ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 278/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 278/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București sub nr. 12394/4/2011

la data de 16 mai 2011, reclamanții J.S.S. și E.S. au solicitat în

contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

obligarea acestuia la plata de despăgubiri cu titlu de lipsă de folosință a imobilului

situat în București, str. H. nr. 10, sector 1, București pentru perioada 01

iunie 1948 - 19 aprilie 2007 și la plata dobânzii legale aferente acestei sume,

calculată începând de la 01 iunie 1948 și până la data plății efective, cu

cheltuieli de judecată.

În

motivarea cererii, s-a arătat că tatăl reclamanților, V.S. împreună cu unchiul

acestora, M.J.S. au cumpărat dreptul de proprietate asupra imobilului conform

actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 41489 din 17 august 1945.

Ulterior,

în 1947, tatăl reclamanților a dobândit de la Banca Marmorosch Blank & Co.

SA, dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 198,50 mp

reprezentând parcelele nr. 20 și 21 din fosta parcelă J..

Cele două

imobile achiziționate succesiv au format imobilul compus din teren și

construcții situat în București, str. H. nr. 10, sector 1.

În luna

mai 1948, acest imobil a fost confiscat, iar în anul 2008 le-a fost restituit

prin dispoziția primarului Municipiului București nr. 10502 din 19 mai 2008.

Anterior emiterii

acestei decizii, reclamanții au încheiat un antecontract de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 625 din 19 aprilie 2007 prin care s-au obligat să

înstrăineze imobilul către numita G.E., de la acel moment ei renunțând la orice

pretenții cu privire la imobil.

În

privința cererii de față, reclamanții au arătat că, deși le-a fost restituit în

natură imobilul anterior confiscat, totuși nu a fost acoperit și prejudiciul

nerealizat (lucrum cessans) și că cel obligat să îl repare este pârâtul Statul

român întrucât a preluat abuziv imobilul, lipsindu-i în mod ilegal de dreptul

de proprietate asupra acestui imobil.

În drept

cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., art. 1088 C.

civ., O.G. nr. 9/2000.

Sub

aspectul achitării taxei judiciare de timbru, reclamanții au arătat că cererea

este scutită de plata taxei judiciare de timbru, conform art. 15 lit. r) din

Legea nr. 146/1997.

Pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice a depus întâmpinare prin care

a invocat excepția de netimbrare a cererii și excepția prescripției dreptului

la acțiune motivat de faptul că această acțiune este una personală, supusă

termenului de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr.

167/1958, iar termenul a început să curgă din anul 1996, când reclamanții au

susținut că au demarat proceduri judiciare și administrative pentru recuperarea

imobilului sau cel mai târziu în anul 2001, când au depus notificări în baza

Legii nr. 10/2001.

S-a mai

invocat și excepția lipsei calității procesuale pasive motivat de faptul că,

potrivit art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954, statul nu răspunde pentru

obligațiile organelor și celorlalte instituții de stat. Pe de altă parte,

conform art. 3 din Decretul nr. 524/1955 privind completarea și modificarea

Decretului nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile, "chiriile cum

și alte venituri ale imobilului restituit, atât cele încasate, cât și cele

datorate până în ziua restituirii imobilului, au fost și sunt în drept a le

încasa unitățile care au avut în administrare imobilul".

Pe fondul

cauzei, s-a arătat că nu sunt întrunite condițiile pentru a fi angajată

răspunderea Statului întrucât nu a existat o faptă ilicită cauzatoare de

prejudicii.

Cererea a

fost anulată ca netimbrată, prin Sentința civilă nr. 6769 din 04 octombrie

Decizia nr. 2309 din 14 septembrie 2012 a Tribunalului București, secția a IV-a

civilă, instanța de control judiciar reținând că nu se putea anula cererea în lipsa

evaluării pretențiilor.

În urma

casării cu trimitere, cauza a fost reînregistrată pe rolul Judecătoriei

Sectorului 4 București sub nr. 12394/4/2011*, fiind dispusă efectuarea unei

expertize evaluatorii în vederea stabilirii competenței și a taxei judiciare de

timbru.

La

termenul din 06 februarie 2014, reclamanții și-au precizat obiectul cererii,

respectiv au solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 2.545.638 euro în

echivalent lei, respectiv 11.257.067 lei.

Prin

Sentința civilă nr. 1143 din 14 februarie 2014, Judecătoria Sectorului 4

București a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat

competența în favoarea Tribunalului București, constatând că valoarea

obiectului cererii depășește 500.000 lei.

Cauza a

fost înregistrată la data de 2 aprilie 2014 pe rolul Tribunalului București,

secția a III-a civilă, sub nr. 11395/3/2014.

Prin

Sentința civilă nr. 701 din 15 mai 2014, Tribunalul București, secția a III-a

civilă, a respins atât excepția lipsei calității procesuale pasive, cât și excepția

prescripției dreptului material la acțiune și a respins, ca neîntemeiată,

cererea formulată de reclamanți.

Pentru a

decide astfel, tribunalul a reținut următoarele:

În cazul

drepturilor personale cum este și cel valorificat prin prezenta acțiune (dreptul

la despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin fapta ilicită a unei persoane

este un drept de creanță), calitatea procesuală pasivă presupune identitatea

dintre subiectul pasiv al raportului juridic dedus judecății, în speță

pretinsul autor al faptei ilicite și pârâtul chemat în judecată.

În cauza

de față, excepția lipsei calității procesuale pasive a fost întemeiată pe

dispozițiile art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954 potrivit cu care statul

nu răspunde pentru obligațiile organelor și celorlalte instituții de stat, dacă

ele sunt persoane juridice.

Instanța

de fond a apreciat că această fundamentare a excepției lipsei calității

procesuale pasive nu poate fi primită deoarece reclamantul pretinde că

răspunderea pentru prejudiciul pe care l-a suferit prin faptul că a fost lipsit

de folosința bunului său imobil, aparține statului. În ce măsură pretenția

reclamantului este sau nu fondată, deci în ce măsură răspunderea civilă a

statului poate fi reținută pe temeiul juridic și faptic invocat de reclamant

este o chestiune de fond care se poate tranșa numai prin analiza temeiniciei

pretențiilor reclamantului. În privința calității procesuale pasive însă, cauza

acțiunii astfel cum a fost aleasă de reclamant, singurul care poate face o

asemenea alegere pentru întemeierea pretențiilor sale deduse judecății, este

suficientă pentru a justifica calitatea procesuală pasivă a statului în

prezenta cauză.

În ceea

ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, pârâtul Statul

Român a susținut că termenul de prescripție a început să curgă în anul 1996,

respectiv la data la care reclamanții susțin că au demarat o serie de demersuri

judiciare și administrative pentru redobândirea dreptului de proprietate asupra

imobilului indicat în acțiune sau cel mai târziu în anul 2001, atunci când au

depus notificări în baza Legii nr. 10/2001 în același scop.

Tribunalul

a constatat că, față de temeiul juridic pretenției invocate de reclamanți

pentru acțiunea de față, respectiv răspunderea civilă delictuală, termenul de prescripție

a dreptului la acțiune începe să curgă la data la care păgubitul a cunoscut sau

trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea, potrivit

prevederilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în speță, conform

regulii tempus regit actum.

Or, sub

acest aspect, este de constatat că reclamanții au cunoscut paguba precum și

persoana care răspunde de ea la momentul la care s-a dispus restituirea în

natură a imobilului, respectiv 19 mai 2008, data emiterii dispoziției

Primarului General al Municipiului București, deoarece la acel moment s-a

stabilit cu certitudine că imobilul fusese preluat în mod abuziv de stat.

Pe cale

de consecință, întrucât acțiunea de față a fost introdusă la data de 16 mai

2011, excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost respinsă ca

neîntemeiată.

În

privința fondului, tribunalul a constatat că pretențiile deduse judecății sunt

reprezentate de plata de despăgubiri constând în lipsa de folosință a

imobilului pentru perioada 1 iunie 1948 - 19 aprilie 2007, temeiul acestor

pretenții fiind faptul preluării imobilului de către stat în perioada regimului

comunist.

Cu

privire la acest temei al acțiunii de față, tribunalul a constatat că, deși în

mod cert prin preluarea imobilului din str. H. nr. 10, sector 1, București, de

către stat în perioada regimului comunist, reclamanților li s-a produs un

prejudiciu constând în pierderea dreptului de proprietate asupra bunului

menționat, totuși acest prejudiciu a fost acoperit în întregime prin

restituirea în natură a imobilului în condițiile speciale de reparație,

respectiv ale Legii nr. 10/2001.

S-a

reținut că, pentru imobilele preluate în mod abuziv de către stat în perioada

istorică menționată, aceasta este singura modalitate de reparație a

prejudiciului produs persoanelor îndreptățite, nefiind posibil a se reține și

un alt prejudiciu reprezentat de lipsa de folosință a imobilului în perioada

respectivă, deoarece acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile suferite de

persoanele fizice și juridice în perioada regimului comunist nu poate avea loc

decât în măsura și în limitele în care statul alege să răspundă pentru anumite

consecințe ale existenței acestei perioade istorice. O asemenea alegere este

exercițiul puterii suverane a statului care nu se poate manifesta decât prin

adoptarea unei legi speciale de reparație.

Instanța

de fond a apreciat că în privința imobilelor preluate de stat în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, o asemenea lege specială de reparație există,

respectiv Legea nr. 10/2001. Prin această lege au fost stabilite condițiile în

care se face repararea prejudiciului și anume fie prin restituirea în natură

fie, după caz, prin echivalent. În plus, prin această lege, statul a stabilit

și limitele răspunderii sale patrimoniale pentru prejudiciile create prin

preluarea de către stat a imobilelor în perioada regimului comunist cu privire

la care a fost recunoscut caracterul abuziv prin Legea nr. 10/2001. Această

limită este reprezentată de valoarea bunului preluat de către stat, deci

prejudiciul efectiv, nu și cel reprezentat de lipsa de folosință a aceluiași

bun, adică lucrum cessans. Pentru acest din urmă prejudiciu, statul nu poate fi

ținut responsabil în lipsa unei legi speciale de reparație, în această privință

nefiind vorba de o simplă răspundere civilă delictuală în condițiile art.

998-999 ci tot de răspunderea statului pentru consecințele unei perioade

istorice, cea a regimului comunist, care la rândul său a existat tot ca urmare

a exercițiului puterii suverane a statului exprimate începând cu 6 martie 1945

și până în 22 decembrie 1989.

Așa

fiind, neexistând o lege de reparație specială în ceea ce privește lipsa de

folosință a imobilului pentru perioada în care acesta a fost în patrimoniul

statului până la restituirea în condițiile Legii nr. 10/2001, a acorda

despăgubiri în temeiul prevederilor art. 998 - 999 C. civ. pentru aceste

consecințe ale existenței regimului comunist, ar însemna depășirea limitelor

puterii judecătorești.

Împotriva

sentinței tribunalului au declarat apel reclamanții care au susținut că

argumentația primei instanțe este întemeiată pe o teză greșită, în sensul că a

negat dreptul de proprietate care întemeiau pretențiile apelanților.

Apelanții

consideră că este necontestat, inclusiv în motivarea primei instanțe, că există

o răspundere a statului pentru consecințele perioadei regimului comunist,

răspundere care nu este una reglementată distinct ca o răspundere a statului

pentru consecințele unei perioade istorice, ci este o răspundere juridică ce

trebuie calificată prin raportare la temeiurile regăsite în legislație,

respectiv răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie.

În

continuarea acestui raționament, apelanții consideră că nu există o prevedere

legală care să limiteze răspunderea statului pentru beneficiul nerealizat,

apreciind că dacă legiuitorul ar fi dorit să excepteze o astfel de răspundere

ar fi trebuit să o legifereze explicit, legiferare care, însă, ar fi fost

neconstituțională.

În orice

caz, puterea suverană a statului și exercițiul acesteia nu implică dreptul

statului de a-și limita răspunderea juridică în mod arbitrar.

Prin

Decizia civilă nr. 404 A din 22 octombrie 2014 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de

reclamanți.

Pentru a

pronunța această soluție, instanța de apel a reținut că situația concretă din

speță se descrie în aceea că reclamanții au redobândit dreptul de proprietate

asupra imobilului pe calea procedurii administrative reglementate de una din

legile de reparație din domeniu, respectiv Legea nr. 10/2001, iar nu în urma

unei acțiuni de drept comun în virtutea căreia să se fi statuat asupra

existenței unei fapte ilicite a statului care să nască dreptul la reparația

integrală a eventualului prejudiciu. S-a arătat că fiecare cale are avantaje și

dezavantaje specifice, spre exemplu Legea nr. 10/2001 extinde și recunoaște de

drept caracterul abuziv al preluării unor imobile pentru situații cărora,

într-o acțiune de drept comun, recunoașterea acestui fapt putea comporta

discuții și necesita probe.

Întrucât

s-au prevalat și au beneficiat de dispozițiile unei legi speciale de reparație,

iar nu de cele ale unei hotărâri într-o procedură de drept comun, instanța de

apel a considerat că reparațiile pe care le pot pretinde apelanții se limitează

doar la cele prevăzute în legea specială de ale cărei dispoziții s-au prevalat.

În aceste

condiții, reținând că Legea nr. 10/2001 nu recunoaște dreptul foștilor

proprietari la lucrum cessans (acesta poate fi acordat, în temeiul dreptului

comun, exclusiv dacă ulterior emiterii dispoziției de restituire, în termenul

legal, aceasta nu este pusă în executare și doar pentru perioada ulterioară

emiterii dispoziției), Curtea a respins apelul formulat și a păstrat sentința

atacată.

Împotriva

deciziei au declarat recurs reclamanții, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9

C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

Decizia a

fost motivată într-o manieră expeditivă și deloc riguroasă, aplicând greșit

legea în raționamentul care se referă la limitele exercițiului puterii suverane

a Statului Român, raportat la tezele evocate.

Susțin

recurenții că prin prezentul recurs nu se dorește intervenirea în activitatea

legislativă și în puterea suverană a statului de a legifera, ci să se

sublinieze că reglementarea specială nu exclude aplicarea totală a regulilor

generale privind răspunderea civilă delictuală, neaflându-se în prezența unei

culpe, ci în prezența unei răspunderi obiective, răspundere recunoscută și

asumată tocmai prin promulgarea Legii nr. 10/2001.

Invocă

principiul garantării și ocrotirii proprietății private ca unic principiu

fundamental al dreptului românesc. Ocrotirea în mod egal a proprietății private

constituie o aplicație în această materie a principiului egalității în fața

legii, principiu consacrat de art. 16 din Constituție. Aceleași drepturi sunt

protejate și prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin art. 41 și

prin art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În ceea

ce privește răspunderea juridică - element implicit al Legii nr. 10/2001, se

susține că răspunderea Statului Român nu este un aspect contestat, prin

raportare la fapta ilegală săvârșită de către intimată, mai precis confiscarea

casei aparținând unei rude de gradul 1, răspundere care trebuie calificată în

mod legal și prin raportare la temeiurile existente în legislația română.

De

altfel, în motivarea sa, instanța de apel nu a oferit temeiul juridic al

calificării date răspunderii statului, neindicând vreun sediu al acestei

instituții.

Prin

Legea nr. 10/2001, legiuitorul a recunoscut explicit și retroactiv, în

conformitate cu prevederile art. 2 alin. (2) din lege, dreptul de proprietate

al tuturor proprietarilor deposedați fără titlu, drept care a rămas nealterat

până în prezent, în tot acest timp proprietarul pierzând doar posesia.

Susțin

recurenții că în situația în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a

constatat "că privarea de proprietate, dispusă în baza legii interne sau

existentă în fapt, constituie o încălcare a dispozițiilor art. 1 din Protocolul

nr. 1, ca principiu, ea a considerat repunerea în situația anterioară ca cea

mai bună formă a satisfacției echitabile, cu eventuala adăugare a obligației

statului în cauză la plata unei sume de bani cu titlu de despăgubiri pentru

lipsirea de folosința bunului și/sau de daune morale" .

În

situația dedusă analizei există o evidentă încălcare a dreptului de

proprietate, scopul art. 1 din Protocolul nr. 1 fiind de a proteja limitarea

drepturilor de proprietate asupra bunurilor.

În acest

caz, dacă dreptul intern nu permite decât o înlăturare incompletă a

consecințelor acestei încălcări, Curtea Europeană a Drepturilor Omului acordă

părții lezate dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.

Singura

calificare disponibilă în legislația română aplicabilă în cauză, care să

corespundă concluziilor jurisprudențiale ale Curții Europene a Drepturilor

Omului, este aceea oferită de dreptul comun reprezentat de Codul Civil

aplicabil raporturilor dintre părți, mai precis răspunderea civilă delictuală,

pentru fapta proprie, reglementată de art. 998 C. civ.

Recurenții

susțin că sunt în prezența unei răspunderi obiective în situația în care sunt

privați de repararea integrală a prejudiciului prin neacordarea beneficiului

nerealizat derivat din lipsa de folosință a imobilului.

Răspunderea

obiectivă este o răspundere excepțională, dar care este consacrată expres de

Legea nr. 10/2001, astfel încât este de ordinul evidenței recunoașterea de

către legiuitor a propriei fapte ilicite. Mutatis mutandis, este fără putință

de tăgadă că intimata nu a dorit limitarea răspunderii sale, ci aplicarea

principiului și a scopului legii mai sus-indicate sub toate aspectele.

Susțin

recurenții că restituirea în natură a imobilului în temeiul unei legi speciale

nu vine să acopere în integralitate prejudiciul, întrucât nu a fost acoperit și

lucrum cessans, caz în care trebuie invocată regula generală, cea a răspunderii

civile delictuale.

Atât timp

cât, prin legea de reparație, intimata a înlăturat doar în parte consecințele

preluării abuzive a proprietăților și nu în integralitate, nu poate fi

întemeiat considerentul instanței de apel în sensul că beneficiile se limitează

doar la cele reglementate de legea specială.

Recurenții

apreciază că nu există o incompatibilitate între legea specială și regulile

generale în materia răspunderii civile delictuale,

Instanțele

de fond au refuzat să recunoască, la nivel de principiu, posibilitatea

reparării prejudiciului generat de lipsa de folosință a imobilelor confiscate

de către Statul Român în perioada comunistă, afirmând practic că instituirea

unei răspunderi pentru damnum emergens limitează sau exclude răspunderea

aceleiași părți în culpă pentru lucrum cessans.

Regula

generală a răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, impune repararea

integrală a prejudiciului produs, atât sub aspectul pagubei efective (damnum

emergens), cât și sub cel al beneficiului nerealizat (lucrum cessans). De la

aceasta regulă, orice excepție trebuie în mod expres legiferată. Legea nr.

10/2001 nu operează, prin niciunul dintre articolele sale, limitări ale

răspunderii civile a Statului Român, după cum nici nu stabilește întinderea

răspunderii civile a acestuia. De altfel, o prevedere legală care să limiteze

răspunderea statului la damnum emergens ar fi fost în mod vădit neconstituțională.

Acțiunea

în restituirea imobilelor preluate abuziv de stat întemeiată pe dispozițiile

Legii nr. 10/2001 este diferită și de acțiunea în revendicare pe calea

dreptului comun.

S-a

arătat că finalitatea urmărită de legiuitor la adoptarea acestei legi nu o reprezintă

instituirea unei forme de revendicare de la unitățile deținătoare ale

imobilelor preluate abuziv de Statul Român, ci repararea daunelor produse de

acesta proprietarilor ale căror bunuri imobile au fost naționalizate, obiectul

acesteia fiind reprezentat de acordarea de măsuri reparatorii, în natură sau în

echivalent, astfel cum reiese din dispozițiile Legii nr. 10/2001.

În acest

sens, Legea nr. 10/2001 este o lege specială, dar care nu derogă de la

prevederile art. 998 - 999 C. civ., care reglementează răspunderea delictuală

pentru faptele ilicite.

În

situația imobilelor naționalizate, prin adoptarea acestui act normativ statul

și-a asumat expres răspunderea față de persoanele îndreptățite pentru pagubele

suferite prin naționalizare, aceste imobile fiind considerate de legiuitor ca

fiind toate preluate în mod abuziv, indiferent de valabilitatea sau

nevalabilitatea titlului.

Or, atât

timp cât răspunderea nu este și nici nu ar putea să fie una limitată prin

voința proprie, este fundamentală repararea completă a prejudiciului astfel

creat, o reparare nu doar în parte - cum în mod lacunar se prevede în lege, ci

una integrală - cum prevăd regulile de drept comun și regulile Curții Europene

a Drepturilor Omului.

Analizând

decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține

următoarele:

Recurenții

reclamanți au criticat greșita aplicare a dispozițiilor răspunderii civile

delictuale reglementată de art. 998 - 999 C. civ., de către instanța de apel,

care nu le-a recunoscut posibilitatea reparării integrale a prejudiciului

cauzat de Statul român prin privarea reclamanților și autorilor acestora de

folosința imobilului situat în București, str. H. nr. 10, sector 1, București

pentru perioada 01 iunie 1948 - 19 aprilie 2007.

Recurenții

reclamanți au susținut că, în considerarea principiului reparării integrale a

prejudiciului, restituirea în natură fiind deja obținută (damnum emergens),

sunt îndreptățiți la plata unor despăgubiri cu titlu de lucrum cessans,

solicitate prin cererea de față.

Înalta Curte

reține că noțiunea de folosință, ca atribut al dreptului de proprietate, se

definește ca posibilitate recunoscută unei persoane, în puterea unui drept, de

a utiliza un bun și de a-i culege fructele (civile, în cauză) având drept

premisă condiția deținerii, de către acea persoană, în stăpânire a bunului,

pentru că numai astfel se poate vorbi de posibilitatea concretă de a se folosi

de un bun determinat. Astfel, pentru a invoca lipsa de folosință, este necesar

ca titularul dreptului să fi fost privat de posibilitatea exercitării acestui

atribut al dreptului de proprietate printr-o faptă ilicită a unui terț.

În cauză,

recurenții reclamanți nu se pot prevala, pentru a pretinde lipsa de folosință a

imobilului, de existența în patrimoniul lor a unui drept de proprietate, pe

perioada de referință 1948 - 2007, pentru care solicită despăgubirile întrucât,

astfel cum instanțele de fond au reținut, au redobândit în proprietate și

posesie imobilul ce a aparținut autorului lor în temeiul legilor speciale de

reparație iar nu pe calea dreptului comun, această distincție fiind relevantă

în ceea ce privește data de la care, în patrimoniul fostului proprietar, poate

fi recunoscută existența dreptului de proprietate asupra bunului, fie de la

data emiterii dispoziției de restituire în natură a imobilului în baza Legii

nr. 10/2001, fie, cu caracter retroactiv, de la data preluării acestuia de

către statul comunist, în situația acțiunii în revendicare.

Dat fiind

temeiul juridic al cererii deduse judecății (art. 998 - 999 C. civ.) și

obiectul asupra căruia poartă pretențiile formulate (imobil preluat de stat în

regimul anterior anului 1989), contrar celor susținute de reclamanți prin

motivele de recurs, instanța de apel, în mod corect, verificând prioritatea

legii speciale impusă de respectarea principiului specialia generalibus

derogant, inclusiv în materia răspunderii civile delictuale, a statuat asupra

efectului pe care aplicarea unei astfel de legi îl are asupra obligației de

reparare integrală a prejudiciului instituită în dreptul comun.

Corect

s-a apreciat de către instanțele de fond că, în cadrul marjei sale de apreciere

cu privire la condițiile în care Statul român a acceptat să restituie

proprietățile preluate abuziv de regimul comunist (recunoscută în mod constant

în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului), prin legislația

specială adoptată în materie (Legea nr. 10/2001) legiuitorul nu a optat și

pentru repararea prejudiciului decurgând din lipsa de folosință cu privire la

imobilele ce au fost preluate și deținute abuziv de stat.

Potrivit

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza pilot Maria

Atanasiu și alții împotriva României, atunci când un stat adoptă o legislație

care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim

anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de

proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor

care întrunesc condițiile de restituire. Așa cum art. 1 din Protocolul nr. 1 nu

garantează un drept de a dobândi bunuri, el nu le impune statelor contractante

nicio restricție cu privire la libertatea lor de a stabili domeniul de aplicare

a legilor pe care le pot adopta în materie de restituire a bunurilor și de a

alege condițiile în care acceptă să restituie drepturile de proprietate

persoanelor deposedate.

Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu

garantează un drept la o compensație integrală în orice circumstanțe, o

compensație numai parțială nefăcând privarea de proprietate nelegitimă eo ipso

în toate cazurile.

Punând în

aplicare o legislație specială de restituire și de despăgubire, statul român a

optat pentru despăgubirea integrală pentru privările de proprietate care au

avut loc în perioada regimului comunist. Însă modalitatea de despăgubire, care

vizează imobilele preluate abuziv, cu sau fără titlu, are în vedere restituirea

în natură a bunului sau contravaloarea acestuia, fără alte forme de acoperire a

beneficiului nerealizat.

Prin

faptul că legea specială nu prevede repararea acestui tip de prejudiciu, nu se

poate nega, de principiu, posibilitatea formulării pe calea dreptului comun a

unor cereri de chemare în judecată circumscrise unei astfel de finalități, de

vreme ce această conduită nu a fost interzisă expres în conținutul legii

speciale, însă fapta ilicită ce poate fi analizată în contextul Legii nr.

10/2001 nu este reprezentată de privarea fostului proprietar de dreptul de

proprietate asupra imobilului ci de conduita statului român în procedura de soluționare

a notificării. Într-o acțiune precum cea de față reclamantul trebuie

dovedească, pe de o parte, că în cazul său particular și în concret, mecanismul

de reparație pus la îndemână de legea specială nu a fost eficient sau decizia

respectivă nu a fost executată iar, pe de pe altă parte, este necesar ca

reclamantul să fi utilizat unul din principalele mijloace procedurale puse la

îndemână sa de aceeași lege pentru a sancționa autoritatea competentă în caz de

nemulțumire, răspunderea obiectivă a statului fiind subsidiară procedurii

speciale.

Or, în

cauză nu se impută statului o conduită nelegală ce ar fi putut fi analizată pe

această cale, ci un aspect pe care, în mod corect instanțele de fond, nefiind

învestite cu o acțiune în revendicare în care să analizeze titlul de

proprietate al autorilor reclamanților în comparație cu titlul statului,

respectiv caracterul valabil sau nu al preluării și al posesiei exercitate de

stat, nu l-au putut califica drept faptă ilicită.

Distincția

operată de recurenți în memoriul de recurs între natura diferită a acțiunii în

restituire față de acțiunea în revendicare este corectă însă ea vine să susțină

tocmai efectele distincte pe care cele două tipuri de acțiuni le produc asupra

patrimoniului fostului proprietar, în ceea ce privește recunoașterea dreptului

de proprietate, în cazul restituirii în natură a bunului lipsind, astfel cum

s-a arătat, efectul retroactiv al revendicării.

În cauză

reclamanții nu au promovat o acțiune în revendicare în care să se prevaleze de

titlul valabil al autorului lor, împrejurare în care, odată dovedită

preferabilitatea titlului exhibat, s-ar fi prezumat că au păstrat calitatea de

proprietari neîntrerupt. În acest caz, prevalându-se și de garanția art. 1 din

Protocolul adițional nr. 1 la convenție, ar fi putut pretinde existența unui

prejudiciu, constând în imposibilitatea exercitării dreptului de folosință (ius

utendi și ius fruendi) pe perioada deposedării.

Dimpotrivă,

au optat pentru restituirea imobilului, în procedura specială de reparație,

ceea ce presupune că dobândesc calitatea de proprietari, nu cu efect

retroactiv, ci de la data emiterii deciziei de restituire în natură a

imobilului. Prin urmare numai de la acea dată, la care pot dovedi dreptul de

proprietate asupra imobilului, pot invoca un prejudiciu izvorât din

împiedicarea exercitării unui drept de folosință asupra imobilului.

Pe de

altă parte, potrivit dreptului comun, acordarea despăgubirilor este legată în

mod necesar de data la care debitorul devine de rea credință (legea civilă

nepermițând solicitarea de restituire a fructelor civile - sau a contravalorii

lor ca în speță - anterior acestui moment), iar această dată nu poate fi

reținută ca fiind cea a pierderii posesiei imobilului de către autorii lor,

prezumată de reclamanți, întrucât procedura Legii nr. 10/2001 nu a impus o

astfel de verificare.

Reclamanții

și-au întemeiat criticile formulate în memoriul de recurs, între altele, pe

argumentul că și dispozițiile Legii nr. 10/2001 conservă, în art. 2 alin. (2)

din lege, calitatea de proprietar pentru persoanele ale căror imobile au fost

preluate fără titlu valabil și care, astfel își păstrează calitatea de

proprietar pe care o exercită după primirea deciziei.

Este de

observat că norma legală menționată nu putea constitui temei juridic al cererii

întrucât fusese abrogată prin Legea nr. 1/2009, anterior promovării prezentei

acțiuni la data de 16 mai 2011. De altfel, nici nu a fost invocată ca temei de

drept în fața instanței de fond pentru a constitui obiect de analiză în etapele

procesuale anterioare.

În

consecință, aplicarea principiului reparării integrale a prejudiciului

situațiilor juridice intrate în domeniul de reglementare al legislației

reparatorii speciale, nu poate fi analizată decât în limitele pe care

legiuitorul le-a fixat. Legea nr. 10/2001 și legile ulterioare ce reglementează

regimul de stabilire și plată a despăgubirilor fac aplicarea principiului

restituirii integrale a bunului sau contravalorii actuale a acestuia, însă nu

și pe cel al reparării integrale a prejudiciului, pentru proprietarul deposedat

de bun, astfel cum este prevăzut în dreptul comun.

Față de

aceste împrejurări, Înalta Curte apreciază că instanța de apel a apreciat

corect cu privire la neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale

în cauză, procedând la o corectă interpretare și aplicare a legii.

În

consecință, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de reclamanții J.S.S. și E.S. împotriva Deciziei

nr. 404 A din 22 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 28 ianuarie 2015.

Procesat

de GGC - GV