ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3441/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: La data de 11 decembrie 2007 reclamanții P.M.D. și Z.B. au chemat în judecată pe pârâții V.N., V.G. și Municipiul București prin Primar pentru a fi obligați să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, strada I., din care un apartament compus din patru camere care se află în posesia pârâților V., iar restul imobilului se află în posesia Municipiului București. Prin sentința civilă nr. 1062 din 6 iunie 2008 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins cererea reclamanților reținând existența autorității de lucru judecat în raport de decizia civilă nr. 235 din 16 mai 2002 pronunțată de Curtea de Apel București, irevocabilă prin decizia civilă nr. 417 din 25 ianuarie 2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin decizia menționată autorilor reclamanților li s-a respins o cerere identică formulată împotriva acelorași pârâți. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul P.M.D. Apelantul a susținut că, temeiul de drept al cererii sale este nu numai art. 480 C. civ., ci și Legea nr. 247/2005 care a modificat Legea nr. 10/2001, că a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 și nu a primit nici un răspuns din partea Municipiului București, ceea ce nu-i poate îngrădi accesul direct la instanță pentru valorificarea drepturilor sale. Curtea de Apel București, secția a IV- a civilă, prin decizia nr. 364 din 29 mai 2009 a admis apelul formulat de P.M.D. și Z.B., a desființat în parte sentința numai cu privire la cererea formulată de reclamanți împotriva Municipiului București și în consecință: a trimis cererea spre rejudecare în primă instanță la Tribunalul București.

A menținut dispozițiile sentinței atacate cu privire la soluționarea cererii formulată de reclamanți împotriva pârâților V.G. și V.N. Pentru a decide astfel, Curtea de apel, a reținut următoarele: Stabilind că Legea nr. 10/2001 nu este aplicabilă în raporturile dintre persoana îndreptățită și deținătorul imobilului - persoane fizice, în speță pârâții V., instanța de apel, a constatat că, în baza art. 480 C. civ., invocat ca temei de drept de către reclamanți, cererea de revendicare formulată împotriva pârâților V. trebuie respinsă pentru existența autorității de lucru judecat, cum legal a reținut instanța de fond. Hotărârea primei instanțe este corectă sub aspectul reținerii autorității de lucru judecat deoarece autorii reclamanților în anul 1999 au formulat o acțiune în revendicare împotriva pârâților V., acțiune ce a fost respinsă.

Fiind chemată să se pronunțe asupra aceleiași cereri, având aceiași cauză, obiect și părți, Curtea de Apel București prin decizia nr. 235 din 16 mai 2002 (irevocabilă) a reținut că reclamanții nu au un titlu de proprietate asupra imobilului, în condițiile în care instanța de fond precizase că pârâții au un titlu de proprietate constând în contractul încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995. De asemenea, valabilitatea titlului de proprietate prezentat de pârâții V. a fost reținută și de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia civilă nr. 417/2005, care a precizat că, acțiunea în revendicare formulată de reclamanți nu poate fi admisă. În raport de cele expuse, Curtea de apel, a reținut că, cea de-a doua acțiune în revendicare formulată de reclamanți împotriva pârâților V. a fost corect respinsă de instanța de fond.

În ceea ce privește acțiunea în revendicare formulată împotriva pârâtului Municipiul București prin Primar, Curtea de apel, a reținut că și acest capăt de cerere este sortit eșecului pentru autoritate de lucru judecat. Dar aceeași acțiune formulată în baza Legii nr. 10/2001 nu este supusă acelorași condiții legale, deoarece, legea specială în art. 47 prevede posibilitatea persoanelor îndreptățite, cărora li s-a respins acțiunea în revendicare formulată în baza dreptului comun (cazul reclamanților) să solicite măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pentru bunurile preluate abuziv de stat, în baza și în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001.

În aceste condiții și cu limitele deja menționate Curtea de apel, a reținut că, reclamanții au invocat ca temei de drept Legea nr. 10/2001, au chemat în judecată Municipiul București, au formulat notificare la care au primit un răspuns, astfel încât refuzul nejustificat de a răspunde la notificare, trebuia soluționat pe fond și nu să respingă acțiunea pentru autoritate de lucru judecat. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, excepție invocată de pârâți, Curtea de apel nu s-a mai pronunțat întrucât instanța de fond a reținut autoritatea de lucru judecat a unei decizii anterioare irevocabile, excepția fiind lipsită de interes. Împotriva acestei din urmă decizii au declarat recurs reclamanții P.M.D.

și G.M. și pârâții Municipiul București prin Primarul General, V.G. și V.N. Prin recursul declarat reclamanții P.M.D. și G.M. au invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că instanța de apel în mod greșit a reținut autoritatea de lucru judecat în raport cu decizia civilă nr. 235 din 16 mai 2002 a Curții de Apel București, irevocabilă prin decizia nr. 417 din 25 ianuarie 2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Dezvoltând criticile de nelegalitate recurenții au susținut că, nu trebuie să se confunde cauza acțiunii civile cu cauza cererii de chemare în judecată, întrucât cauza reprezintă scopul urmărit de cel ce apelează la o acțiune iar cauza cererii de chemare în judecată este temeiul juridic al cererii.

Pentru determinarea existenței sau inexistenței autorității de lucru judecat trebuie să se verifice cauza cererii de chemare în judecată, care reprezintă temeiul juridic al pretențiilor deduse judecății. În analiza elementelor autorității de lucru judecat recurenții au făcut trimitere la unele apărări doctrinare și la practica instanței supreme, concluzionând că, „faptul că reclamanții au invocat ca temei de drept al cererii de chemare în judecată, alături de Legea nr. 10/2001 și dispozițiile art. 480 C. civ., nu este de natură a schimba caracterul acțiunii, cadrul procesual trebuind plasat, neechivoc, în demersul de aplicare a Legii nr. 10/2001". În continuare, recurenții au mai învederat că temeiul juridic al acțiunii lor îl reprezintă și Legea nr. 247/2005, care prevede că Decretul nr. 92/1950 reprezintă un act abuziv de preluare și nu mai prezintă un titlu valabil al statului, ceea ce înseamnă că dreptul de proprietate asupra imobilului din litigiu subzistă.

Recurenții - reclamanți au mai arătat că, primul ciclu procesual s-a finalizat cu respingerea acțiunii întrucât instanțele au apreciat că nu au făcut dovada calității antecesorilor de persoane exceptate de la naționalizare, iar în al doilea ciclu procesual cauza a fost analizată superficial, soluțiile pronunțate bazându-se pe cele din primul ciclu procesual. Față de cele expuse, recurenții au solicitat, în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ. admiterea recursului, modificarea hotărârii recurate în sensul respingerii excepției autorității de lucru judecat și trimiterea cauzei pentru judecarea în fond. Municipiul București prin Primarul General a criticat decizia ca nelegală invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., susținând în esență, că distincția instanței de apel privind temeiul de drept invocat, respectiv art. 480 C. civ., în raport de care acțiunea este sortită eșecului pentru autoritate de lucru judecat și art. 47 din Legea nr. 10/2001 situație în care acțiunea nu este supusă acelorași condiții este greșită, întrucât art. 47 a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1055 din 9 octombrie 2008 a Curții Constituționale. Pe de altă parte, obiectul pricinii, așa cum a fost stabilit de către reclamanți este o acțiune în revendicare și indiferent de temeiul de drept invocat în cele două acțiuni, operează autoritatea de lucru judecat, știut fiind faptul că ceea ce este de esența identității în ceea ce privește obiectul pricinii, este finalitatea urmărită de reclamant.

Or, rezultă fără echivoc, că finalitatea urmărită de reclamanți în prezenta cauză este aceea de a-și redobândi dreptul de proprietate asupra imobilului. Faptul că reclamanții pot uza de dispozițiile Legii nr. 10/2001, nu face obiectul prezentei acțiuni, în favoarea acestora dispozițiile arătate le conferă dreptul soluționării pretențiilor pe cale administrativă, prin soluționarea notificării depuse cu respectarea condițiilor de formă cerute. Pe cale de consecință, recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate și menținerea ca legală a sentinței primei instanțe. Recurenții pârâți V.G. și V.N. au invocat faptul că între considerentele deciziei și dispozitivul acesteia există contrarietate întrucât nu rezultă cu claritate motivul pentru care cauza a fost trimisă spre rejudecare deși apelul a fost admis în tot și nu în parte.

Verificând legalitatea deciziei recurate, în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursurile declarate în cauză sunt nefondate pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Instanțele de fond și apel au făcut o corectă interpretare și aplicare a prevederilor art. 1201 C. civ., atunci când a reținut autoritatea de lucru judecat invocată de pârâți în raport de decizia civilă nr. 235 din 16 mai 2002 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 417 din 25 ianuarie 2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Reclamanții au învestit instanța de judecată cu o acțiune prin care a solicitat printre altele, obligarea pârâților să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București str. I. Acțiunea a fot fundamentată în drept, pe dispozițiile art. 480 C. civ., dar și pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005.

La dosar au fost depuse printre alte acte, notificarea înregistrată din 4 iulie 2001 și dispoziția din 5 decembrie 2008 emisă de Primăria Municipiului București prin Primar General de respingere a notificării formulată de Z.M.P. Atât la fond cât și la apel, reclamanții s-au apărat în mod constant invocând prevederile Legii nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005. Este adevărat că formulările reclamanților sunt confuze, însă prima instanță avea obligația respectând regula dezbaterilor contradictorii, să ceară precizările necesare pentru a stabili obiectul cererii de chemare în judecată. În aceste condiții, în mod corect, instanța de apel, a apreciat că în raport de pârâtul Municipiul București și de dispozițiile Legii nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005 nu poate opera autoritatea de lucru judecat.

În consecință, critica recurenților - reclamanți că față de pârâții V.G. și V.N. nu ar opera autoritatea de lucru judecat este nefondată, întrucât obiectul cererii de chemare în judecată este fără echivoc acțiune în revendicare, acțiune ce a fost soluționată irevocabil prin decizia nr. 235/A din 16 mai 2002 a Curții de Apel București, confirmată prin decizia nr. 417 din 25 ianuarie 2005 â Înaltei Curți de Casație și Justiție. Nefondată este și critica recurentului-pârât Municipiul București prin Primar General dat fiind că, prima instanță avea obligația de a se pronunța în legătură cu notificarea formulată de antecesorul reclamanților. În ceea ce privește recursul declarat de pârâții V.G. și V.N., este de asemenea nefondat, neexistând nicio contradicție între considerente și dispozitivul deciziei atacate cu recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanții G.M. și P.M.D. și pârâții Municipiul București prin Primar, V.G. și V.N. împotriva deciziei civile nr. 364 din 12 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a IV- a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 iunie 2010.