ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6953/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 21 februarie 2005, reclamanta C.V. a chemat în judecată pe pârâții K.E. și K.G., Ministerul Finanțelor Publice, G.E. și G.M.A., solicitând obligarea acestora la plata despăgubirilor civile, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada 20 aprilie 1950 - 3 august 2004, respectiv valoarea lucrărilor necesare pentru înlăturarea deteriorărilor aduse imobilului în litigiu. S-au invocat, în esență, efectele Sentinței civile nr. 130 din 20 martie 2003, pronunțată de Tribunalul Galați, prin care s-a admis acțiunea reclamantei, pârâtul Consiliul Local Galați și intervenienții fiind obligați să-i lase reclamantei, în deplină proprietate, imobilul în litigiu - sentința fiind definitivă prin Decizia civilă nr. 132 din 26 septembrie 3003 a Curții de apel Galați și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 6583 din 24 noiembrie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin Sentința civilă nr. 781 din 29 mai 2007, Tribunalul București a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a respins acțiunea reclamantei, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a respins acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată, a anulat cererea reconvențională formulată de pârâtele G.E. și G.M.A., a respins, ca neîntemeiată, cererea reconvențională formulată de pârâții K.G. și K.E. În ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, s-a reținut că aceasta este întemeiată, întrucât imobilul a fost vândut, statul nemaifiind posesor încă din anul 1996. S-a reținut totodată că reclamanta nu a dovedit că deteriorările la imobil nu s-au produs prin acțiunea pârâților, respectiv că nu s-a demonstrat îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale.

Prin Decizia civila nr. 108 din 12 februarie 2009, Curtea de Apel București a respins, ca nefondat, apelul pârâților K., a admis apelul reclamantei-pârâte C.V., a dispus restituirea taxei de timbru, a admis excepția lipsei calității procesuale a reclamantei în cererea reconvențională și, drept consecință, a respins cererea reconvențională pe acest temei, a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței. Prin Decizia civila nr. 3377 din 1 iunie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul reclamantei C.V. - singura cerere de recurs formulată în cauză - a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare. În esență, s-a reținut că hotărârea atacată este nemotivată sub aspectul tuturor criticilor de nelegalitate ale apelantei-reclamante.

Prin Decizia civilă nr. 234 A din 2 martie 2011, Curtea de apel București a admis apelurile reclamantei și al pârâților K.E. și K.G., a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță. În apelul declarat de către pârâți, s-a susținut că hotărârea este lovită de nulitate absolută, întrucât la momentul în care prima instanță a pus în discuție probele, era lipsă de procedură cu acești pârâți, în mod greșit fiind citați la adresa din Galați, ap. 7, în loc de ap. 8. În mod nelegal, instanța a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților, aceștia neputând să răspundă pentru lipsa de folosință a imobilului, întrucât au fost cumpărători de bună-credință.

În mod greșit a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, întrucât chiar dacă imobilul a ieșit din proprietatea statului în anul 1996, acest lucru nu are relevanță, câtă vreme imobilul a fost preluat abuziv de către stat. În apelul declarat de reclamantă s-a susținut că, în mod greșit s-a soluționat excepția lipsei calității procesuale a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, cât timp s-a stabilit în mod definitiv și irevocabil, în contradictoriu cu statul, că imobilul a fost preluat de către stat fără niciun titlu valabil și că reclamanta nu și-a pierdut niciodată dreptul de proprietate. Este netemeinică motivarea conform căreia reclamanta nu ar fi demonstrat îndeplinirea condițiilor pentru angajarea răspunderii părților, în condițiile în care s-a stabilit, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, faptul că Decretul nr. 92/1950 s-a aplicat abuziv.

În privința apelului pârâților K., Curtea a reținut că motivele de apel referitoare la lipsa de procedură și încălcarea dreptului la apărare sunt nefondate. Pentru termenul de judecată din 12 septembrie 2006, pârâții, prin apărător, au depus prin registratura instanței o cerere de amânare a cauzei pentru imposibilitatea de prezentare a apărătorului ales. Prin aceeași cerere, aceștia au învederat instanței că depun alăturat și o listă de probatorii, în vederea susținerii apărărilor formulate. Prin Încheierea din 12 septembrie 2006, tribunalul a respins cererea de amânare, în raport de împrejurarea că aceștia au mai beneficiat de un termen pentru același motiv. Soluția instanței este conformă dispozițiilor art. 156 C. proc.

civ., care prevăd că, pentru lipsă de apărare temeinic justificată, instanța nu poate acorda decât un singur termen, iar în cauză, un astfel de termen fusese deja acordat la cererea acelorași părți, la data de 22 martie 2005. Nu se poate aprecia că pârâții au suferit vreo vătămare ca urmare a respingerii cererii de amânare, deoarece instanța a luat act de cererea de probatorii, încuviințându-le proba cu înscrisuri. În legătură cu lipsa de procedură s-a apreciat că motivul de apel nu se justifică, întrucât prin cererea depusă la 8 septembrie 2006 de apărătorul ales al acestora, acesta confirmă împrejurarea cunoașterii termenului, dar și a situației dosarului.

În ce privește calitatea procesuală pasivă a pârâților K., Curtea a constatat că până la data de 24 noiembrie 2004, data pronunțării Deciziei civile nr. 6583 din 24 noiembrie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în acțiunea în revendicare, pârâții K. au ocupat imobilul ca proprietari, deci pentru această perioadă nu datorează lipsă de folosință. Ca atare, motivul de apel formulat de pârâți cu privire la respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive este neîntemeiat, aceștia având calitate procesuală pasivă într-o cauză în care se solicită obligarea la contravaloarea lipsei de folosință a imobilului, acțiunea fiind însă nefondată pentru considerentele mai sus expuse.

În privința apelului reclamantei, s-a apreciat că sunt întemeiate motivele de apel care vizează lipsa calității procesuale pasive a Statului Român, motiv care se regăsește atât în apelul pârâților, cât și în apelul reclamantei, precum și motivul de apel privind prescripția dreptului la acțiune din apelul reclamantei. S-a apreciat astfel că se impune analiza defalcată a calității procesuale a statului, pe două perioade: prima perioadă, din 1950 până în anul 1997, dată la care imobilul a fost înstrăinat pârâților-persoane fizice, și perioada 1997 - 2004, perioadă în care imobilul s-a aflat în proprietatea persoanelor fizice. Pentru această ultimă perioadă, statul nu are calitate procesuală pasivă, nefiind proprietar al bunului, dar pentru perioada 1950 - 1997, bunul s-a aflat în patrimoniul statului, împrejurare ce atrage calitatea procesuală pasivă a acestuia pe cererea privind lipsa de folosință.

Soluționarea greșită a cauzei pe temeiul excepției lipsei calității procesuale pasive impune, totodată, reanalizarea excepției prescripției dreptului la acțiune. Împotriva deciziei instanței de apel au formulat cerere de recurs (I) la data de 6 mai 2011, reclamanta C.V., și (II) la data de 6 mai 2011, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin care au fost invocate următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate; (I) Recurenta-reclamantă a susținut că, în dispozitivul deciziei atacate, s-a făcut mențiunea că s-a admis apelul reclamantei C.V. și al pârâților K.E. și K.G. Critica de neregularitate constă în aceea că nu poate fi ignorat faptul că, prin Decizia civila nr. 108 din 12 februarie 2009, Curtea de Apel București a respins, ca nefondat, apelul pârâților K., iar prin Decizia civilă nr. 3377 din 1 iunie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis numai recursul reclamantei C.V.

În aceste condiții, pârâții K. nu mai aveau calitatea de apelanți, ci exclusiv calitatea de intimați-pârâți, reclamanta, în urma admiterii recursului, având singură calitatea de apelantă în fața instanței de trimitere/rejudecare. Pentru aceste considerente, s-a solicitat desființarea hotărârii atacate, cu toate consecințele în ce privește admiterea apelurilor pârâților K. În cuprinsul deciziei atacate s-a consemnat că, în ce privește calitatea procesuală pasivă a pârâților K., până la data de 24 noiembrie 2004, data pronunțării Deciziei civile nr. 6538 din 24 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aceștia au ocupat imobilul în calitate de proprietari și că, pentru această perioadă nu datorează contravaloarea lipsei de folosință.

Concluzia instanței este greșită, întrucât s-a nesocotit faptul că prin Decizia civilă nr. 6583 din 24 noiembrie 2004, instanța supremă, respingând recursul pârâților, a constatat irevocabil că pârâții K. nu se pot bucura de prezumția bunei-credințe. S-a constatat totodată că vânzătorul avea știința că nu este proprietarul imobilului, iar intimații puteau afla acest lucru depunând diligențele necesare. Astfel, nu numai ca s-a anulat contractul de vânzare-cumpărare încheiat de soții K., dar s-a constatat și reaua-credință a acestora. Decizia instanței de apel, contrazicând principiul autorității lucrului judecat, exonerează pe pârâții K. de plata contravalorii lipsei de folosință.

În privința excepției lipsei calității procesuale pasive a statului, s-a susținut că acesta și-a însușit posesia și folosința imobilului încă de la data naționalizării, statul fiind vinovat de răpirea posesiei imobilului din posesia legitimă de proprietar a autorului reclamantei, numele adevăratului proprietar al imobilului nefiind prevăzut în lista anexă a Decretului nr. 92/1950. Astfel, responsabilitatea statului se întinde pentru întreaga perioada, din ianuarie 1950, când s-a făcut aplicarea decretului de naționalizare, și până la data când, prin executarea silită a hotărârii judecătorești care a constatat abuzul statului, reclamanta a intrat în posesia imobilului. Statul este responsabil și pentru înstrăinarea imobilului către chiriași, în concurs cu responsabilitatea chiriașilor-cumpărători, după cum este responsabil și pentru toate avariile aduse imobilului, constatate prin procesele-verbale ale executorului judecătoresc și prin expertiza efectuată în cauză.

(II) Recurentul-pârât a susținut, pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., că instanța, în mod greșit a considerat că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, are calitate procesuală pasivă în ce privește lipsa de folosință a imobilului în litigiu. Nu pot fi avute în vedere prevederile art. 6 ale Legii nr. 213/1998, întrucât, în prezenta cauză, imobilul se află situat în municipiul Galați și, prin urmare, îi revenea Consiliului Local Galați, reprezentarea Statului Român, aspect recunoscut de însăși reclamanta, prin conținutul motivelor de apel - în cuprinsul cărora s-a făcut mențiunea că "s-a stabilit definitiv și irevocabil, în contradictoriu cu statul, reprezentat de Consiliul Local Galați". În drept, au fost invocate și dispozițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și juridice.

În ce privește cererea reclamanților de acordare a despăgubirilor, reprezentând lipsa de folosință a imobilului, aferentă perioadei 20 aprilie 1950 - 3 august 2004, întemeiate pe prevederile art. 998 C. civ., instanța de apel nu a avut în vedere faptul că nu au fost dovedite, în mod cumulativ, condițiile răspunderii civile delictuale. Legiuitorul a statuat prin acte normative adoptate după anul 1990 că foștii proprietari pot obține măsuri reparatorii pentru prejudiciul cauzat ca urmare a împiedicării acestora de a-și exercita atributele dreptului de proprietate. Astfel, prin Legea nr. 112/1995 s-a stabilit natura măsurilor reparatorii pe care le pot obține foștii proprietari ale căror imobile au fost preluate cu titlu, fără însă a se acorda și posibilitatea obținerii și a contravalorii lipsei de folosință.

Tot astfel, prin dispozițiile Legii nr. 10/2001 s-au stabilit limitativ măsurile reparatorii pe care le pot obține foștii proprietari ai imobilelor preluate fără titlu de către stat, excluzându-se posibilitatea foștilor proprietari de a solicita despăgubiri și pentru lipsa de folosință a imobilelor preluate de către stat. Instanța de apel trebuia să aibă în vedere și faptul că de aceste chirii nu a beneficiat statul, ci unitatea deținătoare, respectiv Consiliul Local Galați.

În ce privește lipsa de folosință, practica instanței de contencios european este relevantă - s-a invocat incidența hotărârii pronunțate în Cauza Caracas împotriva României, prin care s-a respins o astfel de pretenție pentru motivul că "această creanță nu putea fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol". În contextul cererilor de restituire formulate, reclamanții nu aveau un "bun", în sensul art. 1 din Primul Protocol al Convenției. Analizând criticile formulate, în circumstanțele concrete ale cauzei pendinte, respectiv dispozițiilor legale care reglementează cauza recursului, Înalta Curtea va admite recursurile, va casa decizia și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță, pentru considerentele ce urmează: Instanța de recurs, în cercetarea criticilor formulate, a avut în vedere, cu prioritate, dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., în temeiul cărora s-au invocat situații concrete de nelegalitate referitoare la limitele rejudecării apelurilor, determinate de dispozițiile deciziei de casare anterioare, respectiv caracterul obligatoriu al acestora, caracterul confuz și plin de contradicții al hotărârii atacate (întrucât între considerente și dispozitiv nu există o structură logică). Cercetarea acestei critici de nelegalitate presupune configurarea cadrului procedural de judecată în recurs, din perspectiva dispozițiilor art. 312 - 316 C. proc. civ. Astfel, din conținutul normativ al art. 312 alin. (1), (2) și (3) C. proc. civ., coroborat cu cel al art. 313 și art. 314 C. proc. civ.

- Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când interesele bunei administrări a justiției o cer, altei instanțe de același grad, cu excepția cazului casării pentru lipsă de competență, când trimite cauza instanței competente sau altui organ cu activitate jurisdicțională competent potrivit legii; Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite - rezultă în mod clar ideea conform căreia stabilirea situației de fapt este atributul suveran al instanțelor fondului, ceea ce înseamnă, în concret, în accepțiunea conturată în mod constant de jurisprudență, dreptul acestor instanțe de a constata faptele și de a aprecia forța probantă a dovezilor administrate în cauză.

Realizarea acestei situații-premisă pentru o judecată concretă și efectivă în recurs presupune în mod necesar obligația instanței de judecată de a pune de acord, prin motivare, faptele alegate, probele administrate în cauză, respectiv consecințele desprinse din operațiunea de apreciere a acestora, în raport de regulile de drept aplicabile raportului juridic litigios, cu atât mai mult cu cât, în cauza de față, limitele rejudecării erau determinate, pe de o parte, de regulile devoluțiunii în apel - art. 295 alin. (1) C. proc. civ. - iar, pe de altă parte, de limitele casării - în raport de conținutul explicit al deciziei de casare anterioare - respectiv, dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc.

civ. Rejudecarea pricinii în fața instanței de apel s-a realizat în condiții care nu au asigurat garanțiile dreptului prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, conform căruia orice persoană are dreptul ca o instanță să judece orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil, pentru situația de față, în sistemul dublului grad de jurisdicție. Această dispoziție de drept convențional consacră nu numai dreptul concret de acces la o instanță de judecată, ci și toate celelalte garanții cu privire la desfășurarea procesului civil în prima instanța și în căile de atac, la tranșarea pe fond a litigiului, la obținerea unei soluții asupra temeiniciei pretenției, la respectarea regulilor devoluțiunii în apel, inclusiv la motivarea hotărârii judecătorești pronunțate - redarea situației de fapt și de drept a dosarului, etc., aspecte care înseamnă, în esență, conținutul intrinsec al dreptului la un proces echitabil.

Toate aceste considerații de fapt și de drept redate în paragrafele anterioare au menirea să justifice soluția propusă, respectiv admiterea recursurilor, casarea deciziei instanței de apel și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță. Instanța de apel va trebui așadar să asigure situația-premisă pentru o judecată efectivă în recurs, aceasta însemnând, în concret, stabilirea deplină a situației de fapt, și aceasta nu numai prin operațiunea de clarificare a cadrului procesual de învestire, de încuviințare și administrare a probelor considerate pertinente și concludente cauzei pendinte (realizată deja, în mare parte, în etapele procesuale anterioare), ci și prin operațiunea de apreciere a acestora pe baza intimei convingeri a judecătorilor și în condițiile prevăzute de lege, operațiune care presupune și trebuie să se materializeze în redarea considerentelor de fapt și de drept care au condus instanța la soluția litigiului cuprinsă în dispozitiv.

Așadar, instanța de apel trebuie să stabilească partea din hotărârea de primă instanță ce se impune a fi conservată, pe temeiul puterii de lucru judecat, întrucât nu a fost criticată în apel, să aibă în vedere limitele casării, așa cum acestea rezultă din cuprinsul deciziei instanței supreme, să stabilească pe deplin situația de fapt și de drept a imobilului în litigiu, în raport de care va interpreta și aplica dispozițiile incidente de drept substanțial - s-au invocat dispozițiile art. 998 și urm. C. civ., referitoare la instituția răspunderii civile delictuale.

Prin urmare, toate celelalte critici invocate în cuprinsul cererilor de recurs formulate și care vizează în mod explicit fondul raportului juridic litigios vor fi analizate de către instanța de apel numai după clarificarea cadrului procesual de învestire, întrucât este unanim consacrat în jurisprudența instanțelor faptul că rejudecarea nu poate ignora sensul și limitele deciziei de casare, pentru rest cauza intrând sub puterea de lucru judecat. Pentru toate celelalte considerente de fapt și de drept și văzând dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., cu referire la art. 304 pct. 5 C. proc. civ. (în care se încadrează încălcarea unor norme procedurale în desfășurarea judecății), decizia va fi casată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare pentru ca instanța să se conformeze în egală măsură deciziei de casare și prescripțiilor legale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de reclamanta-pârâtă C.V. și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva Deciziei nr. 234/A din 2 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 noiembrie 2012. Procesat de GGC - AZ