva hotărârii de primă instanță este recursul și nu apelul. Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, prin decizia nr. 687 din 4 decembrie 2014 a admis recursul formulat de reclamanta principală Banca Națională a României - Sucursala Regională T., în nume propriu și în calitate de reprezentant al Bănci Naționale a României București. A modificat în parte sentința atacată, în sensul că a admis în parte acțiunea principală, a respins acțiunea principală sub aspectul obligării pârâtei la plata sumei de 7963,7 euro, fără TVA/lună de la data de 01 ianuarie 2008 până la data eliberării efective a spațiului, cu titlu de chirie practicată pe piața imobiliară, ca nefondată.

A respins cererea reconvențională formulată de pârâta - reclamantă reconvențională SC S. SRL în integralitate, ca nefondată. A obligat pârâta SC S. SRL la plata sumei de 1057 RON cheltuieli de judecată, către reclamantele recurente Banca Națională a României – Sucursala Regională T. și Banca Națională a României București, în primă instanță și în recurs. A menținut în rest dispozițiile sentinței atacate. A dispus restituirea către reclamantele recurente a cauțiunii în sumă de 1.000 RON consemnată la Banca C. cu recipisa de consemnare din 08 octombrie 2014, la dispoziția Curții de Apel Timișoara, înscrisă în registrul de valori al secției a II-a civilă. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC S. SRL în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 5 și 9 C. proc.

civ. Pârâta a susținut că recursul său este admisibil întrucât calea de atac prevăzută de lege împotriva sentinței date în primă instanță ar fi fost apelul, Curtea calificând greșit calea de atac anterior exercitată, ca fiind recurs. A susținut că acțiunea principală a fost înregistrată pe rolul instanțelor de judecată anterior modificării art. 282 1 C. proc. civ., prin Legea nr. 202/2010 în luna noiembrie 2010. Prin raportare la data introducerii acțiunii, calea de atac incidentă în speță este apelul, conform C. proc. civ. anterior modificării prin Legea nr. 202/2010. Totodată, a susținut că dispozițiile procesuale ce instituie căile de atac pe care o parte le poate exercita trebuie să fie nu doar accesibile, dar și previzibile, calitatea legii de a fi accesibilă și previzibilă, fiind o garanție a procesului echitabil în materie civilă, astfel cum este acesta protejat prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin calificarea greșită a căii de atac și interpretarea eronată a dispozițiilor art. 281 1 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 112 alin. (2) C. proc. civ., a fost respins recursul, aplicându-li-se o sancțiune specifică acestuia, vătămare ce nu va putea fi înlăturată decât prin anularea actului de procedură, respectiv a încheierii pronunțată de Curtea de Apel Timișoara. La termenul de judecată din data de 12 martie 2015, Înalta Curte a supus dezbaterii excepția inadmisibilității recursului invocată prin întâmpinare de către intimată și a rămas în pronunțare pe această excepție. Recursul este inadmisibil, având în vedere următoarele considerente: Așa cum rezultă din datele speței, demersul judiciar al reclamantei, având ca obiect evacuare în materie comercială, a fost inițiat la data de 14 februarie 2008, anterior modificărilor aduse C. proc.

civ., prin Legea nr. 202/2010. În cursul soluționării litigiului în primă instanță, la data de 25 noiembrie 2010 a intrat în vigoare Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, prin care au fost aduse modificări importante C. proc. civ.

Astfel, prin art. 26 din această lege a fost modificat art. 2821 alin. (1) în sensul că „ Nu sunt supuse apelului hotărârile judecătorești date în primă instanță în cererile introduse pe cale principală privind pensii de întreținere, în litigiile al căror obiect are o valoare de până la 100.000 RON inclusiv, atât în materie civilă, cât și în materie comercială, asupra acțiunilor posesorii, acțiunilor în evacuare în materie comercială, a celor referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă și luarea măsurilor asigurătorii, asupra cererilor pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale și în alte cazuri prevăzute de lege". Prin urmare, pentru acțiunile civile ce au ca obiect evacuare în materie comercială, legea procesuală în forma modificată de Legea nr. 202/2010 a suprimat calea de atac a apelului.

În litigiul de față, chiar dacă cererea introductivă este anterioară intrării în vigoare a noilor norme de procedură, sunt aplicabile dispozițiile legii noi referitoare la calea de atac, în vigoare la data pronunțării hotărârii de primă instanță, întrucât legea procesuală este de imediată aplicare. Astfel, art. 725 alin. (1) C. proc. civ. prevede că “dispozițiile legii noi de procedură se aplică din momentul intrării ei în vigoare și proceselor în curs de judecată începute sub legea veche, precum și executărilor silite începute sub acea lege”. Derogările de la aplicarea imediată a noilor norme de procedură sunt enumerate limitativ în cuprinsul prevederilor art. XXII din Legea nr. 202/2010, or acestea nu vizează și norma relativă la calea de atac cuprinsă în art. 281 1 alin. (1), astfel încât neexistând o atare exceptare nu se poate interpreta că norma veche a supraviețuit.

Așa fiind, rezultă că în determinarea căii de atac interesează dispozițiile legale în materie în vigoare la data pronunțării hotărârii atacate. Or, la data la care s-a pronunțat hotărârea primei instanțe, respectiv la data de 11 iunie 2014, erau în vigoare dispozițiile art. 282 1 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor. Prin urmare, în speță, hotărârea primei instanțe este supusă numai căii de atac a recursului. Așa fiind, în cauza de față se reține incidența dispozițiilor art. 299 alin. (1) C. proc. civ., ce prevăd că pot fi supuse recursului hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel precum și, în condițiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională.

Prin urmare, o hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi de atac decât cele expres prevăzute de lege sau, cu alte cuvinte căile de atac a hotărârilor judecătorești nu pot exista în afara legii. Regula are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție prevăzând că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătorești sunt cele prevăzute de lege, dar și că exercitarea însăși a acestora să se realizeze în condițiile legii. Or, în speță, pârâta-reclamantă a exercitat pentru prima oară, calea de atac a recursului împotriva sentinței dată de tribunal în primă instanță, recurs care a fost soluționat prin decizia civilă nr. 687 din 04 decembrie 2014 a Curții de Apel Timișoara, secția II-a civilă.

Așa fiind, exercitarea de către această parte, pentru a doua oară, a aceleiași căi de atac a recursului împotriva deciziei dată de Curtea de Apel, ca instanță de recurs, față de dispozițiile legale anterior menționate, este inadmisibilă. Pentru considerentele precedente, recursul declarat în cauză va fi respins în consecință, ca inadmisibil, pentru că, așa cum prevăd dispozițiile art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., vizează o hotărâre irevocabilă, ce nu poate fi atacată pe această cale. De altfel, această concluzie decurge și din regula unicității dreptului de a folosi o cale de atac, care se epuizează chiar prin exercițiul lui, deoarece o altă soluție ar tinde la ipoteza acceptării unui “recurs la recurs”.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de pârâta SC S. SRL împotriva deciziei nr. 687 din 4 decembrie 2014 a Curții de Apel Timișoara, secția a II-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 martie 2015.