ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7492/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7492/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la 26 martie 2009 reclamanții Radu Alexandru Călin și R.L. au

solicitat instanței ca în contradictoriu cu pârâții Primarul Municipiului

Constanta, Consiliul Local al Municipiului Constanta, R.A.E.D.P.P. Constanta și

Statul Roman prin Ministerul de Finanțe să dispună obligarea pârâților să lase

în deplină proprietate și posesie imobilul situat în Municipiul Constanta, str.

C., în situația în care acest imobil nu poate fi înapoiat, obligarea pârâților

la plata unor despăgubiri în valoare echivalentă cu imobilul, constatarea

nulității absolute a actului de preluare de către stat a imobilului ca fiind

act abuziv, nelegal, și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii

reclamanții arată că autoarea lor, R.A., a întocmit cartea funciară a

imobilului unde era domiciliată, imobil compus din teren de 167 m.p., teren pe

care era edificată o construcție cu parter, etaj și mansardă. Arată reclamanții

că proprietara dobândise imobilul de la soțul său R.P., prin moștenire

testamentară conform testamentului autentificat.

Reclamanții se

legitimează procesual cu acte de stare civilă, R.L. arătând că este

moștenitoarea testamentară a celui de-al doilea fiu al familiei R.P. și M.,

respectiv R.C.P. Susțin reclamanții că R.A.C. și R.C.P. sunt singurii

moștenitori ai defuncților R.P. și M. conform certificatului de calitate de

moștenitor 131/2008, iar R.P. este descendentul lui R.P. și A. Menționează

reclamanții că imobilul a fost preluat abuziv de la R.A., membrii familiei

fiind supuși unor măsuri abuzive.

În drept au fost invocate

dispozițiile art. 480, 481 C. civ.

Prin sentința civilă

nr. 3843 din 21 iunie 2011 Tribunalul Constanța a admis excepția lipsei

calității procesual active a pârâtei SC C.H. SA în cererea de chemare în

garanție;

A respins cererea de

chemare în garanție formulată de pârâta SC C.H. SA în contradictoriu cu pârâta

Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, ca fiind formulată de o

persoana fără calitate procesuală activă.

A respins cererea de

intervenție în interes alăturat pârâtei SC C.H. SA formulată de intervenienta

Asociația C. a salariaților SC C. SA.

A respins acțiunea

formulata de reclamanții R.P.Z. și R.L. în contradictoriu cu pârâta R.A.E.D.P.P.

Constanța ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală

pasivă.

A respins acțiunea

formulată de reclamanții R.P.Z. și R.L. în contradictoriu cu pârâții SC C.H. SA,

Primarul Municipiului Constanța, Consiliul Local Constanța și Statul Român prin

Ministerul de Finanțe ca nefondată.

Pentru a pronunța

această sentință, prima instanță a reținut că SC C.H. SA nu poate beneficia de

garanția pentru evicțiune pentru că nu are calitatea de cumpărător, nefiind

îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1337 C. civ.

Pe fondul cauzei

instanța a reținut că reclamanții nu au făcut dovada dreptului de proprietate

al autorului lor asupra imobilului revendicat, înscrisurile depuse neavând

caracterul de „titlu” care să justifice calitatea lor de proprietari.

Instanța a apreciat

în acest sens că foaia de date pentru cartea funciară în sistemul de publicitate

din anul 1940 nu avea caracter constitutiv de drepturi iar testamentul și

certificatele de calitate de moștenitor nu pot fi dovezi ale dreptului de

proprietate câtă vreme nu se coroborează cu alte acte constitutive sau

translative de proprietate.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat apel reclamanții R.L. și R.P.Z. iar prin decizia civilă

nr. 12 din 18 ianuarie 2012 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă s-a

respins apelul reclamanților reținându-se următoarele:

Este indubitabil că

reclamanții R.P.Z. și R.L. au solicitat direct în instanță, prin formularea

unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.,

restituirea imobilului situat în Constanța, strada C., compus din teren în

suprafață de 167 m.p. și construcție sau despăgubiri pentru imobilul

sus-menționat, în situația în care bunul nu poate fi înapoiat.

Acțiunea

reclamanților, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., a fost înregistrată

pe rolul Tribunalului Constanța la data de 26 martie 2009.

Chiar dacă nu au negat

încadrarea situației de fapt deduse judecății în dispozițiile Legii nr. 10/2001,

reclamanții au susținut că trebuie acordată prioritate dispozițiilor Convenției

Europene a Drepturilor Omului,

Problema supusă dezbaterii

instanței în această cauză este aceea a raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca

lege specială de reparație în cazul imobilelor preluate abuziv de stat, și C.

civ., ca lege generală, invocat de către reclamanți ca temei al cererii lor de restituire

a imobilului preluat de stat.

Au susținut apelanții

reclamanți că, în condițiile în care imobilul proprietatea autorului lor a fost

preluat abuziv de stat, fără nici un titlu, restituirea bunului în procedura de

drept comun, pe calea acțiunii în revendicare, este permisă deoarece în această

modalitate ar fi respectate dispozițiile art. 6 din Convenția europeană a drepturilor

omului care consacră în mod expres și imperativ dreptul oricărei persoane de a avea

acces la justiție, soluție afirmată și prin Decizia din 09 iunie 2008 a Secțiilor

Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Analiza raporturilor dintre

cele două proceduri presupune mai întâi verificarea incidenței la speță a dispozițiilor

legii speciale. În acest sens, se reține că bunul imobiliar a fost preluat de Stat

fără titlu, în perioada de referință a Legii nr. 10/2001 (6 martie 1945-22 decembrie

1989), construcțiile aflate pe teren fiind demolate după preluare, ulterior anului

1960.

În raport de situația

de fapt a imobilului și de momentul preluării acestuia, astfel cum rezultă din probatoriul

administrat în cauză, domeniul de aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 se

regăsește în mod indubitabil în această cauză, incidența acestui act normativ fiind

invocată chiar de către reclamanți atât cu privire la calificarea ca abuzivă a modului

de preluare a bunului, dar și cu referire la dovada dreptului de proprietate și

la modalitățile de restituire.

În doctrina juridică românească

este unanim admis faptul că, pentru a se stabili care sunt normele aplicabile în

speță, trebuie făcută mai întâi trimiterea la principiul care guvernează concursul

dintre legea generală și cea specială. Astfel, generalia specialibus derogant este

pe deplin incident în cazul concursului dintre norme care au același obiect de reglementare,

cum este cazul prevederilor art. 480 C. civ. (norma generală în materie de revendicare)

și a celor din Legea nr. 10/2001 (norma specială în materie de restituire a imobilelor

preluate abuziv de stat în perioada enunțată).

Această chestiune a fost

tranșată și prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secțiile unite (pct. 1), statuându-se că aplicarea acestui principiu de drept –

recunoscut și în alte sisteme juridice și invocat de însăși Curtea Europeană a Drepturilor

Omului, în jurisprudență – exclude ca, după intrarea în vigoare a prevederilor Legii

nr. 10/2001 să mai poată fi fundamentat vreun demers în instanță pentru imobilele

preluate de statul român cu sau fără titlu în perioada 6 martie 1945–22 decembrie

1989, pe norma de drept comun instituită prin art. 480 C. civ.

Ca lege specială, Legea

nr. 10/2001 se impune pe principiul aplicării imediate a normei noi, tuturor situațiilor

juridice privitoare la aceste imobile, pentru care nu a fost inițiată–anterior intrării

legii speciale în vigoare–procedura de drept comun și continuată ulterior acestui

moment.

Decizia secțiilor unite

a remarcat faptul că în acest domeniu există o juxtapunere în planul câmpului de

reglementare al actelor normative și că din acest punct de vedere, persoanele cărora

le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 au avut asigurat prin lege dreptul

de opțiune între calea prevăzută de acest act normativ (cu părăsirea dreptului comun

în materia revendicării) sau continuarea acțiunii în revendicare inițiate anterior

intrării în vigoare a legii speciale – art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Înalta Curte de Casație

și Justiție a arătat, totodată, că această soluție vine în continuarea firească

a jurisprudenței instanței supreme, care a decis asupra situațiilor de posibil conflict

în timp al aplicării legilor – în acest sens pronunțându-se și decizia din 4

iunie 2007 privitoare la incidența art. 35 din Legea nr. 33/1994 cu cele ale Legii

nr. 10/2001.

În cauză, acțiunea în

revendicare având ca obiect material un imobil preluat de stat din patrimoniul autoarei

reclamanților – și care cade sub incidența dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 10/2001,

republicată – a fost promovată în anul 2009, deci, ulterior intrării în vigoare

a prevederilor legii speciale (14 februarie 2001).

Împrejurarea invocată

de reclamanți, legată de existența unor mecanisme procedurale diferite în cazul

reglementat de art. 480 C. civ. și cel al art. 21 și următoarele din Legea nr. 10/2001,

care nu se pot confunda și care vizează – în cazul revendicării – compararea titlurilor

exhibate de părți și a originii acestora, nu poate fi reținută în măsura în care

principiul generalia specialibus derogant este completat în plan procesual de cel

exprimat de adagiul alea una acta via, partea fiind obligată să aleagă un singur

demers în justiție pentru obținerea satisfacției dreptului pretins.

Deși este real că

art. 480 C. civ. nu a fost abrogat odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001

(acțiunea în revendicare fiind de principiu admisibilă ca mijloc procesual pus la

îndemâna celui ce se pretinde titularul dreptului de proprietate), nu se poate nici

susține că se încalcă accesul la justiție în situația în care judecătorul constată

incidența unei norme speciale la momentul intentării procesului și care înlătură

aplicarea normei anterioare, cu caracter general ori special, operante până la data

apariției noii reglementări.

Referindu-se la prioritatea

Convenției, reclamantul invocă dispozițiile art. 6 parag. 1, întrucât prin respingerea

acțiunii ca inadmisibilă s-ar nega dreptul de acces la instanță, dar și art. 1 din

Protocolul nr. 1 al Convenției.

Art. 6 din Convenție garantează

fiecărei persoane „dreptul la un tribunal”, adică dreptul ca o instanță judiciară

să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale civile

(cauzele Ad’t Mouhoub contra Franței, Waite at Kenedy contra Germaniei, Prince Hans-Adam

II de Lichtenstein contra Germaniei).

Însă, Curtea Europeană

a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil

cu limitări implicite și că statele dispun în această materie de o anumită marjă

de apreciere.

În același timp, instanța

de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context

mai larg, și anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt

care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanța sa.

Legiuitorul român a adoptat

un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptățite

pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele

preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură

a imobilelor.

Legea nr. 10/2001 prevede

obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează,

ceea ce nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un Tribunal, pentru

că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede

calea contestației în instanță (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicție deplină,

după cum au posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care

se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice

de a emite decizia de soluționare a notificării (conform deciziei nr. XX din 19

martie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și

Justiție în secții unite), astfel că este pe deplin asigurat accesul la justiție.

Existența Legii nr. 10/2001,

derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări

anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de

legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este una efectivă.

Ori, așa cum s-a arătat,

reclamanții puteau obține măsuri reparatorii pentru imobil (ceea ce includea și

restituirea în natură, ca măsură prevalentă a legii speciale, în condițiile în care

era posibilă), dacă formulau notificare în termen legal, cel prevăzut de art. 22,

fiind în măsură să dovedească atât dreptul de proprietate, dar și preluarea abuzivă

de către stat.

În speță se reține că

reclamanții nu au uzat de dispozițiile Legii nr. 10/2001, neînțelegând să formuleze

notificare în termenul prevăzut de această lege (6 luni, prelungit ulterior la un

an de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv până la data de

14 februarie 2002), aspect confirmat de reclamanți în fața instanței de fond.

Exercitarea unui drept

de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit

de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, între care și stabilirea unor termene,

după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă. Soluția

decurge din dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituția României, potrivit cărora

„Competența și procedura de judecată sunt stabilite prin lege”. Instanța constituțională

a reținut în jurisprudența sa că pentru situații deosebite legiuitorul poate stabili

reguli speciale de procedură, precum și modalități de exercitare a drepturilor procesuale,

astfel încât liberul acces la justiție să nu fie afectat (Decizia Curții Constituționale

nr. 755 din 31 octombrie 2006, Decizia nr. 1/1999).

A considera că după intrarea

în vigoare a Legii nr. 10/2001 orice acțiune în revendicare este admisibilă, pentru

că în caz contrar s-ar încălca principiul liberului acces la justiție prevăzut de

art. 21 din Constituția României și art. 6 din C.E.D.O., echivalează cu o eronată

interpretare a principiilor de drept, dar și a jurisprudenței instanței supreme

și a Curții Europene a Drepturilor Omului, care au admis necesitatea implementării

unor limitări implicit admise în exercițiul dreptului de acces la o instanță. Astfel,

într-o cauză intentată împotriva Cehiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a

apreciat că nu se poate reproșa instanței naționale că a acordat prevalență legii

speciale de restituire față de dispozițiile generale ale C. civ., chiar dacă petiționarul

pretindea un drept de proprietate (Ivo Bartonek și Marcela Bartonkova contra Republicii

Cehe, 15574/04 și 13803/05 din 3 iunie 2008).

Dezlegarea dată în temeiul

art. 329 alin. (3) C. proc. civ. prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secțiile unite exprimă în realitate opinia că intrarea în vigoare a

Legii nr. 10/2001 nu exclude formularea unei acțiuni în revendicare pe dreptul comun

pentru imobilele ce fac obiect de reglementare al legii speciale, în situația în

care se relevă existența unui „bun” în sensul Convenției, ,,recunoscut anterior

și supus protecției art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției”.

Din acest punct de vedere,

sunt eronate și lipsite de fundament juridic susținerile reclamanților conform cărora

persoana care invocă deposedarea abuzivă de către stat și care nu a urmat în termen

legal, procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, ar putea solicita restituirea

bunului preluat pe calea acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun chiar

după intrarea în vigoare a noii legi, cu condiția de a nu aduce atingere unui alt

drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, nefiind permisă încălcarea

prin simpla voință a petiționarului a principiilor de drept enunțate.

Astfel fiind, nicio persoană

nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acțiune promovată

ulterior datei de 14 februarie 2001 și fondată pe dreptul comun (art. 480 C.

civ.), pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945–22

decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un „bun” în sensul dat de

art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O., ori nu poate invoca existența unei speranțe

legitime în legătură cu acesta.

Noțiunea de „bun” nu are

accepțiunea înțeleasă de reclamanți anume, obiectul material al raportului litigios,

ci se circumscrie sferei drepturilor recunoscute reclamanților anterior intrării

în vigoare a Legii nr. 10/2001 – o hotărâre judecătorească de anulare a titlului

statului ori de confirmare a modalității de preluare abuzivă a imobilului, recunoașterea

dreptului la plata unor despăgubiri, neexecutate, etc. În acest sens, C.E.D.O. a

reținut în Cauza pilot Atanasiu ș.a. contra României, Hotărârea din 12 octombrie

2010 „existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane ființează manifest

fără nicio îndoială, dacă printr-o hotărâre definitivă și executorie, jurisdicțiile

au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii

au decis în mod expres restituirea bunului” parag. 140. În consecință, s-a apreciat

că, transformarea într-o „valoare patrimonială” în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1 la Convenție a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a

ilegalității naționalizării, „se subordonează îndeplinirii de către partea interesată,

a cerințelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și

epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi” parag. 142.

Ori, pornind de la aceste

premise de abordare, se va reține că instanța de fond a dat o dezlegare greșită

acestei chestiuni, apreciind că reclamanții, care nu s-au prevalat de un bun în

contextul arătat, mai pot solicita restituirea bunului pe calea acțiunii în revendicare,

fondată pe simpla valorificare a unui titlu al antecesorului lor.

În egală măsură, apelanții

reclamanți nu aveau „o speranță legitimă” în legătură cu recunoașterea dreptului

lor, câtă vreme decizia nr. 33/2008 pronunțată în secțiile unite tranșează situațiile

în care, după intrarea în vigoare a normei noi, acțiunea în revendicare fondată

pe dispozițiile art. 480 C. civ. mai poate justifica un demers în fața instanțelor

naționale pentru aceste imobile, asigurându-se, în contextul dat de art. 329

alin. (3) C. proc. civ., premisele unei jurisprudențe unitare în acest sens. C.E.D.O.

a remarcat, totodată, anterior dezlegării date prin decizia menționată, că instanța

supremă are o soluție jurisprudențială unitară și constantă în legătură cu inadmisibilitatea

de principiu a acțiunii în revendicare formulate ulterior apariției Legii nr. 10/2001

(cauza Păduraru contra României, 2005).

Tot Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a statuat, în egală măsură, că simpla pretenție vizând restituirea

unui imobil preluat de stat nu prezumă și nici nu echivalează cu existența unui

bun actual ori a unei speranțe legitime, Convenția vizând protejarea drepturilor

„concrete și efective” (cauza Păduraru contra României, 2005, Cauzele Constandache,

Lungoci sau Palmaru contra României).

Conchizând, după intrarea

în vigoare a Legii nr. 10/2001, norma generală nu mai poate fi invocată decât dacă

se încalcă părții un drept recunoscut anterior intrării în vigoare a legii noi,

aflat sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O. ca fiind „concret și

efectiv”, iar în cauză, faptul că bunul se află în posesia unor persoane juridice

constituite inițial prin participația Statului nu are nicio relevanță câtă vreme

nu s-a dovedit că reclamanții mai beneficiau de un bun sau cel puțin de o speranță

legitimă la data promovării acțiunii în revendicare.

Pentru valorificarea pretențiilor

în legătură cu un drept invocat, persoanele interesate trebuie să respecte legislația

națională edictată în legătură cu dreptul respectiv, atât din perspectiva dreptului

substanțial, cât și a căilor procedurale prevăzute de lege pentru obținerea recunoașterii

celor susținute.

Statul român și-a propus

să acorde măsuri reparatorii pentru imobilele preluate în regimul trecut, în condițiile

unei legi speciale (Legea nr. 10/2001), lege de care reclamanții R.P.Z. și R.L.

nu au înțeles a uza în termen legal, respectiv nu au întreprins niciun demers judiciar

sau extrajudiciar până în anul 2009, aflându-se într-o stare de totală pasivitate.

Împotriva acestei hotărâri

au formulat recurs reclamanții R.P.Z. și R.L. solicitând casarea ei cu trimitere

spre rejudecare instanței de apel.

Criticile aduse hotărârii

instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:

Astfel se susține că instanța

de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii, făcând o interpretare

eronată a Deciziei nr. 33/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție dată de secțiile

unite în recurs în interesul legii.

În această idee se susțin

că parte din imobilul situat în Str. T. fostă C. se află în proprietatea SC C.

SA, astfel că există posibilitatea ca aceasta să le fie restituită în natură fără

a fi afectat sub nici o formă dreptul de proprietate al unei terțe persoane, nefiind

astfel afectată securitatea raporturilor juridice civile.

O altă critică vizează

greșita interpretare a dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în

condițiile în care imobilul din str. C. nu a ieșit niciodată din proprietatea lor,

astfel că dreptul lor s-a perpetuat de la momentul dobândirii acestuia și până în

prezent.

Recurenții mai învederează

că apariția Legii nr. 10/2001 nu înseamnă excluderea de plano a aplicabilității

art. 480 C. civ., în condițiile în care în cuprinsul Legii nr. 10/2001 nu există

nici o dispoziție de obligare expresă sau măcar tacită a art. 480 C. civ.

Or, susțin recurenții,

au optat pentru calea dreptului comun considerând că dreptul lor de proprietate

este ocrotit în mod efectiv și actual prin cererea ce face obiectul prezentului

dosar.

Se mai susține că motivarea

instanței de apel este necorespunzătoare și eronată câtă vreme Legea nr. 10/2001

reprezintă o facilitate legislativă pentru proprietarii deposedați și nu o îngrădire

a accesului acestora la justiție, existând astfel posibilitatea ca proprietarii

deposedați să opteze între calea legii speciale sau cea a dreptului comun întemeiată

pe art. 480 C. civ., acest lucru fiind în concordanță cu principiul disponibilității.

Or, susțin recurenții

prin inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, se îngrădește dreptul de acces la

justiție, fiind încălcate astfel dispozițiile art. 6 C.E.D.O.

Se mai învederează că

hotărârea instanței de fond nu respectă principiul reparației integrale a prejudiciului

suferit ca urmare a preluării abuzive a imobilelor în perioada comunistă.

În ce privește inadmisibilitatea

acțiunii în revendicare întemeiată pe art. 480 C. civ., față de Legea nr. 10/2001,

se arată că aceasta nu constituie o veritabilă excepție de inadmisibilitate câtă

vreme în prezenta cauză nu ne aflăm nici în prezența unei acțiuni greșit îndreptate

sau alese și nici în situația unui drept la acțiune inexistent, stins sau deja epuizat

într-o altă cale procesuală.

Un ultim aspect invocat

de recurent vizează faptul că dreptul lor de proprietate este ocrotit de art. 1

din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului astfel

că acțiunea lor în revendicare este admisibilă, în condițiile în care dreptul lor

de proprietate nu a încetat.

Examinând hotărârea instanței

de apel prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., și a motivelor

de recurs invocate, Înalta Curte reține că recursul este nefondat.

Reclamanții nu au uzat

de dispozițiile Legii nr. 10/2001, neînțelegând să formuleze notificare în termenul

prevăzut de această lege (6 luni, prelungit ulterior la un an de la data intrării

în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv până la data de 14 februarie 2002), aspect

confirmat de reclamanți în fața instanței de fond

În aceste condiții reclamanții

au solicitat direct în instanță retrocedatrea imobilului prin formularea unei acțiuni

în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun;

Temeiul juridic al cererii

de chemare în judecată vizează dispozițiile art. 480 – 481 C. civ. art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale

ale Omului art. 6 parag. 1 din Convenție, în ce privește îngrădirea accesului la

instanță, prin respingerea acțiunii lor ca inadmisibilă pentru considerentul că

nu au urmat procedura legii speciale, Legea nr. 10/2001.

Deși situația de fapt

dedusă judecății se încadrează în dispozițiile Legii nr. 10/2001, reclamanții așa

cum au recunoscut de altfel nu au urmat procedura administrativă instituită de această

lege specială, neformulând nofificări.

Cu toate acestea reclamanții

au susținut că respingerea acțiunii în revendicare pe motiv că nu a urmat procedura

legii speciale ar fi de natură să le încalce dreptul la respectarea proprietății,

garantat de dreptul european – art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului.

Față de aceste susțineri

urmează a fi analizată cauza atât prin prisma art. 1 din Protocol nr. 1 aditional

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului cât și a Deciziei nr 33/2008 dată în

recurs în interesul legii de secțiile unite ale I.C.C.J.

Prin decizia în interesul

Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a statuat cu putere obligatorie

pentru instanțe că, „În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială,

respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta

din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni

în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce

atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice.”

În speță, însă, nu se

poate reține vreun conflict între legea națională, respectiv Legea nr. 10/2001,

și dreptul european - art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană

a drepturilor Omului, și, ca atare, nici încălcarea textului sus-menționat din Constituție

sau a Deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, ca urmare a neacordării priorității

dispozițiilor Convenției.

Astfel, pentru a putea

invoca prevederile art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, respectiv conflictul

dintre legea națională și dreptul european, reclamantul ar trebui să aibă un „bun”

în sensul textului convențional menționat.

În ceea ce privește aplicarea

prevederilor art. 1 din Protocolul 1 în materia imobilelor preluate abuziv de statele

totalitare comuniste, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-au

conturat câteva principii. în primul rând, dispozițiile Convenției Europene nu se

aplică decât în măsura în care ingerința s-a produs după intrarea în vigoare a Convenției

pentru statul respectiv. Ca atare, nu se poate reține aplicabilitatea în speță a

art. 1 din Protocolul 1 în privința actului de preluare a imobilului de către stat,

întrucât preluarea s-a petrecut înainte de ratificarea Convenției de către statul

român.

În al doilea rând, Convenția

nu garantează dreptul persoanei de a dobândi un bun. Cel care pretinde protecția

Convenției trebuie să facă dovada existenței în patrimoniul său a unui bun actual

sau a unei speranțe legitime.

Noțiunea de „bun” are

semnificație autonomă în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Ea

cuprinde nu numai drepturile reale așa cum sunt ele definite în dreptul nostru intern,

dar și așa numitele speranțe legitime, cum ar fi speranța de a obține o despăgubire.

Speranțele legitime trebuie să fie suficient de clar determinate în dreptul intern

și recunoscute fie printr-o hotărâre judecătorească, fie printr-un act administrativ.

În al treilea rând, statul

dispune de o largă marjă de apreciere în ceea ce privește stabilirea condițiilor

pe care trebuie să le îndeplinească persoanele cărora li se restituie bunurile de

care au fost deposedate.

Statul Român a adoptat

Legea nr. 10/2001, prin care a stabilit condițiile în care se acordă măsuri reparatorii

pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Una dintre condițiile esențiale pe care persoanele îndreptățite la restituire trebuie

să le respecte pentru a putea beneficia de prevederile acestei legi reparatorii

este aceea de a formula notificarea în termenul prevăzut de lege.

Formularea notificării

în termenul legal ar fi antrenat mecanismul legii speciale, care recunoaște dreptul

la restituire (în natură sau în echivalent), ceea ce ar fi făcut să se nască „o

speranță legitimă” în patrimoniul reclamantului, drept ce putea fi apărat prin invocarea

art. 1 din Protocolul nr. 1.

În speță, reclamantul

nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 și nici alte demersuri anterioare

care să se finalizeze cu o hotărâre judecătorească de restituire sau cu un act administrativ

prin care să i se recunoască dreptul la restituire (în natură sau în echivalent),

astfel că în mod corect instanțele anterioare au reținut că acesta nu are un „bun

actual” și nici măcar „o speranță legitimă” care să atragă incidența prevederilor

art. 1 din Protocolul 1.

În Hotărârea pilot pronunțată

în cauza Atanasiu și alții contra României, din 12 octombrie 2010, publicată în

M. Of., Partea I nr. 778 din 22 noiembrie 2010, Curtea Europeană a reținut că:

„134. (...) un reclamant

nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care

hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile" sale în sensul acestei

prevederi. Noțiunea „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori

patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are

cel puțin „o speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept

de proprietate.

„bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o

hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea

de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea

bunului. În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri

constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază

a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Curtea constată că, de

la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii

nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la

restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.

(...) Curtea apreciază

că transformarea într-o „valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității

naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor

legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor

de atac prevăzute de aceste legi.

În speță, Curtea observă

că nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor

Atanasiu și Poenaru în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în

litigiu. Hotărârile invocate de reclamante (...), deși toate constată ca naționalizarea

întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea

acestui apartament.

Rezultă că acest apartament

nu reprezintă un „bun actual” în sensul art. 1 din „Protocolul nr. 1, de care reclamantele

s-ar putea prevala.

Totuși, dacă constatarea

judiciară a naționalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat

un drept de restituire a bunului, Curtea observă că ea dă dreptul la o despăgubire

din moment ce din hotărârile instanțelor interne ce au dobândit autoritate de lucru

judecat reiese că condițiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparație,

și anume naționalizarea ilegală a bunului și dovada calității de moștenitor a fostului

proprietar, erau întrunite.”

Față de aceste statuări

ale Curții Europene, urmează a se constata că, întrucât reclamantului nu i s-a recunoscut,

printr-o hotărâre judecătorească anterioară, dreptul la restituirea imobilului solicitat

în prezenta cauză, acesta nu beneficiază de un „bun” în sensul Convenției și, ca

atare, nu poate invoca protecția documentului european în favoarea sa.

Prin hotărârea pilot pronunțată

în cauza Atanasiu și alții contra României, instanța europeană nu mai acordă simplei

constatări a nevalabilității titlului statului relevanța urmărită de reclamant.

Dacă până la pronunțarea

hotărârii în cauza Atanasiu, existența unei hotărâri judecătorești pronunțată pe

calea dreptului comun de constatare a nevalabilității titlului statului își găsea

utilitatea, deoarece practica instanței europene era în sensul că recunoașterea

prin hotărâre judecătorească a nevalabilității titlului statului echivalează cu

o recunoaștere indirectă și cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamanților,

care au astfel un „interes patrimonial" protejat de art. 1 Protocolul 1 al

Convenției (a se vedea în acest sens, cauzele Gingis împotriva României, Hotărârea

din 4 noiembrie 2008, publicată în M. Of. al României nr. 458 din 02 iulie 2009,

Czaran și Grofcsik împotriva României, Hotărârea din 02 iunie 2009, Reichardt împotriva

României, Hotărârea din 13 noiembrie 2008, Popescu și Dimeca împotriva României,

Hotărârea din 9 decembrie 2008), după cauza Atanasiu o astfel de concluzie nu mai

este posibilă.

În lipsa notificării și

fără să prezinte argumente convingătoare din punct de vedere juridic, care să explice

de ce nu a procedat în sensul celor stipulate prin legea specială pentru recuperarea

bunului, reclamantul a pierdut dreptul de a-l obține prin intermediul acțiunii în

revendicare de drept comun.

Contrar celor susținute

prin motivele de recurs, această soluție este în acord cu Decizia nr. 33/2008 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, în considerentele căreia s-a reținut că nu

se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea

de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o

atare acțiune sa se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul

Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Așadar, instanța supremă

recunoaște posibilitatea exercitării unei acțiuni de drept comun pentru restituirea

bunurilor preluate de stat în situația în care reclamantul dovedește existența în

patrimoniul său a unui „bun”, situație care nu se regăsește în speță, potrivit celor

anterior arătate.

Astfel, nicio persoană

nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acțiune promovată

ulterior datei de 14 februarie 2001 și fondată pe dreptul comun, pentru bunul pretins

a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă nu i-a

fost recunoscut anterior un „bun” în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al

Convenției ori nu poate invoca existența unei „speranțe legitime” în legătură cu

acesta.

„Simpla speranță de restituire”

(terminologie uzitată în jurisprudența Curții Europene), în absența îndeplinirii

condițiilor legale esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea

statului în regimul politic anterior, nu reprezintă o „speranță legitimă",

privită ca „valoare patrimonială” și, în consecință, ca „bun”, în înțelesul

art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.

Ca atare, recurenții nu

se poate plânge de o atingere a dreptului de proprietate, în condițiile documentului

european, atât timp cât nu demonstrează existența lui actuală, criticile pe acest

aspect nefiind fondate.

În concluzie, întrucât

imobilul din litigiu intră în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001, iar

demersul judiciar al reclamantului se situează în timp după intrarea în vigoare

a legii speciale, el se supune dispozițiilor acestei legi, în aplicarea principiului

specialia generalibus derogant, astfel cum s-a statuat cu efect obligatoriu prin

Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Or, în condițiile în care,

datorită nedepunerii notificării cu respectarea prevederilor Legii nr. 10/2001,

reclamanții au pierdut dreptul subiectiv la restituire, nejustificând existența

unui drept de proprietate actual, a unui „bun” sau cel puțin a unei „speranțe legitime”

în patrimoniul său, acțiunea dedusă judecății nu putea fi admisă, după cum corect

au apreciat și instanțele anterioare.

Nefondate sunt

și criticile legate de încălcarea art. 6 din

Convenția privind îngrădirea

accesului la justiție.

Legea nr. 10/2001 prevede

obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o formulează,

ceea ce nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un Tribunal, pentru

că împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă prevede

calea contestației în instanță (art. 26) căreia i se conferă o jurisdicție deplină,

după cum are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile

ce se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul entității juridice

de a emite decizia de soluționare a notificării (conform Deciziei nr. XX/2007 pronunțată

în recurs în interesul legii de secțiile unite ale I.C.C.J).

Ca atare, recurentii nu

se pot plânge de o atingere a dreptului de proprietate, în condițiile documentului

european, atât timp cât nu demonstrează existența lui actuală, motiv pentru care

criticile reclamanților pe acest aspect sunt nefondate.

Astfel din perspectiva

celor expuse, a inexistentei unui „bun actual” în patrimoniul reclamanților, (analiza

altor critici din recurs nu se mai impune) criticile legate de greșita aplicare

a legii prin prisma dispozițiilor art 304 pct 9 C. proc. civ. sunt nefondate, motiv

pentru care recursul reclamanților urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat reclamanții R.P.Z., R.L. împotriva deciziei nr. 12/C din data

de 18 ianuarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică astăzi, 10 decembrie 2012.