ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2561/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2561/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

acțiunea înregistrata pe rolul Judecătoriei sectorului 5 București, la data de

08 noiembrie 2010, reclamanții D.M. și D.I. au chemat în judecată pe pârâții

Statul Român, prin M.F.P. și Municipiul București, prin primarul general,

solicitând obligarea acestora la plata contravalorii prețului de piață a apartamentului

situat în București, sector 5, dobândit în urma cumpărării prin contractul de

vânzare-cumpărare din 20 octombrie 1996, în temeiul Legii nr. 112/1995, de care

au fost deposedați prin sentința nr. 650 din 05 iulie 2004 a Tribunalului

București, rămasă irevocabilă ca urmare a respingerii apelului prin Decizia civilă

nr. 273/A din 31 martie 2005 a Curții de Apel București și prin respingerea

recursului prin Decizia civilă nr. 322 din 09 martie 2010 a aceleiași instanțe.

În drept, au invocat dispozițiile de

drept comun privind acțiunea în pretenții și cele speciale ale Legii nr. 1/2009

pentru modificarea și completarea Legii nr. 10/2001 și a H.G.R nr. 923 din 01

septembrie 2010 pentru modificarea și completarea Normelor metodologice de

aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.

Pârâtul Statul Român, prin M.F.P.,

prin întâmpinarea depusă la dosar, a invocat excepția lipsei calității

procesuale pasive, pe motiv că nu a fost parte la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare dintre părți.

Ca urmare a decesului reclamantului D.M.,

survenit la data de 31 ianuarie 2012, reclamanta D.I. a depus la dosar

declarație în sensul că acceptă expres succesiunea de pe urma defunctului.

Prin sentința civilă nr. 2277 din 13

martie 2012, Judecătoria sectorul 5 București a declinat competența de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, Dosarul fiind

înregistrat la această instanță la data de 31 mai 2012, sub nr. 19981/3/2012.

Tribunalul București, secția a V-a

civilă, prin sentința nr. 256 din 08 februarie 2013, a respins, ca

neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul

Român, prin M.F.P., a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a

pârâtului Municipiul București, prin primarul general, a respins acțiunea

formulată în contradictoriu cu acest pârât ca fiind formulată Împotriva unei

persoane fără calitate procesuală pasivă și a respins, ca neîntemeiată,

acțiunea în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P.

În ceea ce privește calitatea

procesuală pasivă a pârâților Municipiul București, prin primarul general și

Statul Român, prin M.F.P., tribunalul a reținut că obligația de restituire a

valorii de circulație a imobilelor (în cazul contractelor de vânzare-cumpărare

încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, care au fost

desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile) revine M.F.P.

în calitatea acestuia de reprezentant al statului în litigiile patrimoniale.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut

următoarele:

Prin contractul de vânzare-cumpărare din

29 octombrie 1996, Primăria Municipiului București, prin mandatar SC C. SA, în

calitate de vânzător a înstrăinat reclamantei D.I. și soțului acesteia, D.M.,

cumpărători, locuința situată în București, sector 5, compusă din 2 camere,

vestibul, hol, dependințe, wc serviciu, cameră servicius în suprafață utilă de

102,38 mp.

Prețului locuinței a fost de

24.211.084 lei, fiind achitat integral, conform chitanțelor din 16 octombrie 996

și din 25 octombrie 1996.

Prin sentința civilă nr. 650 din 05 iulie

2004 pronunțată de Tribunalul București, secția a V a civilă, în Dosarul nr.

3729/2002 s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din

29 octombrie 1996, încheiat între P.M.B, în calitate de vânzător și D.I. și D.M.,

în calitate de cumpărători, fiind obligați soții D. să lase în deplină

proprietate și posesie numitului V.D.l. situat în București, sector 5.

Această sentință a rămas definitivă

prin Decizia civilă nr. 273/A din 31 martie 2005 pronunțata de Curtea de Apel

București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări

sociale, prin care au fost respinse apelurile ca nefondate și irevocabilă prin Decizia

civilă nr. 322 din 09 martie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin care au fost

respinse recursurile ca nefondate.

Tribunalul a reținut că Legea nr.

10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009 reglementează două

situații distincte în care respectivii chiriași cumpărători beneficiază de

despăgubiri la desființarea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza

Legii nr. 112/1995.

O primă situație este aceea când

contractul desființat a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr.

112/1995, caz în care art. 50

1

coroborat cu art. 50 alin. (2)

1

și alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede că chiriașii cumpărători au dreptul

la restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit conform standardelor

internaționale de evaluare.

Cea de-a doua situație reglementată

este aceea în care contractul desființat a fost încheiat cu eludarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995, iar în acest caz, așa cum rezultă din art. 50

alin. (2) și alin. (3) din Legea nr. 10/2001, chiriașii cumpărători beneficiază

doar de restituirea prețului efectiv plătit, actualizat.

Tribunalul a constatat că reclamanta

se încadrează în cea de-a doua ipoteză a legii, întrucât contractul de

vânzare-cumparare prin care aceasta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului

situat în București, sector 5, a fost încheiat cu încălcarea prevederilor Legii

nr. 112/1995, aspect reținut cu putere de lucru judecat în sentința civilă nr. 650

din 05 iulie 2004 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă.

Prin urmare, tribunalul a reținut că

reclamanta este îndreptățită doar la restituirea prețului plătit pentru imobil,

conform art 50 alin. (2)

1

din Legea nr. 10/2001, iar nu la plata

prețului de piață al imobilului, conform art. 50

1

din Legea nr.

10/2001, astfel cum aceasta a solicitat.

Împotriva acestei hotărâri reclamanta

a declarat apel

Prin Decizia nr. 111/A din 17 martie

2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul

reclamantei și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis în

parte acțiunea față de pârâtul Statul Român, reprezentat de M.F.P. pe care l-a

obligat la plata către reclamantă a sumei de 24.211.084 lei, prețul achitat

conform contractului de vânzare-cumpărare din 29 octombrie 1996, actualizat la

data plății efective.

Pentru a pronunța această decizie,

instanța de apel a constatat că în mod corect tribunalul a reținut că

reclamanta se află în situația reglementată de dispozițiile art. 50 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001 având în vedere că prin sentința nr. 650 din 05 iulie

2004, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a constatat nulitatea absolută

a contractului de vânzare-cumpărare din 29 octombrie 1996, reținându-se că

respectivul contract a fost încheiat cu eludarea dispozițiilor art. 9 din Legea

nr, 112/1995, lege sub imperiul căreia a fost încheiat.

Ca atare, instanța de apel a constatat

că reclamantei i se cuvine prețul achitat ca preț al locuinței conform

contractului încheiat, preț actualizat la data plății efective, conform

dispozițiilor art. 50 alin, (2) din Legea nr. 10/2001 republicată.

Instanța de apel a mai reținut că

solicitarea reclamantei de obligare a pârâtului la plata prețului actualizat al

imobilului nu poate fi considerată o cerere nouă, așa cum susține pârâtul

Statul Român, prin M.F.P., nefiindu-i aplicabile dispozițiile art, 294 alin. (1)

C. proc. civ., atâta timp cât prin cererea de chemare în judecată, aceasta a

solicitat o sumă mai mare, respectiv prețul de piață al imobilului, instanța de

fond putea acorda mai puțin, respectiv prețul achitat actualizat ce reprezintă

o componentă a prețului de piață.

În ceea ce privește excepția lipsei

calității procesuale pasive a Statului Român, prin M.F.P., reiterată prin

concluziile orale în apei, instanța a reținut că în mod corect tribunalul a

constatat calitatea procesuală pasivă a acestui pârât în considerarea

dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 care instituie o

răspundere legală în sarcina M.F.P. în calitate de reprezentant al Statului

Român.

Împotriva deciziei instanței de apel

au declarat recurs atât reclamanta cât și pârâtul Statul Român, prin M.F.P.

Prin recursul declarat, întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta solicită modificarea

hotărârii atacate și obligarea pârâtului Ia plata prețului de piață al

imobilului.

Prin critici Ie formulate, recurenta

reclamantă susține că atât tribunalul cât și instanța de apel au făcut o

greșită interpretare a legii întrucât în mod greșit au reținut reaua credință

la încheierea contractului de vânzare cumpărare. Susține că în toîcuprinsul Legii

nr. 112/1995 nu se face vorbire și nu se condiționează vânzarea apartamentelor

către chiriașii de buna sau reaua credință a acestora. Mai arată că Legea nr.

10/2001 este ulterioară Legii nr. 112/1995, contractul fiind încheiat în anul

1996 când dispozițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu existau și că

legea nu retroactivează.

Reclamanta susține că prin acordarea

unei sume atât de mici cu care nu poate fi cumpărată nici cea mai derizorie

locuință, este discriminată față de alți cumpărători cărora li s-au aplicat

dispozițiile Legii nr. 112/1995 și care în urma anulării contractului de

vânzare cumpărare au fost despăgubiți cu contravaloarea locuinței la prețul

pieței libere.

Statui Român, prin M.F.P. reproșează instanței de apel că a pronunțat decizia

recurată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, invocând dispozițiile art.

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv,

recurentul pârât a formulat două critici:

Prima critică vizează nesocotirea de

către instanța de apel a dispozițiilor exprese art. 294 și art. 295 C. proc.

civ., în sensul că a reținut că solicitarea de către reclamantă pentru prima

dată direct în apel a prețului actualizat nu reprezintă o cerere nouă, fiind

considerată o componentă a prețului de piață. Legat de acest aspect, arată că

prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat doar acordarea

prețului de piața al imobilului în litigiu însă, ulterior, văzând că instanța

de fond a constatat ca nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru

a beneficia de prețul de piața, prin motivele de apel, reclamanta a solicitat,

în subsidiar, obligarea paratului la plata prețului actualizat,

Prin cea de a doua critică, recurentul

pârât reiterează excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român,

prin M.F.P., susținând că Statul Român nu poate avea calitate procesuala pasivă

în cauză întrucât prin calitate procesuala se înțelege titlul sau modul în care

o persoana participă în raportul juridic, îndreptățind-o sa fie parte în

proces.

Arată că stabilirea calității

procesuale pasive implica, în speța, clarificarea prealabila a unei probleme de

drept substanțial, anume natura obligației sumei de bani reprezentând prețul

imobilului, mai precis izvorul acestei obligații. Recurentul pârât susține că

instituția Statului Roman nu este una si aceeași cu cea a M.F.P. și nici

nu ar putea fi vreodată confundate, susținând că Legea nr. 10/2001 nu prevede

obligativitatea Statului Român, prin M.F.P. de a restitui prețul imobilului,

astfel că Statul Român nu poate fi obligat la plata prețului. Mai arată că nici

dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să confere

Statului Român, prin M.F.P. calitate procesuală pasivă în cauza, cat timp

acestea fac referire la M.F.P.

Examinând decizia recurată prin prisma

criticilor formulate prin cele două recursuri, Înalta Curte constată

următoarele:

reclamantei, se constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Instanța de apel a stabilit ca

situație de fapt, ce nu mai poate fi reanaiizată în recurs față de actuala

reglementare a dispozițiilor art. 304 C. proc. civ., că, prin contractul de

vânzare cumpărare nr. din 20 octombrie 1996, Primăria Municipiului București

prin mandatar SC C. SA, în calitate de vânzător, a înstrăinat reclamantei D.I.

și soțului acesteia, D.M., în calitate de cumpărători, locuința situată în

București, sector 5.

Prin sentința nr. 650 din 05 iulie

2004, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a constatat nulitatea absoluta

a contractului de vânzare-cumpărare din 29 octombrie 1996, reținându-se că

respectivul contract a fost încheiat cu eludarea dispozițiilor art. 9 din Legea

nr. 112/1995, legea sub imperiul căreia a fost încheiat.

Față de această situație de fapt, Înalta

Curte constată că s-a lacut o corectă aplicare a prevederilor legale incidente

în cauză.

Astfel, constatarea iăeută prin

sentința nr. 650 din 05 iulie 2004 a Tribunalului București, secția a V-a

civilă, în sensul că încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 29

octombrie 1996 s-a tăcut cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995 se

impune în prezentul litigiu cu putere de lucru judecat, nemaiputând fi

cenzurată. în caz contrar, ar fi nesocotite concluziile unei hotărâri

judecătorești definitive ce cuprinde o dezlegare sub acest aspect.

Totodată, dezlegările anterioare ale

instanțelor atrag aplicarea art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001,

deoarece restituirea prețului achitat în temeiul unui contract de vânzare

cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 către cumpărătorul care a

pierdut, ulterior, în justiție, dreptul de proprietate asupra imobilului este

reglementată diferit prin prevederile art. 50-50

1

din Legea nr.

10/2001, facându-se distincție între situația contractelor încheiate cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și cea a contractelor încheiate cu

eludarea dispozițiilor acesteia.

Argumentele instanțelor de fond s-au

fundamentat pe considerentele în temeiul cărora, în litigiile anterioare, s-a

invalidat contractul de vânzare-cumpărare din 29 octombrie 1996 încheiat de

reclamanți, în temeiul Legii nr. 112/1995.

Stabilindu-se cu putere de lucru

judecat că, la încheierea actului juridic, au fost încălcate normele prevăzute

de Legea nr. 112/1995, în cauză devin incidente prevederile art. 50 alin. (2)

și (3) din Legea nr. 10/2001, care reglementează restituirea prețului plătit de

chiriași în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea Legii

nr. 312/1995, iar nu dispozițiile art. 50

1

din aceeași Lege care au

în vedere ipoteza unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995.

Susținerile vizând încheierea

contractului de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995

nu pot fi cenzurate în prezentul litigiu. Valabilitatea acestui act a fost

verificată într-un litigiu anterior, finalizat prin pronunțarea unei hotărâri

judecătorești irevocabile, iar dezlegările cuprinse în această hotărâre sub

aspectul menționat se impun cu putere de lucru judecat în prezenta cauză.

Critica referitoare la discriminarea

reclamantei față de alți cumpărători care, în urma anulării contractelor de

vânzare cumpărare, au fost despăgubiți cu contravaloarea apartamentului la

prețul de piață nu poate fi reținută.

Dispoziția legală cuprinsă în art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 consacră dreptul la despăgubire al chiriașilor

cumpărători care au dobândit cu bună credință imobile preluate de statul

comunist, în baza unor contracte de vânzare-eumpărare valabil încheiate cu

statul, în procedura specială prevăzută de Legea nr. 112/1995, imobile de care

aceștia au fost deposedați ulterior, de către foștii proprietari de la care

statul preluase bunurile.

Dreptul la o despăgubire echivalentă

cu prețul de circulație al imobilului, adică reprezentând valoarea de

circulație calculată la prețul pieței imobiliare la momentul deposedării,

constituie un beneficiu ai legii speciale conferit acestei categorii de

cumpărători, în considerarea bunei lor credințe la momentul perfectării

contractului cu statul.

Acest beneficiu al legii nu poate fi

extins, pe cale de interpretare, și la chiriașii cumpărători față de care s-a

stabilit, prin hotărâri irevocabile, că au încheiat contractele de

vânzare-eumpărare prin eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, categorie de

cumpărători pentru care s-a instituit, distinct, prin dispozițiile art. 50 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, dreptul la o despăgubire echivalentă cu valoarea

prețului efectiv plătit, potrivit mențiunilor contractului de

vânzare-eumpărare, actualizat cu coeficientul de inflație la momentul

deposedării.

Distincția pe care legiuitorul o face

între prețul actualizat și prețul de piață al imobilului funcționează, așadar,

în raport de modalitatea în care chiriașul cumpărător în temeiul Legii nr.

112/1995 a pierdut bunul, fie prin desființarea contractului, încheiat cu

rea-credință, ca o consecință a admiterii acțiunii în nulitate, fie prin

admiterea unei acțiuni în revendicare, prin compararea titlurilor, ce

presupune, prin definiție, existența unor titluri valabile de proprietate.

În contextul cauzei, se constată că

reclamanta nu se încadrează în prevederile art. 50

1

alin. (1) din

Legea nr. 10/2001, aceea de a fi încheiat contractul de vânzare-eumpărare cu

respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, situație față de care pretenția

acesteia de a i se plăti cu titlu de despăgubire o sumă de bani reprezentând

prețul de piață al imobilului se dovedește a fî lipsită de temei legal.

pârâtului Statul Român, prin M.F.P., se constată, de asemenea, că este

nefondat.

pârât, prin reținerea că solicitarea reclamantei făcută în apeî de obligare a M.F.P.

la plata prețului actualizat nu poate fi considerată o cerere nouă, instanța de

apel nu a nesocotit dispozițiile art. 294-295 C. proc. civ.

Astfel, prin cererea de chemare în

judecată, reclamanții au solicitat despăgubiri pentru pierderea dreptului lor

de proprietate asupra imobilului dobândit in baza Legii nr. 112/1995, echivalente

prețului de piață al imobilului, invocând ca temei juridic al acestor pretenții

dispozițiile art 50

1

din Legea nr. 10/2001, modificată și completată

prin Legea nr. î/2009,

Rezultă că, obiectul acțiunii deduse

judecății îl constituie acordarea de despăgubiri pentru pierderea dreptului de

proprietate asupra unui imobil dobândit în baza Legii nr. 112/3995, iar temeiul

juridic pentru această pretenție rezidă în dispozițiile Legii speciale, Legea

nr. 10/2001.

Această lege reglementează modalitatea

de despăgubire a proprietarilor ale căror contrate de vânzare-cumpărare,

încheiate în baza Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile, atât în cazul în care încheierea

contractelor s-a făcut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1005, caz în

care se acordă prețul de piață al imobilului (art. 50

1

), cât și în

cazul în care încheierea lor s-a făcut cu eludarea prevederilor Legii nr.

112/1995, caz în care se acordă prețui actualizat din contract (art. 50 alin. (2)).

Or, cât timp obiectul acțiunii îl

constituie acordarea de despăgubiri pentru pierderea dreptului de proprietate

asupra unui imobil dobândit în baza Legii nr. 112/1995, iar legea specială în

temeiul căreia au fost solicitate reglementează în mod diferit întinderea

acestor despăgubiri, în funcție de respectarea/nerespectarea prevederilor Legii

nr. 112/1995 la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare desființate prin

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, nu se poate reține că,

acordând despăgubiri ia nivelul prețului actualizat plătit, instanța de apel

și-ar fi depășit limitele învestirii, în condițiile în care reclamanții

pretinseseră prin acțiune ca despăgubirile să le fie acordate la nivelul

prețului de piață al imobilului. Aceasta deoarece, obiectul acțiunii este dat

de acordarea de despăgubiri, iar faptul că acestea sunt echivalente prețului

actualizat sau valorii de piață a imobilului (în funcție de încadrarea

situației deduse judecății în una din cele două ipoteze reglementate de art. 50

alin. (2) și art. 50

1

din Legea nr. 10/2001) ține exclusiv de

stabilirea întinderii despăgubirii, ceea ce nu semnifică depășirea obiectului

cererii deduse judecății, care rămâne acordarea de despăgubiri, pretenție

asupra căreia instanța de apel s-a pronunțat prin hotărârea recurată, cu

respectarea principiului disponibilității.

Nici criticile vizând greșita

soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român,

prin M.F.P. nu sunt fondate și nu fac aplicabil cazul de modificare în care se

încadrează - art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece instanța de apel a făcut o

aplicare corectă a dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Deși recurentul afirmă distincția care

trebuie făcută între cele două entități - Statul Român prin M.F.P. și respectiv

M.F.P. - trebuie observat că, în astfel de cauze, distincția este una pur

formală, tară consecințele pretinse pe plan procesual.

Astfel, împrejurarea că, potrivit art.

50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, restituirea prețului actualizat sau a

prețului de piață al imobilului se tace de către M.F.P. dintr-un fond

extrabugetar, constituit conform art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, nu

înseamnă că acest minister ar avea o răspundere proprie pentru evicțiunile

produse și de aceea trebuie, în caz de admitere a acțiunilor, să efectueze

plățile respective.

O astfel de răspundere în nume propriu

s-ar putea angaja în legătură cu îndeplinirea defectuoasă a atribuțiunilor ce

țin de activitatea proprie a ministerului (iar pe plan procesual s-ar repercuta

în verificarea legitimării procesuale a acestei instituții în nume propriu).

În realitate, dispozițiile legale

menționate anterior au reglementat modalitatea de executare a obligațiilor de

plată în sarcina ministerului, care nu este însă debitor pentru că ar fi creat

un prejudiciu decurgând din activitatea sa proprie, ci este doar instituția

prin intermediul căreia se efectuează plățile, în numele și pe seama Statului.

Este vorba aici, de un caz de

reprezentare legală, în termenii art. 25 din Decretul nr. 31/1954, incident

speței, față de principiile care guvernează aplicarea legii în timp („Statul

este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume

propriu, ca subiect de drepturi și obligații. El participă în astfel de raporturi

prin M.F.P., afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în

acest scop").

Cum în această materie este

reglementată o răspundere a statului pentru imobilele preluate în mod abuziv

(care au fost ulterior înstrăinate iar dobânditorii evinșî), rezultă că Statul

este și titularul de drepturi și obligații, iar M.F.P. acționează ca

reprezentant al acestuia în puterea legii.

Ca atare, distincția pe care o face

recurentul între M.F.P. și Statul Român reprezentat prin M.F.P. nu conduce la consecințele

juridice pretinse de acesta și nu justifică, așa cum susține, o lipsă a

cadrului procesual pasiv.

Pentru considerentele arătate, în baza

dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. cu referire la art. 304 pct 9 C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile

declarate de reclamanta D.I. și de pârâtul Statul Român, prin M.F.P.,

reprezentat de D.G.F.P. București împotriva Deciziei nr. 3/A din 17 martie 2014

a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi,

3 octombrie 2014.