ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 491/2014

Deliberând asupra cauzei de față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., reține următoarele: Prin decizia civilă nr. 6823 din 07 noiembrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a constatat nul recursul declarat de intervenientul I.A.I.D. împotriva deciziei nr. 50/A din 07 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Împotriva acestei decizii, I.A.I.D. a formulat contestație în anulare. În motivare, contestatorul a arătat că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică, privitoare la competența materială. A mai susținut și că instanța a omis să cerceteze atât motivele de casare invocate în recurs, cât și fondul cauzei.

Contestatorul a arătat că este nemulțumit de felul în care a fost judecată contestația împotriva celor două hotărâri de stabilire a despăgubirilor: nr. X, respectiv nr. Y din 02 septembrie 2010 ale Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, întrucât nu s-a stabilit corect situația de fapt, că atât prima instanță, cât și Curtea de Apel București au emis hotărâri fără a avea dovezi privind decesul lui D.M. În realitate, cele două hotărâri menționate au nesocotit înscrisurile care atestă titlul de proprietate al contestatorului asupra averii deținute de autorii săi A.C. și I.A.

Analizând contestația în anulare, Înalta Curte reține următoarele: În cuprinsul cererii sale, contestatorul a susținut că hotărârea atacată ar fi fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică, privitoare la competența materială a tribunalului, fără însă a arăta în concret de ce tribunalul nu ar fi fost competent să judece contestația împotriva celor două hotărâri de stabilire a despăgubirilor nr. X, respectiv nr. Y din 02 septembrie 2010 ale Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 198/2004. A precizat doar că imobilul nu a fost evaluat de firma de consultanță angajată de expropriator. Din dispozițiile alin. (1) al art. 317 C. proc. civ. rezultă că trebuie îndeplinite două condiții pentru admisibilitatea contestației în anulare de drept comun, și anume ca hotărârea atacată să fie irevocabilă, în condițiile art. 377 alin. (2) C. proc.

civ., iar motivele contestației să nu fi putut fi invocate pe calea apelului sau recursului. Conform alin. (2) al aceluiași articol, însă, contestația poate fi primită pentru motivul mai sus arătat, în cazul în care a fost invocat prin cererea de recurs, dar instanța l-a respins pentru că avea nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond. În speță, contestatorul I.A.I.D. a formulat apel împotriva sentinței civile nr. 1096 din 03 iunie 2011 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, aducându-i critici de netemeinicie, referitoare la greșita stabilire a situației de fapt și la administrarea probelor. Apelul acestei părți a fost respins, ca neavenit, întrucât partea în favoarea căreia intervenise în proces - Municipiul București, prin Primarul General - Comisia de aplicare a Legii nr. 198/2004 - nu a contestat hotărârea primei instanțe.

Ulterior, nemulțumit de decizia nr. 50/A din 07 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, contestatorul I.A.I.D. a declarat recurs, criticile formulate neputând fi circumscrise motivelor de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ. În aceste condiții, Înalta Curte constată că prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 04 octombrie 2010 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamanții N.L. și N.M.D. au contestat hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. X din 02 septembrie 2010, care stabilea o valoare a imobilul de 148.944 RON. Potrivit art. 9 alin. (1) din Legea nr. 198/2004, „Expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii consemnate în condițiile art. 5 alin. (4) - 8 și ale art. 6 alin. (2) se poate adresa instanței judecătorești competente în termen de 30 de zile de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii”.

Conform art. 2 pct. 1 lit. f) C. proc. civ., tribunalul judecă în primă instanță procesele și cererile în materie de expropriere. Prin urmare, instanța competentă să judece în materie de expropriere în primă instanță este tribunalul în raza căruia este situat imobilul. Drept consecință, în raport de valoarea imobilul, hotărârea primei instanțe era supusă apelului, respectiv recursului la instanțele ierarhic superioare. În cauză, în mod legal recursul a fost soluționat de Înalta Curte de Casație și Justiție, astfel încât nu se justifică admiterea contestației în anulare în temeiul art. 317 C. proc. civ. Prin motivele contestației în anulare, contestatorul a mai arătat că soluția pronunțată în recurs este greșită, deoarece instanța ar fi omis să cerceteze motivele de casare invocate în recurs.

Această situație este reglementată de art. 318 teza a II-a C. proc. civ., care prevede că „hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când (...) instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”. Înalta Curte reține, raportat la dispozițiile citate, că prin cererea de recurs formulată împotriva deciziei nr. 50 din 07 februarie 2012 a Curții de Apel București, intervenientul I.A.I.D. a invocat incidența art. 304 pct. 6, 8 și 9 C. proc. civ., arătând că decizia instanței de apel este nelegală, pentru că a denaturat sensul deciziei nr. 2349 din 24 noiembrie 1981 emisă de Direcția de Impozite și Taxe Locale a Sectorului 1 București și a nesocotit prevederile art. 17 C. proc.

civ., refuzând conexarea Dosarului nr. 24664/3/2011 al Tribunalului București. O a doua critică s-a referit la împrejurarea că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra capătului de cerere referitor la anularea parțială a contractului de vânzare-cumpărare din 07 iulie 2001 privind înstrăinarea suprafeței de teren de 72 m.p., ce aparține Statului Român, și a construcțiilor care sunt proprietatea sa și pentru care plătește taxe și impozite. În cauză, prin decizia contestată, Înalta Curte a constatat nul recursul declarat de intervenientul I.A.I.D. împotriva deciziei nr. 50/A din 07 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, iar, pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut incidența art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc.

civ., față de împrejurarea că motivele de recurs formulate nu au putut fi încadrate în cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Astfel, instanța de recurs nu a omis să cerceteze motivele de recurs, cum susține contestatorul, ci a constatat că acestea nu pot fi circumscrise motivelor de recurs expres prevăzute de art. 304 C. proc. civ., aplicând sancțiunea legală pentru neîncadrarea lor. Prin urmare, nefiind întrunite nici condițiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ., contestația în anulare urmează a fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondată contestația în anulare formulată de contestatorul I.A.I.D. împotriva deciziei civile nr. 6823 din 07 noiembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 februarie 2014.