ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 491/2014

Deliberând asupra cauzei de față, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., reține următoarele:

Prin decizia civilă nr. 6823 din 07

noiembrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a

constatat nul recursul declarat de intervenientul I.A.I.D. împotriva deciziei

nr. 50/A din 07 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă.

Împotriva acestei decizii, I.A.I.D. a

formulat contestație în anulare.

În

motivare, contestatorul a arătat că hotărârea a fost

pronunțată cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică, privitoare la

competența materială.

A mai susținut și că instanța a omis

să cerceteze atât motivele de casare invocate în recurs, cât și fondul cauzei.

Contestatorul a arătat că este

nemulțumit de felul în care a fost judecată contestația împotriva celor două

hotărâri de stabilire a despăgubirilor: nr. X, respectiv nr. Y din 02

septembrie 2010 ale Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, întrucât nu

s-a stabilit corect situația de fapt, că atât prima instanță, cât și Curtea de

Apel București au emis hotărâri fără a avea dovezi privind decesul lui D.M.

În

realitate, cele două hotărâri menționate au nesocotit

înscrisurile care atestă titlul de proprietate al contestatorului asupra averii

deținute de autorii săi A.C. și I.A.

Analizând contestația în anulare,

Înalta Curte

reține

următoarele:

În

cuprinsul cererii sale, contestatorul a susținut că

hotărârea atacată ar fi fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor de ordine

publică, privitoare la competența materială a tribunalului, fără însă a arăta

în concret de ce tribunalul nu ar fi fost competent să judece contestația împotriva

celor două hotărâri de stabilire a despăgubirilor nr. X, respectiv nr. Y din 02

septembrie 2010 ale Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 198/2004. A precizat

doar că imobilul nu a fost evaluat de firma de consultanță angajată de

expropriator.

Din dispozițiile alin. (1) al art. 317

C. proc. civ. rezultă că trebuie îndeplinite două condiții pentru

admisibilitatea contestației în anulare de drept comun, și anume ca hotărârea

atacată să fie irevocabilă, în condițiile art. 377 alin. (2) C. proc. civ., iar

motivele contestației să nu fi putut fi invocate pe calea apelului sau

recursului.

Conform alin. (2) al aceluiași

articol, însă, contestația poate fi primită pentru motivul mai sus arătat, în

cazul în care a fost invocat prin cererea de recurs, dar instanța l-a respins

pentru că avea nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins

fără ca el să fi fost judecat în fond.

În

speță, contestatorul I.A.I.D. a formulat apel împotriva

sentinței civile nr. 1096 din 03 iunie 2011 a Tribunalului București, secția a

IV-a civilă, aducându-i critici de netemeinicie, referitoare la greșita

stabilire a situației de fapt și la administrarea probelor.

Apelul acestei părți a fost respins,

ca neavenit, întrucât partea în favoarea căreia intervenise în proces - Municipiul

București, prin Primarul General - Comisia de aplicare a Legii nr. 198/2004 -

nu a contestat hotărârea primei instanțe.

Ulterior, nemulțumit de decizia nr. 50/A

din 07 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă,

contestatorul I.A.I.D. a declarat recurs, criticile formulate neputând fi

circumscrise motivelor de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

În aceste condiții, Înalta Curte

constată că prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 04

octombrie 2010 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă,

reclamanții N.L. și N.M.D. au contestat hotărârea de stabilire a despăgubirilor

nr. X din 02 septembrie 2010, care stabilea o valoare a imobilul de 148.944 RON.

Potrivit art. 9 alin. (1) din Legea

nr. 198/2004, „Expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii consemnate în condițiile

art. 5 alin. (4) - 8 și ale art. 6 alin. (2) se poate adresa instanței judecătorești

competente în termen de 30 de zile de la data la care i-a fost comunicată hotărârea

de stabilire a cuantumului despăgubirii”.

Conform art. 2 pct. 1 lit. f) C. proc.

civ., tribunalul judecă în primă instanță procesele și cererile în materie de expropriere.

Prin urmare, instanța competentă să judece

în materie de expropriere în primă instanță este tribunalul în raza căruia este

situat imobilul.

Drept consecință, în raport de valoarea

imobilul, hotărârea primei instanțe era supusă apelului, respectiv recursului la

instanțele ierarhic superioare.

În cauză, în mod legal recursul a fost

soluționat de Înalta Curte de Casație și Justiție, astfel încât nu se justifică

admiterea contestației în anulare în temeiul art. 317 C. proc. civ.

Prin motivele contestației în anulare,

contestatorul a mai arătat că soluția pronunțată în recurs este greșită, deoarece

instanța ar fi omis să cerceteze motivele de casare invocate în recurs.

Această situație este reglementată de

art. 318 teza a II-a C. proc. civ., care prevede că „hotărârile instanțelor de recurs

mai pot fi atacate cu contestație când (...) instanța, respingând recursul sau admițându-l

numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare

sau de casare”.

Înalta Curte reține, raportat la dispozițiile

citate, că prin cererea de recurs formulată împotriva deciziei nr. 50 din 07 februarie

2012 a Curții de Apel București, intervenientul I.A.I.D. a invocat incidența

art. 304 pct. 6, 8 și 9 C. proc. civ., arătând că decizia instanței de apel este

nelegală, pentru că a denaturat sensul deciziei nr. 2349 din 24 noiembrie 1981 emisă

de Direcția de Impozite și Taxe Locale a Sectorului 1 București și a nesocotit prevederile

art. 17 C. proc. civ., refuzând conexarea Dosarului nr. 24664/3/2011 al Tribunalului

București.

O a doua critică s-a referit la împrejurarea

că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra capătului de cerere referitor la anularea

parțială a contractului de vânzare-cumpărare din 07 iulie 2001 privind înstrăinarea

suprafeței de teren de 72 m.p., ce aparține Statului Român, și a construcțiilor

care sunt proprietatea sa și pentru care plătește taxe și impozite.

În cauză, prin decizia contestată,

Înalta Curte a constatat nul recursul declarat de intervenientul I.A.I.D. împotriva

deciziei nr. 50/A din 07 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă, iar, pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut incidența

art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., față de împrejurarea că motivele

de recurs formulate nu au putut fi încadrate în cele prevăzute de art. 304 C.

proc. civ.

Astfel, instanța de recurs nu a omis să

cerceteze motivele de recurs, cum susține contestatorul, ci a constatat că acestea

nu pot fi circumscrise motivelor de recurs expres prevăzute de art. 304 C.

proc. civ., aplicând sancțiunea legală pentru neîncadrarea lor.

Prin urmare, nefiind întrunite nici condițiile

art. 318 teza a II-a C. proc. civ., contestația în anulare urmează a fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondată contestația în anulare

formulată de contestatorul I.A.I.D. împotriva deciziei civile nr. 6823 din 07 noiembrie

2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13

februarie 2014.