ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 274/2015

Asupra cauzei de față, deliberând, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Botoșani (ca urmare a declinării de competență dispuse prin Sentința nr. 6103/2012 a Judecătoriei Botoșani) la 27 decembrie 2011, reclamanții V.L. și V.R.A. au chemat în judecată pe pârâții Primăria Municipiului Botoșani, Regia Autonomă Municipală Botoșani, H.E. și H.P., solicitând instanței pronunțarea unei hotărâri prin care să constate că Statul nu a avut niciodată titlu valabil asupra imobilului situat în Municipiul Botoșani, str. V. nr. 56 (fostă V. nr. 4), să constate nulitatea absolută, pentru fraudă la lege, a contractului de vânzare-cumpărare nr. 33 din 7 ianuarie 1998, iar pârâții să fie obligați să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie partea din imobil ce a făcut obiectul contractului menționat.

Ulterior, reclamanții au precizat că cel de-al treilea capăt de cerere constă în revendicarea imobiliară prin comparare de titluri, iar în ce privește primele două capete de cerere din acțiunea introductivă, acestea reprezintă apărări de fond pentru cererea în revendicare, în scopul evidențierii circumstanțelor care conduc la concluzia lipsei de preferabilitate a titlului pârâților. În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că imobilul în litigiu a fost preluat în mod abuziv de către stat, în baza Decretului nr. 111/1951 și a Sentinței civile nr. 342 din 1 decembrie 1951, iar în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost depusă cerere pentru retrocedarea în natură a acestui imobil de către persoanele îndreptățite, respectiv G.M.

și C.L. S-a mai arătat că prin Hotărârea nr. 2712 din 8 mai 1997 a Comisiei județene pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 a fost respinsă cererea, pe motiv că petentele nu au prezentat actul care să dovedească proprietatea asupra imobilului revendicat și nici titlul de trecere a imobilului în proprietatea statului, nefiind făcută nici dovada vocației succesorale. De asemenea, prin dispoziția nr. 22855 din 22 octombrie 2008 a Primarului Municipiului Botoșani s-a dispus retrocedarea unei părți din imobil, către reclamanți, în calitate de moștenitori ai lui G.M. și C.L., mai puțin partea din imobil vândută persoanelor fizice pârâte în prezenta cerere. S-a susținut că relevant în cauză este faptul că una dintre chiriașele cumpărătoare, respectiv H.E., avea calitatea de angajat al Regiei L., ceea ce explică motivul pentru care a fost înstrăinată, în mod fraudulos, o parte din imobil.

În drept, s-au invocat dispozițiile art. 480 C. civ., 948 și urm. C. civ. și Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și practica Curții Europene a Drepturilor Omului. Prin Sentința civilă nr. 2222/2012 Tribunalul Botoșani a respins acțiunea, ca nefondată. Apelul declarat împotriva acestei sentințe de către reclamanți a fost admis, sentința tribunalului fiind anulată și cauza trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe, întrucât citarea reclamanților s-a făcut în condiții neprocedurale, respectiv cu mai puțin de 5 zile înaintea termenului de judecată. În rejudecare, cadrul procesual a fost modificat, prin introducerea în cauză a moștenitorilor defunctului H.C., respectiv H.J., H.A.

și B.I. Reluând judecata, Tribunalul Botoșani a pronunțat Sentința civilă nr. 1742 din 17 decembrie 2013, prin care a respins excepțiile privind prescripția dreptului la acțiune, cât și cea privind lipsa calității procesuale pasive a Primăriei Municipiului Botoșani, ca rămase fără obiect în ce privește acțiunea în constatare nulitate absolută contract de vânzare-cumpărare. A respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare. A respins acțiunea în revendicare, ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a constatat, în ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune în legătură cu cererea de anulare a contractului de vânzare-cumpărare, cât și cea privind lipsa calității procesuale pasive a Primăriei municipiului Botoșani, că acestea au rămas fără obiect și nu mai pot fi analizate față de precizările formulate de reclamanți, în sensul că înțeleg să se judece doar în cadrul unei cereri în revendicare întemeiată pe dispozițiilor art. 563 C. civ., în timp ce celelalte capete de cerere nu reprezintă altceva decât apărări de fond pentru revendicare. Tribunalul a respins și excepția inadmisibilității acțiunii, motivat de faptul că acțiunea în revendicare imobiliară nu este condiționată de existența unui termen înlăuntrul căruia să fi fost promovată, ea fiind imprescriptibilă.

Pe fondul litigiului, instanța a reținut că, potrivit contractului de vânzare-cumpărare nr. 33 din 07 ianuarie 1998, încheiat între fosta R.A.M. Botoșani, pe de o parte și H.P. și H.C. și A.E., pe de altă parte, primul a înstrăinat celorlalți apartamentul nr. 2 din str. V. nr. 4. S-a arătat că locuința ce se vinde este ocupată de cumpărător în baza contractului de închiriere nr. 289/1972 și este compusă din două camere de locuit, cu o suprafață utilă de 87,22 m.p., precum și cota indiviză de 50% din suprafața de folosință a imobilului. Vânzarea s-a făcut în temeiul cererii formulate de solicitanți și avându-se în vedere că imobilul a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 111/1955, a Sentinței civile nr. 342 din 01 decembrie 1951, pe temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1985.

S-a mai reținut că, prin dispoziția primarului nr. 22855 din 22 octombrie 2008 a fost soluționată notificarea depusă de autoarea reclamanților, C.L., în temeiul Legii nr. 10/2001, în sensul restituirii în natură a imobilului situat în str. V. nr. 56 (fost 4) însă parte din imobil fusese deja vândut pârâtelor în cauză, prin contractul de vindere-cumpărare nr. 33/1998 în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Tribunalul a constatat că, deși s-au făcut afirmații din partea reclamanților despre o eventuală implicare cu rea-credință a uneia dintre cumpărătoare, în sensul împiedicării în orice fel, a demersului inițiat de fostul proprietar pentru redobândirea imobilului în litigiu, în calitatea acestuia de angajat al fostei regii locative, acestea s-au constituit doar în simple supoziții, fără suport probator, situație în care nu li s-a putut da relevanță în cauză.

S-a reținut că, potrivit art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care contractul a fost încheiat cu bună-credință. În speță, reclamanții n-au dovedit reaua-credință a subdobânditorilor, fiind prezumat că vânzătorul a avut toate însușirile cerute de lege pentru a putea transmite cumpărătorilor proprietatea bunului, adevăratul proprietar neînțelegând să finalizeze demersurile sale în vederea recuperării bunului, începute în temeiul Legii nr. 112/1995.

S-a reținut că pârâții au obținut bunul în considerarea unei proceduri legale, iar fostul proprietar nu mai poate pretinde invalidarea actelor de dobândire, dreptul cumpărătorului fiind recunoscut și consolidat, ca atare, de lege, prin această validare fiind respectate atât exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1, cât și principiul securității raporturilor juridice civile. În același sens, s-a făcut trimitere la dezlegările date de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia în interesul legii nr. 33/2008, conform cărora, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. Or, în speță tocmai aceste din urmă deziderate ar fi nesocotite în cazul admiterii cererii reclamanților. Împotriva sentinței au declarat apel reclamanții V.L. și V.R.A., criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate. Apelul a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 508 din 23 septembrie 2014 a Curții de Apel Suceava, secția I civilă. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, ceea ce a constituit obiect al învestirii primei instanțe a fost cererea în revendicare pe temeiul art. 563 C. civ., față de care pârâții persoane fizice au invocat existența contractului de vânzare-cumpărare nr. 33 din 7 ianuarie 1998, prin care au dobândit, în temeiul Legii nr. 112/1995, imobilul în litigiu.

S-a constatat că, potrivit art. 45 alin. (2 1 ) din Legea nr. 10/2001 modificată, contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 sunt acte autentice și constituie titlu de proprietate opozabil de la data încheierii acestora și că legiuitorul a oferit posibilitatea părților interesate ca, în condițiile prevăzute de art. 45 din Legea nr. 10/2001, să obțină revenirea la situația anterioară vânzării imobilului, în ipoteza în care există și sunt dovedite împrejurările menționate în acest text de lege. Astfel, alin. (2) al art. 45 din lege prevede posibilitatea anulării actelor de înstrăinare având ca obiect imobile naționalizate, în situația în care actul a fost încheiat cu rea-credință.

Însă, ori de câte ori legea sancționează reaua-credință, cel care pretinde că aceasta ar exista este obligat să o dovedească, deoarece buna-credință este întotdeauna prezumată până la proba contrară. S-a apreciat că probatoriul administrat în cauză nu a răsturnat prezumția bunei-credințe a pârâților, nefiind dovedit indubitabil că aceștia au acționat cu rea credință. În privința criticilor referitoare la neanalizarea de către prima instanță a respectării de către pârâți a dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995 și art. 4 1 din H.G. nr. 11/1997, s-a considerat că acestea se circumscriu condiției prevăzute pentru valabilitatea actelor de înstrăinare și anume, respectarea legilor în vigoare la data respectivă, pentru care legiuitorul a deschis calea promovării unei acțiuni în constatarea nulității, în condițiile speciale prevăzute de art. 45 din Legea nr. 10/2001, de care reclamanții nu au uzat.

Au fost înlăturate, de asemenea, argumentele apelanților privind vârsta înaintată a solicitanților, invocate în justificarea neîndeplinirii de către petenți a obligațiilor stabilite în sarcina lor și anume, prezentarea documentelor doveditoare pentru retrocedare, deoarece legea prevede posibilitatea ca aceste persoane să fie asistate sau reprezentate în îndeplinirea procedurilor legale. Prin urmare, s-a arătat că în mod corect tribunalul a reținut că titlul pârâților este preferabil titlului reclamanților, câtă vreme pârâții au obținut bunul în considerarea unei proceduri legale, instituită printr-o lege specială. Or, reclamanții aveau posibilitatea de a supune titlul pârâților unei analize privind valabilitatea, în cadrul căreia puteau invoca inclusiv argumentele legate de buna-credință a cumpărătorilor și pe cele referitoare la nerespectarea dispozițiilor legale privind încheierea vânzării.

Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanții V.L. și V.R.A., care au formulat critici sub următoarele aspecte: - În cadrul acțiunii în revendicare promovate, reclamanții au susținut preferabilitatea titlului lor în raport cu titlul pârâților, arătând că aceștia din urmă au cumpărat o suprafață de teren mai mare decât cea închiriată și că a existat o imixtiune directă a uneia dintre pârâte în procedura de soluționare a cererii de retrocedare în natură a imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995. Pentru a proba aceste susțineri, reclamanții au solicitat instanței să procedeze la verificarea respectării de către pârâți a dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995 și art. 4 1 din H.G. nr. 11/1997 și, în acest sens, să-i oblige la depunerea tuturor contractelor de închiriere și actelor adiționale încheiate.

Cererea de depunere a acestor înscrisuri era admisibilă în temeiul dispozițiilor art. 172 C. proc. civ. și era esențială pentru justa soluționare a cauzei. Instanțele fondului au nesocotit dispozițiile art. 129 C. proc. civ., ignorând solicitările menționate anterior și au procedat la judecata cauzei fără a stabili adevărul și incidența dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, art. 4 1 din H.G. nr. 11/1997, conform cărora "dreptul de a cumpăra apartamentele în care locuiesc îl au numai chiriașii care, având un contract de închiriere valabil încheiat, ocupau apartamentele respective la data intrării în vigoare a legii". - De asemenea, cel de-al doilea aspect de nevalabilitate a titlului pârâților era dat de susținerea privind imixtiunea directă a uneia dintre pârâte în procedura de soluționare a cererii de retrocedare în natură a imobilului în baza Legii nr. 112/1995 și urma a fi analizată prin prisma probatoriului solicitat.

Așa cum rezultă din actele dosarului, reclamanții au solicitat celor două instanțe de fond obligarea Primăriei Botoșani la depunerea copiei certificate a întregului dosar privind retrocedarea imobilului, solicitare care, de asemenea, a fost ignorată și s-a procedat la soluționarea cauzei fără administrarea probei. Prin dobândirea de către pârâții persoane fizice a părții din imobil cu încălcarea dispozițiilor legale ori prin utilizarea unor mijloace dolosive, împiedicând restituirea imobilului în baza Legii nr. 112/1995, titlul de proprietate al reclamanților este preferabil, prin comparație, titlului pârâților. Intimatele-pârâte H.P. și H.E.

au formulat întâmpinare arătând, în principal, că motivele recursului nu vizează aspecte de nelegalitate ci de netemeinicie, care nu pot fi valorificate în această cale procedurală, iar în subsidiar, în ce privește fondul cauzei, au arătat că singurul titlu de proprietate valabil asupra imobilului în litigiu este contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 33 din 7 ianuarie 1998 al pârâților, în timp ce reclamanții nu dețin niciun alt titlu. Autorii reclamanților au pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului în anul 1951, când a fost trecut în proprietatea statului iar, pe de altă parte, aceștia puteau să supună titlul pârâților unei analize privind valabilitatea, în cadrul căreia puteau invoca argumente legate de buna-credință sau de nerespectarea dispozițiilor legale privind vânzarea, lucru pe care nu l-au făcut.

Analizând aspectele deduse judecății, Înalta Curte constată următoarele: - În primul rând, sub aspect formal, al încadrării motivelor de recurs în critici de nelegalitate, este corectă susținerea intimatelor-pârâte conform căreia recurenții nu se conformează exigențelor procedurale și deduc judecății, în principal, aspecte de netemeinicie, necenzurabile în această etapă procedurală. În acest sens, se constată că recurenții-reclamanți fac referire la mijloacele de probă pe care le-au solicitat în fața instanțelor fondului, prin a căror administrare urmăreau să demonstreze elemente de fapt legate de "suprafața imobilului ce a făcut obiectul vânzării și de imixtiunea uneia dintre părți în realizarea operațiunii înstrăinării". Or, administrarea probatoriului și stabilirea, pe baza acestuia, a situației de fapt sunt în căderea exclusivă a instanțelor fondului, atribuțiunea instanței de recurs fiind de cenzurare doar sub aspectul legalității, a judecăților anterioare.

- Susținerea în legătură cu nesocotirea, de către instanțele de fond, a dispozițiilor art. 172 C. proc. civ. - prin aceea că nu au obligat pârâții la depunerea tuturor contractelor de închiriere și actelor adiționale - nu îmbracă forma unui aspect de nelegalitate, în condițiile în care recurenții nu indică în ce ar fi constat nesocotirea acestei dispoziții legale, rezumându-se să reia textul de lege și să arate că "proba era esențială pentru justa soluționare a cauzei". Or, astfel cum s-a menționat anterior, aprecierea asupra utilității probatoriului, în raport de cadrul procesual, de pretențiile concrete deduse judecății, este în căderea instanțelor fondului.

În speță, în contextul acțiunii în revendicare promovate, reclamanții trebuiau să facă, în primul rând, dovada titlului de proprietate de care se prevalează, fiind lipsită de relevanța juridică pretinsă de aceștia - în mod neprocedural, de altfel, tinzându-se, la inversarea sarcinii probațiunii - contractele de închiriere, actele adiționale deținute de către intimații-pârâți anterior perfectării contractului de vânzare-cumpărare. - Singurul aspect din cele deduse judecății, care poate fi încadrat [în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ.] într-un motiv de nelegalitate este cel privind nesocotirea principiului rolului activ de către instanță și astfel, a dispozițiilor art. 129 C. proc. civ., ceea ce ar însemna, în sens larg, încălcarea formelor de procedură (a principiilor desfășurării judecății) potrivit art. 304 pct. 5 C. proc.

civ. Critica are însă caracter nefondat, recurenții-reclamanți arătând că încălcarea rolului activ al instanței ar rezulta din aceea că nu a aflat adevărul și nu a lămurit incidența la speță a dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995 și art. 4 1 din H.G. nr. 11/1997 referitoare la posibilitatea achiziționării apartamentelor în care locuiesc "de către chiriașii care, având un contract de închiriere valabil încheiat, ocupau apartamentele respective la data intrării în vigoare a legii". Formulând o asemenea critică, recurenții ignoră ei înșiși cadrul judecății întrucât, învestind instanța cu o acțiune în revendicare, aceștia trebuiau să demonstreze, în primul rând, iar instanța era chemată să analizeze prioritar titlul lor de proprietate și, ulterior, să verifice dacă pârâții puteau face acte de rezistență valabile (opunând propriul titlu) de natură să paralizeze acțiunea în revendicare îndreptată împotriva lor.

În speță, contrar susținerii recurenților, instanțele de fond au făcut verificări și analize suplimentare pentru că, în condițiile în care au constatat, în mod corect, că reclamanții nu au un titlu de proprietate valabil, actual - autorii acestora fiind deposedați de către stat în anul 1951 și neobținând, ulterior, o reconfirmare a dreptului asupra părții de imobil revendicate - au statuat, totuși, și asupra valabilității titlului pârâților.

Sub acest din urmă aspect, ceea ce este relevant - lipsind de suport toate susținerile reclamanților privind reaua-credință a pârâților, suprafața apartamentului înstrăinat care ar fi excedat-o pe cea închiriată - este împrejurarea menționată de instanța de apel, potrivit căreia actele de vânzare-cumpărare încheiate potrivit Legii nr. 112/1995 puteau fi atacate, potrivit art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, înăuntrul unui anumit termen (de 1 an și 6 luni), care s-a împlinit fără ca reclamanții să inițieze vreun demers în acest sens. Or, împlinirea termenului de prescripție special (la data de 14 august 2002) reglementat de norma menționată a avut ca principal efect validarea actului, așa încât pretinse cauze de nulitate a acestuia nu mai pot fi aduse în discuție nici pe cale principală și nici incidentală (așa cum încearcă reclamanții în cadrul acțiunii în revendicare promovate).

Este motivul pentru care instanța de apel a statuat corect asupra caracterului neîntemeiat al criticii aduse sentinței fondului referitoare la neanalizarea respectării de către pârâți a dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, art. 4 1 din H.G. nr. 11/1997 - câtă vreme acestea se circumscriu condițiilor de valabilitate a încheierii contractului, pentru nerespectarea cărora legiuitorul a reglementat calea acțiunii în nulitate, în termenul special prevăzut de art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, de care reclamanții n-au uzat. Ca atare, soluția de respingere a acțiunii în revendicare în cadrul căreia, pe de o parte, reclamanții nu se prevalează de un titlu de proprietate actual iar, pe de altă parte, pârâții opun un titlu a cărui valabilitate nu mai poate fi contestată, este una corectă și legală.

În consecință, potrivit considerentelor expuse, recursul reclamanților va fi respins ca nefondat, iar în baza art. 274 alin. (3) C. proc. civ., aceștia vor fi obligați la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 300 lei (onorariu avocat) către intimatele-pârâte A.(H.)E. și H.P.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții V.L. și V.R.A. împotriva Deciziei nr. 508 din 23 septembrie 2014 a Curții de Apel Suceava, secția I civilă. Obligă pe recurenți la 300 lei cheltuieli de judecată către intimatele-pârâte A.(fostă H.)E. și H.P. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 ianuarie 2015. Procesat de GGC - GV