ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1433/2010

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamanta SC M. SRL prin acțiunea

înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș a solicitat ca prin hotărârea ce se va

pronunța să fie obligată pârâta C.N.P.R. - D.R.P. Timișoara la plata sumei de

336.208,91 lei din care 324.999,49 lei daune civile pentru folosirea abuzivă a

spațiului comercial situat în Timișoara și la 11.209,42 lei cheltuieli de

judecată.

Ulterior, prin

precizarea de acțiune, urmare a concluziilor desprinse din expertiza financiar

contabilă, reclamanta și-a majorat pretențiile la 686.345 lei cu titlu de daune

civile.

Tribunalul Timiș prin sentința civilă nr. 1150

din 1 decembrie 2008, a admis acțiunea precizată și a obligat pârâta la plata

sumei de 686.345 lei cu titlu de despăgubiri și la 17.190 lei cheltuieli de

judecată către reclamantă.

Pentru a pronunța

această sentință instanța de fond a reținut că D.R.P. Timișoara - O.P. - a

funcționat în perioada

1995

- 1998 în baza unui contract de închiriere, în spațiul situat în Timișoara, iar

din anul 1998 și până la data părăsirii imobilului a folosit spațiul ca un

proprietar deși, aceasta nu a fost niciodată proprietara spațiului și nu a

putut folosi niciodată spațiul ca titular al dreptului de proprietate, astfel

cum se arată în decizia instanței supreme. Acest spațiu nu făcea parte din

Proprietatea Publică, fiind dobândit de SC M. SA prin edificare din resurse

proprii și pentru care există documente justificative.

Din

expertiza contabilă efectuată de expert M.M. se desprinde

concluzia că SC M. SRL a fost prejudiciată cu

suma de 686.345 lei din care

498.619 lei reprezintă o pagubă în interes

propriu prin acțiunea sau inacțiunea

D.P.R.

Timișoara iar 187.726 lei reprezintă beneficiu nerealizat bazat pe

teoria

reinvestirii profitului, considerându-se că reclamanta, în anul 2002 putea

achiziționa un alt spațiu comercial pe care

ulterior îl putea închiria.

Nu

a fost reținută apărarea pârâtei în sensul că, nu ar fi întrunite elementele

răspunderii civile delictuale prevăzute de textul art. 998 C. civ. Aceasta,

este în culpă încă din 28 octombrie 1999, când SC M. SRL a invitat-o să se

prezinte pentru perfectarea unui contract de închiriere ori să evacueze

spațiul. Drept răspuns, aceasta a acționat-o în instanță printr-o acțiune în

constatarea dreptului de proprietate asupra imobilului, deși avea încheiat

contract de închiriere cu SC R.A.U. SA din subordinea Primăriei pentru o

perioadă de 3 ani începând cu 20 noiembrie 1995 și

trebuia să respecte prevederile contractuale.

În aceasta constă culpa pârâtei iar fapta

ilicită derivă din

folosirea abuzivă și cu bună știință a spațiului, în perioada

01 noiembrie 1999 01 aprilie 2006 fără existența

vreunui titlu. Chiar afirmația acesteia, potrivii

căreia a folosit spațiul din litigiu în baza legi,

este o afirmație aberantă.

Prin Decizia civilă nr. 108 din 21 mai 2009 Curtea de Apel

Timișoara, secția comercială, a admis apelul pârâtei C.N.P.R. - D.R.P. Timișoara,

a schimbat în tot sentința apelată în sensul că a respins acțiunea reclamantei

și a obligat reclamanta la 13.530 lei cheltuieli de judecată către pârâtă.

În argumentarea acestei decizii instanța de apel,

analizând cu precădere excepțiile invocate de pârâtă, a respins excepția

prematurității cererii întrucât între părți se poartă litigii cu privire la

spațiul cu destinație comercială situat în Timișoara, de mai mult timp, litigii

stinse în cele din urmă conform Deciziei nr. 5387 din 30 septembrie 2004 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel că pârâta nu este în drept a

susține că nu cunoștea diferendul litigios între părți, inclusiv cu privire la

eventualele daune pentru lipsa de folosință a spațiului.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la

acțiune în a solicita daune pentru nefolosința spațiului de către reclamantă,

instanța de apel a admis-o găsind-o întemeiată.

Astfel, susține instanța de apel, acțiunea de chemare în

judecată a fost introdusă la Tribunalul Timiș la data de 28 iunie 2007, iar

data de când se solicită despăgubirile este de 1 noiembrie 1999 constatându-se

că de la această dată și până la data introducerii acțiunii în instanță a

intervenit sancțiunea prescripției exercițiului dreptului la acțiune pentru

sumele de bani corespunzătoare anilor 1999 - 28 iunie 2004, constatare

întemeiată pe dispozițiile art. 1, 3, 7 și 8 din Decretul nr. 167/1958 privind

prescripția extinctivă.

Reclamanta deși a știut că pârâta ocupă spațiul comercial

respectiv încă din octombrie 1999, când a adresat o notificare pârâtei, iar

ulterior între părți s-a purtat un lung litigiu având ca obiect disputarea dreptului

de proprietate asupra acelui spațiu, cu toate acestea reclamanta a introdus

acțiunea sa în desfășurare abia la data de 28 iunie 2007. În acest mod

reclamanta a pierdut beneficiul exercițiului dreptului la acțiune anterior

celor trei ani de la data introducerii cererii de chemare în judecată și anume

pentru perioada anterioară datei de 28 iunie 2004 pentru această perioadă fiind

întru totul aplicabile dispozițiile art. 1, 3, 7 și 8 din Decretul nr. 167/1958.

În ceea ce privește perioada cuprinsă între 28 iunie 2004

și 01 aprilie 2005 până la care se solicită acordarea de daune pentru folosința

spațiului, instanța de apel a constatat că această perioadă nu este afectată de

sancțiunea prescripției dreptului la acțiune, însă, nici pentru această

perioadă nu se pot acorda despăgubiri deoarece în cauză nu sunt întrunite

cumulativ elementele răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998-999 C.

civ.

Astfel instanța a constatat că pârâtei nu i se pot reține

două condiții de angajare a răspunderii civile și anume, vinovăția sub forma

culpei sau intenției, respectiv reprezentarea că săvârșește o faptă ilicită.

Totodată s-a constatat că reclamanta și-a asigurat efectul opozbilității dreptului

său de proprietate prin înscrieri în cartea funciară a dreptului. Prin urmare

nici prin raportare la data înscrierii în cartea funciară a dreptului de

proprietate a reclamantei și incidența efectului opozabilității a faptului

înscrierii nu se poate reține caracterul ilicit al folosinței spațiului de

către pârâtă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC

M. SRL întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. Prin

completarea motivelor de recurs depuse la data de 16 iulie 2009 recurenta și-a

întemeiat recursul doar pe art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În susținerea motivelor invocate recurenta a arătat că

între motivarea deciziei recurate și dispozitivul acesteia există contradicție în

sensul că deși în motivare s-a reținut că „excepția dreptului la acțiune în a

solicita daune pentru nefolosința spațiului de către reclamantă ca fiind

întemeiată urmând a o admite în parte” în dispozitivul deciziei la alin. (2)

s-a decis „schimbă în tot sentința civilă atacată în sensul că respinge

acțiunea civilă având ca obiect daune civile și cheltuieli de judecată.”,

considerând că hotărârea instanței de apel nu cuprinde motivele pe care se

sprijină iar motivarea în parte a excepției este contradictorie.

Totodată, susține recurenta, constatarea Curții de Apel

Timișoara privind respingerea prescripției dreptului la acțiune în temeiul dispozițiilor

art. 1, 3, 7 și 8 din Decretul nr. 167/1958 cu motivarea că dreptul la acțiune

s-ar fi născut din octombrie 1999 și s-ar fi prescris în termen de 3 ani în

octombrie 2002, este total greșită și nelegală deoarece termenul de prescripție

invocat a fost întrerupt la data de 13 iulie 2001 când Judecătoria Timișoara a

fost investită cu soluționarea cererii reconvenționale.

Recurenta consideră că sunt aplicabile dispozițiile art. 17

din Decret nr. 167/1958, iar noua prescripție începe să curgă de la data de 30

septembrie 2004 de când a fost pronunțată Decizia nr. 5387 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, iar acțiunea în desdăunare a fost introdusă la data de 28

iunie 2007 astfel că termenul de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decret nr. 167/1958,

nu este îndeplinit.

Recursul este nefondat.

Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ. hotărârea recurată

poate fi casată sau modificată atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe

care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura

pricinii.

Din analiza deciziei recurate se constată că susținerile

recurentei privitor la contradicția existentă între motivele și dispozitivul

deciziei recurate sunt nefondate întrucât soluția de respingere în tot a

acțiunii este în concordanță cu considerentele deciziei și au în vedere

admiterea excepției de prescripție pentru sumele pretinse ulterior acestei

perioade, până la data de 4 aprilie 2005.

Nici critica referitoare la admiterea excepției

prescripției dreptului la acțiune și susținerea conform căreia prescripția

dreptului său la acțiune a fost întrerupt prin introducerea cererii

reconvenționale nu este fondată. Astfel, potrivit art. 16 din Decretul nr. 167/1958

prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se

prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția, prin introducerea unei

cereri de chemare în judecată, chiar dacă cererea a fost introdusă la o

instanță necompetentă.

În speță nu se poate reține că a fost întrerupt cursul

prescripției dreptului la acțiune întrucât demersul judiciar al pârâtei a fost

respins și conform art. 16 lit. c) din Decretul nr. 167/1958 prescripția nu

este întreruptă dacă s-a pronunțat încetarea procesului, dacă cererea de

chemare în judecată a fost respinsă.

În atare situație instanța de apel a făcut o corectă

aplicare a prevederilor Decretului nr. 167/1958 apreciind că perioada între

noiembrie 1999 - 28 aprilie 2006 dreptul la acțiune al reclamantei este

prescris.

Nici susținerile privind întrunirea condițiilor angajării

răspunderii civile delictuale nu pot fi reținute ca fondate, instanța de apel

reținând corect că pârâtei nu i se pot reține vinovăția sub forma culpei sau

intenției și reprezentarea că săvârșește o faptă ilicită, două din condițiile

de angajare a răspunderii civilr, atâta timp cât reclamanta nu și-a valorificat

fie dreptul la pretenții, fie dreptul la evacuarea pârâtei cu privire la

spațiul respectiv.

În consecință, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc.

civ. se va respinge recursul reclamantei ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D

E

C

I

D E

Respinge recursul

declarat de reclamanta SC M. SRL Timișoara împotriva Deciziei civile nr. 108

din 21 mai 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 aprilie 2010.