ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1708/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1708/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Prin cererea înregistrată sub nr.

6522/118/2009, pe rolul Tribunalului Constanța, secția maritimă și fluvială,

reclamanta C.N. A.P.M. SA a chemat în judecată pe pârâta SC I.C.S. SRL

solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să constate intervenirea

rezilierii contractului de concesiune nr. x/2000 și să dispună obligarea

pârâtei la plata sumelor de 48.840 USD reprezentând redevență, 4.500 USD

reprezentând penalități și de 12.210 USD cu titlu de despăgubiri, dar și la

plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă

nr. 50/MF/2010 Tribunalul Constanța a admis, în parte, acțiunea reclamantei și

a obligat pârâta la plata sumelor de 48.840 USD, cu titlu de redevență, pentru

perioada 7 septembrie 2008 - 6 septembrie 2009 și de 4.500 USD, reprezentând

penalități de întârziere; au fost respinse ca nefondate celelalte capete de

cerere.

Pentru a dispune

astfel, prima instanță a reținut că nu sunt îndeplinite, cumulativ, condițiile

pentru invocarea excepției de neexecutare a contractului, în sensul că

obligația de renegociere a prețului concesiunii nu a fost asumată de reclamantă

prin contractul de concesiune nr. x/2000, ci este reglementată prin actele

normative menționate de pârâtă, care, de altfel, nici nu instituie o obligație

de renegociere în sarcina administrației, ci lasă la latitudinea părților

oportunitatea unei asemenea negocieri.

S-a reținut că

excepția de neexecutare a contractului de concesiune invocată de pârâtă este

neîntemeiată, iar în această situație, reclamanta este îndreptățită să solicite

și să obțină de la pârâtă executarea prețului concesiunii.

A statuat prima

instanță că, întrucât, părțile au înserat în contractul de concesiune nr.

x/2000 un pact comisoriu de gradul întâi, ce nu face decât să reproducă

prevederile art. 1021 C. civ., instanța era cea care ar fi trebuit să facă

aplicarea regulilor prevăzute pentru rezilierea judiciară și să pronunțe

sancțiunea rezilierii contractului, reclamanta nefiind îndreptățită, potrivit

clauzelor contractuale, să considere contractul desființat, de drept, la

expirarea termenului de executare.

Împotriva acestei hotărâri,

în termen legal, au declarat apel ambele părți.

Curtea de Apel

Constanța, prin Decizia civilă nr. 1/MF din 17 ianuarie 2011, a respins ca

nefondate apelurile formulate reținând, în esență, următoarele:

În cauză nu se poate

vorbi despre o poziție concordantă a ambelor părți contractante în privința

stipulării unui pact comisoriu de gradul II, în contract.

Instanța de apel a

mai reținut că nu se poate vorbi despre faptul că ansamblul dispozițiilor art.

11.3 din contract reprezintă expresia unui pact comisoriu ce ar face inutilă

intervenția instanței de judecată, prima instanță reținând, judicios, că era

necesară intervenția judecătorului pentru a se stabili dacă se impune aplicarea

sau nu a unei sancțiuni radicale, cum este aceea a rezilierii unui contract.

Aceasta pentru că, din interpretarea gramaticală, dar și sistematică a

dispozițiilor contractuale (art. 11.3, 11.4 și 11.5) nu reiese că voința fermă

a părților ar fi fost ca, în caz de neexecutare a oricăror obligații, de către

oricare dintre părți, contractul s-ar considera desființat sau rezolvit de plin

drept.

Chiar dacă, de

principiu, enumerarea în contract a faptelor considerate ca fiind nerespectare

a contractului, imprimă pactului comisoriu un efect mai puternic, totuși,

concluzia primei instanțe este corectă, întrucât rolul judecătorului nu poate

fi înlăturat în cauză, cu atât mai mult cu cât obiectul contractului a fost

concesionarea unei suprafețe de teren amplasate în zona liberă B., în scopul

desfășurării unor activități specifice unei zone libere, iar concesionarul,

pârâtul în speță, reclamă dezechilibrul financiar creat de abrogarea

facilității existente la încheierea contractului de concesiune.

Ca atare, a fost

respins apelul reclamantei.

Referitor la apelul

pârâtei s-a reținut că acesta este neîntemeiat, întrucât, potrivit contractului

părților, durata concesiunii a fost stabilită la 50 de ani, începând cu 20

noiembrie 2000, iar obligația de plată a redevenței anuale, de 13.681 USD/an,

în tranșe trimestriale egale, incumba pârâtei, căreia i-a fost asigurată

folosința bunului concesionat - reprezentând teren de 4.560,34 mp, situat în

zona liberă B.

Nu s-au confirmat

susținerile apelantei-pârâte conform cu care, din ansamblul dispozițiilor

contractului pârâților, reiese că această convenție a încetat începând cu a

31-a zi după executarea garanției de bună execuție, sau că imposibilitatea

achitării redevențelor conduce la limitarea debitului în raport de cuantumul

garanției de bună execuție.

Nici critica privind

încetarea contractului cel mai târziu la 19 martie 2008 nu a fost primită, față

de considerentele în drept expuse de instanța de apel asupra modalităților de

soluționare de către prima instanța a capătului de cerere privind constatarea

rezilierii contractului de concesiune.

Ca neîntemeiate au

fost considerate și acele critici aduse de apelanta-pârâtă hotărârii primei

instanțe sub aspectul modalității de interpretare și aplicare a clauzei penale

stipulate în art. 7.1, 7.2 și 7.3 din contractul părților. Astfel, potrivit

voinței părților, întârzierea la plata redevenței, din partea concesionarului,

îl obligă pe acesta la plata de penalități de întârziere. Nu reiese, însă, din

interpretarea clauzelor contractuale că eventualul debit (calculat în cauză pe

o perioadă mai mare de un an), ivit ca urmare a achitării cu întârziere a

redevenței va fi limitat la nivelul garantei de bună execuție.

Dispozițiile art. 7.3

din contract trebuie interpretate coroborat cu dispozițiile art. 5 și 6 din

contract, ce se referă la plata anuală a redevenței, reieșind că aceste

dispoziții reglementează situația limitării redevenței restante și a

penalităților aferente la valoarea garanției de bună execuție, dar pe parcursul

fiecărui an în care obligația de plată devenea scadentă.

Nici critica potrivit

cu care reclamanta nu mai putea solicita plata redevențelor după data

notificării rezilierii nu a fost primită de către instanța de apel, atâta vreme

cât s-a reținut că rezilierea nu a operat de plin drept, fiind necesară

intervenția instanței de judecată.

Cum această

intervenție nu a fost solicitată, contractul părților este în vigoare,

producând efecte pe deplin, astfel încât reclamanta putea emite pretenții în

baza facturilor emise după notificarea rezilierii.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs ambele părți.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, prin Decizia civilă nr. 3303 din 26 octombrie 2011, a

admis recursul formulat de către C.N. A.P.M. SA, a modificat, în parte,

hotărârea recurată, în sensul admiterii apelului reclamantei C.N. A.P.M. SA

Constanța și anulării deciziei instanței de apel și trimiterii cauzei la Curtea

de Apel Constanța pentru evocarea fondului privind capetele de cerere

referitoare la rezilierea contractului de concesiune nr. x/2000 și despăgubiri.

Au fost păstrate

restul dispozițiilor sentinței apelate. Recursul formulat de SC I.C.S. SRL a

fost respins ca nefondat.

A reținut, în esență,

instanța de recurs următoarele:

Recurenta-pârâtă a

făcut o interpretare trunchiată a prevederilor contractului de concesiune, fără

a avea în vedere și faptul că, potrivit art. 4 2 8. din contract, și-a asumat

obligația de a plăti redevențele în sumă și la termenele prevăzute la clauzele

5.3, 6.1, și 6.2. din contractul de concesiune.

Art. 7.3. din

contractul de concesiune este înserat în capitolul VII al contractului, care

reglementează răspunderea contractuală a concesionarului, modul de calcul al

penalităților și are rolul de a stabili faptul că nu se pot calcula penalități

care să depășească valoarea garanției.

În condițiile în care

concesionarul nu și-a reîntregit scrisoarea de garanție, nu se poate vorbi de o

limitare a obligațiilor de plată ce revin acestuia, potrivit prevederilor

capitolului 7, la care art. 8.2. face trimitere expresă.

Pentru aceste

considerente, soluția primei instanțe și a celei de apel, în ceea ce privește

capătul de cerere privind obligarea concesionarului la plata sumelor datorate

cu titlu de redevență, a fost una întemeiată.

A statuat instanța de

recurs că părțile au avut de la bun început intenția reglementării unui pact

comisoriu de grad II; că pârâta nu a contestat faptul că prin art. II alin. (3)

lit. a) din contractul de concesiune se reglementează un pact comisoriu de grad

II, aceasta fiind voința reală a părților la încheierea contractului de

concesiune; prima instanță a calificat, în mod greșit, pactul comisoriu ca

fiind unul de gradul I, din moment ce nu a înțeles să ia în considerare voința

reală și declarată a părților, exprimată la semnarea contractului de concesiune

și pe parcursul judecării cauzei.

S-a reținut de către

instanța de recurs că, nefiind vorba în speță de un pact comisoriu de grad IV,

ci de un pact comisoriu de grad II, este evident că rezilierea operează de la

formularea cererii de chemare în judecată, din moment ce rezilierea poate fi

constatată ca fiind intervenită, în legătură cu contractul de concesiune, numai

de instanța de judecată; că articolul invocat de recurenta-pârâtă (7.3.) din

contract nu reprezintă o limitare a cuantumului obligațiilor de plată aflate în

sarcina concesionarului, scopul acestei prevederi fiind acela de a reglementa

mecanismul de calcul al penalităților agreat de părți.

Prin Decizia nr. 4/MF

din 20 aprilie 2012 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal, a admis apelurile formulate de reclamantă

și de pârâtă, împotriva Sentinței civile nr. 50/MF/2010 a Tribunalului

Constanța, a schimbat, în parte» sentința apelată, a admis cererea reclamantei

și a constatat intervenită rezilierea contractului de concesiune nr. 101/2000,

începând cu data de 19 aprilie 2008, a menținut dispozițiile sentinței în ce

privește soluționarea capătului de cerere referitor la obligarea pârâtei la

plata de despăgubiri în sumă de 12.210 DOLARI S.U.A.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel, în rejudecare după casare cu trimitere, a reținut

următoarele:

În ce privește

criticile referitoare la gradul pactului comisoriu inserat în contract instanța

de apel a reținut, față de modul de dezlegare a acestei probleme, realizat de

către instanța de recurs, că în cauză părțile au statuat în cuprinsul

contractului un pact comisoriu de gradul II.

Critica privind modul

de soluționare a capătului de cerere având ca obiect constatarea intervenirii

rezilierii contractului de concesiune a fost găsită întemeiată.

Conform prevederilor

art. 11.3 din contractul de concesiune nr. x/2000: "Concedentul are

dreptul de a rezilia unilateral prezentul contract, înainte de expirarea

perioadei de concesionare, cu condiția notificării concesionarului în scris cu

30 (treizeci) zile înainte, în cel puțin una din următoarele situații:

a) Când redevența

datorată și penalitățile calculate pentru întârziere sunt la nivelul garanției

de bună execuție contractuală și când dovada reîntregirii garanției conform

clauzei 8.6, nu este făcută la termenul stipulat".

În ceea ce privește

procedura de reziliere convențională s-a reținut că, în cauză, contractul

reglementează obligația concedentei de a asigura concesionarului folosința

liniștită a spațiului, ulterior predării acestuia în schimbul plății

redevenței.

C.N. A.P.M. SA, în

calitate de concedent, și-a respectat obligați de a asigura concesionarului

liniștita folosință a bunului ce face obiectul concesiunii.

Concesionarul nu și-a

respectat obligația corelativă, prevăzută în contract, de plată a redevenței. În

acest sens, contractul reglementează obligația de plată a redevenței după cum

urmează:

- Art. 4.2.4. din

contractul de concesiune nr. x/2000, reglementează obligația concesionarului de

plată a redevențelor în suma și la termenele prevăzute în clauzele 8.1. și 8.2

Art. 4.2.8. din

contractul de concesiune nr. x/2000: "Concesionarul are obligația să

plătească redevențele în suma și la termenele prevăzute la clauzele 5.3., 6.1.

și 6.2."

Art. 5.3. din

contractul de concesiune nr. x/2000: Redevența se datorează începând cu data

intrării în vigoare a contractului."

Art. 6.1. din

contractul de concesiune nr. x/2000, părțile convin ca "redevența să se

achite în tranșe egale trimestriale".

Art. 6.2. din

contractul de concesiune nr. x/2000: "Factura se emite în primele 5 zile

ale fiecărui trimestru de concesiune. Plata facturii se face în baza facturii

emise de concedent, în termenul de scadență înscris pe factură de către

acesta."

Concesionarul nu și-a

respectat obligația de plată a redevențelor datorate conform convenției

părților, încălcând astfel prevederile art. 4.2.4. din contract, conform cărora

avea obligația de a plăti redevențele în suma și la termenele prevăzute la

clauza 6.2. din același contract.

Concesionarul nu a

achitat facturile emise, deși acestea aveau inserată data scadenței și au fost

primite de către concedent. În dovedirea celor afirmate mai sus s-a anexat la

dosarul cauzei copie a facturilor emise de C.N. A.P.M. SA și confirmările de

primire aferente.

De asemenea,

concesionarul nu și-a îndeplinit nici obligația de constituire a garanției de

bună execuție contractuală prevăzută de Capitolul 8 din contractul de

concesiune nr. x/2000.

S-a reținut că pârâta

nu dispune de resurse financiare pentru executarea obligațiilor de plată

asumate prin contractul de concesiune, ea nedesfășurând activități comerciale

din anul 2002, situație ce o pune în imposibilitatea de a-și îndeplini

obligațiilor asumate prin contractul de concesiune.

În ceea ce privește

capătul de cerere referitor la despăgubiri, instanța de apel a reținut că

acesta nu este întemeiat.

Potrivit susținerilor

din cererea de chemare în judecată și având în vedere și precizările, dar și

concluziile scrise, depuse în calea de atac a apelului, capătul de cerere

privind plata de despăgubiri are ca temei juridic răspunderea civilă

delictuală, respectiv disp. art. 998 și 999 C. civ., iar suma solicitată se

compune din echivalentul a trei redevențe trimestriale ce ar fi fost încasate

dacă contractul ar fi fost în vigoare.

Instanța de apel a

reținut că, față de solicitarea apelantei-reclamante privind obligarea la plata

de despăgubiri, în raport de temeiul juridic invocat, reclamanta este cea care

trebuia să facă dovada îndeplinirii tuturor condițiilor pentru a opera acest

tip de răspundere: prejudiciu, faptă ilicită, existența unui raport de

cauzalitate între faptă și prejudiciu, vinovăția celui ce a cauzat prejudiciul.

În ce privește fapta

ilicită și vinovăția, s-a reținut că în cauză nu se poate vorbi despre o

asemenea faptă, în contextul în care, în lipsa existenței efective a unui regim

de zonă liberă aplicabil terenului concesionat, despăgubirea solicitată,

raportată la nivelul redevenței pe care trebuia să o achite apelanta pârâtă,

este departe de ceea ce s-ar fi putut, în mod real, percepe de către reclamantă

în anul 2008 sau 2009, avându-se în vedere și faptul, agreat chiar de

reclamantă, potrivit cu care pârâta nu a desfășurat nicio activitate comercială

în regim de zonă liberă, activitate de natură a crea premisele necesare pentru

pârâtă de executare a contraprestației la care s-a obligat, respectiv plata de

redevențe.

În ceea ce privește

condiția prejudiciului s-a reținut că acesta trebui să fie cert, efectiv și

dovedit, iar reclamanta nu a administrat probe în acest sens.

Instanța de apel a

reținut că despăgubirile solicitate sunt nedovedite și stabilite, în mod

aleatoriu, la nivelul a trei redevențe lunare, în cuantumul plătit de

intimata-pârâtă, conform contractului reziliat.

Reclamanta trebuia să

probeze care era nivelul redevențelor percepute în mod obișnuit pentru terenuri

în acea zonă, în baza unor contracte încheiate în anii 2008 - 2009, iar această

dovada nu a fost făcută.

Prin încheierea din 2

iulie 2012, Curtea de Apel Constanța, secția a II -a civilă, de contencios

administrativ și fiscal, a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în

dispozitivul Deciziei civile nr. 4/MF/2012, în sensul că data de la care s-a

constatat că a intervenită sancțiunea rezilierii este data de 29 iunie 2009 și

nu data de 19 aprilie 2008.

Împotriva acestei decizii

a formulai recurs reclamanta C.N. A.P.M. SA, Constanța, aducându-i următoarele

critici:

Hotărârea instanței

de apel a fost dată cu greșita aplicare a dispozițiilor legale, în legătură cu

capătul de cerere prin care a solicitat obligarea pârâtei la plata

despăgubirilor de 12.210 DOLARI S.U.A., respectiv a dispozițiilor art. 998 și

urm. C. civ.

Astfel, instanța de

apel nu a luat în considerare mai multe aspecte esențiale ale apărărilor

formulate în legătură cu cererea privind despăgubirile.

În acest sens,

recurenta-reclamantă a arătat că pârâta a ocupat în continuare spațiul ce face

obiectul contractului de cesiune, nepredând terenul către reclamantă, ca atare

pârâta datorând despăgubiri echivalente cu nivelul redevenței convenite

anterior, prețurile de închiriere din zonă fiind cu mult mai mari decât

redevența convenită prin contractul de concesiune.

Recurenta a mai

arătat că fapta ilicită a pârâtei a constat în ocuparea fără drept a unui teren

pentru care procedura rezilierii contractului fusese declanșată.

În speță, odată cu

formularea cererii de chemare în judecată, având la bază notificarea de

reziliere, reclamanta-recurentă a optat pentru rezilierea contractului și nu

pentru continuarea acestuia, astfel încât rezilierea operează de la data

formulării cererii de chemare în judecată, care coincide cu data stopării

facturării.

Prin urmare, este

greșită reținerea instanței de apel, în sensul că fapta ilicită nu există,

această faptă ilicită constând în ocuparea, fără drept a terenului.

A mai susținut recurenta-reclamantă

că vinovăția pârâtei este una evidentă, aceasta refuzând să plătească redevența

dar și să constituie garanția la care este obligată.

Odată constatat

faptul că a intervenit rezilierea contractului de concesiune nr. x/2000, pârâta

se află în culpă pe planul răspunderii delictuale, continuând ocuparea

terenului respectiv, deși nu l-a exploatat.

De asemenea, a mai

susținut recurenta, prejudiciul suferit a fost dovedit, și constă în suma care

i s-ar fi cuvenit reclamantei dacă respectivul contract de concesiune nu ar fi

fost reziliat din culpa exclusivă a pârâtei, acest prejudiciu fiind calculat la

suma de 12.210 USD echivalentul a trei redevențe calculate de la data încetării

facturării, respectiv a manifestării definitive de voință pentru rezilierea

contractului și nu pentru executarea sa.

S-a mai precizat de

către recurentă că plata folosinței terenului, după rezilierea contractului, a

fost întemeiată pe răspunderea delictuală civilă, și nu pe cea contractuală,

dar în aceleași condiții de preț și utilizare.

Recurenta-reclamantă

a mai susținut că, instanța de apel nu i-a acordat cheltuielile de judecată,

constând în taxa de timbru, în cuantum de 1.046,96 RON, considerând că partea

căzută în pretenții este pârâta.

Analizând decizia

recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că

recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin Decizia nr.

3303/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în ciclu procesual

anterior, s-a dispus anularea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre

rejudecare, în ce privește capetele de cerere privind rezilierea contractului

de concesiune și plata despăgubirilor întemeiate pe răspunderea delictuală

civilă.

Prin decizia

instanței recurate, s-a constatat intervenită rezilierea contractului de

concesiune începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată,

respectiv 29 iunie 2009.

În ce privește

cererea de despăgubiri, întemeiată pe răspunderea delictuală civilă, s-a

reținut de către instanța de apel, că nu sunt îndeplinite condițiile

răspunderii delictuale civile, sub mai multe aspecte.

S-a reținut că nu

există faptă ilicită și vinovăție, cât timp terenul concesionat nu avea, în mod

efectiv, regimul juridic al unei zone libere, motiv pentru care pârâta nici nu l-a

exploatat, în acest sens.

Recurenta-reclamantă

nu a adus nicio critică acestor considerente ale instanței de apel, afirmând

doar că fapta ilicită ar fi constat doar în ocuparea propriu-zisă a terenului

respectiv, chiar și după data introducerii cererii de chemare în judecată, însă

nu a combătut, sub nicio formă, susținerea instanței de apel, că fapta ilicită

și vinovăția trebuiau raportate la existența, efectivă, a regimului de zonă

liberă, astfel încât aceasta critică nu poate fi reținută, urmând a fi respinsă.

Recurenta-reclamantă

face confuzie în ce privește vinovăția pârâtei, raportat la neplata redevenței

și la neconstituirea garanției la care aceasta era obligată, aceste fapte fiind

reținute ca motive pentru rezilierea contractului de concesiune, (deci pentru

răspundere contractuală) neputând fi reținute ca dovadă a vinovăției pentru

răspunderea delictuală.

Mai mult, chiar

reclamanta-recurentă recunoaște că pârâta nu a mai exploatat acel teren, dar

făcând acest lucru pentru a demonstra vinovăția pârâtei, neținând seama de

faptul că aceasta nu a folosit terenul respectiv tocmai pentru că nu avea un

regim de zonă liberă și că din punctul de vedere al pârâtei nu se justifica

plata unor redevențe.

Susținerile

recurentei în ce privește întinderea prejudiciului reprezintă simple afirmații,

acestea nefiind susținute de niciun mijloc de probă, așa după cum a reținut și

instanța de apel.

Mai mult, aceste

critici vizează netemeinicia deciziei recurate, or, în calea de atac a

recursului, instanța de recurs nu poate analiza decât nelegalitatea deciziei

recurate, pct. 10 și 11 ale art. 304 C. proc. civ. fiind abrogate prin O.U.G.

nr. 138/2000.

În ce privește

critica privind neacordarea cheltuielilor de judecată în apel, aceasta nu poate

fi reținută, deoarece au fost admise, prin decizia recurată, ambele apeluri,

nefiind respins apelul formulat de pârâtă, astfel cum a susținut

recurenta-reclamantă.

Mai mult apelul

reclamantei în ce privește despăgubirile întemeiate pe răspunderea delictuală

civilă a fost respins, iar dispoziția privind constatarea rezilierii

contractului de concesiune urmează să rămână irevocabilă abia după pronunțarea

prezentei decizii, astfel încât, în mod corect, instanța de apel nu s-a

pronunțat asupra acestor cheltuieli, cu atât mai mult cu cât reclamanta avea la

îndemână și procedura prevăzută de art. 281

2

C. proc. civ.

Având în vedere cele

de mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGI

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanta C.N. A.P.M. SA Constanța împotriva Deciziei civile nr.

4/MF din 20 aprilie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a

civilă, de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 6522/118/2009, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședința publică, astăzi 18 aprilie 2013.

Procesat de GGC - AS