ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6953/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6953/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 21

februarie 2005, reclamanta C.V. a chemat în judecată pe pârâții K.E. și K.G.,

Ministerul Finanțelor Publice, G.E. și G.M.A., solicitând obligarea acestora la

plata despăgubirilor civile, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință

pentru perioada 20 aprilie 1950 - 3 august 2004, respectiv valoarea lucrărilor

necesare pentru înlăturarea deteriorărilor aduse imobilului în litigiu.

S-au invocat, în

esență, efectele Sentinței civile nr. 130 din 20 martie 2003, pronunțată de

Tribunalul Galați, prin care s-a admis acțiunea reclamantei, pârâtul Consiliul

Local Galați și intervenienții fiind obligați să-i lase reclamantei, în deplină

proprietate, imobilul în litigiu - sentința fiind definitivă prin Decizia

civilă nr. 132 din 26 septembrie 3003 a Curții de apel Galați și irevocabilă

prin Decizia civilă nr. 6583 din 24 noiembrie 2004 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție.

Prin Sentința civilă

nr. 781 din 29 mai 2007, Tribunalul București a admis excepția lipsei calității

procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a

respins acțiunea reclamantei, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără

calitate procesuală pasivă, a respins acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată, a

anulat cererea reconvențională formulată de pârâtele G.E. și G.M.A., a respins,

ca neîntemeiată, cererea reconvențională formulată de pârâții K.G. și K.E.

În ce privește

excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, s-a reținut că aceasta este întemeiată, întrucât imobilul a

fost vândut, statul nemaifiind posesor încă din anul 1996.

S-a reținut totodată

că reclamanta nu a dovedit că deteriorările la imobil nu s-au produs prin

acțiunea pârâților, respectiv că nu s-a demonstrat îndeplinirea condițiilor

răspunderii civile delictuale.

Prin Decizia civila

nr. 108 din 12 februarie 2009, Curtea de Apel București a respins, ca nefondat,

apelul pârâților K., a admis apelul reclamantei-pârâte C.V., a dispus

restituirea taxei de timbru, a admis excepția lipsei calității procesuale a

reclamantei în cererea reconvențională și, drept consecință, a respins cererea

reconvențională pe acest temei, a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței.

Prin Decizia civila

nr. 3377 din 1 iunie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul

reclamantei C.V. - singura cerere de recurs formulată în cauză - a casat

decizia și a trimis cauza spre rejudecare.

În esență, s-a

reținut că hotărârea atacată este nemotivată sub aspectul tuturor criticilor de

nelegalitate ale apelantei-reclamante.

Prin Decizia civilă nr.

234 A din 2 martie 2011, Curtea de apel București a admis apelurile reclamantei

și al pârâților K.E. și K.G., a desființat sentința și a trimis cauza spre

rejudecare la aceeași instanță.

În apelul declarat de

către pârâți, s-a susținut că hotărârea este lovită de nulitate absolută,

întrucât la momentul în care prima instanță a pus în discuție probele, era

lipsă de procedură cu acești pârâți, în mod greșit fiind citați la adresa din

Galați, ap. 7, în loc de ap. 8.

În mod nelegal,

instanța a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților,

aceștia neputând să răspundă pentru lipsa de folosință a imobilului, întrucât

au fost cumpărători de bună-credință.

În mod greșit a fost

admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, întrucât chiar dacă imobilul a ieșit din

proprietatea statului în anul 1996, acest lucru nu are relevanță, câtă vreme

imobilul a fost preluat abuziv de către stat.

În apelul declarat de

reclamantă s-a susținut că, în mod greșit s-a soluționat excepția lipsei

calității procesuale a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, cât

timp s-a stabilit în mod definitiv și irevocabil, în contradictoriu cu statul,

că imobilul a fost preluat de către stat fără niciun titlu valabil și că

reclamanta nu și-a pierdut niciodată dreptul de proprietate.

Este netemeinică

motivarea conform căreia reclamanta nu ar fi demonstrat îndeplinirea

condițiilor pentru angajarea răspunderii părților, în condițiile în care s-a

stabilit, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, faptul că Decretul nr.

92/1950 s-a aplicat abuziv.

În privința apelului

pârâților K., Curtea a reținut că motivele de apel referitoare la lipsa de

procedură și încălcarea dreptului la apărare sunt nefondate. Pentru termenul de

judecată din 12 septembrie 2006, pârâții, prin apărător, au depus prin

registratura instanței o cerere de amânare a cauzei pentru imposibilitatea de

prezentare a apărătorului ales. Prin aceeași cerere, aceștia au învederat

instanței că depun alăturat și o listă de probatorii, în vederea susținerii

apărărilor formulate. Prin Încheierea din 12 septembrie 2006, tribunalul a

respins cererea de amânare, în raport de împrejurarea că aceștia au mai

beneficiat de un termen pentru același motiv.

Soluția instanței

este conformă dispozițiilor art. 156 C. proc. civ., care prevăd că, pentru

lipsă de apărare temeinic justificată, instanța nu poate acorda decât un singur

termen, iar în cauză, un astfel de termen fusese deja acordat la cererea

acelorași părți, la data de 22 martie 2005.

Nu se poate aprecia

că pârâții au suferit vreo vătămare ca urmare a respingerii cererii de amânare,

deoarece instanța a luat act de cererea de probatorii, încuviințându-le proba

cu înscrisuri.

În legătură cu lipsa

de procedură s-a apreciat că motivul de apel nu se justifică, întrucât prin

cererea depusă la 8 septembrie 2006 de apărătorul ales al acestora, acesta

confirmă împrejurarea cunoașterii termenului, dar și a situației dosarului.

În ce privește

calitatea procesuală pasivă a pârâților K., Curtea a constatat că până la data

de 24 noiembrie 2004, data pronunțării Deciziei civile nr. 6583 din 24

noiembrie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în acțiunea în

revendicare, pârâții K. au ocupat imobilul ca proprietari, deci pentru această

perioadă nu datorează lipsă de folosință.

Ca atare, motivul de

apel formulat de pârâți cu privire la respingerea excepției lipsei calității

procesuale pasive este neîntemeiat, aceștia având calitate procesuală pasivă

într-o cauză în care se solicită obligarea la contravaloarea lipsei de

folosință a imobilului, acțiunea fiind însă nefondată pentru considerentele mai

sus expuse.

În privința apelului

reclamantei, s-a apreciat că sunt întemeiate motivele de apel care vizează

lipsa calității procesuale pasive a Statului Român, motiv care se regăsește

atât în apelul pârâților, cât și în apelul reclamantei, precum și motivul de

apel privind prescripția dreptului la acțiune din apelul reclamantei.

S-a apreciat astfel

că se impune analiza defalcată a calității procesuale a statului, pe două

perioade: prima perioadă, din 1950 până în anul 1997, dată la care imobilul a

fost înstrăinat pârâților-persoane fizice, și perioada 1997 - 2004, perioadă în

care imobilul s-a aflat în proprietatea persoanelor fizice.

Pentru această ultimă

perioadă, statul nu are calitate procesuală pasivă, nefiind proprietar al

bunului, dar pentru perioada 1950 - 1997, bunul s-a aflat în patrimoniul

statului, împrejurare ce atrage calitatea procesuală pasivă a acestuia pe

cererea privind lipsa de folosință.

Soluționarea greșită

a cauzei pe temeiul excepției lipsei calității procesuale pasive impune,

totodată, reanalizarea excepției prescripției dreptului la acțiune.

Împotriva deciziei

instanței de apel au formulat cerere de recurs (I) la data de 6 mai 2011,

reclamanta C.V., și (II) la data de 6 mai 2011, pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, prin care au fost invocate următoarele aspecte

de pretinsă nelegalitate;

(I)

Recurenta-reclamantă a susținut că, în dispozitivul deciziei atacate, s-a făcut

mențiunea că s-a admis apelul reclamantei C.V. și al pârâților K.E. și K.G.

Critica de

neregularitate constă în aceea că nu poate fi ignorat faptul că, prin Decizia

civila nr. 108 din 12 februarie 2009, Curtea de Apel București a respins, ca

nefondat, apelul pârâților K., iar prin Decizia civilă nr. 3377 din 1 iunie

2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis numai recursul reclamantei

C.V.

În aceste condiții,

pârâții K. nu mai aveau calitatea de apelanți, ci exclusiv calitatea de

intimați-pârâți, reclamanta, în urma admiterii recursului, având singură

calitatea de apelantă în fața instanței de trimitere/rejudecare.

Pentru aceste

considerente, s-a solicitat desființarea hotărârii atacate, cu toate

consecințele în ce privește admiterea apelurilor pârâților K.

În cuprinsul deciziei

atacate s-a consemnat că, în ce privește calitatea procesuală pasivă a

pârâților K., până la data de 24 noiembrie 2004, data pronunțării Deciziei

civile nr. 6538 din 24 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

aceștia au ocupat imobilul în calitate de proprietari și că, pentru această

perioadă nu datorează contravaloarea lipsei de folosință.

Concluzia instanței

este greșită, întrucât s-a nesocotit faptul că prin Decizia civilă nr. 6583 din

24 noiembrie 2004, instanța supremă, respingând recursul pârâților, a constatat

irevocabil că pârâții K. nu se pot bucura de prezumția bunei-credințe.

S-a constatat

totodată că vânzătorul avea știința că nu este proprietarul imobilului, iar

intimații puteau afla acest lucru depunând diligențele necesare. Astfel, nu

numai ca s-a anulat contractul de vânzare-cumpărare încheiat de soții K., dar

s-a constatat și reaua-credință a acestora.

Decizia instanței de

apel, contrazicând principiul autorității lucrului judecat, exonerează pe

pârâții K. de plata contravalorii lipsei de folosință.

În privința excepției

lipsei calității procesuale pasive a statului, s-a susținut că acesta și-a

însușit posesia și folosința imobilului încă de la data naționalizării, statul

fiind vinovat de răpirea posesiei imobilului din posesia legitimă de proprietar

a autorului reclamantei, numele adevăratului proprietar al imobilului nefiind

prevăzut în lista anexă a Decretului nr. 92/1950.

Astfel,

responsabilitatea statului se întinde pentru întreaga perioada, din ianuarie

1950, când s-a făcut aplicarea decretului de naționalizare, și până la data

când, prin executarea silită a hotărârii judecătorești care a constatat abuzul

statului, reclamanta a intrat în posesia imobilului.

Statul este responsabil

și pentru înstrăinarea imobilului către chiriași, în concurs cu

responsabilitatea chiriașilor-cumpărători, după cum este responsabil și pentru

toate avariile aduse imobilului, constatate prin procesele-verbale ale

executorului judecătoresc și prin expertiza efectuată în cauză.

(II) Recurentul-pârât

a susținut, pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., că instanța, în mod

greșit a considerat că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, are

calitate procesuală pasivă în ce privește lipsa de folosință a imobilului în

litigiu.

Nu pot fi avute în

vedere prevederile art. 6 ale Legii nr. 213/1998, întrucât, în prezenta cauză,

imobilul se află situat în municipiul Galați și, prin urmare, îi revenea

Consiliului Local Galați, reprezentarea Statului Român, aspect recunoscut de

însăși reclamanta, prin conținutul motivelor de apel - în cuprinsul cărora s-a

făcut mențiunea că "s-a stabilit definitiv și irevocabil, în

contradictoriu cu statul, reprezentat de Consiliul Local Galați".

În drept, au fost

invocate și dispozițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la

persoanele fizice și juridice.

În ce privește

cererea reclamanților de acordare a despăgubirilor, reprezentând lipsa de

folosință a imobilului, aferentă perioadei 20 aprilie 1950 - 3 august 2004,

întemeiate pe prevederile art. 998 C. civ., instanța de apel nu a avut în

vedere faptul că nu au fost dovedite, în mod cumulativ, condițiile răspunderii

civile delictuale.

Legiuitorul a statuat

prin acte normative adoptate după anul 1990 că foștii proprietari pot obține

măsuri reparatorii pentru prejudiciul cauzat ca urmare a împiedicării acestora

de a-și exercita atributele dreptului de proprietate.

Astfel, prin Legea

nr. 112/1995 s-a stabilit natura măsurilor reparatorii pe care le pot obține

foștii proprietari ale căror imobile au fost preluate cu titlu, fără însă a se

acorda și posibilitatea obținerii și a contravalorii lipsei de folosință.

Tot astfel, prin

dispozițiile Legii nr. 10/2001 s-au stabilit limitativ măsurile reparatorii pe

care le pot obține foștii proprietari ai imobilelor preluate fără titlu de

către stat, excluzându-se posibilitatea foștilor proprietari de a solicita

despăgubiri și pentru lipsa de folosință a imobilelor preluate de către stat.

Instanța de apel

trebuia să aibă în vedere și faptul că de aceste chirii nu a beneficiat statul,

ci unitatea deținătoare, respectiv Consiliul Local Galați.

În ce privește lipsa

de folosință, practica instanței de contencios european este relevantă - s-a

invocat incidența hotărârii pronunțate în Cauza Caracas împotriva României,

prin care s-a respins o astfel de pretenție pentru motivul că "această

creanță nu putea fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi

considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol".

În contextul

cererilor de restituire formulate, reclamanții nu aveau un "bun", în

sensul art. 1 din Primul Protocol al Convenției.

Analizând criticile

formulate, în circumstanțele concrete ale cauzei pendinte, respectiv

dispozițiilor legale care reglementează cauza recursului, Înalta Curtea va

admite recursurile, va casa decizia și va trimite cauza spre rejudecare la

aceeași instanță, pentru considerentele ce urmează:

Instanța de recurs,

în cercetarea criticilor formulate, a avut în vedere, cu prioritate,

dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în temeiul cărora s-au invocat

situații concrete de nelegalitate referitoare la limitele rejudecării

apelurilor, determinate de dispozițiile deciziei de casare anterioare,

respectiv caracterul obligatoriu al acestora, caracterul confuz și plin de

contradicții al hotărârii atacate (întrucât între considerente și dispozitiv nu

există o structură logică).

Cercetarea acestei

critici de nelegalitate presupune configurarea cadrului procedural de judecată

în recurs, din perspectiva dispozițiilor art. 312 - 316 C. proc. civ.

Astfel, din

conținutul normativ al art. 312 alin. (1), (2) și (3) C. proc. civ., coroborat

cu cel al art. 313 și art. 314 C. proc. civ. - Înalta Curte de Casație și

Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței care a

pronunțat hotărârea casată ori, atunci când interesele bunei administrări a

justiției o cer, altei instanțe de același grad, cu excepția cazului casării

pentru lipsă de competență, când trimite cauza instanței competente sau altui

organ cu activitate jurisdicțională competent potrivit legii; Înalta Curte de

Casație și Justiție hotărăște asupra fondului pricinii în toate cazurile în

care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări

de fapt ce au fost deplin stabilite - rezultă în mod clar ideea conform căreia

stabilirea situației de fapt este atributul suveran al instanțelor fondului,

ceea ce înseamnă, în concret, în accepțiunea conturată în mod constant de

jurisprudență, dreptul acestor instanțe de a constata faptele și de a aprecia

forța probantă a dovezilor administrate în cauză.

Realizarea acestei

situații-premisă pentru o judecată concretă și efectivă în recurs presupune în

mod necesar obligația instanței de judecată de a pune de acord, prin motivare,

faptele alegate, probele administrate în cauză, respectiv consecințele

desprinse din operațiunea de apreciere a acestora, în raport de regulile de

drept aplicabile raportului juridic litigios, cu atât mai mult cu cât, în cauza

de față, limitele rejudecării erau determinate, pe de o parte, de regulile

devoluțiunii în apel - art. 295 alin. (1) C. proc. civ. - iar, pe de altă

parte, de limitele casării - în raport de conținutul explicit al deciziei de

casare anterioare - respectiv, dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Rejudecarea pricinii

în fața instanței de apel s-a realizat în condiții care nu au asigurat

garanțiile dreptului prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, conform căruia orice persoană are dreptul ca o instanță să

judece orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale cu

caracter civil, pentru situația de față, în sistemul dublului grad de

jurisdicție.

Această dispoziție de

drept convențional consacră nu numai dreptul concret de acces la o instanță de

judecată, ci și toate celelalte garanții cu privire la desfășurarea procesului

civil în prima instanța și în căile de atac, la tranșarea pe fond a litigiului,

la obținerea unei soluții asupra temeiniciei pretenției, la respectarea

regulilor devoluțiunii în apel, inclusiv la motivarea hotărârii judecătorești

pronunțate - redarea situației de fapt și de drept a dosarului, etc., aspecte

care înseamnă, în esență, conținutul intrinsec al dreptului la un proces

echitabil.

Toate aceste

considerații de fapt și de drept redate în paragrafele anterioare au menirea să

justifice soluția propusă, respectiv admiterea recursurilor, casarea deciziei

instanței de apel și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Instanța de apel va

trebui așadar să asigure situația-premisă pentru o judecată efectivă în recurs,

aceasta însemnând, în concret, stabilirea deplină a situației de fapt, și

aceasta nu numai prin operațiunea de clarificare a cadrului procesual de

învestire, de încuviințare și administrare a probelor considerate pertinente și

concludente cauzei pendinte (realizată deja, în mare parte, în etapele

procesuale anterioare), ci și prin operațiunea de apreciere a acestora pe baza

intimei convingeri a judecătorilor și în condițiile prevăzute de lege,

operațiune care presupune și trebuie să se materializeze în redarea

considerentelor de fapt și de drept care au condus instanța la soluția

litigiului cuprinsă în dispozitiv.

Așadar, instanța de

apel trebuie să stabilească partea din hotărârea de primă instanță ce se impune

a fi conservată, pe temeiul puterii de lucru judecat, întrucât nu a fost

criticată în apel, să aibă în vedere limitele casării, așa cum acestea rezultă

din cuprinsul deciziei instanței supreme, să stabilească pe deplin situația de

fapt și de drept a imobilului în litigiu, în raport de care va interpreta și

aplica dispozițiile incidente de drept substanțial - s-au invocat dispozițiile

art. 998 și urm. C. civ., referitoare la instituția răspunderii civile

delictuale.

Prin urmare, toate

celelalte critici invocate în cuprinsul cererilor de recurs formulate și care

vizează în mod explicit fondul raportului juridic litigios vor fi analizate de

către instanța de apel numai după clarificarea cadrului procesual de învestire,

întrucât este unanim consacrat în jurisprudența instanțelor faptul că

rejudecarea nu poate ignora sensul și limitele deciziei de casare, pentru rest

cauza intrând sub puterea de lucru judecat.

Pentru toate

celelalte considerente de fapt și de drept și văzând dispozițiile art. 315

alin. (1) C. proc. civ., cu referire la art. 304 pct. 5 C. proc. civ. (în care

se încadrează încălcarea unor norme procedurale în desfășurarea judecății),

decizia va fi casată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare pentru ca instanța

să se conformeze în egală măsură deciziei de casare și prescripțiilor legale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de reclamanta-pârâtă C.V. și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a

Municipiului București împotriva Deciziei nr. 234/A din 2 martie 2011 a Curții

de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia

atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 noiembrie 2012.

Procesat

de GGC - AZ