ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 274/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 274/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra

cauzei de față, deliberând, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Botoșani (ca urmare a declinării de

competență dispuse prin Sentința nr. 6103/2012 a Judecătoriei Botoșani) la 27

decembrie 2011, reclamanții V.L. și V.R.A. au chemat în judecată pe pârâții

Primăria Municipiului Botoșani, Regia Autonomă Municipală Botoșani, H.E. și

H.P., solicitând instanței pronunțarea unei hotărâri prin care să constate că

Statul nu a avut niciodată titlu valabil asupra imobilului situat în Municipiul

Botoșani, str. V. nr. 56 (fostă V. nr. 4), să constate nulitatea absolută,

pentru fraudă la lege, a contractului de vânzare-cumpărare nr. 33 din 7

ianuarie 1998, iar pârâții să fie obligați să lase reclamanților în deplină

proprietate și liniștită posesie partea din imobil ce a făcut obiectul

contractului menționat.

Ulterior,

reclamanții au precizat că cel de-al treilea capăt de cerere constă în

revendicarea imobiliară prin comparare de titluri, iar în ce privește primele

două capete de cerere din acțiunea introductivă, acestea reprezintă apărări de

fond pentru cererea în revendicare, în scopul evidențierii circumstanțelor care

conduc la concluzia lipsei de preferabilitate a titlului pârâților.

În

motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că imobilul în litigiu a fost preluat

în mod abuziv de către stat, în baza Decretului nr. 111/1951 și a Sentinței

civile nr. 342 din 1 decembrie 1951, iar în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost

depusă cerere pentru retrocedarea în natură a acestui imobil de către

persoanele îndreptățite, respectiv G.M. și C.L.

S-a mai

arătat că prin Hotărârea nr. 2712 din 8 mai 1997 a Comisiei județene pentru

aplicarea Legii nr. 112/1995 a fost respinsă cererea, pe motiv că petentele nu

au prezentat actul care să dovedească proprietatea asupra imobilului revendicat

și nici titlul de trecere a imobilului în proprietatea statului, nefiind făcută

nici dovada vocației succesorale.

De

asemenea, prin dispoziția nr. 22855 din 22 octombrie 2008 a Primarului

Municipiului Botoșani s-a dispus retrocedarea unei părți din imobil, către

reclamanți, în calitate de moștenitori ai lui G.M. și C.L., mai puțin partea

din imobil vândută persoanelor fizice pârâte în prezenta cerere.

S-a

susținut că relevant în cauză este faptul că una dintre chiriașele

cumpărătoare, respectiv H.E., avea calitatea de angajat al Regiei L., ceea ce

explică motivul pentru care a fost înstrăinată, în mod fraudulos, o parte din

imobil.

În drept,

s-au invocat dispozițiile art. 480 C. civ., 948 și urm. C. civ. și Decizia nr.

33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și practica Curții

Europene a Drepturilor Omului.

Prin

Sentința civilă nr. 2222/2012 Tribunalul Botoșani a respins acțiunea, ca

nefondată.

Apelul

declarat împotriva acestei sentințe de către reclamanți a fost admis, sentința

tribunalului fiind anulată și cauza trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe,

întrucât citarea reclamanților s-a făcut în condiții neprocedurale, respectiv

cu mai puțin de 5 zile înaintea termenului de judecată.

În

rejudecare, cadrul procesual a fost modificat, prin introducerea în cauză a

moștenitorilor defunctului H.C., respectiv H.J., H.A. și B.I.

Reluând

judecata, Tribunalul Botoșani a pronunțat Sentința civilă nr. 1742 din 17

decembrie 2013, prin care a respins excepțiile privind prescripția dreptului la

acțiune, cât și cea privind lipsa calității procesuale pasive a Primăriei

Municipiului Botoșani, ca rămase fără obiect în ce privește acțiunea în

constatare nulitate absolută contract de vânzare-cumpărare. A respins excepția

inadmisibilității acțiunii în revendicare. A respins acțiunea în revendicare,

ca nefondată.

Pentru a

hotărî astfel, tribunalul a constatat, în ce privește excepția prescripției

dreptului material la acțiune în legătură cu cererea de anulare a contractului

de vânzare-cumpărare, cât și cea privind lipsa calității procesuale pasive a

Primăriei municipiului Botoșani, că acestea au rămas fără obiect și nu mai pot

fi analizate față de precizările formulate de reclamanți, în sensul că înțeleg

să se judece doar în cadrul unei cereri în revendicare întemeiată pe

dispozițiilor art. 563 C. civ., în timp ce celelalte capete de cerere nu

reprezintă altceva decât apărări de fond pentru revendicare.

Tribunalul

a respins și excepția inadmisibilității acțiunii, motivat de faptul că acțiunea

în revendicare imobiliară nu este condiționată de existența unui termen

înlăuntrul căruia să fi fost promovată, ea fiind imprescriptibilă.

Pe fondul

litigiului, instanța a reținut că, potrivit contractului de vânzare-cumpărare

nr. 33 din 07 ianuarie 1998, încheiat între fosta R.A.M. Botoșani, pe de o

parte și H.P. și H.C. și A.E., pe de altă parte, primul a înstrăinat celorlalți

apartamentul nr. 2 din str. V. nr. 4.

S-a

arătat că locuința ce se vinde este ocupată de cumpărător în baza contractului

de închiriere nr. 289/1972 și este compusă din două camere de locuit, cu o

suprafață utilă de 87,22 m.p., precum și cota indiviză de 50% din suprafața de

folosință a imobilului. Vânzarea s-a făcut în temeiul cererii formulate de

solicitanți și avându-se în vedere că imobilul a fost trecut în proprietatea

statului în baza Decretului nr. 111/1955, a Sentinței civile nr. 342 din 01

decembrie 1951, pe temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1985.

S-a mai

reținut că, prin dispoziția primarului nr. 22855 din 22 octombrie 2008 a fost

soluționată notificarea depusă de autoarea reclamanților, C.L., în temeiul Legii

nr. 10/2001, în sensul restituirii în natură a imobilului situat în str. V. nr.

56 (fost 4) însă parte din imobil fusese deja vândut pârâtelor în cauză, prin

contractul de vindere-cumpărare nr. 33/1998 în temeiul dispozițiilor Legii nr.

112/1995.

Tribunalul

a constatat că, deși s-au făcut afirmații din partea reclamanților despre o

eventuală implicare cu rea-credință a uneia dintre cumpărătoare, în sensul

împiedicării în orice fel, a demersului inițiat de fostul proprietar pentru

redobândirea imobilului în litigiu, în calitatea acestuia de angajat al fostei

regii locative, acestea s-au constituit doar în simple supoziții, fără suport

probator, situație în care nu li s-a putut da relevanță în cauză.

S-a

reținut că, potrivit art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, actele juridice

de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având

ca obiect imobile preluate fără titlu valabil sunt lovite de nulitate absolută,

în afară de cazul în care contractul a fost încheiat cu bună-credință.

În speță,

reclamanții n-au dovedit reaua-credință a subdobânditorilor, fiind prezumat că

vânzătorul a avut toate însușirile cerute de lege pentru a putea transmite

cumpărătorilor proprietatea bunului, adevăratul proprietar neînțelegând să

finalizeze demersurile sale în vederea recuperării bunului, începute în temeiul

Legii nr. 112/1995.

S-a

reținut că pârâții au obținut bunul în considerarea unei proceduri legale, iar

fostul proprietar nu mai poate pretinde invalidarea actelor de dobândire,

dreptul cumpărătorului fiind recunoscut și consolidat, ca atare, de lege, prin

această validare fiind respectate atât exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1,

cât și principiul securității raporturilor juridice civile.

În

același sens, s-a făcut trimitere la dezlegările date de Înalta Curte de

Casație și Justiție prin decizia în interesul legii nr. 33/2008, conform

cărora, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială,

respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană a drepturilor omului,

aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul

unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care

astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității

raporturilor juridice.

Or, în

speță tocmai aceste din urmă deziderate ar fi nesocotite în cazul admiterii

cererii reclamanților.

Împotriva

sentinței au declarat apel reclamanții V.L. și V.R.A., criticând-o pentru

netemeinicie și nelegalitate.

Apelul a

fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 508 din 23 septembrie 2014 a

Curții de Apel Suceava, secția I civilă.

Pentru a

decide astfel, instanța de apel a reținut că, ceea ce a constituit obiect al

învestirii primei instanțe a fost cererea în revendicare pe temeiul art. 563 C.

civ., față de care pârâții persoane fizice au invocat existența contractului de

vânzare-cumpărare nr. 33 din 7 ianuarie 1998, prin care au dobândit, în temeiul

Legii nr. 112/1995, imobilul în litigiu.

S-a

constatat că, potrivit art. 45 alin. (2

1

) din Legea nr. 10/2001 modificată,

contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 sunt

acte autentice și constituie titlu de proprietate opozabil de la data

încheierii acestora și că legiuitorul a oferit posibilitatea părților

interesate ca, în condițiile prevăzute de art. 45 din Legea nr. 10/2001, să

obțină revenirea la situația anterioară vânzării imobilului, în ipoteza în care

există și sunt dovedite împrejurările menționate în acest text de lege. Astfel,

alin. (2) al art. 45 din lege prevede posibilitatea anulării actelor de

înstrăinare având ca obiect imobile naționalizate, în situația în care actul a

fost încheiat cu rea-credință. Însă, ori de câte ori legea sancționează

reaua-credință, cel care pretinde că aceasta ar exista este obligat să o

dovedească, deoarece buna-credință este întotdeauna prezumată până la proba

contrară.

S-a

apreciat că probatoriul administrat în cauză nu a răsturnat prezumția

bunei-credințe a pârâților, nefiind dovedit indubitabil că aceștia au acționat

cu rea credință.

În

privința criticilor referitoare la neanalizarea de către prima instanță a

respectării de către pârâți a dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995 și

art. 4

1

din H.G. nr. 11/1997, s-a considerat că acestea se

circumscriu condiției prevăzute pentru valabilitatea actelor de înstrăinare și

anume, respectarea legilor în vigoare la data respectivă, pentru care

legiuitorul a deschis calea promovării unei acțiuni în constatarea nulității,

în condițiile speciale prevăzute de art. 45 din Legea nr. 10/2001, de care

reclamanții nu au uzat.

Au fost

înlăturate, de asemenea, argumentele apelanților privind vârsta înaintată a

solicitanților, invocate în justificarea neîndeplinirii de către petenți a

obligațiilor stabilite în sarcina lor și anume, prezentarea documentelor

doveditoare pentru retrocedare, deoarece legea prevede posibilitatea ca aceste

persoane să fie asistate sau reprezentate în îndeplinirea procedurilor legale.

Prin

urmare, s-a arătat că în mod corect tribunalul a reținut că titlul pârâților

este preferabil titlului reclamanților, câtă vreme pârâții au obținut bunul în

considerarea unei proceduri legale, instituită printr-o lege specială.

Or,

reclamanții aveau posibilitatea de a supune titlul pârâților unei analize

privind valabilitatea, în cadrul căreia puteau invoca inclusiv argumentele

legate de buna-credință a cumpărătorilor și pe cele referitoare la

nerespectarea dispozițiilor legale privind încheierea vânzării.

Împotriva

deciziei au declarat recurs reclamanții V.L. și V.R.A., care au formulat

critici sub următoarele aspecte:

- În

cadrul acțiunii în revendicare promovate, reclamanții au susținut

preferabilitatea titlului lor în raport cu titlul pârâților, arătând că aceștia

din urmă au cumpărat o suprafață de teren mai mare decât cea închiriată și că a

existat o imixtiune directă a uneia dintre pârâte în procedura de soluționare a

cererii de retrocedare în natură a imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995.

Pentru a

proba aceste susțineri, reclamanții au solicitat instanței să procedeze la

verificarea respectării de către pârâți a dispozițiilor art. 9 din Legea nr.

112/1995 și art. 4

1

din H.G. nr. 11/1997 și, în acest sens, să-i

oblige la depunerea tuturor contractelor de închiriere și actelor adiționale

încheiate.

Cererea

de depunere a acestor înscrisuri era admisibilă în temeiul dispozițiilor art.

172 C. proc. civ. și era esențială pentru justa soluționare a cauzei.

Instanțele

fondului au nesocotit dispozițiile art. 129 C. proc. civ., ignorând

solicitările menționate anterior și au procedat la judecata cauzei fără a

stabili adevărul și incidența dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, art.

4

1

din H.G. nr. 11/1997, conform cărora "dreptul de a cumpăra

apartamentele în care locuiesc îl au numai chiriașii care, având un contract de

închiriere valabil încheiat, ocupau apartamentele respective la data intrării

în vigoare a legii".

- De

asemenea, cel de-al doilea aspect de nevalabilitate a titlului pârâților era

dat de susținerea privind imixtiunea directă a uneia dintre pârâte în procedura

de soluționare a cererii de retrocedare în natură a imobilului în baza Legii

nr. 112/1995 și urma a fi analizată prin prisma probatoriului solicitat.

Așa cum

rezultă din actele dosarului, reclamanții au solicitat celor două instanțe de

fond obligarea Primăriei Botoșani la depunerea copiei certificate a întregului

dosar privind retrocedarea imobilului, solicitare care, de asemenea, a fost

ignorată și s-a procedat la soluționarea cauzei fără administrarea probei.

Prin

dobândirea de către pârâții persoane fizice a părții din imobil cu încălcarea

dispozițiilor legale ori prin utilizarea unor mijloace dolosive, împiedicând

restituirea imobilului în baza Legii nr. 112/1995, titlul de proprietate al

reclamanților este preferabil, prin comparație, titlului pârâților.

Intimatele-pârâte

H.P. și H.E. au formulat întâmpinare arătând, în principal, că motivele

recursului nu vizează aspecte de nelegalitate ci de netemeinicie, care nu pot

fi valorificate în această cale procedurală, iar în subsidiar, în ce privește

fondul cauzei, au arătat că singurul titlu de proprietate valabil asupra

imobilului în litigiu este contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.

33 din 7 ianuarie 1998 al pârâților, în timp ce reclamanții nu dețin niciun alt

titlu. Autorii reclamanților au pierdut dreptul de proprietate asupra

imobilului în anul 1951, când a fost trecut în proprietatea statului iar, pe de

altă parte, aceștia puteau să supună titlul pârâților unei analize privind

valabilitatea, în cadrul căreia puteau invoca argumente legate de buna-credință

sau de nerespectarea dispozițiilor legale privind vânzarea, lucru pe care nu

l-au făcut.

Analizând

aspectele deduse judecății, Înalta Curte constată următoarele:

- În

primul rând, sub aspect formal, al încadrării motivelor de recurs în critici de

nelegalitate, este corectă susținerea intimatelor-pârâte conform căreia

recurenții nu se conformează exigențelor procedurale și deduc judecății, în

principal, aspecte de netemeinicie, necenzurabile în această etapă procedurală.

În acest

sens, se constată că recurenții-reclamanți fac referire la mijloacele de probă

pe care le-au solicitat în fața instanțelor fondului, prin a căror administrare

urmăreau să demonstreze elemente de fapt legate de "suprafața imobilului

ce a făcut obiectul vânzării și de imixtiunea uneia dintre părți în realizarea

operațiunii înstrăinării".

Or,

administrarea probatoriului și stabilirea, pe baza acestuia, a situației de

fapt sunt în căderea exclusivă a instanțelor fondului, atribuțiunea instanței

de recurs fiind de cenzurare doar sub aspectul legalității, a judecăților

anterioare.

-

Susținerea în legătură cu nesocotirea, de către instanțele de fond, a

dispozițiilor art. 172 C. proc. civ. - prin aceea că nu au obligat pârâții la

depunerea tuturor contractelor de închiriere și actelor adiționale - nu îmbracă

forma unui aspect de nelegalitate, în condițiile în care recurenții nu indică

în ce ar fi constat nesocotirea acestei dispoziții legale, rezumându-se să reia

textul de lege și să arate că "proba era esențială pentru justa

soluționare a cauzei".

Or, astfel

cum s-a menționat anterior, aprecierea asupra utilității probatoriului, în

raport de cadrul procesual, de pretențiile concrete deduse judecății, este în

căderea instanțelor fondului.

În speță,

în contextul acțiunii în revendicare promovate, reclamanții trebuiau să facă,

în primul rând, dovada titlului de proprietate de care se prevalează, fiind

lipsită de relevanța juridică pretinsă de aceștia - în mod neprocedural, de

altfel, tinzându-se, la inversarea sarcinii probațiunii - contractele de

închiriere, actele adiționale deținute de către intimații-pârâți anterior

perfectării contractului de vânzare-cumpărare.

-

Singurul aspect din cele deduse judecății, care poate fi încadrat [în

condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ.] într-un motiv de nelegalitate este

cel privind nesocotirea principiului rolului activ de către instanță și astfel,

a dispozițiilor art. 129 C. proc. civ., ceea ce ar însemna, în sens larg,

încălcarea formelor de procedură (a principiilor desfășurării judecății)

potrivit art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Critica

are însă caracter nefondat, recurenții-reclamanți arătând că încălcarea rolului

activ al instanței ar rezulta din aceea că nu a aflat adevărul și nu a lămurit

incidența la speță a dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995 și art. 4

1

din H.G. nr. 11/1997 referitoare la posibilitatea achiziționării apartamentelor

în care locuiesc "de către chiriașii care, având un contract de închiriere

valabil încheiat, ocupau apartamentele respective la data intrării în vigoare a

legii".

Formulând

o asemenea critică, recurenții ignoră ei înșiși cadrul judecății întrucât,

învestind instanța cu o acțiune în revendicare, aceștia trebuiau să

demonstreze, în primul rând, iar instanța era chemată să analizeze prioritar

titlul lor de proprietate și, ulterior, să verifice dacă pârâții puteau face

acte de rezistență valabile (opunând propriul titlu) de natură să paralizeze

acțiunea în revendicare îndreptată împotriva lor.

În speță,

contrar susținerii recurenților, instanțele de fond au făcut verificări și analize

suplimentare pentru că, în condițiile în care au constatat, în mod corect, că

reclamanții nu au un titlu de proprietate valabil, actual - autorii acestora

fiind deposedați de către stat în anul 1951 și neobținând, ulterior, o

reconfirmare a dreptului asupra părții de imobil revendicate - au statuat,

totuși, și asupra valabilității titlului pârâților.

Sub acest

din urmă aspect, ceea ce este relevant - lipsind de suport toate susținerile

reclamanților privind reaua-credință a pârâților, suprafața apartamentului

înstrăinat care ar fi excedat-o pe cea închiriată - este împrejurarea

menționată de instanța de apel, potrivit căreia actele de vânzare-cumpărare

încheiate potrivit Legii nr. 112/1995 puteau fi atacate, potrivit art. 45 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, înăuntrul unui anumit termen (de 1 an și 6 luni),

care s-a împlinit fără ca reclamanții să inițieze vreun demers în acest sens.

Or,

împlinirea termenului de prescripție special (la data de 14 august 2002)

reglementat de norma menționată a avut ca principal efect validarea actului,

așa încât pretinse cauze de nulitate a acestuia nu mai pot fi aduse în discuție

nici pe cale principală și nici incidentală (așa cum încearcă reclamanții în

cadrul acțiunii în revendicare promovate).

Este

motivul pentru care instanța de apel a statuat corect asupra caracterului

neîntemeiat al criticii aduse sentinței fondului referitoare la neanalizarea

respectării de către pârâți a dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, art.

4

1

din H.G. nr. 11/1997 - câtă vreme acestea se circumscriu

condițiilor de valabilitate a încheierii contractului, pentru nerespectarea

cărora legiuitorul a reglementat calea acțiunii în nulitate, în termenul

special prevăzut de art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, de care

reclamanții n-au uzat.

Ca atare,

soluția de respingere a acțiunii în revendicare în cadrul căreia, pe de o

parte, reclamanții nu se prevalează de un titlu de proprietate actual iar, pe

de altă parte, pârâții opun un titlu a cărui valabilitate nu mai poate fi

contestată, este una corectă și legală.

În

consecință, potrivit considerentelor expuse, recursul reclamanților va fi

respins ca nefondat, iar în baza art. 274 alin. (3) C. proc. civ., aceștia vor

fi obligați la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 300 lei (onorariu

avocat) către intimatele-pârâte A.(H.)E. și H.P.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de reclamanții V.L. și V.R.A. împotriva Deciziei

nr. 508 din 23 septembrie 2014 a Curții de Apel Suceava, secția I civilă.

Obligă pe

recurenți la 300 lei cheltuieli de judecată către intimatele-pârâte A.(fostă

H.)E. și H.P.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 28 ianuarie 2015.

Procesat

de GGC - GV