ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție

Sursă originală

ÎCCJ 13.03.2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 843/2014

HOTĂRÂRE

13.03.2014

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2014
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 843/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând asupra

cauzei de față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București sub nr. 12128/3 din 26 martie 2008, reclamanții V.N. și

V.N.L au chemat în judecată pe pârâtul Primăria Municipiului București prin

primarul general, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să oblige

pârâtul la restituirea în natură a terenului situat în București, Calea R.,

sectorul 5 în suprafață de 418 mp, precum și obligarea acestuia la stabilirea

despăgubirilor bănești pentru imobilul demolat situat pe acest teren, compus

din trei corpuri de proprietate având următoarea componență: Corpul A - compus

din parter, cu fundație și zidărie din cărămidă, învelitoare de tablă,

instalații de apă, canal și electricitate, încălzire cu sobă de lemne, toate în

stare medie; Corpul B - format din parter și etaj, cu fundație și zidărie din

cărămidă învelitoare de tablă, instalații de apă, canal și electricitate,

încălzire cu sobă de lemne, toate în stare bună; Corpul C - având doar parter

cu fundația și zidăria din cărămidă, învelitoare de tablă, instalații de apă,

canal și electricitate, încălzire cu sobă de lemne, toate în stare bună, cu o

suprafață construită totală de 334 mp și cu o suprafață desfășurată de 573 mp,

în limita valorii de piață de la data soluționării notificării, potrivit

standardelor internaționale de evaluare.

În drept, cererea a

fost întemeiată pe dispozițiile art. 22 și 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Prin Sentința civilă

nr. 798 din 7 iunie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în

parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți, a obligat pârâtul

să plătească reclamanților suma de 117.585 RON, echivalentul în euro a sumei de

494.800 euro, reprezentând despăgubiri pentru construcția care a fost situată

în București, Calea R., sectorul 5, cu o suprafață construită totală de 334 mp

și cu o suprafață desfășurată de 573 mp, imobil expropriat în baza Decretului

Consiliului de Stat nr. 92/1950 și ulterior demolat, precum și la plata

despăgubirilor pentru terenul aferent construcției în suprafață de 418 mp, situat

în București, Calea R., a respins ca rămas fără obiect capătul de cerere având

ca obiect obligarea pârâtei să se pronunțe prin dispoziție motivată asupra

notificării reclamanților.

Pentru a dispune

astfel, tribunalul a avut în vedere jurisprudența constantă a Curții Europene a

Drepturilor Omului, începând cu cauza Brumărescu contra României, Păduraru

contra României, Străin contra României, Viașu contra României în care s-a

constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 și, în anumite cazuri, a art.

6 din Convenție, precum și împrejurarea existenței a mii de dosare privind

restituirea de bunuri trimise la ANRP, nesoluționate într-un termen rezonabil,

fapt ce demonstrează că mecanismul ales pentru restituirea bunurilor confiscate

sau naționalizate de stat în perioada comunistă nu a fost implementat într-un

mod compatibil cu art. 1 din Protocolul nr. 1.

Într-adevăr, Curtea a

pronunțat după 28 octombrie 1999, data Hotărârii Brumărescu împotriva României,

câteva zeci de hotărâri care au dus la constatarea încălcării art. 1 din

Protocolul nr. 1 din cauza funcționării, considerate incompatibile cu acest

articol, a mecanismului de restituire a bunurilor care îi privesc pe

beneficiarii unui drept la restituirea unor imobile. Caracterul repetitiv al

încălcărilor constatate, dublat de constatarea disfuncționalității mecanismului

de restituire, care îi privește de această dată pe beneficiarii unui drept de

restituire a unor terenuri, indică faptul că există o acumulare de încălcări

identice, ce reflectă o situație ce durează la nesfârșit, care nu s-a remediat

încă și pentru care justițiabilii nu dispun de nicio cale de atac internă.

Împotriva acestei

sentințe civile a formulat apel pârâtul Municipiul București prin primarul

general.

La data de 26

decembrie 2010 a survenit decesul reclamantului intimat V.N. În raport de acest

eveniment s-a luat act de transmisiunea drepturilor procesuale către

moștenitorul V.L.N.

Prin Decizia civilă

nr. 354 din 31 martie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a fost admis apelul

pârâtului, s-a dispus anularea sentinței apelate și trimiterea cauzei spre

rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a dispune

astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că în speță reclamanții au făcut

dovada că sunt persoane îndreptățite, după regulile prevăzute de Legea nr.

10/2001.

Autorii

reclamanților, V.Ș. și V.E., au dobândit prin intermediul contractului de

vânzare-cumpărare din data de 21 decembrie 1940 transcris sub numărul 18654 din

21 decembrie 1940 la Grefa Tribunalului Ilfov, Secția Notariat, încheiat cu

Societatea Anonimă Creditul Imobiliar, proprietatea acestei societăți situată

în București, Calea R. (fost nr. 125 și 127). În contractul de

vânzare-cumpărare se menționează că imobilul se compune din trei prăvălii, la

parter spre strada R. și locuințe la etaj, are și o fațadă spre strada G.

(fostă strada E.) și se vinde cu tot terenul și construcțiile de orice fel

aflătoare în ființă nemairezervând nimic pe seama societății.

Imobilul menționat

anterior a fost naționalizat prin Decretul nr. 92/1950, poziția 8020, 100%

stat, de la foștii proprietari V.Ș. și V.E., și a fost demolat la data de 1

iunie 1989 în baza Decretului nr. 133/1985, iar din înscrisurile depuse la

dosarul cauzei rezultă că foștii proprietari nu au primit niciun fel de

despăgubiri, nici pentru construcție, nici pentru teren, astfel cum rezultă din

adresa din 9 iulie 2001 emisă de SC A.V.L. SA.

Reclamanții au

calitatea de moștenitori ai foștilor proprietari ai imobilului, V.Ș. și V.E.,

astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor din 18 iulie 2001 eliberat de

către BNP E.B. și din certificatul de moștenitor din 22 aprilie 2005, supliment

la certificatul de moștenitor din 6 aprilie 2005 eliberat de BNP A.B.

Reclamanții au depus

în termen legal notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001 și înregistrată

la Primăria Municipiului București, sub nr. 11784 din data de 26 iulie 2001,

prin care au solicitat restituirea în natură a terenului situat în București,

Calea R., sectorul 5, în suprafață de 418 mp și acordarea de despăgubiri pentru

construcția aferentă situată pe teren, însă până la data introducerii cererii

de chemare în judecată Primăria Municipiului București nu a soluționat

notificarea.

Legea nr. 247/2005 cu

privire la regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor

preluate în mod abuziv, stabilește procedura, modalitatea, sursele de finanțare

și creează entitatea administrativă care gestionează emiterea și acordarea

titlurilor de despăgubire, în numele și pe seama statului român, corespunzător

despăgubirilor acordate (art. 3 lit. a) din Legea nr. 247/2005).

De altfel, scopul

Legii nr. 247/2005, precum și esența dispozițiilor sale, a fost aceea de a

institui, începând cu acel moment, o procedură care să satisfacă, din toate

punctele de vedere, necesitatea de a acorda despăgubiri prin echivalent, pentru

imobilele preluate abuziv de statul comunist și a căror restituire în natură nu

mai este posibilă, conform Legii nr. 10/2001.

Astfel, prin prisma

dispozițiilor imperative ale Legii nr. 247/2005, obligarea unității deținătoare

la plata de despăgubiri nu reprezintă o opțiune legală, singura posibilitate

fiind aceea că statul român să le plătească, prin entitatea, mecanismele și din

sursele menționate în cuprinsul Legii nr. 247/2005.

Prin Decizia nr. 3643

din 23 mai 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I

civilă, a fost admis recursul declarat împotriva acestei decizii, dispunându-se

trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Pentru a dispune

astfel, instanța de recurs a reținut, în esență, că instanța de apel a făcut

afirmații generale, în sensul că scopul Legii nr. 247/2005 este acela de a

institui o procedură care să satisfacă necesitatea acordării de despăgubiri

prin echivalent pentru imobilele preluate abuziv de statul comunist și a căror

restituire nu mai este posibilă. Tot în mod general s-a reținut că obligarea

unității deținătoare la plata de despăgubiri nu reprezintă o opțiune legală,

singura posibilitate fiind aceea că statul român să le plătească, prin

entitatea, mecanismele și din sursele menționate în Legea nr. 247/2005, fără

însă a preciza entitatea obligată la plata acestor despăgubiri în raportul

juridic dedus judecății, precum și dispozițiile legale incidente prezentei

spețe.

Instanța de recurs a

constatat, astfel, că soluția pronunțată în apel este lipsită de o argumentație

juridică adecvată, lipsind o analiză detaliată a chestiunilor de esență ale

raportului juridic dedus judecății, sub aspectul identificării situației

juridice a imobilului în litigiu, cât și a unității deținătoare, cu relevanță

asupra regimului juridic aplicabil.

S-a mai reținut că

instanța de apel nu a realizat o analiză pertinentă a susținerilor tuturor

părților și tuturor probelor administrate și nici nu a înlăturat apărările

formulate în cauză.

Primind cauza spre

rejudecare, pe rolul Curții de Apel București s-a format Dosarul cu nr.

12128/3/2008*.

Prin Decizia civilă

nr. 196A din 19 septembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a admis apelul formulat de

apelantul-pârât Municipiul București prin primarul general împotriva Sentinței

civile nr. 798 din 07 iunie 2010, pronunțată în Tribunalul București, secția a V-a

civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant V.L.N. S-a schimbat în parte

sentința civilă apelată, în sensul că:

S-a înlăturat

obligația stabilită în sarcina pârâtului de a plăti reclamantului despăgubiri

pentru imobilul teren și construcție situat în București, Calea R., sectorul 5.

Au fost păstrate

celelalte dispoziții ale sentinței.

Analizând apelul în

raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate și de limitele

stabilite prin art. 295 alin. (1) C. proc. civ., dar și în raport de

dezlegările instanței de casare care se impun potrivit prevederilor art. 315

alin. (1) C. proc. civ., Curtea a reținut următoarele:

Atât caracterul

abuziv al preluării imobilului format din teren și construcție, situat în

București, Calea R., sector 5, cât și calitatea reclamanților intimați de

persoane îndreptățite la măsuri reparatorii pentru acest imobil, în condițiile

Legii nr. 10/2001, au fost stabilite de instanța fondului, și nu formează

obiect al vreunei critici de natură a justifica devoluarea acestui aspect în

fața instanței de apel.

Pe de altă parte,

apelantul pârât a emis, la data de 26 martie 2009, Dispoziția nr. 11308, prin

care a soluționat notificarea formulată pentru respectivul imobil în temeiul

Legii nr. 10/2001, în sensul formulării propunerii de acordare a măsurilor

reparatorii prin echivalent, atât pentru construcția demolată, cât și pentru

terenul aferent în suprafață de 418 mp.

Curtea a reținut că

dispoziția astfel emisă (depusă chiar de către reclamanți la dosarul cauzei) nu

a fost contestată conform prevederilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001

(în redactarea de la data emiterii actului de dispoziție), astfel că aceasta a

devenit definitivă și, în consecință, a constituit suportul declanșării

procedurii de sesizare a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor în

vederea stabilirii și plății măsurilor reparatorii prin echivalent potrivit cu

rigorile stabilite prin art. 16 - 18 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 (în

forma în care era în vigoare la aceeași dată a emiterii dispoziției

menționate).

În ce privește

situația juridică a imobilului-construcție ce a fost preluat de la autorii

intimaților reclamanți, Curtea a reținut că probatoriul administrat relevă

faptul că acesta a fost demolat la data de 01 iunie 1989, în baza Decretului

nr. 133/1985.

Referitor la terenul

ce a fost preluat de la autorii intimaților reclamanți, reiese din nota de

reconstituire întocmită chiar de apelantă, dar și din expertiza topografică ce

a fost administrată la judecata în fond a cauzei, că acesta este afectat de

elemente de sistematizare, respectiv de alei necesare pentru accesul la

blocurile construite în zonă, și spații verzi amenajate.

Critica adusă

soluției primei instanțe, în sensul că a stabilit dreptul reclamanților la

măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul din Calea R., fără a

constata în prealabil că pârâta apelantă are calitatea de unitate deținătoare,

este formulată cu neobservarea faptului că același drept a fost stabilit în

favoarea reclamantului V.N. de însăși instituția apelantă, prin Dispoziția nr.

11308/2009 - emisă înainte de data formulării apelului pendinte.

În condițiile în care

dispoziția menționată este definitivă, reprezentând un act juridic intrat în

circuitul civil și cu efecte juridice depline odată ce a fost comunicată

destinatarului și acesta nu a exercitat calea de atac (contestația) în termenul

imperativ stabilit prin art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, respectivul

act de dispoziție constituie o dovadă pertinentă și concludentă a faptului că

unitatea deținătoare a imobilului pentru care a fost formulată notificarea nr.

1528/2001 este - în sensul prevederilor art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001

- apelanta pârâtă.

În ce privește

critica relativă la dispoziția prin care instanța de fond a obligat pârâta la

plata către reclamanți a unei sume de bani determinate, cu titlu de măsuri

reparatorii prin echivalent, Curtea a apreciat că aceasta este fondată.

Promovând acțiunea

pendinte, reclamanții au invocat refuzul nejustificat al pârâtei de a soluționa

- până la data sesizării instanței, 26 martie 2008 - notificarea formulată în

anul 2001, în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru imobilul teren și construcție

situat în București, Calea R., sector 5.

Raportat la

pretențiile astfel deduse judecății, dar și la interpretările ce rezidă din

Decizia nr. XX/2007 pronunțată de instanța supremă în procedura recursului în

interesul legii - obligatorie, potrivit cu prevederile art. 330

alin. ultim C. proc. civ. - referitor la natura juridică a unei astfel de

acțiuni, instanța de fond trebuia să analizeze solicitările reclamanților în

coordonatele procedurii contestației îndreptate împotriva refuzului

nejustificat al entității notificate de a emite actul de dispoziție prin care

trebuia soluționată notificarea și, în consecință, să se substituie în

drepturile și obligațiile acesteia din urmă analizând fondul notificării.

Atâta vreme cât,

potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, entitatea notificată are

obligația ca, în situația în care constată că nu este posibilă restituirea în

natură a imobilului pentru care a primit notificare și că nu poate acorda

persoanei îndreptățite alte bunuri sau servicii în compensare, să emită

Decizie/Dispoziție prin care să formuleze doar propuneri de acordare a

măsurilor reparatorii prin echivalent în condițiile legii speciale, neavând

competența de a stabili valoarea acestor reparații în echivalent ori de a le

plăti ea însăși, nici instanța judecătorească învestită a analiza fondul

notificării (în cadrul contestației împotriva refuzului nejustificat al

entității notificate de a soluționa notificarea) nu poate stabili existența

drepturilor notificatorilor-contestatori în limite deosebite de cele impuse

entității notificate.

Ca atare, dispoziția

prin care instanța de fond a stabilit atât cuantumul, cât și forma (bănească) a

măsurilor reparatorii pe care reclamanții ar urma să le primească este contrară

exigențelor stabilite prin art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 raportat la

art. 16 - 18 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 (în forma în care era în

vigoare la data pronunțării sentinței apelate).

Cât privește

obligația pe care instanța a stabilit-o în sarcina apelantei pârâte, de a

efectua plata despăgubirilor bănești stabilite în favoarea reclamanților,

Curtea a reținut că aceasta este total lipsită de suport legal, excedând

atribuțiilor special acordate unităților administrativ-teritoriale prin

dispozițiile Legii nr. 10/2001 coroborate cu cele ale Legii nr. 247/2005.

Având în vedere

considerentele reținute și dispozițiile legale menționate, Curtea a dispus, în

conformitate cu prevederile art. 296 C. proc. civ., admiterea apelului și

schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul că a înlăturat obligația

stabilită în sarcina pârâtei de a plăti reclamantului despăgubiri în cuantum de

2.117.585 RON pentru imobilul format din construcție și teren în suprafață de

418 m.p., situat în București, Calea R., sector. 5.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul V.L.N.

Prin motivele de

recurs recurentul reclamant a susținut posibilitatea ca instanța să modifice în

parte dispoziția eliberată în cursul judecății de către intimatul pârât, în

sensul acordării de despăgubiri la valoarea stabilită de expertiza administrată

în cauză, respectiv suma de 494.800 euro, singura variantă care face ca rolul

legislației privind despăgubirile pentru imobile preluate abuziv să respecte

spiritul în care a fost creată aceasta, în ciuda lentorii de care a dat dovadă

intimatul pârât în cei 9 ani, de la formularea notificării. Altfel, a considera

că dispoziția eliberată de intimatul pârât în cursul procesului răspunde

cererii reclamanților făcute în fața instanței, nu face decât să prelungească

nejustificat întârzierea acordării despăgubirilor conform Legii nr. 10/2001

coroborate cu cele ale Legii nr. 247/2005.

Se mai susține că, în

ciuda îndrumărilor stabilite explicit de către instanța supremă prin decizia de

casare, instanța de apel, prin decizia atacată, a nesocotit complet îndrumările

instanței de recurs, nerezolvând problemele solicitate de aceasta și

nerăspunzând motivelor de apel formulate de apelantul pârât.

Mai mult decât atât,

instanța de apel primind cauza spre rejudecare cu indicațiile instanței de

recurs, s-a pronunțat pe ceea ce nu s-a cerut, respectiv incidența Dispoziției

nr. 11308 emise de intimatul-apelant în timpul soluționării acțiunii de face

obiectul acestui dosar. Intimatul-apelant nu a avut un motiv de apel cu privire

la incidența acestei dispoziții și nici nu a criticat acest aspect în cadrul

motivării apelului formulat împotriva sentinței tribunalului, considerente

pentru care se apreciează că instanța s-a pronunțat asupra a ceea ce nu s-a

cerut, fiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

Pe de altă parte, în

temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea nu cuprinde motivele pe care

se sprijină, atâta vreme cât nu este indicat temeiul legal al înlăturării

obligației apelantei de a plăti despăgubirile stabilite de instanța de fond.

Instanța de apel nu a

respectat indicațiile instanței de recurs, nerezolvând prin decizia recurată

clarificarea situației de fapt și de drept a imobilului în litigiu la data

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv la data formulării

notificării sub aspectul identificării situației juridice a imobilului în

litigiu, cât și a unității deținătoare, cu relevanță asupra regimului juridic

aplicabil.

Ori, în speța de

față, unitatea deținătoare este cunoscută, așa încât nu există niciun dubiu cu

privire la faptul că intimata este unitatea deținătoare care folosește terenul

naționalizat de la autorii reclamantului-recurent.

Potrivit art. 304

pct. 8 C. proc. civ., instanța de apel, interpretând greșit actul juridic dedus

judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al

acesteia, întrucât, atâta vreme cât la instanța de fond intimatul-pârât a avut

calitate procesuală pasivă, ca de altfel și posibilitatea chemării în garanție

a statului prin orice entitate care să plătească despăgubirile, în mod

superficial și lipsit de temei, instanța de apel a apreciat că stabilirea

despăgubirilor și a cuantumului este contrară exigențelor stabilite prin art.

26 din Legea nr. 10/2001, atâta timp cât nu era faza administrativă a

soluționării notificării pentru a fi incident acest temei legal. Pe de altă

parte, însăși practica judiciară constantă arată că instanța, în baza

plenitudinii de competență soluționează pe fond notificarea, stabilind

cuantumul despăgubirilor, tocmai datorită faptului că rolul Legii nr. 10/2001

este acela de a despăgubi proprietarii în mod efectiv și într-un termen

rezonabil.

Ori, atâta vreme cât

nu este interzis unei instanțe de a judeca o astfel de cerere, nu se poate

reține că judecând cauza, simpla afirmație că hotărârea este contrară legii

fără ca instanța de apel să indice temeiul legal al acestei interdicții, face

ca, la rândul său, această decizie a instanței de apel să fie lipsită de temei

legal, schimbându-se înțelesul vădit neîndoielnic al actului juridic dedus

judecății.

În ceea ce privește

incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se susține că hotărârea este lipsită

de temei legal, întrucât potrivit art. 10 alin. (1) și (2) și art. 26 din Legea

nr. 10/2001 este prevăzută obligația despăgubirii pentru imobilele preluate

abuziv, iar în cazul în care terenurile sunt afectate de amenajări de utilitate

publică, persoana îndreptățită va obține măsuri reparatorii prin echivalent.

Având în vedere

aceste motive se solicită admiterea recursului în baza art. 304 pct. 6, 7, 8 și

9 C. proc. civ., casarea în totalitate a deciziei recurate, respingerea

apelului și păstrarea sentinței instanței de fond ca fiind legală și temeinică.

Examinând recursul,

prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că nu este fondat, sens

în care reține următoarele:

În primul rând,

susținerea recurentului reclamant relativă la posibilitatea instanței de a

modifica în parte Dispoziția nr. 11308, eliberată în cursul procesului pendinte

de către intimatul pârât, în sensul acordării de despăgubiri la valoarea

stabilită prin expertiza administrată în cauză, respectiv suma de 494.800 euro,

în condițiile în care această dispoziție nu face obiectul prezentei judecăți,

reprezintă o susținere/solicitare nouă, care nu a mai fost formulată în cursul

acestui proces, deși dispoziția în cauză a fost emisă în timpul judecății în

fața primei instanțe de fond.

O astfel de susținere

nouă, care nu a făcut obiect de critică în apel la adresa sentinței primei

instanțe, nu poate fi formulată pentru prima dată în recurs, fiind

inadmisibilă.

De asemenea,

susținerea recurentului reclamant în sensul că instanța de apel, prin decizia

atacată, a nesocotit complet îndrumările instanței de recurs, nerezolvând

problemele solicitate de aceasta și nerăspunzând motivelor de apel formulate de

apelantul pârât, nu poate fi primită din partea reclamantului în cauză, numai

pârâtul apelant vătămat de eventuala omisiune a instanței de apel, putând

critica hotărârea sub acest aspect.

În ceea ce privește

aprecierea recurentului reclamant în sensul că instanța de apel, primind cauza

spre rejudecare cu indicațiile instanței de recurs, s-a pronunțat pe ceea ce nu

s-a cerut, respectiv incidența Dispoziției nr. 11308 emise de intimat în timpul

soluționării acțiunii ce face obiectul acestui dosar, Înalta Curte constată că

nu corespunde realității.

Art. 304 pct. 6 C.

proc. civ., vizează situațiile de plus petita și extra petita, respectiv când

instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut.

În speță, apelantul

intimat nu a formulat un motiv de apel, la adresa sentinței primei instanțe de

fond, cu privire la incidența Dispoziției nr. 11308 din 26 martie 2009 și nici

nu a criticat această dispoziție în cadrul motivării apelului formulat. La

rândul său, instanța de apel nu a răspuns unei veritabile critici în acest

sens.

Dimpotrivă,

răspunzând criticii adusă soluției primei instanțe, aceea că ar fi stabilit

dreptul reclamanților la măsuri reparatorii prin echivalent fără a constata în

prealabil că pârâta apelantă are calitatea de unitate deținătoare, Curtea de

apel a statuat că același drept a fost stabilit în favoarea reclamantului V.N.

de însăși instituția apelantă, prin Dispoziția nr. 11308/2009 - emisă înainte

de data formulării apelului în cauză. În condițiile în care această dispoziție

este definitivă, reprezentând un act juridic intrat în circuitul civil și cu efecte

juridice depline odată ce a fost comunicată destinatarului și acesta nu a

exercitat calea de atac (contestația) în termenul imperativ stabilit prin art.

26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, respectivul act de dispoziție constituie o

dovadă pertinentă și concludentă a faptului că unitatea deținătoare a

imobilului pentru care a fost formulată Notificarea nr. 1528/2001 este - în

sensul prevederilor art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 - apelantul pârât.

Prin urmare, nu se

poate aprecia că instanța de apel, în rejudecare, s-a pronunțat asupra a ceea

ce nu s-a cerut, respectiv asupra incidenței Dispoziției nr. 11308/2009, în

sensul dispozițiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ., respectiv că ar fi acordat

ceea ce nu s-a cerut în cauză.

O altă critică

formulată de recurentul reclamant este aceea că, potrivit art. 304 pct. 7 C.

proc. civ., hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, atâta

vreme cât nu este indicat temeiul legal al înlăturării obligației apelantului

pârât de a plăti despăgubirile stabilite de instanța de fond.

Critica nu este

fondată, câtă vreme instanța de apel a statuat în mod clar că dispoziția prin

care instanța de fond a stabilit atât cuantumul, cât și forma (bănească) a

măsurilor reparatorii pe care reclamanții ar urma să le primească este contrară

exigențelor stabilite prin art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 raportat la

art. 16 - 18 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 (în forma în care era în

vigoare la data pronunțării sentinței apelate). Obligația pe care instanța a

stabilit-o în sarcina apelantului pârât, de a efectua plata despăgubirilor

bănești stabilite în favoarea intimaților reclamanți, este total lipsită de

suport legal, excedând atribuțiilor special acordate unităților deținătoare

prin dispozițiile Legii nr. 10/2001 coroborate cu cele ale Legii nr. 247/2005.

Așadar, nu se poate

reține că hotărârea atacată nu indică temeiul legal al înlăturării obligației

apelantului pârât de a plăti despăgubirile stabilite de prima instanță și, prin

urmare, că aceasta nu este motivată în sensul art. 304 pct. 7 C. proc. civ.,

nefiind incident în recurs acest motiv de nelegalitate.

În ceea ce privește

motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se

constată că susținerile recurentului reclamant nu se referă la greșita

interpretare a naturii sau a clauzelor lămurite și vădit neîndoielnice ale

vreunui act juridic, în sens de convenție sau act juridic material, la care se

referă acest motiv de nelegalitate, ci se referă, exclusiv, la greșita

interpretare și aplicare a dispozițiilor legale care stabilesc regimul juridic

al despăgubirilor și cuantumului lor, raportat la art. 26 din Legea nr.

10/2001. O asemenea susținere nu se încadrează în motivul de nelegalitate

astfel invocat, nefiind incident în recurs.

În ceea ce privește

critica încadrată juridic în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., vizând greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor legale care

stabilesc obligația de plată a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv,

Înalta Curte constată, de asemenea, că nu este fondată.

Subsumând argumentele

aduse în susținerea acestei critici, Înalta Curte constată că raportat la

pretențiile deduse judecății, întemeiate pe Decizia nr. XX/2007 pronunțată de

instanța supremă în procedura recursului în interesul legii - obligatorie,

potrivit cu prevederile art. 330

alin. ultim C. proc. civ. - în mod

corect s-a stabilit că solicitările intimaților reclamanți trebuiau analizate

în coordonatele procedurii contestației îndreptate împotriva refuzului

nejustificat al entității notificate de a emite actul de dispoziție prin care

trebuia soluționată notificarea și, în consecință, instanța trebuia să se

substituie în drepturile și obligațiile acesteia din urmă analizând fondul

notificării.