ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1728/2014

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin sentința nr. 989 din 9 iunie 2010, Tribunalul București, secția a lIl-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea prin care reclamanții L.F., L.M. și L.A. în contradictoriu cu pârâta Primăria municipiului București, au contestat dispoziția din 17 aprilie 2009 emisă de primarul general al municipiului București, în baza Legii nr. 10/2001. Prin Decizia nr. 66 din 6 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanți.

Pentru a decide astfel, instanța de apeî a reținut că apelanții au sesizat tribunalul cu o contestație împotriva dispoziției din 17 aprilie 2009 emisă de priman.il general ai municipiului București, prin care li s-a respins notificarea privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în București, fără număr poștal, sector 2. Emitentul dispoziției contestate a reținut că notificarea nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 22 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în sensul că bunul imobil solicitat nu este identificat. Din analiza conținutului notificării reiese că petenții nu au indicat niciun fel de elemente concrete pe baza cărora să se poată identifica bunul pentru care se solicită despăgubiri.

Sub acest aspect, autorii notificării au indicat doar faptul că ar fi vorba despre un imobil format din teren și construcție, situat în București, sector 2, nefiind în măsură să arate nici măcar care a fost numărul poștal al imobilului. Nici în cursul judecății în fond și nici în faza apelului, deși au avut posibilitatea, apelanții-reclamanți nu au administrat probe pertinente și concludente pe baza cărora să se poată identifica în mod cert imobilul pentru care solicită acordarea de despăgubiri sub forma măsurilor reparatorii prin echivalent. Nu s-a făcut nici măcar dovada că reclamanții, ori autorii lor ar fi fost proprietari ai vreunui bun dintre cele ce fac parte din sfera de aplicare a art. 2 din Legea nr. 10/2001 și pentru care se pot solicita despăgubiri.

În acest fel, apelanții nu s-au conformat nici cerințelor impuse de an. 23 din Legea nr. 10/2001. Cu alte cuvinte, deși sarcina probei le revenea în conformitate cu prevederile art. 169 C. civ. și art. 129 alin. (1) C. proc. civ., apelanții-reclamanțî nu și-au îndeplinit-o în mod corespunzător. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții L.F., L.A. și L.M., solicitând admiterea contestației, în baza unui nou probatoriu, ce include actele necesare dovedirii dreptului de proprietate asupra imobilului situat în București. La termenul din data de 11 septembrie 2012, Înalta Curte a suspendat judecata recursului, conform prevederilor art. 243 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., constatând că, în cauză s-a făcut dovada decesului reclamantei L.M.

și că reclamanții L.F. și L.A. nu s-au conformat obligației de a depune certificat de moștenitor sau de calitate succesorală de pe urma defunctei reclamante. Cauza a fost repusă din oficiu pe rol, m vederea discutării perimării cererii de recurs. Potrivit dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., cererea de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau revocare se perima de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părții timp de un an. Conform art. 252 alin. (1) C. proc. civ., perimarea se poate constata și din oficiu. Așadar, pentru a interveni perimarea în materie civilă, pricina, indiferent de faza procesuală în care se află, trebuie să fi rămas în nelucrare timp de un an și această lăsare a pricinii în nelucrare să fie cauzată de culpa părții.

Ca urmare, perimarea operează cu condiția ca, timp de un an să nu se fi săvârșit niciun act de procedură în vederea judecării cauzei, situație cauzată de lipsa de diligentă a părților, care nu au acționat în acest scop, deși aveau posibilitatea să o facă. În speță, ia termenul din data de 11 septembrie 2012, stabilit pentru soluționarea recursului, în temeiul dispozițiilor art. 243 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. s-a dispus suspendarea pricinii, constatau du-se intervenit decesul reclamantei L.M. la data de 27 martie 2012 și neîndeplinirea obligației de a depune certificat de moștenitor sau de calitate succesorală de pe urma defunctei, stabilită în sarcina reclamanților L.F. și L.A., ia solicitarea cărora s-a acordat un termen pentru dezbaterea succesiunii.

Ulterior, în cauză, nu s~a făcut dovada că au existat împrejurări independente de voința părților, care să le fi împiedicat să stăruie în judecată și să facă dovada calității de moștenitori de pe urma recurentei-reclamante L.M. - decedată, ceea ce ar fi condus ia suspendarea cursului perimării în condițiile prevăzute de art. 250 alin. (2) C. proc. civ. În raport de aceste considerente și având în vedere că în cauză a trecut mai mult de un an de la data suspendării judecății pricinii, timp în care niciuna dintre părțile litigante nu a solicitat continuarea judecății recursului și că în această perioadă nu a intervenit nicio cauză de întrerupere sau suspendare a termenului de perimare, Înalta Curte, în temeiul art. 248 coroborat cu art. 252 alin. (1) C. proc.

civ., va constata perimat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată perimai recursul declarat de reclamanții L.F., L.A. și L.M. (decedată) împotriva Deciziei nr. 66 din data de 6 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 iunie 2014.