ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1708/2013

Asupra recursului de față; Prin cererea înregistrată sub nr. 6522/118/2009, pe rolul Tribunalului Constanța, secția maritimă și fluvială, reclamanta C.N. A.P.M. SA a chemat în judecată pe pârâta SC I.C.S. SRL solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să constate intervenirea rezilierii contractului de concesiune nr. x/2000 și să dispună obligarea pârâtei la plata sumelor de 48.840 USD reprezentând redevență, 4.500 USD reprezentând penalități și de 12.210 USD cu titlu de despăgubiri, dar și la plata cheltuielilor de judecată. Prin Sentința civilă nr. 50/MF/2010 Tribunalul Constanța a admis, în parte, acțiunea reclamantei și a obligat pârâta la plata sumelor de 48.840 USD, cu titlu de redevență, pentru perioada 7 septembrie 2008 - 6 septembrie 2009 și de 4.500 USD, reprezentând penalități de întârziere; au fost respinse ca nefondate celelalte capete de cerere.

Pentru a dispune astfel, prima instanță a reținut că nu sunt îndeplinite, cumulativ, condițiile pentru invocarea excepției de neexecutare a contractului, în sensul că obligația de renegociere a prețului concesiunii nu a fost asumată de reclamantă prin contractul de concesiune nr. x/2000, ci este reglementată prin actele normative menționate de pârâtă, care, de altfel, nici nu instituie o obligație de renegociere în sarcina administrației, ci lasă la latitudinea părților oportunitatea unei asemenea negocieri. S-a reținut că excepția de neexecutare a contractului de concesiune invocată de pârâtă este neîntemeiată, iar în această situație, reclamanta este îndreptățită să solicite și să obțină de la pârâtă executarea prețului concesiunii.

A statuat prima instanță că, întrucât, părțile au înserat în contractul de concesiune nr. x/2000 un pact comisoriu de gradul întâi, ce nu face decât să reproducă prevederile art. 1021 C. civ., instanța era cea care ar fi trebuit să facă aplicarea regulilor prevăzute pentru rezilierea judiciară și să pronunțe sancțiunea rezilierii contractului, reclamanta nefiind îndreptățită, potrivit clauzelor contractuale, să considere contractul desființat, de drept, la expirarea termenului de executare. Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, au declarat apel ambele părți. Curtea de Apel Constanța, prin Decizia civilă nr. 1/MF din 17 ianuarie 2011, a respins ca nefondate apelurile formulate reținând, în esență, următoarele: În cauză nu se poate vorbi despre o poziție concordantă a ambelor părți contractante în privința stipulării unui pact comisoriu de gradul II, în contract.

Instanța de apel a mai reținut că nu se poate vorbi despre faptul că ansamblul dispozițiilor art. 11.3 din contract reprezintă expresia unui pact comisoriu ce ar face inutilă intervenția instanței de judecată, prima instanță reținând, judicios, că era necesară intervenția judecătorului pentru a se stabili dacă se impune aplicarea sau nu a unei sancțiuni radicale, cum este aceea a rezilierii unui contract. Aceasta pentru că, din interpretarea gramaticală, dar și sistematică a dispozițiilor contractuale (art. 11.3, 11.4 și 11.5) nu reiese că voința fermă a părților ar fi fost ca, în caz de neexecutare a oricăror obligații, de către oricare dintre părți, contractul s-ar considera desființat sau rezolvit de plin drept.

Chiar dacă, de principiu, enumerarea în contract a faptelor considerate ca fiind nerespectare a contractului, imprimă pactului comisoriu un efect mai puternic, totuși, concluzia primei instanțe este corectă, întrucât rolul judecătorului nu poate fi înlăturat în cauză, cu atât mai mult cu cât obiectul contractului a fost concesionarea unei suprafețe de teren amplasate în zona liberă B., în scopul desfășurării unor activități specifice unei zone libere, iar concesionarul, pârâtul în speță, reclamă dezechilibrul financiar creat de abrogarea facilității existente la încheierea contractului de concesiune. Ca atare, a fost respins apelul reclamantei.

Referitor la apelul pârâtei s-a reținut că acesta este neîntemeiat, întrucât, potrivit contractului părților, durata concesiunii a fost stabilită la 50 de ani, începând cu 20 noiembrie 2000, iar obligația de plată a redevenței anuale, de 13.681 USD/an, în tranșe trimestriale egale, incumba pârâtei, căreia i-a fost asigurată folosința bunului concesionat - reprezentând teren de 4.560,34 mp, situat în zona liberă B. Nu s-au confirmat susținerile apelantei-pârâte conform cu care, din ansamblul dispozițiilor contractului pârâților, reiese că această convenție a încetat începând cu a 31-a zi după executarea garanției de bună execuție, sau că imposibilitatea achitării redevențelor conduce la limitarea debitului în raport de cuantumul garanției de bună execuție.

Nici critica privind încetarea contractului cel mai târziu la 19 martie 2008 nu a fost primită, față de considerentele în drept expuse de instanța de apel asupra modalităților de soluționare de către prima instanța a capătului de cerere privind constatarea rezilierii contractului de concesiune. Ca neîntemeiate au fost considerate și acele critici aduse de apelanta-pârâtă hotărârii primei instanțe sub aspectul modalității de interpretare și aplicare a clauzei penale stipulate în art. 7.1, 7.2 și 7.3 din contractul părților. Astfel, potrivit voinței părților, întârzierea la plata redevenței, din partea concesionarului, îl obligă pe acesta la plata de penalități de întârziere. Nu reiese, însă, din interpretarea clauzelor contractuale că eventualul debit (calculat în cauză pe o perioadă mai mare de un an), ivit ca urmare a achitării cu întârziere a redevenței va fi limitat la nivelul garantei de bună execuție.

Dispozițiile art. 7.3 din contract trebuie interpretate coroborat cu dispozițiile art. 5 și 6 din contract, ce se referă la plata anuală a redevenței, reieșind că aceste dispoziții reglementează situația limitării redevenței restante și a penalităților aferente la valoarea garanției de bună execuție, dar pe parcursul fiecărui an în care obligația de plată devenea scadentă. Nici critica potrivit cu care reclamanta nu mai putea solicita plata redevențelor după data notificării rezilierii nu a fost primită de către instanța de apel, atâta vreme cât s-a reținut că rezilierea nu a operat de plin drept, fiind necesară intervenția instanței de judecată. Cum această intervenție nu a fost solicitată, contractul părților este în vigoare, producând efecte pe deplin, astfel încât reclamanta putea emite pretenții în baza facturilor emise după notificarea rezilierii.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs ambele părți. Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia civilă nr. 3303 din 26 octombrie 2011, a admis recursul formulat de către C.N. A.P.M. SA, a modificat, în parte, hotărârea recurată, în sensul admiterii apelului reclamantei C.N. A.P.M. SA Constanța și anulării deciziei instanței de apel și trimiterii cauzei la Curtea de Apel Constanța pentru evocarea fondului privind capetele de cerere referitoare la rezilierea contractului de concesiune nr. x/2000 și despăgubiri. Au fost păstrate restul dispozițiilor sentinței apelate. Recursul formulat de SC I.C.S. SRL a fost respins ca nefondat. A reținut, în esență, instanța de recurs următoarele: Recurenta-pârâtă a făcut o interpretare trunchiată a prevederilor contractului de concesiune, fără a avea în vedere și faptul că, potrivit art. 4 2 8. din contract, și-a asumat obligația de a plăti redevențele în sumă și la termenele prevăzute la clauzele 5.3, 6.1, și 6.2.

din contractul de concesiune. Art. 7.3. din contractul de concesiune este înserat în capitolul VII al contractului, care reglementează răspunderea contractuală a concesionarului, modul de calcul al penalităților și are rolul de a stabili faptul că nu se pot calcula penalități care să depășească valoarea garanției. În condițiile în care concesionarul nu și-a reîntregit scrisoarea de garanție, nu se poate vorbi de o limitare a obligațiilor de plată ce revin acestuia, potrivit prevederilor capitolului 7, la care art. 8.2. face trimitere expresă. Pentru aceste considerente, soluția primei instanțe și a celei de apel, în ceea ce privește capătul de cerere privind obligarea concesionarului la plata sumelor datorate cu titlu de redevență, a fost una întemeiată.

A statuat instanța de recurs că părțile au avut de la bun început intenția reglementării unui pact comisoriu de grad II; că pârâta nu a contestat faptul că prin art. II alin. (3) lit. a) din contractul de concesiune se reglementează un pact comisoriu de grad II, aceasta fiind voința reală a părților la încheierea contractului de concesiune; prima instanță a calificat, în mod greșit, pactul comisoriu ca fiind unul de gradul I, din moment ce nu a înțeles să ia în considerare voința reală și declarată a părților, exprimată la semnarea contractului de concesiune și pe parcursul judecării cauzei.

S-a reținut de către instanța de recurs că, nefiind vorba în speță de un pact comisoriu de grad IV, ci de un pact comisoriu de grad II, este evident că rezilierea operează de la formularea cererii de chemare în judecată, din moment ce rezilierea poate fi constatată ca fiind intervenită, în legătură cu contractul de concesiune, numai de instanța de judecată; că articolul invocat de recurenta-pârâtă (7.3.) din contract nu reprezintă o limitare a cuantumului obligațiilor de plată aflate în sarcina concesionarului, scopul acestei prevederi fiind acela de a reglementa mecanismul de calcul al penalităților agreat de părți.

Prin Decizia nr. 4/MF din 20 aprilie 2012 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis apelurile formulate de reclamantă și de pârâtă, împotriva Sentinței civile nr. 50/MF/2010 a Tribunalului Constanța, a schimbat, în parte» sentința apelată, a admis cererea reclamantei și a constatat intervenită rezilierea contractului de concesiune nr. 101/2000, începând cu data de 19 aprilie 2008, a menținut dispozițiile sentinței în ce privește soluționarea capătului de cerere referitor la obligarea pârâtei la plata de despăgubiri în sumă de 12.210 DOLARI S.U.A.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel, în rejudecare după casare cu trimitere, a reținut următoarele: În ce privește criticile referitoare la gradul pactului comisoriu inserat în contract instanța de apel a reținut, față de modul de dezlegare a acestei probleme, realizat de către instanța de recurs, că în cauză părțile au statuat în cuprinsul contractului un pact comisoriu de gradul II. Critica privind modul de soluționare a capătului de cerere având ca obiect constatarea intervenirii rezilierii contractului de concesiune a fost găsită întemeiată.

Conform prevederilor art. 11.3 din contractul de concesiune nr. x/2000: "Concedentul are dreptul de a rezilia unilateral prezentul contract, înainte de expirarea perioadei de concesionare, cu condiția notificării concesionarului în scris cu 30 (treizeci) zile înainte, în cel puțin una din următoarele situații: a) Când redevența datorată și penalitățile calculate pentru întârziere sunt la nivelul garanției de bună execuție contractuală și când dovada reîntregirii garanției conform clauzei 8.6, nu este făcută la termenul stipulat". În ceea ce privește procedura de reziliere convențională s-a reținut că, în cauză, contractul reglementează obligația concedentei de a asigura concesionarului folosința liniștită a spațiului, ulterior predării acestuia în schimbul plății redevenței.

C.N. A.P.M. SA, în calitate de concedent, și-a respectat obligați de a asigura concesionarului liniștita folosință a bunului ce face obiectul concesiunii. Concesionarul nu și-a respectat obligația corelativă, prevăzută în contract, de plată a redevenței. În acest sens, contractul reglementează obligația de plată a redevenței după cum urmează: - Art. 4.2.4. din contractul de concesiune nr. x/2000, reglementează obligația concesionarului de plată a redevențelor în suma și la termenele prevăzute în clauzele 8.1. și 8.2 Art. 4.2.8. din contractul de concesiune nr. x/2000: "Concesionarul are obligația să plătească redevențele în suma și la termenele prevăzute la clauzele 5.3., 6.1. și 6.2." Art. 5.3.

din contractul de concesiune nr. x/2000: Redevența se datorează începând cu data intrării în vigoare a contractului." Art. 6.1. din contractul de concesiune nr. x/2000, părțile convin ca "redevența să se achite în tranșe egale trimestriale". Art. 6.2. din contractul de concesiune nr. x/2000: "Factura se emite în primele 5 zile ale fiecărui trimestru de concesiune. Plata facturii se face în baza facturii emise de concedent, în termenul de scadență înscris pe factură de către acesta." Concesionarul nu și-a respectat obligația de plată a redevențelor datorate conform convenției părților, încălcând astfel prevederile art. 4.2.4. din contract, conform cărora avea obligația de a plăti redevențele în suma și la termenele prevăzute la clauza 6.2.

din același contract. Concesionarul nu a achitat facturile emise, deși acestea aveau inserată data scadenței și au fost primite de către concedent. În dovedirea celor afirmate mai sus s-a anexat la dosarul cauzei copie a facturilor emise de C.N. A.P.M. SA și confirmările de primire aferente. De asemenea, concesionarul nu și-a îndeplinit nici obligația de constituire a garanției de bună execuție contractuală prevăzută de Capitolul 8 din contractul de concesiune nr. x/2000. S-a reținut că pârâta nu dispune de resurse financiare pentru executarea obligațiilor de plată asumate prin contractul de concesiune, ea nedesfășurând activități comerciale din anul 2002, situație ce o pune în imposibilitatea de a-și îndeplini obligațiilor asumate prin contractul de concesiune.

În ceea ce privește capătul de cerere referitor la despăgubiri, instanța de apel a reținut că acesta nu este întemeiat. Potrivit susținerilor din cererea de chemare în judecată și având în vedere și precizările, dar și concluziile scrise, depuse în calea de atac a apelului, capătul de cerere privind plata de despăgubiri are ca temei juridic răspunderea civilă delictuală, respectiv disp. art. 998 și 999 C. civ., iar suma solicitată se compune din echivalentul a trei redevențe trimestriale ce ar fi fost încasate dacă contractul ar fi fost în vigoare. Instanța de apel a reținut că, față de solicitarea apelantei-reclamante privind obligarea la plata de despăgubiri, în raport de temeiul juridic invocat, reclamanta este cea care trebuia să facă dovada îndeplinirii tuturor condițiilor pentru a opera acest tip de răspundere: prejudiciu, faptă ilicită, existența unui raport de cauzalitate între faptă și prejudiciu, vinovăția celui ce a cauzat prejudiciul.

În ce privește fapta ilicită și vinovăția, s-a reținut că în cauză nu se poate vorbi despre o asemenea faptă, în contextul în care, în lipsa existenței efective a unui regim de zonă liberă aplicabil terenului concesionat, despăgubirea solicitată, raportată la nivelul redevenței pe care trebuia să o achite apelanta pârâtă, este departe de ceea ce s-ar fi putut, în mod real, percepe de către reclamantă în anul 2008 sau 2009, avându-se în vedere și faptul, agreat chiar de reclamantă, potrivit cu care pârâta nu a desfășurat nicio activitate comercială în regim de zonă liberă, activitate de natură a crea premisele necesare pentru pârâtă de executare a contraprestației la care s-a obligat, respectiv plata de redevențe.

În ceea ce privește condiția prejudiciului s-a reținut că acesta trebui să fie cert, efectiv și dovedit, iar reclamanta nu a administrat probe în acest sens. Instanța de apel a reținut că despăgubirile solicitate sunt nedovedite și stabilite, în mod aleatoriu, la nivelul a trei redevențe lunare, în cuantumul plătit de intimata-pârâtă, conform contractului reziliat. Reclamanta trebuia să probeze care era nivelul redevențelor percepute în mod obișnuit pentru terenuri în acea zonă, în baza unor contracte încheiate în anii 2008 - 2009, iar această dovada nu a fost făcută.

Prin încheierea din 2 iulie 2012, Curtea de Apel Constanța, secția a II -a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul Deciziei civile nr. 4/MF/2012, în sensul că data de la care s-a constatat că a intervenită sancțiunea rezilierii este data de 29 iunie 2009 și nu data de 19 aprilie 2008. Împotriva acestei decizii a formulai recurs reclamanta C.N. A.P.M. SA, Constanța, aducându-i următoarele critici: Hotărârea instanței de apel a fost dată cu greșita aplicare a dispozițiilor legale, în legătură cu capătul de cerere prin care a solicitat obligarea pârâtei la plata despăgubirilor de 12.210 DOLARI S.U.A., respectiv a dispozițiilor art. 998 și urm. C. civ.

Astfel, instanța de apel nu a luat în considerare mai multe aspecte esențiale ale apărărilor formulate în legătură cu cererea privind despăgubirile. În acest sens, recurenta-reclamantă a arătat că pârâta a ocupat în continuare spațiul ce face obiectul contractului de cesiune, nepredând terenul către reclamantă, ca atare pârâta datorând despăgubiri echivalente cu nivelul redevenței convenite anterior, prețurile de închiriere din zonă fiind cu mult mai mari decât redevența convenită prin contractul de concesiune. Recurenta a mai arătat că fapta ilicită a pârâtei a constat în ocuparea fără drept a unui teren pentru care procedura rezilierii contractului fusese declanșată.

În speță, odată cu formularea cererii de chemare în judecată, având la bază notificarea de reziliere, reclamanta-recurentă a optat pentru rezilierea contractului și nu pentru continuarea acestuia, astfel încât rezilierea operează de la data formulării cererii de chemare în judecată, care coincide cu data stopării facturării. Prin urmare, este greșită reținerea instanței de apel, în sensul că fapta ilicită nu există, această faptă ilicită constând în ocuparea, fără drept a terenului. A mai susținut recurenta-reclamantă că vinovăția pârâtei este una evidentă, aceasta refuzând să plătească redevența dar și să constituie garanția la care este obligată. Odată constatat faptul că a intervenit rezilierea contractului de concesiune nr. x/2000, pârâta se află în culpă pe planul răspunderii delictuale, continuând ocuparea terenului respectiv, deși nu l-a exploatat.

De asemenea, a mai susținut recurenta, prejudiciul suferit a fost dovedit, și constă în suma care i s-ar fi cuvenit reclamantei dacă respectivul contract de concesiune nu ar fi fost reziliat din culpa exclusivă a pârâtei, acest prejudiciu fiind calculat la suma de 12.210 USD echivalentul a trei redevențe calculate de la data încetării facturării, respectiv a manifestării definitive de voință pentru rezilierea contractului și nu pentru executarea sa. S-a mai precizat de către recurentă că plata folosinței terenului, după rezilierea contractului, a fost întemeiată pe răspunderea delictuală civilă, și nu pe cea contractuală, dar în aceleași condiții de preț și utilizare. Recurenta-reclamantă a mai susținut că, instanța de apel nu i-a acordat cheltuielile de judecată, constând în taxa de timbru, în cuantum de 1.046,96 RON, considerând că partea căzută în pretenții este pârâta.

Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Prin Decizia nr. 3303/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în ciclu procesual anterior, s-a dispus anularea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, în ce privește capetele de cerere privind rezilierea contractului de concesiune și plata despăgubirilor întemeiate pe răspunderea delictuală civilă. Prin decizia instanței recurate, s-a constatat intervenită rezilierea contractului de concesiune începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 29 iunie 2009. În ce privește cererea de despăgubiri, întemeiată pe răspunderea delictuală civilă, s-a reținut de către instanța de apel, că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii delictuale civile, sub mai multe aspecte.

S-a reținut că nu există faptă ilicită și vinovăție, cât timp terenul concesionat nu avea, în mod efectiv, regimul juridic al unei zone libere, motiv pentru care pârâta nici nu l-a exploatat, în acest sens. Recurenta-reclamantă nu a adus nicio critică acestor considerente ale instanței de apel, afirmând doar că fapta ilicită ar fi constat doar în ocuparea propriu-zisă a terenului respectiv, chiar și după data introducerii cererii de chemare în judecată, însă nu a combătut, sub nicio formă, susținerea instanței de apel, că fapta ilicită și vinovăția trebuiau raportate la existența, efectivă, a regimului de zonă liberă, astfel încât aceasta critică nu poate fi reținută, urmând a fi respinsă.

Recurenta-reclamantă face confuzie în ce privește vinovăția pârâtei, raportat la neplata redevenței și la neconstituirea garanției la care aceasta era obligată, aceste fapte fiind reținute ca motive pentru rezilierea contractului de concesiune, (deci pentru răspundere contractuală) neputând fi reținute ca dovadă a vinovăției pentru răspunderea delictuală. Mai mult, chiar reclamanta-recurentă recunoaște că pârâta nu a mai exploatat acel teren, dar făcând acest lucru pentru a demonstra vinovăția pârâtei, neținând seama de faptul că aceasta nu a folosit terenul respectiv tocmai pentru că nu avea un regim de zonă liberă și că din punctul de vedere al pârâtei nu se justifica plata unor redevențe.

Susținerile recurentei în ce privește întinderea prejudiciului reprezintă simple afirmații, acestea nefiind susținute de niciun mijloc de probă, așa după cum a reținut și instanța de apel. Mai mult, aceste critici vizează netemeinicia deciziei recurate, or, în calea de atac a recursului, instanța de recurs nu poate analiza decât nelegalitatea deciziei recurate, pct. 10 și 11 ale art. 304 C. proc. civ. fiind abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000. În ce privește critica privind neacordarea cheltuielilor de judecată în apel, aceasta nu poate fi reținută, deoarece au fost admise, prin decizia recurată, ambele apeluri, nefiind respins apelul formulat de pârâtă, astfel cum a susținut recurenta-reclamantă.

Mai mult apelul reclamantei în ce privește despăgubirile întemeiate pe răspunderea delictuală civilă a fost respins, iar dispoziția privind constatarea rezilierii contractului de concesiune urmează să rămână irevocabilă abia după pronunțarea prezentei decizii, astfel încât, în mod corect, instanța de apel nu s-a pronunțat asupra acestor cheltuieli, cu atât mai mult cu cât reclamanta avea la îndemână și procedura prevăzută de art. 281 2 C. proc. civ. Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGI

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta C.N. A.P.M. SA Constanța împotriva Deciziei civile nr. 4/MF din 20 aprilie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 6522/118/2009, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 18 aprilie 2013. Procesat de GGC - AS