ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1728/2014

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată

următoarele:

Prin sentința nr. 989 din 9 iunie

2010, Tribunalul București, secția a lIl-a civilă, a respins, ca neîntemeiată,

acțiunea prin care reclamanții L.F., L.M. și L.A. în contradictoriu cu pârâta

Primăria municipiului București, au contestat dispoziția din 17 aprilie 2009

emisă de primarul general al municipiului București, în baza Legii nr. 10/2001.

Prin Decizia nr.

66 din 6 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru

cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins, ca nefondat,

apelul declarat de reclamanți.

Pentru a decide

astfel, instanța de apeî a reținut că apelanții au sesizat tribunalul cu o

contestație împotriva dispoziției din 17 aprilie 2009 emisă de priman.il

general ai municipiului București, prin care li s-a respins notificarea privind

acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în

București, fără număr poștal, sector 2.

Emitentul

dispoziției contestate a reținut că notificarea nu îndeplinește condițiile

prevăzute de art. 22 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în sensul că bunul imobil

solicitat nu este identificat.

Din analiza

conținutului notificării reiese că petenții nu au indicat niciun fel de

elemente concrete pe baza cărora să se poată identifica bunul pentru care se

solicită despăgubiri.

Sub acest

aspect, autorii notificării au indicat doar faptul că ar fi vorba despre un

imobil format din teren și construcție, situat în București, sector 2, nefiind

în măsură să arate nici măcar care a fost numărul poștal al imobilului.

Nici în cursul

judecății în fond și nici în faza apelului, deși au avut posibilitatea,

apelanții-reclamanți nu au administrat probe pertinente și concludente pe baza

cărora să se poată identifica în mod cert imobilul pentru care solicită

acordarea de despăgubiri sub forma măsurilor reparatorii prin echivalent.

Nu s-a făcut

nici măcar dovada că reclamanții, ori autorii lor ar fi fost proprietari ai

vreunui bun dintre cele ce fac parte din sfera de aplicare a art. 2 din Legea nr.

10/2001 și pentru care se pot solicita despăgubiri.

În acest fel,

apelanții nu s-au conformat nici cerințelor impuse de an. 23 din Legea nr. 10/2001.

Cu alte cuvinte, deși sarcina probei le revenea în conformitate cu prevederile

art. 169 C. civ. și art. 129 alin. (1) C. proc. civ., apelanții-reclamanțî nu

și-au îndeplinit-o în mod corespunzător.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs reclamanții L.F., L.A. și L.M., solicitând

admiterea contestației, în baza unui nou probatoriu, ce include actele necesare

dovedirii dreptului de proprietate asupra imobilului situat în București.

La termenul din

data de 11 septembrie 2012, Înalta Curte a suspendat judecata recursului,

conform prevederilor art. 243 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., constatând că, în

cauză s-a făcut dovada decesului reclamantei L.M. și că reclamanții L.F. și L.A.

nu s-au conformat obligației de a depune certificat de moștenitor sau de

calitate succesorală de pe urma defunctei reclamante.

Cauza a fost

repusă din oficiu pe rol, m vederea discutării perimării cererii de recurs.

Potrivit

dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., cererea de chemare în judecată,

contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau

revocare se perima de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în

nelucrare din vina părții timp de un an. Conform art. 252 alin. (1) C. proc.

civ., perimarea se poate constata și din oficiu.

Așadar, pentru

a interveni perimarea în materie civilă, pricina, indiferent de faza procesuală

în care se află, trebuie să fi rămas în nelucrare timp de un an și această

lăsare a pricinii în nelucrare să fie cauzată de culpa părții.

Ca urmare,

perimarea operează cu condiția ca, timp de un an să nu se fi săvârșit niciun

act de procedură în vederea judecării cauzei, situație cauzată de lipsa de

diligentă a părților, care nu au acționat în acest scop, deși aveau

posibilitatea să o facă.

În speță, ia

termenul din data de 11 septembrie 2012, stabilit pentru soluționarea

recursului, în temeiul dispozițiilor art. 243 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

s-a dispus suspendarea pricinii, constatau du-se intervenit decesul reclamantei

L.M. la data de 27 martie 2012 și neîndeplinirea obligației de a depune

certificat de moștenitor sau de calitate succesorală de pe urma defunctei,

stabilită în sarcina reclamanților L.F. și L.A., ia solicitarea cărora s-a

acordat un termen pentru dezbaterea succesiunii.

Ulterior, în

cauză, nu s~a făcut dovada că au existat împrejurări independente de voința

părților, care să le fi împiedicat să stăruie în judecată și să facă dovada

calității de moștenitori de pe urma recurentei-reclamante L.M. - decedată, ceea

ce ar fi condus ia suspendarea cursului perimării în condițiile prevăzute de art.

250 alin. (2) C. proc. civ.

În raport de

aceste considerente și având în vedere că în cauză a trecut mai mult de un an

de la data suspendării judecății pricinii, timp în care niciuna dintre părțile

litigante nu a solicitat continuarea judecății recursului și că în această

perioadă nu a intervenit nicio cauză de întrerupere sau suspendare a termenului

de perimare, Înalta Curte, în temeiul art. 248 coroborat cu art. 252 alin. (1) C.

proc. civ., va constata perimat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată

perimai recursul declarat de reclamanții L.F., L.A. și L.M. (decedată)

împotriva Deciziei nr. 66 din data de 6 mai 2011 a Curții de Apel București,

secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări

sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 3 iunie 2014.