ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4281/2013

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 17 ianuarie 2011, reclamanții M.V. și M.O. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului București, să se constate că sunt proprietarii imobilului situat în București, str. L., compus din prăvălie, 3 camere și dependințe (la parter) și 6 camere și dependințe (la etaj), precum și ai imobilului situat în București, str. Ș.V., compus din 2 camere și antreu și, totodată, să fie obligată pârâta să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilele mai sus menționate. În motivarea cererii, reclamanții au arătat că imobilele revendicate au fost proprietatea defunctului D.D., potrivit procesului - verbal nr. P1.

din 06 iulie 1943 și a deciziei Tribunalului Ilfov - secția l CC Jurnal nr. 14711/1947, însă au fost naționalizate ilegal prin Decretul nr. 92/1950, poziția 3284, fiind încălcate prevederile art. 2 din decret (D.D. a fost de profesie tâmplar). Prin urmare, statul, prin pârâta în cauză, nu poate pretinde eă a deținut vreodată în proprietate respectivele imobile. Au mai precizat reclamanții că sunt moștenitorii lui D.D., necăsătorit, fără descendenți, decedat, legatar testamentar a lui D.E. Aceasta, căsătorită K., sora lui D.D., a decedat, conform certificatului de deces nr. D1., moștenitor fiind K.V., fiu. K.V. s-a căsătorit cu M.K.N., ambii decedați, Iară descendenți. în urma acestora, legatar testamentar a rămas M.N., fratele lui M.K.N., căsătorit cu reclamanta M.O.

și tatăl reclamantului M.V., conform certificatelor de moștenitori nr. M1./2002 și M2./2005. Reclamanții au solicitat admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, cu indicarea temeiului de drept - art. 480 C. civ. Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția de inadmisibilitate, arătând că orice acțiune privind restituirea unui imobil preluat abuziv înregistrată pe rolul instanțelor judecătorești după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 este inadmisibilă din perspectiva necompetenței generale a instanțelor judecătorești în soluționarea unei astfel de cereri, care implică cercetarea valabilității preluării de către stat. După momentul precizat, fostul proprietar nu mai are deschisă calea acțiunii în retrocedare direct la instanțele judecătorești, ci este obligat a urma procedura administrativă specială instituită de această lege.

Actul administrativ emis în cadrul acestei proceduri este supus controlului judecătoresc în baza art. 24 alin. (7) și (8) din Legea nr. 10/2001, așa încât nu se încalcă principiul constituțional ai liberului acces la justiție. Reclamanții și-au precizat cererea, arătând că înțeleg să se judece în contradictoriu eu Municipiul București prin Primarul General și au depus note cu referire la temeiul de drept al acțiunii lor - art. 480 și următoarele C. civ. Totodată, aceștia au menționat că nu au formulat în termen legal, potrivit Legii nr. 10/2001, notificări pentru restituirea celor două imobile. Prin sentința civilă nr. 77 din 18 ianuarie 2012, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins excepția inadmisibilității, ca neîntemeiată, precum și acțiunea formulată de reclamanții M. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primarul General.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a apreciat că atât excepția inadmisibilității acțiunii, cât și analiza primului capăt de cerere - constatarea calității de proprietar - privesc chiar fondul cauzei, astfel că urmează a fi analizate deodată, iar nu în mod distinct. Tribunalul a reținut, potrivit înscrisurilor prezentate, următoarele: Din actul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. V1. din 11 iulie 1927 rezultă că T.T.D., în calitate de vânzător, i-a vândut lui P.D.C., în calitate de cumpărător, jumătate din partea sa indiviză de 1/6 (1/12) din imobilul situat în București, str. L. colț cu str. Ș.V. În lista anexă ta Decretul nr. 92/1950, la poziția nr. 2384, există mențiunea că pe numele lui D.D.

au fost naționalizate 17 apartamente situate în str. B., str. L., str. Ș.V., str. G., str. I.H. Din testamentul autentificat sub nr. T1. din 17 iunie 1916 reiese că V.D. a dispus de întreaga sa avere în favoarea soției sale E.V.D. și a nepoților T.T.D., D.T.D. și E.P.C. (fostă T.), dintre bunuri casele urmând a reveni nepoților. Conform Jurnalului nr. 14711 din 11 august 1947 pronunțat de Tribunalul Ilfov, rezultă că, urmare decesului d-nei E.E.D., a fost trimis în posesiunea averii D.D., în inventarul de avere fiind menționate și imobilele situate în București, str. I.H., Calea G. și cota de 1/6 din imobilul situat în str. L. În procesul verbal de CF nr. P1./1940 apare că imobilele din str. L. și str. Ș.V., aparțineau lui D.T.D.

2/6; C.P.E., născută D. 2/6; C.D.P. 1/6 și D.E.E. 1/6, cote indivize. Potrivit certificatului de moștenitor nr. M1. din 30 iulie 1998 emis de B.N.P. F.B., de pe urma defunctului D.D., decedat la 30 aprilie 1963, a rămas ca moștenitor K.E., decedată și ea la 28 august 1969, în calitate de soră, care a cules întreaga moștenire, D.D.T., frate, fiind străin, conform art. 700 C. civ. Din declarația autentificată sub nr. A1. din 20 octombrie 1965 rezultă că E.K., cetățean albanez, s-a căsătorit la 25 octombrie 1908 cu P.K., care a decedat în anul 1963, în Albania. Conform declarațiilor date și semnate pe proprie răspundere de către F.E. și T.E., D.D. era fiul lui D. T. și D.E., care mai figura în acte și societate și sub numele de D.T.D.

și D.D. (declarația autentificată sub A2. din 21 decembrie 1998 la BNP F.B.). De asemenea, potrivit declarației autentificate sub nr. A3. din 21 octombrie 2011, dată pe proprie răspundere de S.I., rezultă că K.P., decedat la 10 ianuarie 1963, a fost căsătorit cu E.K. și mai figura în acte și sub numele de K.P., P.D.K. și P.Q.K., fiind una și aceeași persoană cu K.P. O declarație similară, autentificată sub nr. A4. din 18 octombrie 2011, este dată de către T.A. De pe urma lui K.E., decedată la 28 august 1969, a rămas ca unic moștenitor K.V., decedat și el la 10 noiembrie 1988, în calitate de fiu, care a cules întreaga moștenire (certificatul de calitate de moștenitor din 30 iulie 1998 emis de BNP F.B.).

La decesul lui K.V. a rămas ca unic moștenitor M.K.N., în calitate de soție, fiind renunțători K.P. și K.I. (certificatul de moștenitor din 27 ianuarie 1989, emis de Notariatul de Stat sector 1). De pe urma defunctei M.K.N., decedată la 15 martie 2002, a rămas în calitate de legatar universal M.N. (certificatul de moștenitor din 04 iulie 2002, emis de BNP L.). De pe urma defunctului M.N., decedat la 07 martie 2005, au rămas ca moștenitori legali M.O., soție, cu o cotă de 1/4, și M.V., fiu, cu o cotă de 3/4 (certificatul de moștenitor din 28 aprilie 2005 emis de BNP G.H.), reclamanții din prezenta cauză. Din adresa nr. B1. din 19 decembrie 2006 emisă de Primăria Municipiului București - Serviciul cadastru rezultă că imobilul din str. L. colț cu str. Ș.V.

a fost demolat, pe locul lui fiind edificate blocuri de locuințe. În raport de aceste date, prima instanță a considerat că pentru valorificarea pretențiilor - restituirea imobilelor în limitele în care au putut fi identificate în lipsa actelor de proprietate și a schițelor explicite din perioada contemporană, reclamanții aveau obligația de a urma procedura speciala prevăzută de Legea nr. 10/2001, chestiune ce a fost definitiv tranșată de Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia pronunțată în recurs în interesul Legii nr. 33 din 09 iunie 2008, obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ.

Pe de altă parte, Tribunalul a apreciat că reclamanții nu au în prezent în patrimoniul lor un bun, în primul rând pentru că nu fac dovada deplină a dreptului de proprietate pretins, singurul act de proprietate fiind încheiat doar pentru o cotă de 1/12, iar, în al doilea rând, deoarece nici sub aspectul persoanelor care se pretind proprietari succesiunea în timp neîntreruptă între foștii proprietari și reclamanți nu a fost probată. Mai mult, cum s-a dovedit, construcțiile au fost demolate, astfel că, oricum, nu se puteau restitui în natură. Instanța a considerat, totodată, că reclamanții nu au un „bun" în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, apt de a fi apărat pe calea acțiunii în revendicare, ci au exclusiv dreptul de a urma căile procedurale legal reglementate prin legi speciale.

Nu constituie un bun protejat prin art. 1 acțiunea reclamanților, pendinte pe rolul instanțelor interne, care dă naștere exclusiv eventualității dobândirii unei valori patrimoniale. C.E.D.O. a făcut distincție între speranța legitimă protejată ca bun și simpla speranță de restituire, care nu constituie un bun protejat - „în măsura în care cel interesat nu a îndeplinit condițiile esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior, exista o diferență evidenta între simpla speranța de restituire și o speranță legitimă, de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară". Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea apelului, aceștia au arătat că acțiunea vizează două imobile naționalizate, cel din București, str. L., respectiv cel din București, str. Ș.V. Or, aprecierea instanței cu privire la un singur imobil este total eronată, mai ales că în cauză imobilele nu au fost identificate printr-o expertiză de specialitate. Au mai susținut că, deși instanța a respins excepția invocată de pârât, întreaga argumentare în fapt și în drept se referă la soluția inadmisibiiității acțiunii. Potrivit deciziei nr. 33/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că în căzui în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate, prioritate ce poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere altui drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

În speță, acțiunea reclamanților nu aduce atingere unui alt drept de proprietate și nici securității raporturilor juridice, astfel că în mod greșit instanța de fond a interpretat Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și nu a făcut o analiză corectă a probelor administrate, dând o soluție netemeinică și nelegală. Pe de altă parte, contrar celor reținute la fond, reclamanții au făcut dovada calității lor de moștenitori cu drepturi depline de pe urma autorului D.D., de la care s-au naționalizat imobilele în baza Decretului nr. 92/1950, ca și dovada proprietății.

Prin decizia civilă nr, 317 din 24 septembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanți, reținând în considerente că decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție tranșează o problemă de drept controversată în practica judiciară, aceea potrivit căreia acțiuniie în revendicare formulate pe dreptul comun - art. 480 C. civ. (ca în speță), după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru imobilele preluate abuziv de stat, se soluționează în raport de dispozițiile legii speciale care primează și care presupune parcurgerea prealabilă a procedurii administrative, supusă controlului judecătoresc ulterior.

Or, întrucât reclamanții au precizat că nu au formulat notificări în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilele în litigiu, prima instanță a constatat că revendicarea nu poate fi primită. Această soluție vizează fondul acțiunii și nu inadmisibilitatea ei și decurge și din prevederile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, care statuează că lipsa notificării formulate în termenul legal prevăzut „atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent". În cauză, măsura dispusă de instanță este una legală și temeinică și vizează cele două imobile ce fac obiectul cererii în revendicare pendinte. Argumentele eu privire la „bun" - văzut în lumina art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului - nu conduc la concluzia că instanța nu a avut în vedere cete două imobile, iar susținerea unei interpretării eronate nu poate fi primită.

De asemenea, nici critica ce se referă îa nelegalitatea analizării corecte a probatoriului privind calitatea de proprietar a autorului reclamanților cu privire la cele două imobile naționalizate, calitatea de moștenitori și aspectul preluării abuzive nu este fondată, în contextul în care reclamanții nu au respectat reglementarea specială a procedurii administrative prealabile, prevăzută în deplin acord cu dispozițiile art. 109 C. proc. civ. În termen legal au declarat recurs reclamanții M.V. și M.O., întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., arătând următoarele; 1. Ambele hotărâri pronunțate în cauză sunt motivate pe inadmisibilitatea acțiunii în revendicare întemeiate pe dispozițiile art. 480 C. civ.

față de nerespectarea de către reclamanți a procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001. Or, cererea trebuia analizată pe fond, ceea ce în speță instanțele de judecată nu au realizat, aspect ce echivalează, în materia respectării dreptului de proprietate, cu un blocaj al accesului la justiție, care contravine jurispradenței C.E.D.O. - art. 6. Prin hotărârile judecătorești date în fazele anterioare nu au fost respectate principiile impuse de posibilele limitări aduse exercitării dreptului de acces la justiție, respectiv să se urmărească un scop legitim, să nu fie afectată substanța însăși a dreptului, să se asigure un raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele alese, deși prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului sunt aparate drepturi și libertăți concrete și efective ale omului, nu teoretice și iluzorii.

În pricina de față, reclamanții au formulat o acțiune complexă, în revendicare, întemeiată pe dispozițiile de drept comun - art. 480-481 C. civ., art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție, prin raportare la art. 20 din Constituția României, a cărei finalitate este dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu. Ca atare, în raport de prevederile citate, instanța de fond trebuia să examineze valabilitatea titlului statului și după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ținând seama atât de dispozițiile legislației interne - art. 44 din Constituție și art. 480 C. civ., cât și de reglementările internaționale - art. 1 Protocol nr. 1 Adițional al Convenția Europeană a Drepturilor Omuiui, dat fiind că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică.

În speța, reclamanții sunt excluși de la procedura prevăzută de legea specială, întrucât sunt moștenitori ai defunctului M.N. din anul 2005, iar termenul în care aceștia aveau posibilitatea să depună notificări a expirat din motive independente de voința lor. Prin decizia nr. 33/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că o neconcordanță dintre legea specială (Legea nr. 10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului se rezolvă prin prioritatea convenției, dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată chiar pe dreptul comun, o asemenea acțiune neputând fi respinsă ca inadmisibilă, ci cercetată, evident, pe fond, urmând a se verifica dacă prin admiterea ei nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

În cauză, rezultă fără echivoc neconcordanța existentă între dispozițiile legii speciale și convenție, neconcordanța ce trebuie rezolvată prin aplicarea cu prioritate a Convenției. De altfel, ulterior pronunțării acestei decizii, în cauza Faimblant împotriva României, C.E.D.O. a stabilit că declararea ca inadmisibilă a unei acțiuni în revendicare formulate în baza C. civ., după apariția Legii nr. 10/2001, contravine art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, indiferent de procedura urmată, administrativă sau judiciară. În final, trebuie observat că executarea deciziei administrative sau hotărârii judecătorești se face în toate cazurile prin procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005 și, deci, prin intermediul Fondului Proprietatea, care nu funcționează de o maniera susceptibilă să conducă Ia o despăgubire efectivă.

în plus, nu există dispoziții legale în Legea nr. 10/2001 sau în Legea nr. 247/2005 care să prevadă prejudiciul suferit prin absența prelungită a despăgubirilor datorate moștenitorilor vechilor proprietari, în prezent privați de bunurile lor. Deși Legea nr. 10/2001 oferă părților interesate atât accesul la o procedură administrativă, cât și, ulterior, dacă este necesar, la o procedură contencioasă, aceasta rămâne la nivel teoretic și iluzoriu, nefiind în măsură sa conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă (cauza Ruxandra Ionescu împotriva României, cauza Matache și alții împotriva României). În concluzie, conform art. 46 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, statele membre sunt obligate să se conformeze hotărârilor definitive ale Curții.

Aspectele dezlegate de C.E.D.O. sunt obligatorii, cele două probleme interpretate prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție privind opțiunea între Legea nr. 10/2001 și acțiunea de drept comun, precum și raportul între Legea nr. 10/2001 și art. 6 din convenție urmând a fi înlăturate. Recurenții au invocat și decizia nr. 483/2003 a Curții Constituționale, care confirmă că, în cazul în care statul a preluat un imobil fără titlu valabil, fostul proprietar, conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, nu-și pierde niciun moment dreptul de proprietate. Pentru că statui nu este proprietar, asemenea imobile nu pot fi incluse în categoria celor avute în vedere de legea specială.

2. Cât privește temeinicia cererii, recurenții au precizat că au tăcut dovada deplină atât a dreptului de proprietate al autorului lor D.D., de la care s-au naționalizat imobilele în baza decretului nr. 92/1950, cât și a calității de moștenitori ai acestuia. Astfel, D.D., necăsătorit, tară descendenți, decedat conform certificatului de deces nr. D1., este legatarul universal al lui D.B.E., potrivit Jurnalului nr. 14711 din 11 august 1947. D.V., unchiul lui D.D., a dispus de averea sa, conform testamentului nr. T1. din 17 iunie 1916, prin care a transmis prin moștenire dreptul său de proprietate asupra imobilelor revendicate nepoților de frate, în cote indivize, egale, respectiv: 2/6 lui D.D., 2/6 lui D.D.T.

și 2/6 lui K.E., născută D. Ulterior, D.D.T. a înstrăinat, prin vânzare, jumătate din cota sa indiviză moștenită, respectiv 1/6, lui K.P., soțul Iui K.E. (născută D.) - act de vânzare cumpărare nr. V1. din 11 iulie 1927, iar, cealaltă jumătate din cota indiviza, respectiv 1/6, i-a revenit Iui D.V.E., astfel cum rezultă din cuprinsul procesului-verbal nr. P1. din 06 iulie 1943 întocmit de Comisiunea pentru înființarea Cărților Funciare București. Potrivit acestui înscris, s-a intabulat dreptul de proprietate, după cum urmează: D.D., cu cota indiviză de 2/6, K.E., cu cota indiviză de 2/6, C.P., cu cota indiviză de 1/6 și D.E.E., cu cota indiviză de 1/6, ultimii doi în baza actelor de vânzare nr. V1.

din 11 iulie 1927. D.D., pe lângă cota de 2/6, moștenită de la D.V., a dobândit și cota indiviză de 1/6, ambele prin transmisiune testamentară, respectiv cota indiviză de 3/6 din dreptul de proprietate asupra celor două imobile revendicate. Conform certificatului de calitate de moștenitor autentificat din 30 iulie 1998 de BNP F.B., singurul moștenitor legal de pe urma iui D.D. a fost sora acestuia K.E. Soțul lui K.E., respectiv P.K., a decedat în 1963, conform declarației înregistrată sub nr. A1. din 20 octombrie 1965 de Notariatul de stat. Astfel, K.E. a obținut, prin moștenire testamentară, de la D.D., cota indiviză de 3/6, la care s-a adăugat cota indiviză de 1/6 primită prin moștenire legală și cota sa indiviză de 2/6, respectiv întregul drept de proprietate asupra celor două imobile revendicate.

Sora Iui D.D. a decedat, conform certificatului de deces nr. D1., moștenitor fiind K.V., fiu. K.V. s-a căsătorit cu M.K.N., ambii decedați, tară descendenți. În urma acestora, conform certificatului de moștenitor testamentar din 04 iulie 2002 autentificat de BNP F.B., a rămas legatar testamentar M.N., fratele lui M.K.N., căsătorit cu M.O. și tatăl lui M.V., conform certificatelor de moștenitori nr. M1./2002 și M2./2005. Prin urmare M.O. și M.V. sunt ultimii succesori în viață și singurii moștenitori ai imobilelor pretinse prin litigiul dedus judecații. Referitor la numele antecesorului D.D., recurenții au precizat că este una și aceeași persoană cu D.T.D. și D.D., conform declarației autentificate sub A2.

din 21 decembrie 1998 de BNP F.B. În susținerea calității de moștenitori ai lui D.D., recurenții s-au prevalat și de sentința civilă nr. 6114 din 11 iunie 1999 pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București în Dosarul nr. 9749/1999, definitivă și irevocabilă, hotărâre care stabilește cu putere de lucru judecat calitatea de moștenitoare, de pe urma aceluiași defunct D.D., a iui M.N. (cumnata, respectiv mătușa reclamanților de față). În legătură cu situația juridică a imobilelor, recurenții au arătat că este evident că acestea au fost naționalizate abuziv prin Decretul nr. 92/1950, având în vedere dispozițiile art. 2 din acest act normativ. Or, D.D. era, la data naționalizării, tâmplar, categorie socio-profesională exceptată în mod expres și imperativ de la naționalizare.

Încălcarea dispozițiilor legale mai sus enunțate determină caracterul abuziv al măsurii de naționalizare și un astfel de titlu, dat cu încălcarea legii, nu poate fi considerat valabil, ci este lovit de nulitate. D.D. a dobândit proprietatea asupra imobilelor prin moștenire, neavând o contribuție materială proprie la edificarea acestora, iar, anterior, cât și ulterior naționalizării, imobilele au fost ocupate de proprietar și membrii familiei sale, fiind folosite cu destinația de locuință. Intimatul nu poate pretinde un titlu legitim de proprietate, întrucât nu există identitate între persoana trecută la poziția nr. 2384 prevăzută în anexa decretului de naționalizare și cel în cauză - Municipiul București.

Recurenții au menționat că au solicitat, conform notificării adresate Primăriei Sectorului 3 București, restituirea în natură a celor două imobile, respectiv prin echivalent în ipoteza în care restituirea în natură nu mai este posibilă. În consecință, fiind dovedite, cum impune art. 1169 C. civ., dreptul de proprietate, calitatea de moștenitori ai fostului proprietar supus naționalizării, cât și caracterul abuziv al acestei măsuri, se impune admiterea recursului, cu consecința admiterii pe fond a cererii introductive, respectiv obligarea pârâtului să lase în deplină proprietate și posesie liniștită reclamanților cele două imobile din București, str. L. și str. Ș.V., respectiv obligarea acestuia la plata despăgubirilor prin echivalent, în ipoteza în care restituirea imobilelor în natură nu mai este posibilă.

Examinând criticile deduse judecății, Înalta Curte constată, în primul rând sub aspectul încadrării juridice a acestora, că indicarea dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ. s-a realizat în mod formal, în condițiile în care n-au fost dezvoltate argumente care să susțină ipotezele celor două texte de lege, respectiv lipsa motivelor care sa justifice soluția ori caracterul contradictoriu, străin de natura pricinii (art. 304 pct. 7) sau existența unui act juridic în înțelesul material al acestuia (de negotium iuris), ale cărui clauze clare să fi fost denaturate printr-o interpretare juridică greșită (art. 304 pct. 8). În aceste condiții, Înalta Curte nu va cerceta legalitatea hotărârii recurate din această perspectivă.

Recurenții pretind însă, prin prisma art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv de recurs ce se va avea în vedere în cele ce urmează, că instanța de apel nu a analizat pe fond cererea dedusă judecății, ci doar s-a pronunțat asupra admisibilității acțiunii în revendicare, în condițiile în care proprietarul bunului preluat abuziv de către stat poate redobândi acel bun (sau despăgubiri, în cazul imposibilității de restituire în natură) printr-o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun (chiar daca nu a uzat de procedura de restituire instituită prin Legea nr. 10/2001), precum și că a interpretat și aplicat greșit decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și jurisprudența C.E.D.O.

în materie. Recursul nu este fondat, În speță, reclamanții au solicitat obligarea, pârâtului să le lase în deplină proprietate și posesie imobilele în litigiu, în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe regulile clasice ale comparării titlurilor exhibate de părți, conform jurisprudenței și doctrinei în materie, create anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. În aceste condiții, apariția unei legi speciale (cea sus-menționată), însă, în al cărei domeniu de reglementare intră toate imobilele aflate în situația celor din prezentul litigiu, nu poate fi ignorată doar pentru faptul că partea interesată nu solicită aplicarea acesteia, ci își întemeiază pretențiile exclusiv pe acte normative preexistente legii speciale.

Înalta Curte apreciază că acțiunea în revendicare prin care se urmărește redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a legii speciale, nu poate fi soluționată „doar" potrivit dreptului comun, cu aplicarea criteriilor de comparare a titlurilor recunoscute anterior anului 1990, ci trebuie să fie analizată și cu respectarea condițiilor și a prevederilor imperative ale legii speciale, care, altfel, ar fi eludate. Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții acestea se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate face abstracție de existența sa și sa se țină cont numai de regulile specifice acțiunii în revendicare, în aplicarea art. 480 C. civ.

Așadar, acțiunea în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deși admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiție, pentru recunoașterea și valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie însă analizată pe fond și din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ca lege specială derogatorie sub anumite aspecte (în ceea ce privește criteriile de comparație a titlurilor aflate în conflict) de la dreptul comun. A considera că există posibilitatea pentru reclamanți de a recurge la dreptul comun în materia revendicării, respectiv C. civ., în detrimentul legii speciale de reparație, ar însemna încălcarea principiului specialia generalibas derogam și o judecare formală a cauzei, în care instanța să dea preferabililate titlului mai vechi, făcând totală abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale.

Prin urmare, nu există posibilitatea pentru recurenți de a opta, în demersul lor judiciar, între legea specială și dreptul comun, deoarece recunoașterea unui asemenea drept ar însemna încălcarea principiului sus-amintit, dar și a deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, care a făcut trimitere la el și care este obligatorie potrivit dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., în forma în vigoare la data pronunțării deciziei. În acest context, în mod corect Curtea de Apel a avut în vedere, în mod prioritar, dispozițiile legii speciale de reparație, fără ca prin aceasta, astfel cum susțin recurenții, să se fi pronunțat doar în privința admisibilității cererii deduse judecății.

Prin legea nouă sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ce intră sub incidența acestui act normativ indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situație juridică și-ar fi putut găsi dezlegarea până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480 C. civ. Obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială față de C. civ., care constituie dreptul comun al acțiunii în revendicare, singurul aspect care interesează în aplicarea principiului enunțat fiind existența unei norme speciale și a unei norme generale cu aceiași domeniu de reglementare, situație în care aplicarea normei speciale este obligatorie, indiferent de rezultatul pe care aceasta îl determină.

Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a perfecționat sistemul reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special. Numai persoanele exceptate de ia procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios, afară de cazul când acesta a fost cumpărat cu bună-crediniă și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriași.

Soluția se impune justificat și de faptul că referitor ia exercițiul aceluiași drept nu se poate accepta existența unui tratament juridic discriminatoriu și inegal cu privire la aceeași categorie de persoane care se adresează justiției și care invocă împrejurări de fapt și de drept similare, urmărind același scop, respectiv retrocedarea unor bunuri. Prin urmare, nu este de admis ca în cadrul aceleiași categorii de persoane, anume aceea a proprietarilor deposedați abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, unii să își poată valorifica drepturile numai în cadrul legii speciale de reparație, iar alții să poată acționa în justiție pe cale separată, nelimitat și în același scop, de a obține retrocedarea bunului, fapt contrar principiului stabilității și securității raporturilor juridice.

În speță, reclamanții nu se găsesc în niciuna din situațiile de excepție ce ar justifica posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare, iar apărările potrivit cărora aceștia nu au putut formula în termen notificare, potrivit legii speciale, dat fiind că autorul lor a decedat după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv în 2005, nu pot fi primite, conform principiului că nimeni nu poate invoca în favoarea sa propria turpitudine. S-a susținut de către recurenții că soluția de inadmisibil itatea pronunțată de instanța de fond, confirmată de Curtea de Apel, constituie o încălcare a dreptului de acces la o instanță, precum și a dreptului de proprietate, garantat și protejat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Aceste critici nu pot fi primite. Este adevărat că, potrivit art. 11 din Constituția României, tratatele ratificate de Parlament, conform legii, fac parte din dreptul intern, iar art. 20 din legea fundamentală consacră, în domeniul drepturilor fundamentale ale omului, în cazul neconcordanței între documentele internaționale și dreptul intern, prioritatea normelor internaționale, cu excepția situației în care legea română conține dispoziții mai favorabile. În speță, însă, nu se poate reține vreun conflict între legea națională, respectiv Legea nr. 10/2001, și dreptul european (art. 6 din Convenție; art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului) și, ca atare, nici încălcarea textelor sus menționate din Constituție, ca urmare a neacordării priorității dispozițiilor Convenției.

Art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ca și art. 21 din Constituția României, reglementează liberul acces la justiție, care este un drept fundamental ai omului, nu unul absolut, însă, ci unul care comportă anumite limite, limite care trebuie să respecte criteriile de legitimitate și de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele alese, consacrate de Convenție și jurisprudența Curții Europene în numeroase cazuri, inclusiv în cele invocate de recurenți Articolul citat garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal", adică dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale, însă C.E.D.O. a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.

În același timp, instanța de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai iarg, și anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanța sa. Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea de dreptul la un tribunal, pentru că împotriva deciziei/dispoziției emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației la instanță, căreia i se oferă o jurisdicție deplină, după cum există posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, astfe!

încât este pe deplin asigurat accesul la justiție. Existența Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă. Art. 6 din documentul european, ca și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, nu pot fi interpretate ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea Convenției, iar statelor le este recunoscută o mare marjă de apreciere în ceea ce privește politica economică și socială.

Statul român și-a propus să acorde măsuri reparatorii pentru imobilele preluate în perioada regimului comunist, iar una dintre condițiile acordării unor astfel de măsuri a fost aceea ca persoana care se consideră îndreptățită a le primi să formuleze notificare în acest scop, într-un termen de 6 luni, prelungit succesiv de două ori, adică într-un termen de 1 an de ia intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Recurenții nu au învederat motivele pentru care acest termen nu s-ar încadra în marja de apreciere recunoscută statului, iar Înalta Curte nu are niciun temei să considere că, sub acest aspect, legea internă adoptată în scop reparator sau jurisprudența creată în baza ei nu se bucură de claritatea sau coerența rezonabilă ia care se referă jurisprudența C.E.D.O.

În recurs, recurenții au precizat că, ulterior pronunțării acestei decizii, în cauza Faimblant împotriva României, C.E.D.O. a stabilit că declararea ca inadmisibilă a unei acțiuni în revendicare formulate în baza C. civ., după apariția Legii nr. 10/2001, contravine art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, indiferent de procedura urmată, administrativa sau judiciară. Înalta Curte constată că premiseie de la care a pornit C.E.D.O.

în hotărârea menționată nu se regăsesc în speță, deoarece reclamanții din acea cauză au formulat o notificare în baza Legii nr. 10/2001, pentru ca, ulterior, până la soluționarea acesteia, să introducă pe rolul instanțelor de judecată o acțiune îndreptată împotriva Consiliului Local, solicitând constatarea nelegaiității naționaiizării din anul 1950. Instanța le-a respins acțiunea ca inadmisibilă, motivând că aceștia ar fi trebuit să finalizeze procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 în constatarea nevaiabilitații titlului statului. În cauza citată, C.E.D.O. a reținut că, „respingerea acțiunii în constatare nu prezintă prin ea însăși o problemă din perspectiva Convenției dacă, în circumstanțele concrete ale speței, procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 apare drept o cale de drept efectivă.

Prin urmare, rămâne de verificat eficiența acestei proceduri în speță", de asemenea, „Curtea nu contestă marja de apreciere de care beneficiază statele de a implementa proceduri administrative prealabile asigurării accesului concret și efectiv la o instanță (vezi, mntatis mutandis, Messochoritis împotriva Greciei, nr. 41.867/98, & 23, 12 aprilie 2001) [...] Curtea nu contestă nici eficiența pe care o poate avea procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, în special pentru stabilirea calității de persoană ce poate beneficia de dreptul la despăgubire și pentru propunerea metodei de despăgubire (restituirea bunului sau primirea unei indemnizații)". În aceste condiții, dată fiind situația de fapt distinctă, nu se impune o analiză comparativă a cauzelor.

Înalta Curte reține, totodată, că analiza cauzei din perspectiva raportului lege generală - lege specială și a deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 include, prin ea însăși, analiza principiului securității raporturilor juridice, a respectării sau nerespectării dispozițiilor legilor speciale de reparație la care această decizie se referă, precum și a jurisprudenței C.E.D.O. în materie, în considerarea căreia a fost dată. Având în vedere aceste aspecte, acțiunea în revendicare nu trebuie respinsă ca inadmisibilă. Prin decizia enunțată s-a stabilit prioritatea legii speciale de reparație în raport cu dreptul comun, dar șî împrejurarea că existența Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge ia acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul, într-o atare acțiune, să se poată prevala ia rândul său de un „bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Pe de altă parte, Legea nr. 10/2001 nu asigură în toate cazurile aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, astfel încât poate apărea conflictul cu art. 1 din Protocolul nr. 1, ceea ce determină prioritatea Convenției în temeiul art. 11 alin. (2) și art. 20 din Constituția României. Din această perspectivă, Înalta Curte are a cenzura soluția instanței de apel, recuratâ, și constată că reclamanții nu au făcut dovada existenței în patrimoniul lor a unui „bun actual", în lipsa soluționării unei notificării în sensul Legii nr. 10/2001 (refuzul de nesoluționare nefăcând obiectul prezentei judecăți) și că respingerea acțiunii în revendicare, ca neîntemeiată, în cauza de față nu aduce atingere dreptului reclamanților garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Reclamanții nu au înregistrat, anterior prezentei cereri, o altă acțiune în constatarea nevalabilității titlului statului sau în revendicare, nu au solicitat restituirea bunului în baza Legii nr. 112/1995 și nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, situație în care nu se pot prevala de dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană, neavând un „bun". Aceasta întrucât, contrar susținerilor lor și a trimiterilor incomplete pe care le fac ia jurisprudența comunitară în materie, pentru a ti titularul unui „bun" actual în sensul jurisprudenței recente a instanței de contencios european, este necesar ca, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele să fi recunoscut părții calitatea de proprietar, iar în dispozitivul hotărârii să se fi dispus în mod expres restituirea bunului (cauza Atanasiu c. României).

Reclamanții nu au un „bun actual'' din perspectiva documentului european și nici speranța legitimă de a-i dobândi, pentru considerentele ce se succed, așadar nu pot invoca nici protecția dreptului de proprietate conferită de art. 1 din Primul Protocol.

Curții Europene i-a fost suficient să constate, în cauza Măria Atanasiu contra României, ținând cont de sensul autonom al noțiunii „bunuri" și de criteriile reținute în jurisprudenta sa, că existența unui „bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea hunului, în acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerința în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alineat al art. i din Protocolul nr. l la Convenție (a se vedea, mutatis mutandis, Păduraru, parag.

65 și 75). Curtea a mai constatat că, de ia intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. Prin urmare, transformarea într-o „valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi. Față de aceste considerente, se constată că, întrucât reclamanților nu li s-a recunoscut, printr-o hotărâre judecătorească anterioară, dreptul la restituirea imobilelor solicitate în prezenta cauză, aceștia nu beneficiază de „un bun" în sensul Convenției și, ca atare, nu pot invoca protecția documentului european în favoarea lor.

Noțiunea autonomă de „bun", în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, nu acoperă orice interes patrimonial, ci doar „bunurile" actuale, anume drepturi recunoscute printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă sau un alt act al autorităților publice, ori speranțele legitime deduse din dispozițiile legale sau jurisprudenta constantă. Cum s-a mai arătat, reclamanții nu au niciun act al autorităților publice sau vreo hotărâre judecătorească a căror protecție să o invoce în prezenta cauză, iar prevederile legii sau jurisprudența nu le conferă o speranță legitimă la restituire, ci dimpotrivă, consacră expres pierderea dreptului la valorificarea pretențiilor în lipsa notificării și față de dispozițiile deciziei în interesul Legii nr. 33/2008.

Cum recurenților nu li se poate recunoaște existența unui „bun" în sensul Convenției, pentru argumentele arătate în precedent, nici modul în care jurisprudența europeană a rezolvat diversele cauze îndreptate împotriva României, în care s-a recunoscut încălcarea art. 1 din Primul Protocol, nu prezintă interes în soluționarea prezentului recurs. În speță, nu se poate reține în cadrul acțiunii în revendicare imobiliară că actul de proprietate exhibat de reclamanți reprezintă titlul în baza căruia poate fi valorificat dreptul de proprietate potrivit art. 480 C. civ., în raport cu actualul deținător al imobilului revendicat, mai ales în situația în care calitatea de proprietar nu a fost recunoscută în urma recurgerii la procedura administrativă obligatorie instituită prin legea specială de reparație.

În acest sens sunt și considerentele deciziei nr. LIII din 04 iunie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în secțiile unite. Adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție, în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus judecății era una efectivă, iar, în speță, era pentru că imobilul nu a fost înstrăinat de către stat. Într-o asemenea situație, în soluționarea prezentei acțiuni în revendicare nu au nicio relevanță considerațiile recurenților legate de nev a labilitatea titlului opus de intimat, a actului de preluare, aspect ce nu mai poate face obiectul judecății la acest moment.

Recurenții au invocat și decizia nr. 483/2003 a Curții Constituționale, în sensul că aceasta „confirmă că, în cazul în care statul a preluat un imobil fără titlu valabil, fostul proprietar, conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, nu-și pierde niciun moment dreptul de proprietate". Prin urmare, pentru că statul nu este proprietar, asemenea imobile nu pot ft incluse în categoria celor avute în vedere de legea specială. Înalta Curte observă, pe de o parte, că dispoziția citată se referă la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar nu la textul de lege indicat, iar, pe de altă parte, că o astfel de critică, inserată în motivarea recursului, este irelevantă pentru argumentele deja expuse.

Instanțele de fond nu erau obligate să se raporteze la norma de mai sus, în condițiile în care nu au analizat în mod distinct primul petit al acțiunii, ci au dezvoltat considerații în legătură cu considerentele deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție și efectele sale în cadrul prezentei acțiuni în revendicare. Cu referire la lipsa unei reparației concrete în cazul în care reclamanții ar fi utilizat procedura Legii nr. 10/2001, respectiv Legii nr. 247/2005, Înalta Curte reține că, potrivit legii speciale de reparație, foștii proprietari erau îndreptățiți să obțină restituirea imobilelor în natură, iar nu să beneficieze de acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent (în acest din urmă caz, în prezent Statul Român beneficiind de un termen pentru eficientizarea legislației în această materie), astfel încât acest argument nu poate fi avut în vedere.

Având în vedere celelalte critici din recurs, ce vizează atât aplicarea greșită la epoca naționalizării imobilului în litigiu a dispozițiilor Decretului nr. 92/1950 în ceea ce îl privește pe fostul proprietar D.D. (aspect deja antamat), cât și interpretarea eronată a probelor administrate în legătură cu dovada dreptului de proprietate în persoana autorului reclamanților și a calității de moștenitori ai acestuia, Înalta Curte constată că acestea, în parte critici de netemeinicie, nu sunt formulate în raport de considerentele instanței de apel, dezvoltate în decizia atacată, ci exced motivării în cauză, astfel încât nu vor fi analizate. Pentru toate aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) și art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Curtea va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții M.V., M.O. împotriva deciziei nr. 317 din 24 septembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțata în ședință publică, astăzi 7 octombrie 2013.