ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3643/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 26 martie 2008 sub nr. 12128/3/2008, reclamanții V.N. și V.N.L.

au chemat în judecată pe pârâtul Primăria Municipiului București prin Primarul General prin care au solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să oblige pârâtul la restituirea în natură a terenului situat în București, Calea Rahovei nr. 123, sectorul 5 în suprafață de 418 mp, precum și obligarea acestuia la plata despăgubirilor bănești pentru imobilul demolat situat pe acest teren compus din trei corpuri de proprietate având următoarea componență: Corpul A, compus din parter, cu fundație și zidărie din cărămidă, învelitoare de tablă, instalații de apă, canal și electricitate, încălzire cu sobă de lemne, toate în stare medie, Corpul B, format din parter și etaj, cu fundație și zidărie din cărămidă învelitoare de tablă, instalații de apă, canal și electricitate, încălzire cu sobă de lemne, toate în stare bună, Corpul C având doar parter cu fundația și zidăria din cărămidă, învelitoare de tablă, instalații de apă, canal și electricitate, încălzire cu sobă de lemne, toate în stare bună, cu o suprafață construită totală de 334 mp, cu o suprafață desfășurată de 573 mp, în limita valorii de piață de la data soluționării notificării, potrivit standardelor internaționale de evaluare.

În motivarea cererii reclamanții au arătat că părinții acestora, respectiv bunicii reclamanților, V.Ș. și V.E., au dobândit prin intermediul contractului de vânzare-cumpărare din data de 21 decembrie 1940 transcris sub numărul 18654 din 21 decembrie 1940 la Grefa Tribunalului Ilfov, Secția Notariat încheiat cu Societatea Anonimă Creditul Imobiliar proprietatea acestei societăți situată în București, Calea Rahovei, precum și faptul că în contractul de vânzare-cumpărare s-a menționat că imobilul s-a compus din trei prăvălii, la parter spre strada Rahovei și locuințe la etaj, are și o fațadă spre strada Gl. Mărgineanu (fostă strada Emancipata) și s-a vândut cu tot terenul și construcțiile de orice fel aflătoare în ființă nemairezervând nimic pe seama societății.

Mai arată reclamanții că imobilul a fost expropriat prin Decretul nr. 92/1950, de la foștii proprietari V.Ș. și V.E. și a fost demolat la data de 1 iunie 1989 în baza Decretului nr. 133/1985, precum și faptul că foștii proprietari nu au primit niciun fel de despăgubiri, nici pentru construcție, nici pentru teren, astfel cum a rezultat din adresa cu numărul 598 din 9 iulie 2001 emisă de SC A.V.L. SA. Reclamanții au menționat că au calitatea de moștenitori ai foștilor proprietari ai imobilului V.Ș. și V.E., astfel cum a rezultat din certificatul de moștenitor din 18 iulie 2001 eliberat de către B.N.P. - E.B. și din certificatul de moștenitor cu numărul 116 din 22 aprilie 2005 supliment la certificatul de moștenitor cu numărul 95 din 6 aprilie 2005 eliberat de B.N.P.

- Asociați B. Au mai susținut că au depus în termen legal notificarea, formulată în baza Legii 10/2001 și înregistrată la Primăria Municipiului București sub nr. 11784 din data de 26 iulie 2001, prin care au solicitat restituirea în natură a terenului situat în București, Calea Rahovei, sectorul 5 în suprafață de 418 mp și acordarea de despăgubiri pentru construcția aferentă situată pe teren, însă până la data introducerii prezentei cereri Primăria Municipiului București nu a soluționat notificarea depusă de către aceștia. În dovedirea cererii a solicitat, iar instanța a încuviințat proba cu înscrisuri și proba cu expertiza topografică și proba cu expertiza în construcții. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 22 și 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Pârâta legal citată nu a depus întâmpinare, comunicând la cererea instanței dosarul administrativ constituit în baza Legii 10/2001.

Prin Sentința civilă nr. 798 din 7 iunie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți, a obligat pârâtul să plătească reclamanților suma de 117.585 RON, echivalentul în euro a sumei de 494.800 euro, reprezentând despăgubiri pentru construcția care a fost situată în București, Calea Rahovei, sectorul compusă din: Corpul A, compus din parter, cu fundație și zidărie din cărămidă, învelitoare de tablă, instalații de apă, canal și electricitate, încălzire cu sobă de lemne, toate în stare medie, Corpul B, format din parter și etaj, cu fundație și zidărie din cărămidă învelitoare de tablă, instalații de apă, canal și electricitate, încălzire cu sobă de lemne, toate în stare bună, Corpul C având doar parter cu fundația și zidăria din cărămidă, învelitoare de tablă, instalații de apă, canal și electricitate, încălzire cu sobă de lemne, toate în stare bună,cu o suprafață construită totală de 334 mp, cu o suprafață desfășurată de 573 mp, imobil expropriat în baza Decretului Consiliului de Stat nr. 92/1950 și ulterior demolat și la plata despăgubirilor pentru terenul aferent construcției în suprafață de 418 mp, situat în București, Calea Rahovei, a respins ca rămas fără obiect capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei să se pronunțe prin dispoziție motivată asupra notificării reclamanților.

În acest sens, tribunalul a reținut jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, începând cu cauza Brumărescu contra României, Păduraru contra României, Străin contra României, Viașu contra României în care s-a constatat că numărul de cereri adresate Curții, hotărârile care constată încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 și, în anumite cazuri, a art. 6 din Convenție, precum și miile de dosare privind restituirea de bunuri trimise la A.N.R.P. și nesoluționate într-un termen rezonabil demonstrează că mecanismul ales pentru restituirea bunurilor confiscate sau naționalizate de stat în perioada comunistă nu a fost implementat într-un mod compatibil cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Împotriva sentinței civile sus-menționate a formulat apel pârât Municipiul București prin Primarul General, criticând următoarele aspecte: instanța s-a pronunțat în lipsa unei situații juridice clare a imobilului în litigiu; conform Legii nr. 247/2006, unitatea deținătoare sesizată cu soluționarea notificării nu a avut obligația de a acorda măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri bănești, ci numai de a propune acordarea de despăgubiri în condițiile legii; despăgubirile se acordă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, la propunerea entității sesizate cu soluționarea notificării. Prin decizia nr. 354/ A din 31 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de apelantul pârât Municipiul București prin Primarul General, a anulat sentința civilă apelată și a trimis cauza spre rejudecare la prima instanță.

În argumentarea acestei decizii instanța de apel a reținut c ă reclamanții au făcut dovada calității de persoană îndreptățită, după regulile prevăzute de Legea nr. 10/2001. De asemenea, s-a reținut că autorii reclamanților V.Ș. și V.E. au dobândit prin intermediul contractului de vânzare-cumpărare din data de 21 decembrie 1940 transcris sub numărul 18654 din 21 decembrie 1940 la Grefa Tribunalului Ilfov, Secția Notariat încheiat cu Societatea Anonimă Creditul Imobiliar proprietatea acestei societăți situată în București, Calea Rahovei, precum și faptul că în contractul de vânzare-cumpărare se menționează că imobilul se compune din trei prăvălii, la parter spre strada Rahovei și locuințe la etaj, are și o fațadă spre strada Gl.

Mărgineanu (fostă strada Emancipata) și se vinde cu tot terenul și construcțiile de orice fel aflătoare în ființă nemairezervând nimic pe seama societății. S-a reținut, totodată, că imobilul menționat anterior a fost expropriat prin Decretul nr. 92/1950, de la foștii proprietari V.Ș. și V.E. și a fost demolat la data de 1 iunie 1989 în baza Decretului 133/1985, iar din înscrisurile depuse la dosarul cauzei a rezultat că foștii proprietari nu au primit niciun fel de despăgubiri, nici pentru construcție, nici pentru teren, astfel cum rezultă din adresa cu numărul 598 din 9 iulie 2001 emisă de SC A.V.L. SA. Reclamanții au avut calitatea de moștenitori ai foștilor proprietari ai imobilului V.Ș. și V.E., astfel cum a rezultat din certificatul de moștenitor cu numărul din 18 iulie 2001 eliberat de către B.N.P.

- E.B. și din certificatul de moștenitor cu numărul din 22 aprilie 2005 supliment la certificatul de moștenitor din 6 aprilie 2005 eliberat de B.N.P. - Asociați B. S-a susținut că reclamanții au depus în termen legal notificarea, formulată în baza Legii nr. 10/2001 și înregistrată la Primăria Municipiului București din data de 26 iulie 2001 prin care au solicitat restituirea în natură a terenului situat în București, Calea Rahovei, în suprafață de 418 mp și acordarea de despăgubiri pentru construcția aferentă situată pe teren, însă până la data introducerii prezentei cereri Primăria Municipiului București nu a soluționat notificarea depusă de către aceștia.

S-a argumentat că Legea nr. 247/2005 (art. 1, 3, 7, 10, 22) cu privire la regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, stabilește procedura, modalitatea, sursele de finanțare și creează entitatea administrativă care gestionează emiterea și acordarea titlurilor de despăgubire, în numele și pe seama statului român, corespunzător despăgubirilor acordate (art. 3 lit. a)) din Legea nr. 247/2005, iar scopul acestei legi, precum și esența dispozițiilor sale, a fost aceea de a institui, începând cu acel moment, o procedură care să satisfacă, din toate punctele de vedere, necesitatea de a acorda despăgubiri prin echivalent, pentru imobilele preluate abuziv de statul comunist și a căror restituire în natură nu mai este posibilă, conform Legii nr. 10/2001.

În final, instanța de apel a concluzionat că, prin prisma dispozițiilor imperative ale Legii nr. 247/2005, obligarea unității deținătoare la plata de despăgubiri nu reprezintă o opțiune legală, singura posibilitate fiind aceea ca statul român să le plătească, prin entitatea, mecanismele și din sursele menționate în cuprinsul Legii nr. 247/2005. Împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs reclamantul V.L.N., criticând-o pentru nelegalitate, prevalându-se în drept de dispozițiile ar.304 pct. (7), (8) și (9) C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs recurentul a susținut, după prezentarea istoricului cauzei, în esență, următoarele critici: 1. Hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, întrucât, instanța de apel deși constată calitatea de moștenitori a reclamanților, faptul că autorii acestora au fost proprietarii imobilului naționalizat, că au formulat în termen notificare, precum și faptul că acestora nu li s-au acordat despăgubiri, fără a face vreo referire la calitatea procesuală pasivă a intimatei-pârâte, afirma generic că există “… dispoziții imperative ale Legii nr. 247/2005 potrivit cărora obligarea unității deținătoare la plata despăgubirilor nu reprezintă o opțiune legală” neindicând care sunt aceste dispoziții imperative și în ce constau acestea.

Totodată, susține că instanța de apel nu arată cine este entitatea abilitată să facă reparația materială și, respectiv, plata, așa cum este ea stabilită prin Legea nr. 10/2001 (art. 307 pct. 7 C. proc. civ.). 2. Instanța de apel, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acesteia (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.).

În dezvoltarea acestei critici recurentul a susținut că atâta vreme cât la instanța de fond intimata-pârâtă a avut calitate procesuală pasivă, ca de altfel și posibilitatea chemării în garanție a statului prin orice entitate care să plătească despăgubirile, chiar și în situația concretă în care instanța de apel nu a stabilit instituția care trebuie să acorde eventualele măsuri reparatorii prin echivalent bănesc și, nereținându-se, de către aceiași instanță că, intimata, nu are calitate procesuală pasivă în această speță, acesta apreciază că instanța de control a schimbat natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al cadrului procesual, așa cum se poate deduce din decizia apelată. Mai mult la data depunerii raportului de expertiză în fața instanței de fond, intimata nu a avut obiecțiuni față de acest raport, ca de altfel nici față de calitatea sa procesuală pasivă.

3. Instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 16 alin. (1) și (2) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, hotărârea pronunțată fiind lipsită de temei legal (304 pct. 9 C. proc. civ.).

În dezvoltarea acestei teze de recurs reclamantul a făcut trimitere la Decizia nr. 52/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii susținând, în sensul celor statuate de Înalta Curte, că din perspectiva conținutului art. 16 alin. (1) și (2) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, deciziile sau dispozițiile care se aflau pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a noii legi, ca urmare a atacării lor cu contestație, ca și cele care au fost ulterior atacate pe această cale, în termenul prevăzut de lege, nu mai pot fi trimise Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, rămân supuse controlului instanțelor judecătorești, sub aspectul legalității și temeiniciei, atât timp cât acestea au fost investite cu o cale de atac legal exercitată, în raport cu prevederile art. 24 (26) din Legea nr. 10/2001, astfel cum acestea erau în vigoare la data emiterii actului.

Mai susține că opinia potrivit căreia, refuzând un atare control, instanțele judecătorești nu ar face decât să dea curs normal unor norme de procedură, de imediată aplicare, nu poate fi acceptată câtă vreme, în realitate, prin Legea nr. 247/2005 s-au adus modificări mai ales normelor de drept material din Legea nr. 10/2001, unele referindu-se la însăși restrângerea sferei măsurilor reparatorii prin echivalent susceptibile să fie acordate pentru imobilele preluate abuziv. A da o altă interpretare ar însemna să se contravină prevederii art. 3 C. civ., potrivit căreia judecătorului nu îi este îngăduit să refuze a judeca, precum și dreptul de acces liber la justiție reglementat prin art. 21 din Constituție, republicată, și art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Or, refuzul de a se da curs căii de atac legal exercitate în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 împotriva deciziei sau, după caz, a dispoziției de respingere a notificării ar constitui o ingerință nepermisă în dreptul celor având vocația de a primi despăgubirea, incompatibilă cu reglementarea dată protecției proprietății prin art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În fine, reclamantul susține că hotărârea instanței de apel este lipsită de temei legal, întrucât potrivit art. 10 alin. (1) și (2) și art. 26 din Legea nr. 10/2001 este prevăzută obligația despăgubirii pentru imobilele preluate abuziv, iar în cazul în care terenurile sunt afectate de amenajări de utilitate public, persoana îndreptățită va obține măsuri reparatorii prin echivalent.

În acest sens, arată că în speță unitatea deținătoare a terenului naționalizat de la autorii acestuia, este Municipiul București prin Primarul General, întrucât acesta deține și imobilul în litigiu așa cum rezultă din adresa nr. 1169 din 2 februarie 2007 a Primăriei Municipiului București (fila 91 din dosarul de fond), în care arată că terenul este afectat de elemente de sistematizare, reprezentând trotuar pietonal, spațiu verde și parcare, iar pe cale de consecință trebuia să li se acorde despăgubiri conform Legii nr. 10/2001 precum și jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție (Decizia în interesul legii nr. IX/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție). Solicită admiterea recursului în baza art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ., casarea în totalitate a deciziei recurate și păstrarea sentinței instanței de fond ca fiind legală și temeinică. Înalta Curte analizând recursul prin prisma criticilor formulate îl constată fondat pentru cele ce succed: Preliminar, constată că dispozițiile art. 304 alin. (8) au fost invocate formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a se circumscrie ipotezelor pe care aceste teze le prevăd, respectiv, situațiile în care instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acesteia în sens de negotium juris, cerere care în speță nu s-a invocat și nici dovedit. Cu referire la primul motiv de recurs, Înalta Curte pornește de la premisa că dispozițiile art. 304 pct. (7) C. proc.

civ. trebuie interpretate prin raportare la prevederile art. 261 pct. (5) din aceeași lege. Art. 261 pct. (5) C. proc. civ. reglementează obligația pentru instanță de a arăta în considerentele hotărârii motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și motivele pentru care au fost înlăturate cererile părților.

Verificând decizia recurată sub aspectul respectării acestor prevederi legale, Înalta Curte constată că instanțele au fost investite la data de 26 martie 2008 cu o cerere întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, prin care s-a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primarul General obligarea acestuia de a se pronunța prin dispoziție motivată, cu privire la restituirea în natură a terenului în suprafață de 418 mp situat în Calea Rahovei nr. 123, sector 5, teren liber de construcții, precum și acordarea de despăgubiri în limita valorii de piață, stabilite potrivit standardelor internaționale de evaluare, pentru imobilul construcție demolată, ce a existat la aceeași adresă, cu o suprafață construită totală de 334 mp, respectiv o suprafață desfășurată de 573 mp, imobilul compus din 3 corpuri de clădire și toate utilitățile, ce au aparținut autorilor reclamanților.

Soluția primei instanțe a fost în sensul admiterii în parte a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanți, a obligării pârâtului la plata sumei de 117.585 RON, echivalentul în euro a sumei de 494.800 euro, reprezentând despăgubiri pentru construcția care a fost situată în București, Calea Rahovei, imobil expropriat în baza Decretului Consiliului de Stat nr. 92/1950 și ulterior demolat, a obligării la plata despăgubirilor pentru terenul aferent construcției în suprafață de 418 mp, situat în București, Calea Rahovei și al respingerii ca rămas fără obiect al capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtei să se pronunțe prin dispoziție motivată asupra notificării reclamanților.

Instanța de apel a admis apelul formulat de pârâtul Municipiul București Prin Primarul General, a anulat sentința civilă apelată și a trimis cauza spre rejudecare la prima instanță. În cuprinsul considerentelor, instanța face afirmații generale susținând că scopul Legii nr. 247/2005 este acela de a institui o procedură care să satisfacă necesitatea de a acorda despăgubiri prin echivalent, pentru imobilele preluate abuziv de statul comunist și a căror restituire în natură nu mai este posibilă. De asemenea, tot în mod general instanța reține că obligarea unității deținătoare la plata de despăgubiri nu reprezintă o opțiune legală, singura posibilitate fiind aceea ca statul român să le plătească, prin entitatea, mecanismele și din sursele menționate în cuprinsul Legii nr. 247/2005, fără însă a preciza entitatea obligată la plata acestor despăgubiri în raportul juridic dedus judecății, precum și dispozițiile legale incidente prezentei spețe.

Astfel, Înalta Curte constată că soluția instanței de apel este lipsită de o argumentație juridică adecvată, în cauză, lipsind o analiză detaliată a chestiunilor de esență ale raportului juridic dedus judecății, în principal clarificarea situației de fapt și de drept a imobilului în litigiului la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv la data formulării notificării, sub aspectul identificării situație juridice a imobilului în litigiu, cât și a unității deținătoare, cu relevanță asupra regimului juridic aplicabil. Instanța de apel nu realizează o analiză pertinentă a susținerilor tuturor părților și tuturor probelor administrate și nici nu înlătură apărările formulate în caz.

Față de considerentele menționate, Înalta Curte constată incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. (7) C. proc. civ., instanța de apel încălcând obligația imperativă prevăzută sub sancțiunea nulității de art. 261 alin. (5) C. proc. civ., nerespectarea acestora ducând la nulitatea hotărârii pronunțate conform art. 105 C. proc. civ., care fac incidente și dispozițiile art. 304 pct. (5) C. proc. civ. Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, Înalta Curte, apreciind că prin nemotivarea soluției pronunțate curtea de apel nu a intrat în cercetarea fondului pricinii, urmează să facă aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., art. 314 C. proc. civ., coroborat cu art. 304 pct. (5) și (7) C. proc.

civ., va admite recursul, va casa decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, pentru o veritabilă analiză a criticilor formulate prin motivele de apel. Față de soluția adoptată în prezenta cauză celelalte critici formulate de recurent prin motivele de recurs nu se mai impun a fi analizate urmând a fi avute în vedere în rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul V.L.N. împotriva deciziei nr. 354/ A din 31 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pe care o casează. Trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 mai 2012.