ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7492/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 26 martie 2009 reclamanții Radu Alexandru Călin și R.L. au solicitat instanței ca în contradictoriu cu pârâții Primarul Municipiului Constanta, Consiliul Local al Municipiului Constanta, R.A.E.D.P.P. Constanta și Statul Roman prin Ministerul de Finanțe să dispună obligarea pârâților să lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în Municipiul Constanta, str. C., în situația în care acest imobil nu poate fi înapoiat, obligarea pârâților la plata unor despăgubiri în valoare echivalentă cu imobilul, constatarea nulității absolute a actului de preluare de către stat a imobilului ca fiind act abuziv, nelegal, și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii reclamanții arată că autoarea lor, R.A., a întocmit cartea funciară a imobilului unde era domiciliată, imobil compus din teren de 167 m.p., teren pe care era edificată o construcție cu parter, etaj și mansardă. Arată reclamanții că proprietara dobândise imobilul de la soțul său R.P., prin moștenire testamentară conform testamentului autentificat. Reclamanții se legitimează procesual cu acte de stare civilă, R.L. arătând că este moștenitoarea testamentară a celui de-al doilea fiu al familiei R.P. și M., respectiv R.C.P. Susțin reclamanții că R.A.C. și R.C.P. sunt singurii moștenitori ai defuncților R.P. și M. conform certificatului de calitate de moștenitor 131/2008, iar R.P.

este descendentul lui R.P. și A. Menționează reclamanții că imobilul a fost preluat abuziv de la R.A., membrii familiei fiind supuși unor măsuri abuzive. În drept au fost invocate dispozițiile art. 480, 481 C. civ. Prin sentința civilă nr. 3843 din 21 iunie 2011 Tribunalul Constanța a admis excepția lipsei calității procesual active a pârâtei SC C.H. SA în cererea de chemare în garanție; A respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC C.H. SA în contradictoriu cu pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, ca fiind formulată de o persoana fără calitate procesuală activă. A respins cererea de intervenție în interes alăturat pârâtei SC C.H. SA formulată de intervenienta Asociația C. a salariaților SC C. SA.

A respins acțiunea formulata de reclamanții R.P.Z. și R.L. în contradictoriu cu pârâta R.A.E.D.P.P. Constanța ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A respins acțiunea formulată de reclamanții R.P.Z. și R.L. în contradictoriu cu pârâții SC C.H. SA, Primarul Municipiului Constanța, Consiliul Local Constanța și Statul Român prin Ministerul de Finanțe ca nefondată. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că SC C.H. SA nu poate beneficia de garanția pentru evicțiune pentru că nu are calitatea de cumpărător, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1337 C. civ. Pe fondul cauzei instanța a reținut că reclamanții nu au făcut dovada dreptului de proprietate al autorului lor asupra imobilului revendicat, înscrisurile depuse neavând caracterul de „titlu” care să justifice calitatea lor de proprietari.

Instanța a apreciat în acest sens că foaia de date pentru cartea funciară în sistemul de publicitate din anul 1940 nu avea caracter constitutiv de drepturi iar testamentul și certificatele de calitate de moștenitor nu pot fi dovezi ale dreptului de proprietate câtă vreme nu se coroborează cu alte acte constitutive sau translative de proprietate. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanții R.L. și R.P.Z. iar prin decizia civilă nr. 12 din 18 ianuarie 2012 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă s-a respins apelul reclamanților reținându-se următoarele: Este indubitabil că reclamanții R.P.Z. și R.L. au solicitat direct în instanță, prin formularea unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., restituirea imobilului situat în Constanța, strada C., compus din teren în suprafață de 167 m.p.

și construcție sau despăgubiri pentru imobilul sus-menționat, în situația în care bunul nu poate fi înapoiat. Acțiunea reclamanților, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța la data de 26 martie 2009. Chiar dacă nu au negat încadrarea situației de fapt deduse judecății în dispozițiile Legii nr. 10/2001, reclamanții au susținut că trebuie acordată prioritate dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, Problema supusă dezbaterii instanței în această cauză este aceea a raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială de reparație în cazul imobilelor preluate abuziv de stat, și C. civ., ca lege generală, invocat de către reclamanți ca temei al cererii lor de restituire a imobilului preluat de stat.

Au susținut apelanții reclamanți că, în condițiile în care imobilul proprietatea autorului lor a fost preluat abuziv de stat, fără nici un titlu, restituirea bunului în procedura de drept comun, pe calea acțiunii în revendicare, este permisă deoarece în această modalitate ar fi respectate dispozițiile art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului care consacră în mod expres și imperativ dreptul oricărei persoane de a avea acces la justiție, soluție afirmată și prin Decizia din 09 iunie 2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție. Analiza raporturilor dintre cele două proceduri presupune mai întâi verificarea incidenței la speță a dispozițiilor legii speciale.

În acest sens, se reține că bunul imobiliar a fost preluat de Stat fără titlu, în perioada de referință a Legii nr. 10/2001 (6 martie 1945-22 decembrie 1989), construcțiile aflate pe teren fiind demolate după preluare, ulterior anului 1960. În raport de situația de fapt a imobilului și de momentul preluării acestuia, astfel cum rezultă din probatoriul administrat în cauză, domeniul de aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 se regăsește în mod indubitabil în această cauză, incidența acestui act normativ fiind invocată chiar de către reclamanți atât cu privire la calificarea ca abuzivă a modului de preluare a bunului, dar și cu referire la dovada dreptului de proprietate și la modalitățile de restituire.

În doctrina juridică românească este unanim admis faptul că, pentru a se stabili care sunt normele aplicabile în speță, trebuie făcută mai întâi trimiterea la principiul care guvernează concursul dintre legea generală și cea specială. Astfel, generalia specialibus derogant este pe deplin incident în cazul concursului dintre norme care au același obiect de reglementare, cum este cazul prevederilor art. 480 C. civ. (norma generală în materie de revendicare) și a celor din Legea nr. 10/2001 (norma specială în materie de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat în perioada enunțată).

Această chestiune a fost tranșată și prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite (pct. 1), statuându-se că aplicarea acestui principiu de drept – recunoscut și în alte sisteme juridice și invocat de însăși Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudență – exclude ca, după intrarea în vigoare a prevederilor Legii nr. 10/2001 să mai poată fi fundamentat vreun demers în instanță pentru imobilele preluate de statul român cu sau fără titlu în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, pe norma de drept comun instituită prin art. 480 C. civ. Ca lege specială, Legea nr. 10/2001 se impune pe principiul aplicării imediate a normei noi, tuturor situațiilor juridice privitoare la aceste imobile, pentru care nu a fost inițiată–anterior intrării legii speciale în vigoare–procedura de drept comun și continuată ulterior acestui moment.

Decizia secțiilor unite a remarcat faptul că în acest domeniu există o juxtapunere în planul câmpului de reglementare al actelor normative și că din acest punct de vedere, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 au avut asigurat prin lege dreptul de opțiune între calea prevăzută de acest act normativ (cu părăsirea dreptului comun în materia revendicării) sau continuarea acțiunii în revendicare inițiate anterior intrării în vigoare a legii speciale – art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat, totodată, că această soluție vine în continuarea firească a jurisprudenței instanței supreme, care a decis asupra situațiilor de posibil conflict în timp al aplicării legilor – în acest sens pronunțându-se și decizia din 4 iunie 2007 privitoare la incidența art. 35 din Legea nr. 33/1994 cu cele ale Legii nr. 10/2001.

În cauză, acțiunea în revendicare având ca obiect material un imobil preluat de stat din patrimoniul autoarei reclamanților – și care cade sub incidența dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 10/2001, republicată – a fost promovată în anul 2009, deci, ulterior intrării în vigoare a prevederilor legii speciale (14 februarie 2001). Împrejurarea invocată de reclamanți, legată de existența unor mecanisme procedurale diferite în cazul reglementat de art. 480 C. civ. și cel al art. 21 și următoarele din Legea nr. 10/2001, care nu se pot confunda și care vizează – în cazul revendicării – compararea titlurilor exhibate de părți și a originii acestora, nu poate fi reținută în măsura în care principiul generalia specialibus derogant este completat în plan procesual de cel exprimat de adagiul alea una acta via, partea fiind obligată să aleagă un singur demers în justiție pentru obținerea satisfacției dreptului pretins.

Deși este real că art. 480 C. civ. nu a fost abrogat odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 (acțiunea în revendicare fiind de principiu admisibilă ca mijloc procesual pus la îndemâna celui ce se pretinde titularul dreptului de proprietate), nu se poate nici susține că se încalcă accesul la justiție în situația în care judecătorul constată incidența unei norme speciale la momentul intentării procesului și care înlătură aplicarea normei anterioare, cu caracter general ori special, operante până la data apariției noii reglementări. Referindu-se la prioritatea Convenției, reclamantul invocă dispozițiile art. 6 parag. 1, întrucât prin respingerea acțiunii ca inadmisibilă s-ar nega dreptul de acces la instanță, dar și art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției.

Art. 6 din Convenție garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal”, adică dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale civile (cauzele Ad’t Mouhoub contra Franței, Waite at Kenedy contra Germaniei, Prince Hans-Adam II de Lichtenstein contra Germaniei). Însă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere. În același timp, instanța de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, și anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanța sa.

Legiuitorul român a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor.

Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un Tribunal, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației în instanță (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicție deplină, după cum au posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării (conform deciziei nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție în secții unite), astfel că este pe deplin asigurat accesul la justiție.

Existența Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este una efectivă. Ori, așa cum s-a arătat, reclamanții puteau obține măsuri reparatorii pentru imobil (ceea ce includea și restituirea în natură, ca măsură prevalentă a legii speciale, în condițiile în care era posibilă), dacă formulau notificare în termen legal, cel prevăzut de art. 22, fiind în măsură să dovedească atât dreptul de proprietate, dar și preluarea abuzivă de către stat.

În speță se reține că reclamanții nu au uzat de dispozițiile Legii nr. 10/2001, neînțelegând să formuleze notificare în termenul prevăzut de această lege (6 luni, prelungit ulterior la un an de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv până la data de 14 februarie 2002), aspect confirmat de reclamanți în fața instanței de fond. Exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, între care și stabilirea unor termene, după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă. Soluția decurge din dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituția României, potrivit cărora „Competența și procedura de judecată sunt stabilite prin lege”.

Instanța constituțională a reținut în jurisprudența sa că pentru situații deosebite legiuitorul poate stabili reguli speciale de procedură, precum și modalități de exercitare a drepturilor procesuale, astfel încât liberul acces la justiție să nu fie afectat (Decizia Curții Constituționale nr. 755 din 31 octombrie 2006, Decizia nr. 1/1999). A considera că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 orice acțiune în revendicare este admisibilă, pentru că în caz contrar s-ar încălca principiul liberului acces la justiție prevăzut de art. 21 din Constituția României și art. 6 din C.E.D.O., echivalează cu o eronată interpretare a principiilor de drept, dar și a jurisprudenței instanței supreme și a Curții Europene a Drepturilor Omului, care au admis necesitatea implementării unor limitări implicit admise în exercițiul dreptului de acces la o instanță.

Astfel, într-o cauză intentată împotriva Cehiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că nu se poate reproșa instanței naționale că a acordat prevalență legii speciale de restituire față de dispozițiile generale ale C. civ., chiar dacă petiționarul pretindea un drept de proprietate (Ivo Bartonek și Marcela Bartonkova contra Republicii Cehe, 15574/04 și 13803/05 din 3 iunie 2008). Dezlegarea dată în temeiul art. 329 alin. (3) C. proc. civ. prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite exprimă în realitate opinia că intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu exclude formularea unei acțiuni în revendicare pe dreptul comun pentru imobilele ce fac obiect de reglementare al legii speciale, în situația în care se relevă existența unui „bun” în sensul Convenției, ,,recunoscut anterior și supus protecției art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției”.

Din acest punct de vedere, sunt eronate și lipsite de fundament juridic susținerile reclamanților conform cărora persoana care invocă deposedarea abuzivă de către stat și care nu a urmat în termen legal, procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, ar putea solicita restituirea bunului preluat pe calea acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun chiar după intrarea în vigoare a noii legi, cu condiția de a nu aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, nefiind permisă încălcarea prin simpla voință a petiționarului a principiilor de drept enunțate.

Astfel fiind, nicio persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acțiune promovată ulterior datei de 14 februarie 2001 și fondată pe dreptul comun (art. 480 C. civ.), pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un „bun” în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O., ori nu poate invoca existența unei speranțe legitime în legătură cu acesta. Noțiunea de „bun” nu are accepțiunea înțeleasă de reclamanți anume, obiectul material al raportului litigios, ci se circumscrie sferei drepturilor recunoscute reclamanților anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 – o hotărâre judecătorească de anulare a titlului statului ori de confirmare a modalității de preluare abuzivă a imobilului, recunoașterea dreptului la plata unor despăgubiri, neexecutate, etc. În acest sens, C.E.D.O.

a reținut în Cauza pilot Atanasiu ș.a. contra României, Hotărârea din 12 octombrie 2010 „existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane ființează manifest fără nicio îndoială, dacă printr-o hotărâre definitivă și executorie, jurisdicțiile au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii au decis în mod expres restituirea bunului” parag. 140. În consecință, s-a apreciat că, transformarea într-o „valoare patrimonială” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării, „se subordonează îndeplinirii de către partea interesată, a cerințelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi” parag.

142. Ori, pornind de la aceste premise de abordare, se va reține că instanța de fond a dat o dezlegare greșită acestei chestiuni, apreciind că reclamanții, care nu s-au prevalat de un bun în contextul arătat, mai pot solicita restituirea bunului pe calea acțiunii în revendicare, fondată pe simpla valorificare a unui titlu al antecesorului lor. În egală măsură, apelanții reclamanți nu aveau „o speranță legitimă” în legătură cu recunoașterea dreptului lor, câtă vreme decizia nr. 33/2008 pronunțată în secțiile unite tranșează situațiile în care, după intrarea în vigoare a normei noi, acțiunea în revendicare fondată pe dispozițiile art. 480 C. civ. mai poate justifica un demers în fața instanțelor naționale pentru aceste imobile, asigurându-se, în contextul dat de art. 329 alin. (3) C. proc.

civ., premisele unei jurisprudențe unitare în acest sens. C.E.D.O. a remarcat, totodată, anterior dezlegării date prin decizia menționată, că instanța supremă are o soluție jurisprudențială unitară și constantă în legătură cu inadmisibilitatea de principiu a acțiunii în revendicare formulate ulterior apariției Legii nr. 10/2001 (cauza Păduraru contra României, 2005). Tot Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în egală măsură, că simpla pretenție vizând restituirea unui imobil preluat de stat nu prezumă și nici nu echivalează cu existența unui bun actual ori a unei speranțe legitime, Convenția vizând protejarea drepturilor „concrete și efective” (cauza Păduraru contra României, 2005, Cauzele Constandache, Lungoci sau Palmaru contra României).

Conchizând, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, norma generală nu mai poate fi invocată decât dacă se încalcă părții un drept recunoscut anterior intrării în vigoare a legii noi, aflat sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O. ca fiind „concret și efectiv”, iar în cauză, faptul că bunul se află în posesia unor persoane juridice constituite inițial prin participația Statului nu are nicio relevanță câtă vreme nu s-a dovedit că reclamanții mai beneficiau de un bun sau cel puțin de o speranță legitimă la data promovării acțiunii în revendicare. Pentru valorificarea pretențiilor în legătură cu un drept invocat, persoanele interesate trebuie să respecte legislația națională edictată în legătură cu dreptul respectiv, atât din perspectiva dreptului substanțial, cât și a căilor procedurale prevăzute de lege pentru obținerea recunoașterii celor susținute.

Statul român și-a propus să acorde măsuri reparatorii pentru imobilele preluate în regimul trecut, în condițiile unei legi speciale (Legea nr. 10/2001), lege de care reclamanții R.P.Z. și R.L. nu au înțeles a uza în termen legal, respectiv nu au întreprins niciun demers judiciar sau extrajudiciar până în anul 2009, aflându-se într-o stare de totală pasivitate. Împotriva acestei hotărâri au formulat recurs reclamanții R.P.Z. și R.L. solicitând casarea ei cu trimitere spre rejudecare instanței de apel. Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte: Astfel se susține că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii, făcând o interpretare eronată a Deciziei nr. 33/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție dată de secțiile unite în recurs în interesul legii.

În această idee se susțin că parte din imobilul situat în Str. T. fostă C. se află în proprietatea SC C. SA, astfel că există posibilitatea ca aceasta să le fie restituită în natură fără a fi afectat sub nici o formă dreptul de proprietate al unei terțe persoane, nefiind astfel afectată securitatea raporturilor juridice civile. O altă critică vizează greșita interpretare a dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în condițiile în care imobilul din str. C. nu a ieșit niciodată din proprietatea lor, astfel că dreptul lor s-a perpetuat de la momentul dobândirii acestuia și până în prezent. Recurenții mai învederează că apariția Legii nr. 10/2001 nu înseamnă excluderea de plano a aplicabilității art. 480 C. civ., în condițiile în care în cuprinsul Legii nr. 10/2001 nu există nici o dispoziție de obligare expresă sau măcar tacită a art. 480 C. civ.

Or, susțin recurenții, au optat pentru calea dreptului comun considerând că dreptul lor de proprietate este ocrotit în mod efectiv și actual prin cererea ce face obiectul prezentului dosar. Se mai susține că motivarea instanței de apel este necorespunzătoare și eronată câtă vreme Legea nr. 10/2001 reprezintă o facilitate legislativă pentru proprietarii deposedați și nu o îngrădire a accesului acestora la justiție, existând astfel posibilitatea ca proprietarii deposedați să opteze între calea legii speciale sau cea a dreptului comun întemeiată pe art. 480 C. civ., acest lucru fiind în concordanță cu principiul disponibilității. Or, susțin recurenții prin inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, se îngrădește dreptul de acces la justiție, fiind încălcate astfel dispozițiile art. 6 C.E.D.O.

Se mai învederează că hotărârea instanței de fond nu respectă principiul reparației integrale a prejudiciului suferit ca urmare a preluării abuzive a imobilelor în perioada comunistă. În ce privește inadmisibilitatea acțiunii în revendicare întemeiată pe art. 480 C. civ., față de Legea nr. 10/2001, se arată că aceasta nu constituie o veritabilă excepție de inadmisibilitate câtă vreme în prezenta cauză nu ne aflăm nici în prezența unei acțiuni greșit îndreptate sau alese și nici în situația unui drept la acțiune inexistent, stins sau deja epuizat într-o altă cale procesuală. Un ultim aspect invocat de recurent vizează faptul că dreptul lor de proprietate este ocrotit de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului astfel că acțiunea lor în revendicare este admisibilă, în condițiile în care dreptul lor de proprietate nu a încetat.

Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., și a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține că recursul este nefondat. Reclamanții nu au uzat de dispozițiile Legii nr. 10/2001, neînțelegând să formuleze notificare în termenul prevăzut de această lege (6 luni, prelungit ulterior la un an de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv până la data de 14 februarie 2002), aspect confirmat de reclamanți în fața instanței de fond În aceste condiții reclamanții au solicitat direct în instanță retrocedatrea imobilului prin formularea unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun; Temeiul juridic al cererii de chemare în judecată vizează dispozițiile art. 480 – 481 C. civ.

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului art. 6 parag. 1 din Convenție, în ce privește îngrădirea accesului la instanță, prin respingerea acțiunii lor ca inadmisibilă pentru considerentul că nu au urmat procedura legii speciale, Legea nr. 10/2001. Deși situația de fapt dedusă judecății se încadrează în dispozițiile Legii nr. 10/2001, reclamanții așa cum au recunoscut de altfel nu au urmat procedura administrativă instituită de această lege specială, neformulând nofificări. Cu toate acestea reclamanții au susținut că respingerea acțiunii în revendicare pe motiv că nu a urmat procedura legii speciale ar fi de natură să le încalce dreptul la respectarea proprietății, garantat de dreptul european – art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Față de aceste susțineri urmează a fi analizată cauza atât prin prisma art. 1 din Protocol nr. 1 aditional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului cât și a Deciziei nr 33/2008 dată în recurs în interesul legii de secțiile unite ale I.C.C.J. Prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a statuat cu putere obligatorie pentru instanțe că, „În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice.” În speță, însă, nu se poate reține vreun conflict între legea națională, respectiv Legea nr. 10/2001, și dreptul european - art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor Omului, și, ca atare, nici încălcarea textului sus-menționat din Constituție sau a Deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, ca urmare a neacordării priorității dispozițiilor Convenției. Astfel, pentru a putea invoca prevederile art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, respectiv conflictul dintre legea națională și dreptul european, reclamantul ar trebui să aibă un „bun” în sensul textului convențional menționat.

În ceea ce privește aplicarea prevederilor art. 1 din Protocolul 1 în materia imobilelor preluate abuziv de statele totalitare comuniste, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-au conturat câteva principii. în primul rând, dispozițiile Convenției Europene nu se aplică decât în măsura în care ingerința s-a produs după intrarea în vigoare a Convenției pentru statul respectiv. Ca atare, nu se poate reține aplicabilitatea în speță a art. 1 din Protocolul 1 în privința actului de preluare a imobilului de către stat, întrucât preluarea s-a petrecut înainte de ratificarea Convenției de către statul român. În al doilea rând, Convenția nu garantează dreptul persoanei de a dobândi un bun.

Cel care pretinde protecția Convenției trebuie să facă dovada existenței în patrimoniul său a unui bun actual sau a unei speranțe legitime. Noțiunea de „bun” are semnificație autonomă în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Ea cuprinde nu numai drepturile reale așa cum sunt ele definite în dreptul nostru intern, dar și așa numitele speranțe legitime, cum ar fi speranța de a obține o despăgubire. Speranțele legitime trebuie să fie suficient de clar determinate în dreptul intern și recunoscute fie printr-o hotărâre judecătorească, fie printr-un act administrativ. În al treilea rând, statul dispune de o largă marjă de apreciere în ceea ce privește stabilirea condițiilor pe care trebuie să le îndeplinească persoanele cărora li se restituie bunurile de care au fost deposedate.

Statul Român a adoptat Legea nr. 10/2001, prin care a stabilit condițiile în care se acordă măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Una dintre condițiile esențiale pe care persoanele îndreptățite la restituire trebuie să le respecte pentru a putea beneficia de prevederile acestei legi reparatorii este aceea de a formula notificarea în termenul prevăzut de lege.

Formularea notificării în termenul legal ar fi antrenat mecanismul legii speciale, care recunoaște dreptul la restituire (în natură sau în echivalent), ceea ce ar fi făcut să se nască „o speranță legitimă” în patrimoniul reclamantului, drept ce putea fi apărat prin invocarea art. 1 din Protocolul nr. 1. În speță, reclamantul nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 și nici alte demersuri anterioare care să se finalizeze cu o hotărâre judecătorească de restituire sau cu un act administrativ prin care să i se recunoască dreptul la restituire (în natură sau în echivalent), astfel că în mod corect instanțele anterioare au reținut că acesta nu are un „bun actual” și nici măcar „o speranță legitimă” care să atragă incidența prevederilor art. 1 din Protocolul 1. În Hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României, din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of., Partea I nr. 778 din 22 noiembrie 2010, Curtea Europeană a reținut că: „134.

(...) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile" sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate. 140. (...) existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Curtea constată că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. (...) Curtea apreciază că transformarea într-o „valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

În speță, Curtea observă că nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu și Poenaru în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante (...), deși toate constată ca naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament. Rezultă că acest apartament nu reprezintă un „bun actual” în sensul art. 1 din „Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala.

Totuși, dacă constatarea judiciară a naționalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, Curtea observă că ea dă dreptul la o despăgubire din moment ce din hotărârile instanțelor interne ce au dobândit autoritate de lucru judecat reiese că condițiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparație, și anume naționalizarea ilegală a bunului și dovada calității de moștenitor a fostului proprietar, erau întrunite.” Față de aceste statuări ale Curții Europene, urmează a se constata că, întrucât reclamantului nu i s-a recunoscut, printr-o hotărâre judecătorească anterioară, dreptul la restituirea imobilului solicitat în prezenta cauză, acesta nu beneficiază de un „bun” în sensul Convenției și, ca atare, nu poate invoca protecția documentului european în favoarea sa.

Prin hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României, instanța europeană nu mai acordă simplei constatări a nevalabilității titlului statului relevanța urmărită de reclamant. Dacă până la pronunțarea hotărârii în cauza Atanasiu, existența unei hotărâri judecătorești pronunțată pe calea dreptului comun de constatare a nevalabilității titlului statului își găsea utilitatea, deoarece practica instanței europene era în sensul că recunoașterea prin hotărâre judecătorească a nevalabilității titlului statului echivalează cu o recunoaștere indirectă și cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamanților, care au astfel un „interes patrimonial" protejat de art. 1 Protocolul 1 al Convenției (a se vedea în acest sens, cauzele Gingis împotriva României, Hotărârea din 4 noiembrie 2008, publicată în M. Of.

al României nr. 458 din 02 iulie 2009, Czaran și Grofcsik împotriva României, Hotărârea din 02 iunie 2009, Reichardt împotriva României, Hotărârea din 13 noiembrie 2008, Popescu și Dimeca împotriva României, Hotărârea din 9 decembrie 2008), după cauza Atanasiu o astfel de concluzie nu mai este posibilă. În lipsa notificării și fără să prezinte argumente convingătoare din punct de vedere juridic, care să explice de ce nu a procedat în sensul celor stipulate prin legea specială pentru recuperarea bunului, reclamantul a pierdut dreptul de a-l obține prin intermediul acțiunii în revendicare de drept comun.

Contrar celor susținute prin motivele de recurs, această soluție este în acord cu Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în considerentele căreia s-a reținut că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune sa se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție. Așadar, instanța supremă recunoaște posibilitatea exercitării unei acțiuni de drept comun pentru restituirea bunurilor preluate de stat în situația în care reclamantul dovedește existența în patrimoniul său a unui „bun”, situație care nu se regăsește în speță, potrivit celor anterior arătate.

Astfel, nicio persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acțiune promovată ulterior datei de 14 februarie 2001 și fondată pe dreptul comun, pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un „bun” în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției ori nu poate invoca existența unei „speranțe legitime” în legătură cu acesta. „Simpla speranță de restituire” (terminologie uzitată în jurisprudența Curții Europene), în absența îndeplinirii condițiilor legale esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului în regimul politic anterior, nu reprezintă o „speranță legitimă", privită ca „valoare patrimonială” și, în consecință, ca „bun”, în înțelesul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.

Ca atare, recurenții nu se poate plânge de o atingere a dreptului de proprietate, în condițiile documentului european, atât timp cât nu demonstrează existența lui actuală, criticile pe acest aspect nefiind fondate. În concluzie, întrucât imobilul din litigiu intră în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001, iar demersul judiciar al reclamantului se situează în timp după intrarea în vigoare a legii speciale, el se supune dispozițiilor acestei legi, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, astfel cum s-a statuat cu efect obligatoriu prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Or, în condițiile în care, datorită nedepunerii notificării cu respectarea prevederilor Legii nr. 10/2001, reclamanții au pierdut dreptul subiectiv la restituire, nejustificând existența unui drept de proprietate actual, a unui „bun” sau cel puțin a unei „speranțe legitime” în patrimoniul său, acțiunea dedusă judecății nu putea fi admisă, după cum corect au apreciat și instanțele anterioare. Nefondate sunt și criticile legate de încălcarea art. 6 din Convenția privind îngrădirea accesului la justiție.

Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o formulează, ceea ce nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un Tribunal, pentru că împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă prevede calea contestației în instanță (art. 26) căreia i se conferă o jurisdicție deplină, după cum are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile ce se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul entității juridice de a emite decizia de soluționare a notificării (conform Deciziei nr. XX/2007 pronunțată în recurs în interesul legii de secțiile unite ale I.C.C.J). Ca atare, recurentii nu se pot plânge de o atingere a dreptului de proprietate, în condițiile documentului european, atât timp cât nu demonstrează existența lui actuală, motiv pentru care criticile reclamanților pe acest aspect sunt nefondate.

Astfel din perspectiva celor expuse, a inexistentei unui „bun actual” în patrimoniul reclamanților, (analiza altor critici din recurs nu se mai impune) criticile legate de greșita aplicare a legii prin prisma dispozițiilor art 304 pct 9 C. proc. civ. sunt nefondate, motiv pentru care recursul reclamanților urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat reclamanții R.P.Z., R.L. împotriva deciziei nr. 12/C din data de 18 ianuarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 decembrie 2012.