ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 843/2014

Deliberând asupra cauzei de față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., reține următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr. 12128/3 din 26 martie 2008, reclamanții V.N.

și V.N.L au chemat în judecată pe pârâtul Primăria Municipiului București prin primarul general, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să oblige pârâtul la restituirea în natură a terenului situat în București, Calea R., sectorul 5 în suprafață de 418 mp, precum și obligarea acestuia la stabilirea despăgubirilor bănești pentru imobilul demolat situat pe acest teren, compus din trei corpuri de proprietate având următoarea componență: Corpul A - compus din parter, cu fundație și zidărie din cărămidă, învelitoare de tablă, instalații de apă, canal și electricitate, încălzire cu sobă de lemne, toate în stare medie; Corpul B - format din parter și etaj, cu fundație și zidărie din cărămidă învelitoare de tablă, instalații de apă, canal și electricitate, încălzire cu sobă de lemne, toate în stare bună; Corpul C - având doar parter cu fundația și zidăria din cărămidă, învelitoare de tablă, instalații de apă, canal și electricitate, încălzire cu sobă de lemne, toate în stare bună, cu o suprafață construită totală de 334 mp și cu o suprafață desfășurată de 573 mp, în limita valorii de piață de la data soluționării notificării, potrivit standardelor internaționale de evaluare.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 22 și 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Prin Sentința civilă nr. 798 din 7 iunie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți, a obligat pârâtul să plătească reclamanților suma de 117.585 RON, echivalentul în euro a sumei de 494.800 euro, reprezentând despăgubiri pentru construcția care a fost situată în București, Calea R., sectorul 5, cu o suprafață construită totală de 334 mp și cu o suprafață desfășurată de 573 mp, imobil expropriat în baza Decretului Consiliului de Stat nr. 92/1950 și ulterior demolat, precum și la plata despăgubirilor pentru terenul aferent construcției în suprafață de 418 mp, situat în București, Calea R., a respins ca rămas fără obiect capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei să se pronunțe prin dispoziție motivată asupra notificării reclamanților.

Pentru a dispune astfel, tribunalul a avut în vedere jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, începând cu cauza Brumărescu contra României, Păduraru contra României, Străin contra României, Viașu contra României în care s-a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 și, în anumite cazuri, a art. 6 din Convenție, precum și împrejurarea existenței a mii de dosare privind restituirea de bunuri trimise la ANRP, nesoluționate într-un termen rezonabil, fapt ce demonstrează că mecanismul ales pentru restituirea bunurilor confiscate sau naționalizate de stat în perioada comunistă nu a fost implementat într-un mod compatibil cu art. 1 din Protocolul nr. 1. Într-adevăr, Curtea a pronunțat după 28 octombrie 1999, data Hotărârii Brumărescu împotriva României, câteva zeci de hotărâri care au dus la constatarea încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 din cauza funcționării, considerate incompatibile cu acest articol, a mecanismului de restituire a bunurilor care îi privesc pe beneficiarii unui drept la restituirea unor imobile.

Caracterul repetitiv al încălcărilor constatate, dublat de constatarea disfuncționalității mecanismului de restituire, care îi privește de această dată pe beneficiarii unui drept de restituire a unor terenuri, indică faptul că există o acumulare de încălcări identice, ce reflectă o situație ce durează la nesfârșit, care nu s-a remediat încă și pentru care justițiabilii nu dispun de nicio cale de atac internă. Împotriva acestei sentințe civile a formulat apel pârâtul Municipiul București prin primarul general. La data de 26 decembrie 2010 a survenit decesul reclamantului intimat V.N. În raport de acest eveniment s-a luat act de transmisiunea drepturilor procesuale către moștenitorul V.L.N. Prin Decizia civilă nr. 354 din 31 martie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a fost admis apelul pârâtului, s-a dispus anularea sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a dispune astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că în speță reclamanții au făcut dovada că sunt persoane îndreptățite, după regulile prevăzute de Legea nr. 10/2001. Autorii reclamanților, V.Ș. și V.E., au dobândit prin intermediul contractului de vânzare-cumpărare din data de 21 decembrie 1940 transcris sub numărul 18654 din 21 decembrie 1940 la Grefa Tribunalului Ilfov, Secția Notariat, încheiat cu Societatea Anonimă Creditul Imobiliar, proprietatea acestei societăți situată în București, Calea R. (fost nr. 125 și 127). În contractul de vânzare-cumpărare se menționează că imobilul se compune din trei prăvălii, la parter spre strada R. și locuințe la etaj, are și o fațadă spre strada G. (fostă strada E.) și se vinde cu tot terenul și construcțiile de orice fel aflătoare în ființă nemairezervând nimic pe seama societății.

Imobilul menționat anterior a fost naționalizat prin Decretul nr. 92/1950, poziția 8020, 100% stat, de la foștii proprietari V.Ș. și V.E., și a fost demolat la data de 1 iunie 1989 în baza Decretului nr. 133/1985, iar din înscrisurile depuse la dosarul cauzei rezultă că foștii proprietari nu au primit niciun fel de despăgubiri, nici pentru construcție, nici pentru teren, astfel cum rezultă din adresa din 9 iulie 2001 emisă de SC A.V.L. SA. Reclamanții au calitatea de moștenitori ai foștilor proprietari ai imobilului, V.Ș. și V.E., astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor din 18 iulie 2001 eliberat de către BNP E.B. și din certificatul de moștenitor din 22 aprilie 2005, supliment la certificatul de moștenitor din 6 aprilie 2005 eliberat de BNP A.B.

Reclamanții au depus în termen legal notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001 și înregistrată la Primăria Municipiului București, sub nr. 11784 din data de 26 iulie 2001, prin care au solicitat restituirea în natură a terenului situat în București, Calea R., sectorul 5, în suprafață de 418 mp și acordarea de despăgubiri pentru construcția aferentă situată pe teren, însă până la data introducerii cererii de chemare în judecată Primăria Municipiului București nu a soluționat notificarea. Legea nr. 247/2005 cu privire la regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, stabilește procedura, modalitatea, sursele de finanțare și creează entitatea administrativă care gestionează emiterea și acordarea titlurilor de despăgubire, în numele și pe seama statului român, corespunzător despăgubirilor acordate (art. 3 lit. a) din Legea nr. 247/2005).

De altfel, scopul Legii nr. 247/2005, precum și esența dispozițiilor sale, a fost aceea de a institui, începând cu acel moment, o procedură care să satisfacă, din toate punctele de vedere, necesitatea de a acorda despăgubiri prin echivalent, pentru imobilele preluate abuziv de statul comunist și a căror restituire în natură nu mai este posibilă, conform Legii nr. 10/2001. Astfel, prin prisma dispozițiilor imperative ale Legii nr. 247/2005, obligarea unității deținătoare la plata de despăgubiri nu reprezintă o opțiune legală, singura posibilitate fiind aceea că statul român să le plătească, prin entitatea, mecanismele și din sursele menționate în cuprinsul Legii nr. 247/2005. Prin Decizia nr. 3643 din 23 mai 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a fost admis recursul declarat împotriva acestei decizii, dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Pentru a dispune astfel, instanța de recurs a reținut, în esență, că instanța de apel a făcut afirmații generale, în sensul că scopul Legii nr. 247/2005 este acela de a institui o procedură care să satisfacă necesitatea acordării de despăgubiri prin echivalent pentru imobilele preluate abuziv de statul comunist și a căror restituire nu mai este posibilă. Tot în mod general s-a reținut că obligarea unității deținătoare la plata de despăgubiri nu reprezintă o opțiune legală, singura posibilitate fiind aceea că statul român să le plătească, prin entitatea, mecanismele și din sursele menționate în Legea nr. 247/2005, fără însă a preciza entitatea obligată la plata acestor despăgubiri în raportul juridic dedus judecății, precum și dispozițiile legale incidente prezentei spețe.

Instanța de recurs a constatat, astfel, că soluția pronunțată în apel este lipsită de o argumentație juridică adecvată, lipsind o analiză detaliată a chestiunilor de esență ale raportului juridic dedus judecății, sub aspectul identificării situației juridice a imobilului în litigiu, cât și a unității deținătoare, cu relevanță asupra regimului juridic aplicabil. S-a mai reținut că instanța de apel nu a realizat o analiză pertinentă a susținerilor tuturor părților și tuturor probelor administrate și nici nu a înlăturat apărările formulate în cauză. Primind cauza spre rejudecare, pe rolul Curții de Apel București s-a format Dosarul cu nr. 12128/3/2008*.

Prin Decizia civilă nr. 196A din 19 septembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a admis apelul formulat de apelantul-pârât Municipiul București prin primarul general împotriva Sentinței civile nr. 798 din 07 iunie 2010, pronunțată în Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant V.L.N. S-a schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că: S-a înlăturat obligația stabilită în sarcina pârâtului de a plăti reclamantului despăgubiri pentru imobilul teren și construcție situat în București, Calea R., sectorul 5. Au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței. Analizând apelul în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate și de limitele stabilite prin art. 295 alin. (1) C. proc.

civ., dar și în raport de dezlegările instanței de casare care se impun potrivit prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a reținut următoarele: Atât caracterul abuziv al preluării imobilului format din teren și construcție, situat în București, Calea R., sector 5, cât și calitatea reclamanților intimați de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii pentru acest imobil, în condițiile Legii nr. 10/2001, au fost stabilite de instanța fondului, și nu formează obiect al vreunei critici de natură a justifica devoluarea acestui aspect în fața instanței de apel. Pe de altă parte, apelantul pârât a emis, la data de 26 martie 2009, Dispoziția nr. 11308, prin care a soluționat notificarea formulată pentru respectivul imobil în temeiul Legii nr. 10/2001, în sensul formulării propunerii de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, atât pentru construcția demolată, cât și pentru terenul aferent în suprafață de 418 mp.

Curtea a reținut că dispoziția astfel emisă (depusă chiar de către reclamanți la dosarul cauzei) nu a fost contestată conform prevederilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 (în redactarea de la data emiterii actului de dispoziție), astfel că aceasta a devenit definitivă și, în consecință, a constituit suportul declanșării procedurii de sesizare a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor în vederea stabilirii și plății măsurilor reparatorii prin echivalent potrivit cu rigorile stabilite prin art. 16 - 18 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 (în forma în care era în vigoare la aceeași dată a emiterii dispoziției menționate). În ce privește situația juridică a imobilului-construcție ce a fost preluat de la autorii intimaților reclamanți, Curtea a reținut că probatoriul administrat relevă faptul că acesta a fost demolat la data de 01 iunie 1989, în baza Decretului nr. 133/1985.

Referitor la terenul ce a fost preluat de la autorii intimaților reclamanți, reiese din nota de reconstituire întocmită chiar de apelantă, dar și din expertiza topografică ce a fost administrată la judecata în fond a cauzei, că acesta este afectat de elemente de sistematizare, respectiv de alei necesare pentru accesul la blocurile construite în zonă, și spații verzi amenajate. Critica adusă soluției primei instanțe, în sensul că a stabilit dreptul reclamanților la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul din Calea R., fără a constata în prealabil că pârâta apelantă are calitatea de unitate deținătoare, este formulată cu neobservarea faptului că același drept a fost stabilit în favoarea reclamantului V.N.

de însăși instituția apelantă, prin Dispoziția nr. 11308/2009 - emisă înainte de data formulării apelului pendinte. În condițiile în care dispoziția menționată este definitivă, reprezentând un act juridic intrat în circuitul civil și cu efecte juridice depline odată ce a fost comunicată destinatarului și acesta nu a exercitat calea de atac (contestația) în termenul imperativ stabilit prin art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, respectivul act de dispoziție constituie o dovadă pertinentă și concludentă a faptului că unitatea deținătoare a imobilului pentru care a fost formulată notificarea nr. 1528/2001 este - în sensul prevederilor art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 - apelanta pârâtă.

În ce privește critica relativă la dispoziția prin care instanța de fond a obligat pârâta la plata către reclamanți a unei sume de bani determinate, cu titlu de măsuri reparatorii prin echivalent, Curtea a apreciat că aceasta este fondată. Promovând acțiunea pendinte, reclamanții au invocat refuzul nejustificat al pârâtei de a soluționa - până la data sesizării instanței, 26 martie 2008 - notificarea formulată în anul 2001, în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru imobilul teren și construcție situat în București, Calea R., sector 5. Raportat la pretențiile astfel deduse judecății, dar și la interpretările ce rezidă din Decizia nr. XX/2007 pronunțată de instanța supremă în procedura recursului în interesul legii - obligatorie, potrivit cu prevederile art. 330 7 alin. ultim C. proc.

civ. - referitor la natura juridică a unei astfel de acțiuni, instanța de fond trebuia să analizeze solicitările reclamanților în coordonatele procedurii contestației îndreptate împotriva refuzului nejustificat al entității notificate de a emite actul de dispoziție prin care trebuia soluționată notificarea și, în consecință, să se substituie în drepturile și obligațiile acesteia din urmă analizând fondul notificării.

Atâta vreme cât, potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, entitatea notificată are obligația ca, în situația în care constată că nu este posibilă restituirea în natură a imobilului pentru care a primit notificare și că nu poate acorda persoanei îndreptățite alte bunuri sau servicii în compensare, să emită Decizie/Dispoziție prin care să formuleze doar propuneri de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent în condițiile legii speciale, neavând competența de a stabili valoarea acestor reparații în echivalent ori de a le plăti ea însăși, nici instanța judecătorească învestită a analiza fondul notificării (în cadrul contestației împotriva refuzului nejustificat al entității notificate de a soluționa notificarea) nu poate stabili existența drepturilor notificatorilor-contestatori în limite deosebite de cele impuse entității notificate.

Ca atare, dispoziția prin care instanța de fond a stabilit atât cuantumul, cât și forma (bănească) a măsurilor reparatorii pe care reclamanții ar urma să le primească este contrară exigențelor stabilite prin art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 raportat la art. 16 - 18 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 (în forma în care era în vigoare la data pronunțării sentinței apelate). Cât privește obligația pe care instanța a stabilit-o în sarcina apelantei pârâte, de a efectua plata despăgubirilor bănești stabilite în favoarea reclamanților, Curtea a reținut că aceasta este total lipsită de suport legal, excedând atribuțiilor special acordate unităților administrativ-teritoriale prin dispozițiile Legii nr. 10/2001 coroborate cu cele ale Legii nr. 247/2005.

Având în vedere considerentele reținute și dispozițiile legale menționate, Curtea a dispus, în conformitate cu prevederile art. 296 C. proc. civ., admiterea apelului și schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul că a înlăturat obligația stabilită în sarcina pârâtei de a plăti reclamantului despăgubiri în cuantum de 2.117.585 RON pentru imobilul format din construcție și teren în suprafață de 418 m.p., situat în București, Calea R., sector. 5. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul V.L.N.

Prin motivele de recurs recurentul reclamant a susținut posibilitatea ca instanța să modifice în parte dispoziția eliberată în cursul judecății de către intimatul pârât, în sensul acordării de despăgubiri la valoarea stabilită de expertiza administrată în cauză, respectiv suma de 494.800 euro, singura variantă care face ca rolul legislației privind despăgubirile pentru imobile preluate abuziv să respecte spiritul în care a fost creată aceasta, în ciuda lentorii de care a dat dovadă intimatul pârât în cei 9 ani, de la formularea notificării. Altfel, a considera că dispoziția eliberată de intimatul pârât în cursul procesului răspunde cererii reclamanților făcute în fața instanței, nu face decât să prelungească nejustificat întârzierea acordării despăgubirilor conform Legii nr. 10/2001 coroborate cu cele ale Legii nr. 247/2005.

Se mai susține că, în ciuda îndrumărilor stabilite explicit de către instanța supremă prin decizia de casare, instanța de apel, prin decizia atacată, a nesocotit complet îndrumările instanței de recurs, nerezolvând problemele solicitate de aceasta și nerăspunzând motivelor de apel formulate de apelantul pârât. Mai mult decât atât, instanța de apel primind cauza spre rejudecare cu indicațiile instanței de recurs, s-a pronunțat pe ceea ce nu s-a cerut, respectiv incidența Dispoziției nr. 11308 emise de intimatul-apelant în timpul soluționării acțiunii de face obiectul acestui dosar. Intimatul-apelant nu a avut un motiv de apel cu privire la incidența acestei dispoziții și nici nu a criticat acest aspect în cadrul motivării apelului formulat împotriva sentinței tribunalului, considerente pentru care se apreciează că instanța s-a pronunțat asupra a ceea ce nu s-a cerut, fiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc.

civ. Pe de altă parte, în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, atâta vreme cât nu este indicat temeiul legal al înlăturării obligației apelantei de a plăti despăgubirile stabilite de instanța de fond. Instanța de apel nu a respectat indicațiile instanței de recurs, nerezolvând prin decizia recurată clarificarea situației de fapt și de drept a imobilului în litigiu la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv la data formulării notificării sub aspectul identificării situației juridice a imobilului în litigiu, cât și a unității deținătoare, cu relevanță asupra regimului juridic aplicabil. Ori, în speța de față, unitatea deținătoare este cunoscută, așa încât nu există niciun dubiu cu privire la faptul că intimata este unitatea deținătoare care folosește terenul naționalizat de la autorii reclamantului-recurent.

Potrivit art. 304 pct. 8 C. proc. civ., instanța de apel, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acesteia, întrucât, atâta vreme cât la instanța de fond intimatul-pârât a avut calitate procesuală pasivă, ca de altfel și posibilitatea chemării în garanție a statului prin orice entitate care să plătească despăgubirile, în mod superficial și lipsit de temei, instanța de apel a apreciat că stabilirea despăgubirilor și a cuantumului este contrară exigențelor stabilite prin art. 26 din Legea nr. 10/2001, atâta timp cât nu era faza administrativă a soluționării notificării pentru a fi incident acest temei legal.

Pe de altă parte, însăși practica judiciară constantă arată că instanța, în baza plenitudinii de competență soluționează pe fond notificarea, stabilind cuantumul despăgubirilor, tocmai datorită faptului că rolul Legii nr. 10/2001 este acela de a despăgubi proprietarii în mod efectiv și într-un termen rezonabil. Ori, atâta vreme cât nu este interzis unei instanțe de a judeca o astfel de cerere, nu se poate reține că judecând cauza, simpla afirmație că hotărârea este contrară legii fără ca instanța de apel să indice temeiul legal al acestei interdicții, face ca, la rândul său, această decizie a instanței de apel să fie lipsită de temei legal, schimbându-se înțelesul vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecății.

În ceea ce privește incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se susține că hotărârea este lipsită de temei legal, întrucât potrivit art. 10 alin. (1) și (2) și art. 26 din Legea nr. 10/2001 este prevăzută obligația despăgubirii pentru imobilele preluate abuziv, iar în cazul în care terenurile sunt afectate de amenajări de utilitate publică, persoana îndreptățită va obține măsuri reparatorii prin echivalent. Având în vedere aceste motive se solicită admiterea recursului în baza art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ., casarea în totalitate a deciziei recurate, respingerea apelului și păstrarea sentinței instanței de fond ca fiind legală și temeinică.

Examinând recursul, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că nu este fondat, sens în care reține următoarele: În primul rând, susținerea recurentului reclamant relativă la posibilitatea instanței de a modifica în parte Dispoziția nr. 11308, eliberată în cursul procesului pendinte de către intimatul pârât, în sensul acordării de despăgubiri la valoarea stabilită prin expertiza administrată în cauză, respectiv suma de 494.800 euro, în condițiile în care această dispoziție nu face obiectul prezentei judecăți, reprezintă o susținere/solicitare nouă, care nu a mai fost formulată în cursul acestui proces, deși dispoziția în cauză a fost emisă în timpul judecății în fața primei instanțe de fond.

O astfel de susținere nouă, care nu a făcut obiect de critică în apel la adresa sentinței primei instanțe, nu poate fi formulată pentru prima dată în recurs, fiind inadmisibilă. De asemenea, susținerea recurentului reclamant în sensul că instanța de apel, prin decizia atacată, a nesocotit complet îndrumările instanței de recurs, nerezolvând problemele solicitate de aceasta și nerăspunzând motivelor de apel formulate de apelantul pârât, nu poate fi primită din partea reclamantului în cauză, numai pârâtul apelant vătămat de eventuala omisiune a instanței de apel, putând critica hotărârea sub acest aspect. În ceea ce privește aprecierea recurentului reclamant în sensul că instanța de apel, primind cauza spre rejudecare cu indicațiile instanței de recurs, s-a pronunțat pe ceea ce nu s-a cerut, respectiv incidența Dispoziției nr. 11308 emise de intimat în timpul soluționării acțiunii ce face obiectul acestui dosar, Înalta Curte constată că nu corespunde realității.

Art. 304 pct. 6 C. proc. civ., vizează situațiile de plus petita și extra petita, respectiv când instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut. În speță, apelantul intimat nu a formulat un motiv de apel, la adresa sentinței primei instanțe de fond, cu privire la incidența Dispoziției nr. 11308 din 26 martie 2009 și nici nu a criticat această dispoziție în cadrul motivării apelului formulat. La rândul său, instanța de apel nu a răspuns unei veritabile critici în acest sens. Dimpotrivă, răspunzând criticii adusă soluției primei instanțe, aceea că ar fi stabilit dreptul reclamanților la măsuri reparatorii prin echivalent fără a constata în prealabil că pârâta apelantă are calitatea de unitate deținătoare, Curtea de apel a statuat că același drept a fost stabilit în favoarea reclamantului V.N.

de însăși instituția apelantă, prin Dispoziția nr. 11308/2009 - emisă înainte de data formulării apelului în cauză. În condițiile în care această dispoziție este definitivă, reprezentând un act juridic intrat în circuitul civil și cu efecte juridice depline odată ce a fost comunicată destinatarului și acesta nu a exercitat calea de atac (contestația) în termenul imperativ stabilit prin art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, respectivul act de dispoziție constituie o dovadă pertinentă și concludentă a faptului că unitatea deținătoare a imobilului pentru care a fost formulată Notificarea nr. 1528/2001 este - în sensul prevederilor art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 - apelantul pârât. Prin urmare, nu se poate aprecia că instanța de apel, în rejudecare, s-a pronunțat asupra a ceea ce nu s-a cerut, respectiv asupra incidenței Dispoziției nr. 11308/2009, în sensul dispozițiilor art. 304 pct. 6 C. proc.

civ., respectiv că ar fi acordat ceea ce nu s-a cerut în cauză. O altă critică formulată de recurentul reclamant este aceea că, potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, atâta vreme cât nu este indicat temeiul legal al înlăturării obligației apelantului pârât de a plăti despăgubirile stabilite de instanța de fond. Critica nu este fondată, câtă vreme instanța de apel a statuat în mod clar că dispoziția prin care instanța de fond a stabilit atât cuantumul, cât și forma (bănească) a măsurilor reparatorii pe care reclamanții ar urma să le primească este contrară exigențelor stabilite prin art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 raportat la art. 16 - 18 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 (în forma în care era în vigoare la data pronunțării sentinței apelate).

Obligația pe care instanța a stabilit-o în sarcina apelantului pârât, de a efectua plata despăgubirilor bănești stabilite în favoarea intimaților reclamanți, este total lipsită de suport legal, excedând atribuțiilor special acordate unităților deținătoare prin dispozițiile Legii nr. 10/2001 coroborate cu cele ale Legii nr. 247/2005. Așadar, nu se poate reține că hotărârea atacată nu indică temeiul legal al înlăturării obligației apelantului pârât de a plăti despăgubirile stabilite de prima instanță și, prin urmare, că aceasta nu este motivată în sensul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nefiind incident în recurs acest motiv de nelegalitate. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., se constată că susținerile recurentului reclamant nu se referă la greșita interpretare a naturii sau a clauzelor lămurite și vădit neîndoielnice ale vreunui act juridic, în sens de convenție sau act juridic material, la care se referă acest motiv de nelegalitate, ci se referă, exclusiv, la greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor legale care stabilesc regimul juridic al despăgubirilor și cuantumului lor, raportat la art. 26 din Legea nr. 10/2001. O asemenea susținere nu se încadrează în motivul de nelegalitate astfel invocat, nefiind incident în recurs. În ceea ce privește critica încadrată juridic în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizând greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor legale care stabilesc obligația de plată a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv, Înalta Curte constată, de asemenea, că nu este fondată.

Subsumând argumentele aduse în susținerea acestei critici, Înalta Curte constată că raportat la pretențiile deduse judecății, întemeiate pe Decizia nr. XX/2007 pronunțată de instanța supremă în procedura recursului în interesul legii - obligatorie, potrivit cu prevederile art. 330 7 alin. ultim C. proc. civ. - în mod corect s-a stabilit că solicitările intimaților reclamanți trebuiau analizate în coordonatele procedurii contestației îndreptate împotriva refuzului nejustificat al entității notificate de a emite actul de dispoziție prin care trebuia soluționată notificarea și, în consecință, instanța trebuia să se substituie în drepturile și obligațiile acesteia din urmă analizând fondul notificării.

Atâta vreme cât, potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, entitatea notificată are obligația ca, în situația în care constată că nu este posibilă restituirea în natură a imobilului pentru care a primit notificare și că nu poate acorda persoanei îndreptățite alte bunuri sau servicii în compensare, să emită Decizie/Dispoziție prin care să formuleze doar propuneri de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent în condițiile legii speciale, neavând competența de a stabili valoarea acestor reparații în echivalent ori de a le plăti ea însăși, nici instanța judecătorească învestită a analiza fondul notificării (în cadrul contestației împotriva refuzului nejustificat al entității notificate de a soluționa notificarea) nu poate stabili existența drepturilor notificatorilor-contestatori în limite deosebite de cele impuse entității notificate.

Intimatul pârât a emis la data de 26 martie 2009, Dispoziția nr. 11308, prin care a soluționat notificarea formulată de reclamant și autorul reclamantului pentru imobilul în litigiu în temeiul Legii nr. 10/2001, în sensul formulării propunerii de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, atât pentru construcția demolată, cât și pentru terenul aferent în suprafață de 418 mp.

Dispoziția astfel emisă (depusă chiar de către reclamanți la dosarul cauzei) nu a fost contestată conform prevederilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 (în redactarea de la data emiterii actului de dispoziție), astfel că aceasta a intrat în circuitul civil și, în consecință, a constituit suportul declanșării procedurii de sesizare a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor în vederea stabilirii și plății măsurilor reparatorii prin echivalent potrivit cu rigorile stabilite prin art. 16 - 18 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 (în forma în care era în vigoare la aceeași dată a emiterii dispoziției menționate).

Din această perspectivă, nu pot fi primite criticile relative la obligația de plată a despăgubirilor pentru imobilul preluat abuziv, respectiv la cuantumul și forma (bănească) a măsurilor reparatorii pe care reclamantul ar fi îndreptățit să le primească, dar nici cele referitoare la obligația pe care instanța ar fi trebuit să o stabilească în sarcina pârâtului, aceea de a efectua însăși plata despăgubirilor bănești la care reclamantul este îndreptățit. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii la situația de fapt reținută în speță, motiv pentru care, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamantul V.L.N.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul V.L.N. împotriva Deciziei civile nr. 196A din 19 septembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 martie 2014. Procesat de GGC - NN