ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6952/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 43 din 1 februarie 2008, Tribunalul Bistrița-Năsăud a admis în parte plângerea reclamantului H.O. împotriva Dispoziției nr. 2649 din 14 octombrie 2005, emisă de Primarul Municipiului Bistrița, a anulat dispoziția și a obligat pârâtul să emită o nouă dispoziție prin care să-i ofere petiționarului, în compensare, suprafața de 1.352 mp, teren înscris în CF X Bistrița, nr. top nou XX, conform raportului de expertiză întocmit de expertul P.V.

și să propună acordarea de măsuri reparatorii pentru diferența de 202 mp teren și casă și anexele din CF nr. Y Bistrița, nr. top YY, YYY, respectiv să înainteze întreaga documentație Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în vederea stabilirii cuantumului acestora și emiterii deciziei cu privire la aceste măsuri reparatorii, a respins cererea pentru restituirea imobilelor din CF nr. Y Bistrița, nr. top YY, YYY, teren în suprafață de 1.555 mp și casă și anexe gospodărești, precum și cererea de compensare a construcțiilor cu alte bunuri de aceeași natură.

În fapt, s-a reținut că prin Dispoziția nr. 2649 din 14 octombrie 2005, s-a admis în parte cererea de restituire a petiționarului pentru imobilul casă, anexe gospodărești și teren în suprafață de 1.555 mp, înscrise în CF nr. Y Bistrița, nr. top YY, YYY, foste la număr administrativ 65 din str. A.M., s-a formulat o propunere de acordare de măsuri reparatorii în echivalent, constând în despăgubiri acordate în condițiile legii speciale, în lipsa unor bunuri și servicii care să fie oferite în compensare, s-a trimis notificarea și actele anexe Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în vederea stabilirii cuantumului și s-a respins cererea de restituire în natură a imobilului, întrucât construcțiile au fost integral demolate, iar terenul a fost ocupat integral de blocuri de locuințe, alei de acces, parcări și un scuar public.

Reclamantul este moștenitorul testamentar al defunctei B.M., decedată la data de 1 februarie 2002, proprietară a imobilului în litigiu, imobil pe care la rândul ei l-a dobândit în calitate de soție supraviețuitoare a defunctului B.G., imobil expropriat prin Decretele nr. 631/1973, nr. 36/1976 și nr. 168/1977. Pentru exproprierile dispuse prin primele două decrete de expropriere, proprietara a primit despăgubiri în sumă de 11.753 RON, respectiv 8.889,50 RON. Din raportul de expertiză efectuat de ing. Ș.C., completată de expertul P.A., a rezultat că întregul teren expropriat a fost afectat de detaliile de sistematizare, iar casa și anexele gospodărești au fost demolate integral. Expertul P.V. a concluzionat că pe terenul situat în Piața P.R., înscris în CF nr. X Bistrița, nr. top XXX, în suprafață de 1.989 mp, este edificat un punct termic dezafectat și sere dezafectate.

Prin Decizia civilă nr. 246 din 1 octombrie 2008, Curtea de Apel Cluj a constatat că reclamantul a renunțat la apel, a admis apelul pârâtului Primarul Municipiului Bistrița, a schimbat sentința, în sensul că a respins plângerea reclamantului. În esență, s-a reținut că terenul de care prima instanță a dispus, în sensul de a fi oferit spre compensare, nu este liber. Refuzul pârâtului de acordare a unui teren în compensare nu este abuziv, câtă vreme s-a dovedit că este în curs o procedură ce urmează să se finalizeze printr-un proiect de utilitate publică. Prin Decizia civilă nr. 3520 din 17 decembrie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul reclamantului, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

În esență, s-a reținut că reclamantul și-a manifestat disponibilitatea de a primi un bun în compensare, sens în care acesta a identificat mai multe imobile despre care a afirmat că sunt libere și că îi pot fi atribuite de către pârât în compensare pentru cele expropriate de stat din patrimoniul autorilor săi și care nu-i mai pot fi restituite în natură. Pe lângă suprafața de 1.352 mp, identificată în CF nr. X Bistrița, nr. top nou XX, reclamantul a identificat și a susținut că ar mai fi libere și alte terenuri, strict identificate, precum și spații comerciale. Expertul a identificat bunuri aparținând domeniului privat al pârâtului, pe care acesta le-a înstrăinat sau le-a concesionat către diverse persoane.

S-a apreciat că instanțele de fond nu erau limitate la verificarea posibilității compensării doar în raport de un anumit bun imobil, ci având plenitudine de competență în soluționarea pretenției de compensare, aveau îndatorirea de a verifica posibilitatea atribuirii în compensare a oricărora din bunurile identificate a fi disponibile la nivelul entității pârâte și de a analiza temeinicia motivului pentru care entitatea deținătoare refuză compensarea.

În măsura în care ar fi apreciat că bunul ales și atribuit în compensare reclamantului de către prima instanță nu era disponibil, instanța avea a analiza posibilitatea atribuirii oricăruia din bunurile indicate a fi libere de către reclamant ori de către expert, după ce în prealabil verifica și disponibilitatea acestora în raport de situația juridică actuală și numai în măsura în care statua că niciunul din bunurile individualizate de reclamant nu este disponibil, era abilitată să constate netemeinicia cererii deduse judecății. Prin omisiunea de a analiza o astfel de posibilitate, judecata solicitării de compensare formulată de reclamant s-a dovedit a fi una formală, fapt ce echivalează cu o nesoluționare a fondului pretenției de compensare deduse judecății.

Instanța supremă a dat îndrumări instanței de trimitere de completare a probatoriului în sensul celor arătate, în scopul verificării disponibilității și posibilității atribuirii în compensare a unora din imobilele indicate de reclamant ori identificate prin raportul de expertiză, inclusiv a celor pentru care s-a solicitat trecerea din domeniul public în cel privat al pârâtului, prin verificarea soluției pronunțate cu privire la cererea disjunsă. Prin Decizia civilă nr. 136 din 13 mai 2010, Curtea de Apel Cluj a admis apelul pârâtului, a schimbat sentința, în sensul că a respins acțiunea reclamantului. Litigiul cu privire la bunul care a făcut obiectul judecății în primă etapă a fost soluționat irevocabil de Înalta Curte de Casație și Justiție, acesta fiind motivul pentru care cererea reclamantului de completare a probațiunii exclusiv cu privire la acest bun a fost respinsă de instanța de rejudecare.

Art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevede că măsurile reparatorii pot fi sub forma compensării cu alte bunuri atunci când restituirea în natură nu este posibilă, obligația compensării revenind entității învestite cu soluționarea notificării, care are obligația să identifice aceste bunuri și să procedeze la afișarea listei cu bunuri. Reclamantul a solicitat restituirea terenului în suprafață de 1.300 mp din incinta serelor municipiului Bistrița, suprafața de 1.200 mp din municipiul Bistrița str. G. nr. top Z și puncte termice. Or, serele de flori ale municipiului Bistrița constituie domeniu public, fapt necontestat de către reclamant, terenul în suprafață de 1.200 mp din CF nr. ZZ Bistrița face parte din domeniul privat al statului, o parte a fost concesionat Bisericii Greco-Catolice, iar o altă parte a fost revendicat de către foștii proprietari tabulari, punctele termice fiind incluse în domeniul public al municipiului Bistrița.

Probele administrate în cauză au dovedit imposibilitatea acordării acestor bunuri, având în vedere apartenența lor la domeniul public al statului sau al altor persoane fizice. Prin Decizia civilă nr. 3551 din 15 aprilie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul reclamantului, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel. În esență, s-a reținut că limitele rejudecării de care instanța de apel era ținută impuneau verificarea caracterului disponibil al bunurilor indicate de către reclamant ori de către expert, în primul rând al celui atribuit în compensare prin sentința primei instanțe. Cu privire la bunul atribuit prin compensare, litigiul nu a fost soluționat irevocabil prin decizia de casare, spre a se putea susține că limitele rejudecării nu includeau și verificarea situației juridice a acestui bun.

Instanța de recurs nu a dezlegat problema caracterului disponibil al bunului atribuit în compensare la fond, aceasta reținând doar că, în măsura în care se va aprecia că bunul ales și atribuit în compensare, reclamantului, de către prima instanță, nu este disponibil, instanța de apel avea a analiza posibilitatea atribuirii oricăruia din bunurile indicate a fi libere, după ce în prealabil verifica și disponibilitatea acestora în raport cu situația juridică actuală, și numai în măsura în care statua că niciunul din bunurile individualizate de reclamant nu este disponibil, era abilitată să constate netemeinicia cererii deduse judecății.

Neanalizând dacă bunul atribuit în compensare prin sentința de fond are sau nu caracter disponibil, instanța de trimitere a nesocotit limitele rejudecării stabilite prin decizia de casare, prin care s-a impus instanței de trimitere și sarcina de a dispune completarea probatoriului în scopul verificării disponibilității și posibilității de atribuire în compensare a oricăruia dintre imobilele indicate ca putând face obiectul acestei măsuri. Instanța de apel nu a dispus administrarea de probe noi în scopul verificării caracterului disponibil a imobilului atribuit în compensare prin sentința de fond, nesocotind astfel și îndrumările din decizia de casare referitoare la administrarea probelor. Instanța de trimitere a încălcat astfel dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc.

civ., în conformitate cu care, în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Prin Decizia civilă nr. 323 A/2011 din 19 decembrie 2011, Curtea de Apel Cluj a admis, în parte, apelul pârâtul, a schimbat, în parte, sentința, în sensul că a obligat Primarul Municipiului Bistrița să emită o nouă dispoziție prin care să ofere reclamantului, în compensare, suprafața de 1.156 mp teren înscris în CF nr. X Bistrița, nr. top nou XXXX, conform completării la raportul de expertiză efectuat de expertul P.V., în loc de 1.352 mp teren, a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Astfel, Curtea a dispus efectuarea unui raport de expertiză având ca obiective identificarea și evaluarea la prețul de circulație atât a terenului atribuit în compensare, în suprafață de 1.352 mp de către prima instanță, cu nr. top nou XX din CF nr. X Bistrița, cât și a terenului în suprafață de 1.555 mp din CF nr. Y Bistrița, nr. top YY, YYY, expropriat de la antecesorii reclamantului. Din raportul de expertiză judiciară întocmit de expertul P.V. a rezultat că terenul atribuit reclamantului, în compensare, de către prima instanță „la data întocmirii raportului de expertiză era neocupat de construcții și neocupat este și la data aceasta (când am efectuat prezenta completare), având caracter disponibil", noiembrie 2011, iar valoarea lui este de 108.160 euro, în timp ce terenul expropriat de la antecesorii reclamantului are valoarea de 155.500 euro.

Urmare a obiecțiunilor formulate de pârât, expertul a întocmit varianta a 2-a, privind atribuirea în compensare a suprafeței de 1.156 mp cu nr. top XXXX, a arătat totodată că valoarea terenului atribuit în compensare este de 290 RON pentru 1 mp, în timp ce terenul expropriat de la antecesorii reclamantului valorează 190 RON pentru 1 mp. Prima instanță a obligat pârâtul ca după compensarea suprafeței de 1.352 mp atribuite reclamantului, să propună acordarea de măsuri reparatorii pentru diferența de 202 mp teren până la suprafața de 1.555 mp expropriată de la antecesorii reclamantului, precum și pentru casa și anexele gospodărești din CF nr. Y Bistrița, nr. top YY, YYY, care au fost demolate ulterior exproprierii, în condițiile legii speciale.

Așa după cum a reținut în mod corect prima instanță, terenul în litigiu face parte din domeniul privat al municipiului Bistrița. Pârâtul a susținut că prin H.C.L. nr. 17/2005 s-a aprobat un studiu de fezabilitate aferent proiectului de realizare a unui Centru de Marketing Regional NV, iar prin H.G. nr. 898/2007, la nr. 67 1 s-a aprobat lista cuprinzând proiectele de rezervă din cadrul programului PHARE, la baza ei stând documentele întocmite pentru proiectul din 2004 - 2006, dar și H.C.L. din 31 mai 2007 de aprobare a PUD „Realizare Centru de Afaceri și Pavilion Expozițional" pe terenul identificat în CF nr. X Bistrița, nr. top XXX. În același sens s-a susținut că s-a adoptat H.C.L.

nr. 147 din 30 august 2007 privind actualizarea studiului de fezabilitate pentru obiectivul de investiții „Market NV Poșta Regională de centru de afaceri și marketing Bistrița", sens în care s-au eliberat certificatele de urbanism, astfel că nu ar fi posibilă atribuirea terenului în compensare. La acest proiect s-a renunțat, astfel că nu a mai fost realizat, iar prin H.C.L. nr. 193 din 24 noiembrie 2011 s-au stabilit măsuri pentru realizarea unui alt obiectiv de utilitate publică „Amenajare PARKING (parcare etajată)" Piața P.R., str. B., municipiul Bistrița. S-a eliberat astfel certificatul de urbanism din 26 octombrie 2011 privind imobilul construcții și teren situate în intravilanul municipiului Bistrița, proprietăți particulare și domeniu public, situate în zona de protecție a centrului istoric - Ansamblul Medieval Bistrița - aprobat prin H.C.L.

nr. 99/2008. Formal, pentru acest obiectiv este elaborat și caietul de sarcini cu privire la elaborarea documentației și a proiectului tehnic de execuție. În concluziile scrise, pârâtul-apelant a susținut că terenul în litigiu este afectat realizării unui obiectiv de utilitate publică, recunoscând că „administrația locală" își exercită asupra bunului un drept potrivit scopului recunoscut de lege" și că investiția inițială, aceea de „Rețea regională de centre de afaceri și marketing", nu s-a realizat, dar pentru aceasta „administrația locală neputând fi sancționată", de unde rezultă că actuala investiție demarată în timpul procesului cu reclamantul s-a întreprins numai pentru a contracara posibilitatea acordării terenului în compensare reclamantului.

Legea nr. 10/2001, republicată, a instituit în dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 7 alin. (1) și art. 9 alin. (1) principiul restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv. Atunci când nu este posibilă restituirea în natură, următoarea măsură reparatorie în ordine constă în compensarea cu alte bunuri ori servicii. Pârâtul nu recunoaște că are terenuri disponibile pentru atribuire în compensare. Reclamantul este cel care a identificat terenul în litigiu atribuit în compensare de către prima instanță, iar potrivit concluziilor raportului de expertiză poate fi atribuit, chiar dacă s-a intenționat construirea unui centru de afaceri la care s-a renunțat, iar în timpul procesului s-au întreprins demersuri pentru realizarea unei parcări supraetajate în centrul istoric al unui oraș medieval săsesc, date care se află abia în stadiul de oferire a lucrărilor de proiectare prin caietul de sarcini la licitație publică, nefiind începute lucrările de construcție.

Potrivit art. 10 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată, se restituie în natură inclusiv terenurile fără construcții afectate de lucrări de investiții de interes public și aprobate dacă nu a început construcția acestora, ori lucrările aprobate au fost abandonate. Întrucât terenul atribuit reclamantului în compensare de către prima instanță face parte din domeniul privat al municipiului Bistrița, lucrarea de investiție inițială „Centru de afaceri" a fost abandonată, iar cea de-a doua lucrare „Parcare supraetajată" începută în timpul procesului pentru a zădărnici eforturile reclamantului, cu toate strădaniile pârâtului, se află abia în stadiul de proiectare, deci nu au început lucrările de construire, în speță sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 10 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată.

Curtea apreciază că varianta a 2-a, respectiv completarea la raportul de expertiză efectuată de expertul P.V., corespunde realității, deoarece bazându-se pe expertizele întocmite de Camera Notarilor Publici, în mod firesc valoarea terenului solicitat în compensare, situat în centrul administrativ și istoric al municipiului Bistrița, este mai mare decât valoarea terenului expropriat de la antecesorii reclamantului. În consecință, expertul a considerat că pentru terenul în suprafață de 1.555 mp, expropriat de la antecesoarea reclamantului, îi poate fi acordată în compensare doar suprafața de 1.156 mp, în loc de 1.352 mp, cât i-a acordat prima instanță. În ceea ce privește apelul reclamantului, s-a constatat renunțarea reclamantului la apel.

Împotriva deciziei instanței de apel au formulat cerere de recurs la data de 27 ianuarie 2012, pârâții Primarul Municipiului Bistrița și Consiliul Local al Municipiului Bistrița, prin care au fost invocate următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate: S-a susținut că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 1 alin. (2) și (5), art. 11 alin. (8), art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, art. 36 alin. (2) lit. c) și alin. (5) din Legea nr. 215/2001, republicată, instanța de apel neprocedând la cercetarea tuturor aspectelor legate de posibilitatea acordării în compensare a terenului în suprafață de 1.156 mp, respectiv dacă acest teren este unul disponibil, în sensul prevăzut de lege, sau reprezintă un bun de utilitate publică, limitându-se doar la verificarea faptului dacă acesta este unul liber exclusiv în sensul art. 10 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.

Motivarea instanței privind acordarea acestui teren în compensare este doar aceea că lucrarea de investiție inițială demarată pe acest teren „centru de afaceri" ar fi fost abandonată, iar cea de-a doua lucrare, „parcare supraetajată", a fost începută în timpul procesului și se află în stadiul de proiectare, nefiind începute lucrările de construire, aceste concluzii nefiind susținute de probele existente la dosarul cauzei. Față de imobilul teren înscris în CF X Bistrița, unitatea administrativ-teritorială nu s-a desesizat și nici nu l-a inclus în lista bunurilor care pot fi date în compensare. De altfel, raportat la prevederilor art. 1 alin. (5) din O.U.G.

nr. 209/2005 și la inexistența unor bunuri în domeniul privat al municipiului care să poată fi disponibilizate în vederea compensării foștilor proprietari în baza Legii nr. 10/2001 a fost afișat la data de 3 aprilie 2006 Anunțul nr. 22699 din 3 aprilie 2006, iar cum situația a rămas neschimbată, s-a menținut acel anunț, fiind afișate anunțuri cu același conținut, toate aceste înscrisuri fiind depuse la dosarul cauzei. Prin urmare, niciunul din foștii proprietari care au formulat notificări în temeiul Legii nr. 10/2001 nu a beneficiat de compensarea cu alte bunuri sau servicii, astfel de bunuri nefiind disponibilizate. În ceea ce privește imobilul teren înscris în CF X Bistrița, acesta a fost afectat utilității publice începând cu anul 2004, când pe acest teren unitatea administrativ-teritorială a prevăzut efectuarea unor obiective de interes public și a alocat în buget fonduri în vederea demarării etapelor necesare realizării.

În privința proiectului inițial întocmit, instanța a recunoscut afectațiunea publică, proiect aflat în stadiul de proiectare, cu sume deja cheltuite din bugetul local. Atributul dat de instanță acestei investiții, ca „abandonată", nu are niciun fel de suport probator. Cum prin H.G. nr. 898 din 1 august 2007, proiectul inițiat a fost aprobat în „Lista cuprinzând proiectele de rezervă din cadrul programului PHARE coeziune economică și socială 2004 - 2006 «Dezvoltarea infrastructurii regionale» Proiectul Primăriei Municipiului Bistrița Market/NV - Rețea regională de Centre de afaceri și marketing", toate documentațiile întocmite pentru centrul istoric al Municipiului Bistrița au avut în vedere studierea posibilității realizării în continuare a unei investiții de interes public, care să utilizeze studiile și documentațiile deja întocmite și suportate din bugetul local.

Documentațiile realizate pentru centrul istoric al municipiului Bistrița au prevăzut realizarea în continuare pe acest teren a unui obiectiv public, respectiv a unei parcări supraetajate, fiind inițiate deja demersurile necesare. Realizarea acestui obiectiv este prevăzută în Planul Urbanistic Zonal zonă construită protejată a municipiului Bistrița, aprobat prin H.C.L. nr. 73/2009. Obiectivul prevăzut a fi realizat a avut în vedere exclusiv faptul că acest imobil teren reprezintă singura suprafață din centrul istoric al orașului pe care se poate realiza o parcare etajată, strict necesară pentru a acoperi disfuncționalitățile din sistemul de circulație pe străzile aglomerate ale centrului orașului.

Concluziile instanței de apel potrivit cărora obiectivul de investiții a fost prevăzut doar pentru a zădărnici eforturile reclamantului sunt eronate și lipsite de temei. Potrivit documentațiilor de urbanism aprobate, terenul are ca unică destinație realizarea unei parcări etajate, fiind inițiate demersurile necesare de realizare a studiilor de fezabilitate, a proiectului tehnic, a detaliilor de execuție, a caietului de sarcini, prin scoaterea la licitație a tuturor fazelor de proiectare, fiind alocate și sumele necesare în buget. Prin această compensare acordată de instanțele anterioare, practic operează o "expropriere" împotriva unităților deținătoare care sunt lipsite astfel de bunurile lor pentru care au demarat proceduri și au efectuat investiții serioase, în condițiile în care terenul nu era revendicat, fără a-i mai conferi acestei unități dreptul de a alege dacă mai înțelege să dispună de bunul său propriu sau se poate desesiza de el.

Instanța de apel a dispus de un bun proprietatea privată a unității administrativ-teritoriale, bun față de care aceasta nu s-a desesizat și nu l-a inclus pe lista bunurilor care să poată fi oferite în compensare, bun indisponibil al municipiului Bistrița.

Art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției europene asupra drepturilor omului și libertăților fundamentale se referă la „protecția proprietății", iar dreptul de proprietate privată asupra unui bun litigios trebuia să le fie recunoscut întrucât „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale". Prin același articol s-a recunoscut și dreptul statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunului conform interesului general, ori, prin Legea nr. 215/2001, republicată, s-a recunoscut dreptul consiliilor locale de a hotărî în orice problemă ce privește administrarea bunurilor din domeniul public și privat al unității administrativ-teritoriale, implicit în ceea ce privește posibilitatea disponibilizării unora dintre ele.

Potrivit aceleiași legi, primarul este doar autoritate executivă, astfel că afișarea lunară a tabelelor la care se referă prevederile art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, se face numai în condițiile dezafectării bunurilor de la utilitatea publică sau privată a unității administrativ-teritoriale, raportat la dispozițiile art. 36 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 215/2001, republicată. Suprafața asupra căreia a fost obligat Primarul Municipiului Bistrița să emită o nouă dispoziție a fost greșit determinată. S-a solicitat astfel întocmirea unei completări a raportului de expertiză, pentru a se identifica dacă terenul acordat în compensare de către instanța de fond este sau nu afectat utilității publice, instanța de apel dispunând și obiective suplimentare.

Expertul erijându-se în apărător al intimatului și întocmind o variantă prin care să satisfacă doar cerințele intimatului, s-au formulat obiecțiuni, prin care s-a solicitat întocmirea a încă a două variante de evaluare a imobilelor terenuri în litigiu, o variantă prin care a impus criterii obiective, date de expertizele întocmite la nivelul Camerei Notarilor Publici Cluj privind valoarea de circulație a bunurilor imobile. Expertul a fost nevoit să întocmească prima variantă solicitată și a adus diverse argumente, refuzând să întocmească cea de-a doua variantă solicitată.

Pentru a nu tergiversa soluționarea cauzei, la termenul de judecată din 7 decembrie 2011, a formulat doar observații orale în fața instanței, prin care a arătat refuzul expertului de a întocmi toate variantele solicitate, dar mai ales faptul că suma actualizată a despăgubirilor încasate nu fost corect determinată - expertul nu a avut în vedere și suma încasată în baza Decretului de expropriere nr. 631/1973 și a luat în calcul doar despăgubirile acordate în temeiul Decretului nr. 36/1976, iar în al doilea rând, valoarea actualizată nu a fost corect stabilită, întrucât nu a fost determinată potrivit Ordinului comun nr. 4/24555/2003 privind cursul oficial leu/dolar SUA în perioada 1945 - 1989 al Băncii Naționale a României și Institutului Național de Statistică, publicat în M.O.

nr. 576/2003. Instanța de apel a respins observațiile formulate la completarea II a raportului de expertiză, motivat de faptul că obiecțiunile formulate nu au fost cenzurate de către instanță, aceasta nefiind însă culpa recurenților, ei respectând dispozițiile instanței de a le comunica direct reclamantului și fiind respinse obiecțiunile nr. 1 și 3 formulate. Însă, completarea a 2-a a raportului de expertiză, prin care a fost determinată suprafața de 1.156 mp și asupra căreia instanța de apel a dispus emiterea unei noi dispoziții, a fost întocmită în baza obiecțiunilor nr. 1 și 3, obiecțiuni respinse de instanță. În aprecierea asupra terenului în litigiu ca reprezentând teren disponibil în sensul prevăzut de lege pentru a fi oferit în compensare, instanța s-a limitat doar la verificarea faptului dacă acest teren este unul liber, exclusiv în sensul art. 10 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.

Or, art. 10 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată, face referire la terenurile reprezentând vechiul amplasament al terenului preluat la stat, ceea ce nu este cazul în speță. Aprecierea asupra imobilului în litigiu cu privire la faptul că acesta este unul liber pentru a putea fi oferit în compensare sau este afectat utilității publice trebuie să fie efectuată în temeiul prevederilor legale arătate ca fiind încălcate de către instanța de apel, art. 10 alin. (4) nefiind incident în cazul compensării, aceasta presupunând practic lipsirea recurenților de dreptul la apărare, legea făcând distincție între terenurile libere care se restituie fostului proprietar și bunurile sau serviciile care pot fi oferite în compensare.

Recursul este nefondat. În rejudecare, instanța de apel avea stabilite foarte clar limitele cercetării judecătorești, date fiind considerentele Deciziei civile nr. 3520 din 17 decembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a statuat că instanțele fondului nu erau limitate doar la verificarea posibilității compensării, în raport de un anumit bun imobil, ci având plenitudine de competență în soluționarea pretenției de compensare, aveau îndatorirea de a verifica posibilitatea atribuirii în compensare a oricărora din bunurile identificate a fi disponibile la nivelul entității pârâte și de a analiza temeinicia motivului pentru care entitatea deținătoare refuză compensarea.

Mai mult, s-a statuat că, în măsura în care s-ar fi apreciat că bunul atribuit în compensare reclamantului de către prima instanță nu era disponibil, instanța avea a analiza posibilitatea atribuirii oricăruia din bunurile indicate a fi libere de către reclamant ori de către expert, după ce în prealabil verifica și disponibilitatea acestora în raport de situația juridică actuală și numai în măsura în care statua că niciunul din bunurile individualizate de reclamant nu este disponibil era abilitată să constate netemeinicia cererii deduse judecății. Instanța supremă a dat astfel îndrumări instanței de trimitere, de completare a probatoriului în sensul celor arătate, în scopul verificării disponibilității și posibilității atribuirii în compensare a unora din imobilele indicate de reclamant ori identificate prin raportul de expertiză, inclusiv a celor pentru care s-a solicitat trecerea din domeniul public în cel privat al pârâtului.

Toate aceste coordonate judiciare au fost reconfirmate prin Decizia civilă nr. 3551 din 15 aprilie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a prevăzut în termeni expliciți că limitele rejudecării impuneau verificarea caracterului disponibil al bunurilor indicate de către reclamant ori de către expert, în primul rând, al celui atribuit în compensare prin sentința primei instanțe. În contextul acestor îndrumări, instanța anterioară, singura abilitată să stabilească pe deplin situația de fapt a cauzei pendinte, a reținut următoarele circumstanțe de fapt relevante: Raportul de expertiză întocmit de expertul P.V.

a relevat că terenul atribuit reclamantului, în compensare, de către prima instanță „la data întocmirii raportului de expertiză era neocupat de construcții și neocupat este și la data aceasta, având caracter disponibil". Urmare a obiecțiunilor formulate, expertul a întocmit varianta a 2-a, privind atribuirea în compensare a suprafeței de 1.156 mp cu nr. top XXXX. S-a stabilit totodată, în acord cu prima instanță, că terenul în litigiu face parte din domeniul privat al municipiului Bistrița. Prin H.C.L. nr. 193 din 24 noiembrie 2011, s-au stabilit măsuri pentru realizarea obiectivului de utilitate publică „Amenajare PARKING (parcare etajată)" Piața P.R., str. B., municipiul Bistrița.

S-a reținut totodată că investiția inițială, aceea de „Rețea regională de centre de afaceri și marketing" nu s-a mai realizat, actuala investiție, demarată în timpul procesului cu reclamantul, fiind propusă numai pentru a contracara posibilitatea acordării terenului în compensare reclamantului. În drept, situația de fapt a cauzei pendinte a fost cercetată de instanța de apel din perspectiva Legii nr. 10/2001, republicată, act normativ care a instituit în dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 7 alin. (1) și art. 9 alin. (1) principiul restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv. S-a apreciat astfel corect că în ipoteza în care nu este posibilă restituirea în natură, următoarea măsură reparatorie în ordine constă în compensarea cu alte bunuri ori servicii.

S-a reținut totodată că pârâtul nu recunoaște că are terenuri disponibile pentru atribuire în compensare. Curtea a apreciat că varianta a 2-a, respectiv completarea la raportul de expertiză efectuată de expertul P.V., corespunde realității, deoarece bazându-se pe expertizele întocmite de Camera Notarilor Publici, în mod firesc valoarea terenului solicitat în compensare, situat în centrul administrativ și istoric al municipiului Bistrița, este mai mare decât valoarea terenului expropriat de la antecesorii reclamantului. În consecință, expertul a considerat că pentru terenul în suprafață de 1.555 mp, expropriat de la antecesoarea reclamantului, îi poate fi acordată în compensare doar suprafața de 1.156 mp, în loc de 1.352 mp, cât i-a acordat prima instanță.

Cu caracter preliminar, Înalta Curte a constatat că invocarea strict formală a dispozițiilor art. 1 alin. (2) și (5), art. 11 alin. (8), art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, art. 36 alin. (2) lit. c) și alin. (5) din Legea nr. 215/2001, republicată, nu poate constitui o critică pertinentă de nelegalitate, cât timp expunerea de motive a cererii de recurs nu dezvoltă o situație concretă de nelegalitate în raport de fiecare din temeiurile de drept enunțate în mod formal, prin raportare la hotărârea pronunțată. Instanța de apel a procedat conform cu îndrumările deciziei instanței supreme, cercetând, în contextul probatoriului administrat, aspectele concrete legate de posibilitatea acordării în compensare a terenului în suprafață de 1.156 mp, respectiv dacă acest teren este unul disponibil, în sensul prevăzut de lege, sau reprezintă un bun de utilitate publică.

Motivarea instanței privind acordarea acestui teren în compensare s-a întemeiat pe o situație pe deplin dovedită, anume că prima lucrare de investiție demarată pe acest teren, „centru de afaceri", a fost abandonată, iar cea de-a doua lucrare - pretinsa „parcare supraetajată" - a fost începută în timpul procesului și se află în stadiul de proiectare, nefiind începute lucrările de construire. Referirea recurentelor-pârâte la celelalte probe administrate în cauză, pretins nesocotite de instanța de apel, nu poate fi primită, întrucât vizează aspecte de netemeinicie, ce exced analizei instanței de recurs.

Împrejurarea că în inexistența unor bunuri în domeniul privat al municipiului care să poată fi disponibilizate în vederea compensării foștilor proprietari în baza Legii nr. 10/2001 a fost afișat la data de 3 aprilie 2006, Anunțul nr. 22699 din 3 aprilie 2006, în vigoare până la momentul judecății, nu reprezintă un aspect relevant prin el însuși, pentru considerentele ce urmează: Potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 „Dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită." Măsura reparatorie constând în compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent, prevăzută la art. 1 alin. (2) și (3) din lege, conferă entității învestite cu soluționarea notificării prerogativa reală și concretă de a oferi persoanei îndreptățite, în compensare, orice bunuri sau servicii disponibile pe care le deține,

care se află în circuitul civil și, respectiv, sunt acceptate de persoana îndreptățită. Dat fiind acest context legislativ favorabil restabilirii situației anterioare pentru foștii proprietari sau moștenitorii acestora, inclusiv prin modalitatea compensării cu alte bunuri, jurisprudența instanțelor de judecata a statuat în mod constant că persoana îndreptățită este în drept să solicite, iar instanțele de judecată sunt abilitate să verifice motivele pentru care entitatea deținătoare refuză atribuirea de bunuri în compensare, inclusiv motivele pentru care anumite bunuri - uneori identificate chiar de către persoana îndreptățită ca fiind disponibile - nu sunt înscrise în tabelul întocmit în conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. (5) din lege.

S-a stabilit astfel că măsura compensării nu este lăsată la aprecierea discreționară a entității deținătoare ci, dimpotrivă, aceasta este obligată ca atunci când deține bunuri sau servicii disponibile să le înscrie în tabelul mai sus arătat și să le ofere, în compensare, persoanelor îndreptățite la măsuri reparatorii. Imposibilitatea restituirii în natură a imobilului supus reglementării Legii nr. 10/2001 deschide în mod direct dreptul persoanelor îndreptățite la acordarea în echivalent a altor bunuri sau servicii de valoare egală bunului nerestituit, iar în imposibilitatea acordării unor astfel de beneficii, dreptul la despăgubiri în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005. Faptul că niciunul din foștii proprietari care au formulat notificări în temeiul Legii nr. 10/2001 nu a beneficiat de compensarea cu alte bunuri sau servicii nu reprezintă un argument hotărâtor pentru modificarea hotărârii atacate, în circumstanțele cauzei pendinte.

Împrejurarea că recurentele-pârâte contestă constatarea conform căreia prima investiție ar fi fost „abandonată", cu motivarea că ar exista preocuparea ca în continuare să se realizeze o altă investiție de interes public, care să utilizeze studiile și documentațiile deja întocmite și suportate din bugetul local, nu poate fi valorificată în contextul cauzei pendinte, întrucât probatoriul administrat și aprecierile instanțelor anterioare pe aspectele de fapt ale cauzei, asupra cărora au deplină competență, au dovedit contrariul. În egală măsură, nu poate fi înlăturată cu argumente de drept pertinente concluzia instanței de apel potrivit căreia cel de-al doilea obiectiv de investiții ar fi fost prevăzut doar pentru a zădărnici eforturile reclamantului de restabilire pe cât posibil a situației anterioare patrimoniale.

Nu poate fi primită critica conform căreia prin această compensare acordată de instanțele anterioare s-ar opera în fapt o "expropriere" împotriva unităților deținătoare, care ar fi lipsite astfel de bunurile lor, întrucât această modalitate de reparație civilă figurează printre soluțiile conferite de legislația actuală specială pentru acoperirea prejudiciilor aduse patrimoniului fostului proprietar sau moștenitorilor acestuia.

Pentru aceleași argumente nu poate fi susținută critica referitoare la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției europene asupra drepturilor omului și libertăților fundamentale, întrucât, în contextul clar definit al legii speciale de reparație civilă, statul acționează, prin toate funcțiile sale, pentru restabilirea situației anterioare în ceea ce îi privește pe foștii proprietari sau moștenitorii lor și bunurile acestora preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Faptul că prin Legea nr. 215/2001, republicată, s-a recunoscut dreptul consiliilor locale de a hotărî în orice problemă ce privește administrarea bunurilor din domeniul public și privat al unității administrativ-teritoriale, implicit în ceea ce privește posibilitatea disponibilizării unora dintre ele, nu înseamnă că aplicarea dispozițiilor legii speciale la situațiile concrete litigioase ar trebui împiedicată sau, mai mult, nerespectată.

Nemulțumirea părții față de concluziile unui raport de expertiză și solicitarea de întocmire a unei completări a raportului de expertiză, pe considerentul că expertul s-ar fi erijat în apărător al intimatului și ar fi întocmit o variantă prin care să satisfacă doar cerințele intimatului, nu poate constitui o critică pertinentă de nelegalitate, decât în măsura în care administrarea probei și aprecierea rezultatului acesteia ar fi nesocotit dispoziții legale sau principii de drept pe deplin incidente litigiului, ceea ce în cauză nu s-a pretins. În aprecierea asupra terenului în litigiu ca reprezentând teren disponibil în sensul prevăzut de lege pentru a fi oferit în compensare, s-a susținut corect că instanța a avut în vedere și dispozițiile art. 10 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, care, într-adevăr, face referire numai la terenurile reprezentând vechiul amplasament al terenului preluat la stat, ceea ce nu este cazul în speță.

Chiar dacă acest temei de drept nu poate constitui fundament al soluției pronunțate, decizia atacată nu poate fi modificată, întrucât a valorificat un probatoriu adecvat, configurat în mare parte prin intervenția instanței supreme, sub incidența dispozițiilor exprese ale art. 1 alin. (1), art. 7 alin. (1) și art. 9 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, dispoziții legale care au prescris principiul restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv, dar și faptul că, atunci când nu este posibilă restituirea în natură, următoarea măsură reparatorie în ordine constă în compensarea cu alte bunuri ori servicii. Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, pe temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul pârâților. Conform art. 274 alin. (1) C. proc. civ., fiind dovedite cheltuielile de judecată avansate în proces, fiind în culpă procesuală, recurenți-pârâți vor fi obligați la 4.000 RON, cheltuieli de judecată către intimatul H.O.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâții Primarul Municipiului Bistrița și Consiliul Local al Municipiului Bistrița împotriva Deciziei nr. 323/A/2011 din 19 decembrie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă. Obligă pe recurenți la 4.000 RON, cheltuieli de judecată către intimatul H.O. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 noiembrie 2012. Procesat de GGC - AZ