ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3441/2010

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

La data de 11 decembrie 2007 reclamanții

P.M.D. și Z.B. au chemat în judecată pe pârâții V.N., V.G. și Municipiul București

prin Primar pentru a fi obligați să lase reclamanților în deplină proprietate și

posesie imobilul situat în București, strada I., din care un apartament compus din

patru camere care se află în posesia pârâților V., iar restul imobilului se află

în posesia Municipiului București.

Prin sentința

civilă nr. 1062 din 6 iunie 2008 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins

cererea reclamanților reținând existența autorității de lucru judecat în raport

de decizia civilă nr. 235 din 16 mai 2002 pronunțată de Curtea de Apel București,

irevocabilă prin decizia civilă nr. 417 din 25 ianuarie 2005 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin decizia menționată

autorilor reclamanților li s-a respins o cerere identică formulată împotriva acelorași

pârâți.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamantul P.M.D.

Apelantul a susținut

că, temeiul de drept al cererii sale este nu numai art. 480 C. civ., ci și Legea

nr. 247/2005 care a modificat Legea nr. 10/2001, că a formulat notificare în baza

Legii nr. 10/2001 și nu a primit nici un răspuns din partea Municipiului București,

ceea ce nu-i poate îngrădi accesul direct la instanță pentru valorificarea drepturilor

sale.

Curtea de Apel

București, secția a

IV-

a civilă, prin decizia nr. 364 din

29 mai 2009 a admis apelul formulat de P.M.D. și Z.B., a desființat în parte sentința

numai cu privire la cererea formulată de reclamanți împotriva Municipiului București

și în consecință: a trimis cererea spre rejudecare în primă instanță la Tribunalul

București.

A menținut dispozițiile

sentinței atacate cu privire la soluționarea cererii formulată de reclamanți împotriva

pârâților V.G. și V.N.

Pentru a decide

astfel, Curtea de apel, a reținut următoarele:

Stabilind că Legea

nr. 10/2001 nu este aplicabilă în raporturile dintre persoana îndreptățită și deținătorul

imobilului - persoane fizice, în speță pârâții V., instanța de apel, a constatat

că, în baza art. 480 C. civ., invocat ca temei de drept de către reclamanți, cererea

de revendicare formulată împotriva pârâților V. trebuie respinsă pentru existența

autorității de lucru judecat, cum legal a reținut instanța de fond.

Hotărârea primei

instanțe este corectă sub aspectul reținerii autorității de lucru judecat deoarece

autorii reclamanților în anul 1999 au formulat o acțiune în revendicare împotriva

pârâților V., acțiune ce a fost respinsă.

Fiind chemată

să se pronunțe asupra aceleiași cereri, având aceiași cauză, obiect și părți, Curtea

de Apel București prin decizia nr. 235 din 16 mai 2002 (irevocabilă) a reținut că

reclamanții nu au un titlu de proprietate asupra imobilului, în condițiile în care

instanța de fond precizase că pârâții au un titlu de proprietate constând în contractul

încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.

De asemenea, valabilitatea

titlului de proprietate prezentat de pârâții V. a fost reținută și de către

Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia civilă nr. 417/2005, care a precizat

că, acțiunea în revendicare formulată de reclamanți nu poate fi admisă.

În raport de cele

expuse, Curtea de apel, a reținut că, cea de-a doua acțiune în revendicare formulată

de reclamanți împotriva pârâților V. a fost corect respinsă de instanța de fond.

În ceea ce privește

acțiunea în revendicare formulată împotriva pârâtului Municipiul București prin

Primar, Curtea de apel, a reținut că și acest capăt de cerere este sortit eșecului

pentru autoritate de lucru judecat.

Dar aceeași acțiune

formulată în baza Legii nr. 10/2001 nu este supusă acelorași condiții legale, deoarece,

legea specială în art. 47 prevede posibilitatea persoanelor îndreptățite, cărora

li s-a respins acțiunea în revendicare formulată în baza dreptului comun (cazul

reclamanților) să solicite măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pentru

bunurile preluate abuziv de stat, în baza și în procedura prevăzută de Legea

nr. 10/2001.

În aceste condiții

și cu limitele deja menționate Curtea de apel, a reținut că, reclamanții au invocat

ca temei de drept Legea nr. 10/2001, au chemat în judecată Municipiul București,

au formulat notificare la care au primit un răspuns, astfel încât refuzul nejustificat

de a răspunde la notificare, trebuia soluționat pe fond și nu să respingă acțiunea

pentru autoritate de lucru judecat.

În ceea ce privește

excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, excepție invocată de

pârâți, Curtea de apel nu s-a mai pronunțat întrucât instanța de fond a reținut

autoritatea de lucru judecat a unei decizii anterioare irevocabile, excepția fiind

lipsită de interes.

Împotriva acestei

din urmă decizii au declarat recurs reclamanții P.M.D. și G.M. și pârâții Municipiul

București prin Primarul General, V.G. și V.N.

Prin recursul

declarat reclamanții P.M.D. și G.M. au invocat motivul prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., susținând că instanța de apel în mod greșit a reținut autoritatea

de lucru judecat în raport cu decizia civilă nr. 235 din 16 mai 2002 a Curții de

Apel București, irevocabilă prin decizia nr. 417 din 25 ianuarie 2005 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Dezvoltând criticile

de nelegalitate recurenții au susținut că, nu trebuie să se confunde cauza acțiunii

civile cu cauza cererii de chemare în judecată, întrucât cauza reprezintă scopul

urmărit de cel ce apelează la o acțiune iar cauza cererii de chemare în judecată

este temeiul juridic al cererii.

Pentru determinarea

existenței sau inexistenței autorității de lucru judecat trebuie să se verifice

cauza cererii de chemare în judecată, care reprezintă temeiul juridic al pretențiilor

deduse judecății.

În analiza elementelor

autorității de lucru judecat recurenții au făcut trimitere la unele apărări doctrinare

și la practica instanței supreme, concluzionând că, „faptul că reclamanții au invocat

ca temei de drept al cererii de chemare în judecată, alături de Legea nr. 10/2001

și dispozițiile art. 480 C. civ., nu este de natură a schimba caracterul acțiunii,

cadrul procesual trebuind plasat, neechivoc, în demersul de aplicare a Legii

nr. 10/2001".

În continuare,

recurenții au mai învederat că temeiul juridic al acțiunii lor îl reprezintă și

Legea nr. 247/2005, care prevede că Decretul nr. 92/1950 reprezintă un act abuziv

de preluare și nu mai prezintă un titlu valabil al statului, ceea ce înseamnă că

dreptul de proprietate asupra imobilului din litigiu subzistă.

Recurenții - reclamanți

au mai arătat că, primul ciclu procesual s-a finalizat cu respingerea acțiunii întrucât

instanțele au apreciat că nu au făcut dovada calității antecesorilor de persoane

exceptate de la naționalizare, iar în al doilea ciclu procesual cauza a fost analizată

superficial, soluțiile pronunțate bazându-se pe cele din primul ciclu procesual.

Față de cele expuse,

recurenții au solicitat, în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ. admiterea recursului,

modificarea hotărârii recurate în sensul respingerii excepției autorității de lucru

judecat și trimiterea cauzei pentru judecarea în fond.

Municipiul București

prin Primarul General a criticat decizia ca nelegală invocând motivul prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând în esență, că distincția instanței de apel

privind temeiul de drept invocat, respectiv art. 480 C. civ., în raport de care

acțiunea este sortită eșecului pentru autoritate de lucru judecat și art. 47 din

Legea nr. 10/2001 situație în care acțiunea nu este supusă acelorași condiții este

greșită, întrucât art. 47 a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1055

din 9 octombrie 2008 a Curții Constituționale.

Pe de altă parte,

obiectul pricinii, așa cum a fost stabilit de către reclamanți este o acțiune în

revendicare și indiferent de temeiul de drept invocat în cele două acțiuni, operează

autoritatea de lucru judecat, știut fiind faptul că ceea ce este de esența identității

în ceea ce privește obiectul pricinii, este finalitatea urmărită de reclamant.

Or, rezultă fără

echivoc, că finalitatea urmărită de reclamanți în prezenta cauză este aceea de a-și

redobândi dreptul de proprietate asupra imobilului.

Faptul că reclamanții

pot uza de dispozițiile Legii nr. 10/2001, nu face obiectul prezentei acțiuni, în

favoarea acestora dispozițiile arătate le conferă dreptul soluționării pretențiilor

pe cale administrativă, prin soluționarea notificării depuse cu respectarea condițiilor

de formă cerute.

Pe cale de consecință,

recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate și menținerea

ca legală a sentinței primei instanțe.

Recurenții pârâți

V.G. și V.N. au invocat faptul că între considerentele deciziei și dispozitivul

acesteia există contrarietate întrucât nu rezultă cu claritate motivul pentru care

cauza a fost trimisă spre rejudecare deși apelul a fost admis în tot și nu în parte.

Verificând legalitatea

deciziei recurate, în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursurile

declarate în cauză sunt nefondate pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanțele de

fond și apel au făcut o corectă interpretare și aplicare a prevederilor art. 1201

C. civ., atunci când a reținut autoritatea de lucru judecat invocată de pârâți în

raport de decizia civilă nr. 235 din 16 mai 2002 a Curții de Apel București, secția

a V-a civilă, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 417 din 25 ianuarie 2005 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Reclamanții au

învestit instanța de judecată cu o acțiune prin care a solicitat printre altele,

obligarea pârâților să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul

situat în București str. I.

Acțiunea a fot

fundamentată în drept, pe dispozițiile art. 480 C. civ., dar și pe dispozițiile

Legii nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005.

La dosar au fost

depuse printre alte acte, notificarea înregistrată din 4 iulie 2001 și dispoziția

din 5 decembrie 2008 emisă de Primăria Municipiului București prin Primar General

de respingere a notificării formulată de Z.M.P.

Atât la fond cât

și la apel, reclamanții s-au apărat în mod constant invocând prevederile Legii

nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005.

Este adevărat

că formulările reclamanților sunt confuze, însă prima instanță avea obligația respectând

regula dezbaterilor contradictorii, să ceară precizările necesare pentru a stabili

obiectul cererii de chemare în judecată.

În aceste condiții,

în mod corect, instanța de apel, a apreciat că în raport de pârâtul Municipiul București

și de dispozițiile Legii nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005 nu poate

opera autoritatea de lucru judecat.

În consecință,

critica recurenților - reclamanți că față de pârâții V.G. și V.N. nu ar opera autoritatea

de lucru judecat este nefondată, întrucât obiectul cererii de chemare în judecată

este fără echivoc acțiune în revendicare, acțiune ce a fost soluționată irevocabil

prin decizia nr. 235/A din 16 mai 2002 a Curții de Apel București, confirmată prin

decizia nr. 417 din 25 ianuarie 2005 â Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Nefondată este

și critica recurentului-pârât Municipiul București prin Primar General dat fiind

că, prima instanță avea obligația de a se pronunța în legătură cu notificarea formulată

de antecesorul reclamanților.

În ceea ce privește

recursul declarat de pârâții V.G. și V.N., este de asemenea nefondat, neexistând

nicio contradicție între considerente și dispozitivul deciziei atacate cu recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate

recursurile declarate de reclamanții G.M. și P.M.D. și pârâții Municipiul București

prin Primar, V.G. și V.N. împotriva deciziei civile nr. 364 din 12 mai 2009 a Curții

de Apel București, secția a

IV-

a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

3 iunie 2010.