ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 383/2012

Asupra recursului civil de față,

Analizând actele și lucrările

dosarului, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1364 din 1

septembrie 2010, Tribunalul Caras Severin a admis în parte acțiunea formulată

de reclamantul G.P. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice.

A constatat caracterul

politic al măsurii administrative a deportării în fosta U.R.S.S., luată

împotriva mamei reclamantului.

A obligat pârâtul să

plătească reclamantului suma de 5.000 euro, echivalent în lei la data

efectuării plății, cu titlu de daune morale.

Pentru a hotărî astfel,

tribunalul a reținut că mama reclamantului, în calitate de etnic german, la 312

ianuarie 1945 a

fost deportată în fosta U.R.S.S.,unde a fost

repartizată într-un lagăr de muncă forțată.

Atât pe durata

transportului spre fosta U.R.S.S. cât și pe perioada internării în lagăr, mama

reclamantului a fost supusă unor tratamente inumane și degradante, care au

condus la îmbolnăvirea și moartea sa.

Cei doi copii care au rămas

au avut de suferit nu doar prin moartea mamei, dar și ulterior, pentru că au

avut de întâmpinat dificultăți în realizarea profesională, socială și

familială.

Prin decizia nr. 190/ A

din 10 februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul

declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

A schimbat în tot sentința,

în sensul că a respins acțiunea reclamantului.

Instanța de apel a reținut,

în esență, că, prin decizia nr. 1358/2010, Curtea Constituțională a stabilit că

prevederile art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt

neconstituționale.

Decizia pronunțată de Curtea

Constituțională este definitivă și obligatorie, iar Parlamentul nu a pus de

acord prevederile declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției,

motiv pentru care textul de lege pe care a fost întemeiată acțiunea și-au

încetat efectele.

Raportându-se și la

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, instanța se apel a constatat

că reclamantul nu are un „bun

”

, în sensul Convenției europene, pentru a se putea

prevala de aplicarea în continuare a efectelor Legii nr. 221/2009.

Împotriva acestei decizii, în

termen legal, a declarat recurs reclamantul.

Invocând dispozițiile art. 304

pct. 6, 7 și 9 C. proc. civ., recurentul a arătat că decizia instanței de apel

este nelegală, deoarece apelantul nu s-a referit în motivele de apel la decizia

Curții Constituționale, care nici nu fusese pronunțată.

De asemenea, instanța de apel

a analizat incidența deciziei Curții Constituționale prin raportare la un alt

dosar, respectiv la dosarul în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 1203 din

22 iunie 2010.

Recurentul a mai arătat

că instanța de apel, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale, care are

efecte doar pentru viitor, a încălcat principiul neretroactivității legii.

Criticile formulate permit

încadrarea recursului în dispozițiile art. 304 pct. 6, 7 și 9 C. proc. civ.,

dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare.

Cererea reclamantului

pentru acordare de despăgubiri a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1)

din Legea nr. 221/2009.

Prin deciziile nr. 1358

și 1360 din 21 octombrie 2010, publicate în M. Of. al României nr. 761 din 15

noiembrie 2010, la o dată anterioară pronunțării deciziei instanței de apel,

Curtea Constituțională a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I din Legea nr. 221/2010, care acordau dreptul la despăgubiri persoanelor

condamnate politic sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu

caracter politic, sunt neconstitutionale.

Problema de drept pusă în

discuție prin recursul declarat de reclamantă se referă la efectele deciziilor

pronunțate de Curtea Constituțională în cazul proceselor aflate în curs de

soluționare la momentul pronunțării lor.

Această chestiune a

constituit și obiectul de analiză al deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011,

publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, pronunțată de înalta Curte de

Casație și Justiție.

În condițiile în care decizia

pronunțată de instanța supremă a fost publicată înainte de soluționarea

recursului, statuările sale sunt obligatorii, potrivit art. 329 alin. (3) C.

proc. civ.

Or, prin menționata decizie,

s-a constatat că, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituția României și art. 31

din Legea nr. 47/1992, deciziile Curții Constituționale sunt general

obligatorii și produc efecte numai pentru viitor.

Analizând efectul ex

nune al deciziilor Curții Constituționale, prin decizia în interesul legii s-a

făcut distincție între situațiile juridice de natură legală, cărora li se

aplică legea nouă în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire

și situațiile juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește

validitatea condițiilor de formă și de fond, legii în vigoare la data

întocmirii actului juridic în baza căruia s-au născut.

Acțiunile în justiție,

aflate în curs de soluționare la data pronunțării deciziei Curții

Constituționale nu pot fi asimilate

situațiilor voluntare, deoarece drepturile de creanță

pretinse sunt concretizate numai în urma exercitării controlului judiciar.

Or, la momentul la care

instanța este chemată să se pronunțe, norma juridică nu mai există și nici nu

se poate considera că aceasta ultraactivează, în absența unei dispoziții legale

exprese.

Prin urmare, înalta Curte a

statuat că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și

1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios

constituțional.

Chiar dacă la data introducerii

cererii de declarare a apelului Curtea Constituțională nu pronunțase încă cele

două decizii, instanța de apel nu putea să facă abstracție de ele, având în

vedere caracterul lor obligatoriu erga omnes.

De aceea, faptul că

instanța a avut în vedere o chestiune de ordine publică neinvocată de părți nu

are semnificația faptului că în apel s-ar fi acordat altceva decât s-a cerut,

așa cum susține recurentul.

Nu poate fi reținută nici

susținerea recurentului că instanța de apel ar fi prezentat în hotărârea sa

motive străine de cauză.

Este adevărat că în

cuprinsul hotărârii se arată că s-a declarat apel împotriva sentinței civile nr.

1203 din 22 iunie 2010 a Tribunalului Caras Severin, dar aceasta este o

evidentă eroare materială, atât timp cât dispozitivul deciziei menționează

numărul corect al hotărârii ce a făcut obiectul apelului, iar argumentele

prezentate de instanța de apel în susținerea soluției pronunțate au legătură cu

cauza.

Față de cele expuse, se

constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a efectelor deciziilor

Curții Constituționale, motiv pentru care recursul declarat de reclamant va fi

respins, fără a fi necesară analiza celorlalte chestiuni, care vizează fondul

raportului juridic dedus judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamantul G.P. împotriva deciziei nr. 190/ A din 10

februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 ianuarie 2012.