ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1397/2013
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1397/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
Asupra recursului de
față;
Din examinarea
actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la 29 august 2006
la Judecătoria Timișoara reclamantul C.B.M.R. a chemat în judecată SC G.O.P.
societate în nume colectiv (transformată ulterior în societate comercială cu
răspundere limitată), solicitând evacuarea pârâtei din imobilul situat în
Timișoara, bd. R.C., pentru lipsa titlului locativ, precum și obligarea pârâtei
la plata sume de 71.540,7876 ROL reprezentând contravaloarea folosinței
suprafeței de 174,54 mp pe perioada septembrie 2003 la zi și câte 900 DOLARI
S.U.A. pe lună până la evacuarea imobilului, iar pentru suprafața de 238,11 mp
ocupată urmând să-și precizeze pretențiile în funcție de chiria practicata în
zona respectivă de tarifare, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii
reclamantul arată că, în urma dobândirii dreptului său de proprietate asupra
imobilului în litigiu, raporturile locative dintre pârâtă și Primăria
Municipiului Timișoara au încetat, că pârâta a continuat să folosească
imobilul, lipsindu-l pe reclamant de folosința acestuia
Prin întâmpinare
pârâta a solicitat respingerea acțiunii, iar pe cale reconvențională a
solicitat obligarea reclamantului la plata îmbunătățirilor necesare și utile
aduse spațiului, invocând totodată dreptul de retenție până la achitarea
integrală a acestora.
Prin Sentința civilă
nr. 10539 din 13 noiembrie 2006, Judecătoria Timișoara și-a declinat competența
de soluționare a litigiului în favoarea Tribunalului Timiș, secția comercială,
apreciind caracterul comercial al acestuia.
La rândul său,
Tribunalul Timiș și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea
Judecătoriei Timișoara, prin Sentința civilă nr. 332/PI din 6 februarie 2007
apreciind caracterul civil, evaluabil în bani a litigiului, peste un miliard
ROL.
Conflictul negativ de
competență dintre cele două instanțe a fost soluționat de Curtea de Apel
Timișoara, secția comercială, prin Încheierea nr. 7 din 23 aprilie 2007,
stabilind că aparține tribunalului, ca instanță comercială, competența
soluționării cauzei, în virtutea art. 56 C. com., soluție menținută de Înalta
Curte de Casație și Justiție prin respingerea recursului reclamantului, în baza
Deciziei nr. 3419 din 1 noiembrie 2007.
Prin Sentința civilă
nr. 391/PI din 23 martie 2010 a Tribunalului Timiș, secția comercială și de
contencios administrativ, s-a admis în parte acțiunea reclamantului C.B.M.R.,
în contradictoriu cu pârâta SC G.O.P. SNC Timișoara, dispunându-se evacuarea
pârâtei din imobilul situat în Timișoara, bd. R.C. jud. Timiș, condiționat de
plata despăgubirilor în cuantum de 552.200 RON, în care sens s-a instituit un
drept de retenție asupra spațiului cu destinația alimentație publică în
suprafață de 184,41 mp, situat în Timișoara bd. R.C., înscris în C.F. nr. x
Timișoara, până la plata integrală a despăgubirilor.
S-a respins în rest
acțiunea principală.
S-a respins excepția
de inadmisibilitate a cererii reconvenționale.
S-a admis excepția
lipsei calității procesual pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor și a
Consiliului Local al Municipiului Timișoara.
S-a admis în parte
cererea reconvențională formulată de pârâta SC G.O.P. SNC, fiind obligat
reclamantul C.B.M.R. la plata sumei de 552.200 RON, reprezentând îmbunătățiri
necesare și utile aduse imobilului, sumă ce a fost reactualizată la nivelul
lunii iulie 2009.
Totodată s-a dispus
obligarea reclamantului să-i achite pârâtei suma de 11.388 RON cheltuieli de
judecată.
Pentru a pronunța
această sentință, prima instanță a reținut că între Primăria Municipiului
Timișoara și SC G.O.P. SNC a fost încheiat contractul do închiriere din 30
aprilie 1999 pentru suprafețe cu altă destinație decât cea de locuit, aferente
imobilului situat în Timișoara, bd. T., în suprafață de 184,41 mp. Prin
scrisoarea din 14 martie 2002, Primăria a adus la cunoștința pârâtei sistarea
plății chiriei aferentă acestui contract, începând cu data de 1 martie 2002,
deoarece, prin Sentința civilă nr. 13960 din 16 octombrie 2000 a Judecătoriei
Timișoara, rămasă definitivă și irevocabilă, spațiile închiriate au fost
restituite reclamantului C.B.M.R. Astfel, cu O.P. din 26 februarie 2002 pârâta
locatară a virat în contul Primăriei Mun. Timișoara suma de 7.594.000 ROL,
operațiune în urma căreia raporturile de locațiune au încetat. În lipsa unei
înțelegeri cu noul proprietar cu privire la cuantumul chiriei, pârâta SC G.O.P.
SNC a continuat din proprie inițiativă plata chiriei în contul reclamantului
C.B.M.R., la nivelul chiriei plătite anterior Primăriei dar, actualizată cu
rata inflației, astfel încât pentru perioada 2002 - 2008 a achitat în contul
acestuia suma de 575.300.000 ROL. Cu ocazia efectuării expertizelor s-a
constatat o diferență între suprafața de 184,41 mp pentru care a fost plătită
respectiva chirie și suprafața efectiv ocupată de pârâtă care este de 167 mp,
încât pârâta a achitat reclamantului în plus suma de 472.965 ROL.
Expertiza în
construcții efectuată de către experții C.I., D.M. și P.I. constată că au fost
realizate lucrări necesare și utile în spațiile existente ale corpurilor de
clădire A și B restituite reclamantului, în valoare de 552.200 RON.
În legătură cu
persoana care trebuie să suporte aceste despăgubiri, deși reclamantul face
trimitere la textul art. 48 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia,
în situația în care imobilul care se restituie a fost preluat fără titlu
valabil, obligația de despăgubire revine statului sau unității deținătoare,
acest text a suferit o modificare, prevăzându-se la art. 48 alin. (2) că,
"indiferent dacă imobilul a fost preluat cu titlu valabil sau fără titlu,
obligația despăgubirii prevăzută la alin. (1) revine persoanei
îndreptățite" iar alin. (1) face referire la chiriașii care au dreptul la
despăgubiri, pentru sporul de valoare adus imobilului prin îmbunătățirile
necesare și utile.
Aceste dispoziții
coroborate cu principiul îmbogățirii fără justă cauză, relevă faptul că
patrimoniul pârâtei a sărăcit prin cheltuielile efectuate în vederea unei bune
desfășurări a activității sale, de natură comercială, în timp ce patrimoniul
reclamantului se majorează cu valoarea de spor adusă imobilului, devenind
incidente și prevederile art. 1444 C. civ., obligația de plată a despăgubirilor
revenind reclamantului și nu Statului Român prin Ministerul Economiei și
Finanțelor Publice sau Consiliului Local Timișoara, considerente pentru care
s-a admis excepția lipsei calității procesual pasive a acestora.
Apelul declarat de
reclamant împotriva sentinței a fost admis prin Decizia civilă nr. 202 din 29
septembrie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială.
În consecință,
sentința a fost schimbată în parte, în sensul obligării pârâtei SC O.P. SRL la
plata sumei de 268.998,88 RON contravaloare lipsă de folosința a spațiului,
pentru perioada septembrie 2003 - martie 2011.
De asemenea,
reclamantul C.B.M.R. a fost obligat să-i plătească pârâtei suma de 353.959 RON
reprezentând valoarea actualizată de piață a lucrărilor de amenajare a
spațiilor existente, extinderi și spații noi.
Au fost compensate
cheltuielile reciproce de judecată ale părților din prima instanță și păstrate
toate celelalte dispoziții ale sentinței atacate. Cheltuielile de judecată din
apel în sumă de 5.896,7 RON au căzut în sarcina pârâtei-intimate SC O.P. SRL.
Prin încheierea
ședinței camerei de consiliu din 19 ianuarie 2012 a fost admisă cererea de
îndreptare a erorii materiale formulata de pârâtă, strecurată în Decizia nr.
202 și în consecință, reclamantul a fost obligat la plata sumei de 383.008 RON
în loc de 353.359 RON cum greșit s-a făcut calculul, atât în considerente, cât
și în dispozitiv.
În motivarea
încheierii s-a reținut că, dintr-o eroare de calcul aritmetic a fost trecută în
dispozitiv o sumă mai mică decât cea rezultată din ansamblul considerentelor
avute în vedere la pronunțarea deciziei în apel.
În considerentele
deciziei, instanța de apel a reținut că pretențiile reclamantului vizând lipsa
de folosință au fost greșit respinse în primă instanță, deoarece, în urma
încetării contractului de locațiune cu fostul proprietar, pârâta trebuia, dacă
dorea să folosească imobilul în continuare, să încheie un nou contract de
închiriere, cu noul proprietar, iar cuantumul chiriei nu putea fi stabilit
decât în condiții de piață, prin liberă negociere, părțile fiind persoane de
drept privat.
Temeiul de drept al
obligației pârâtei la despăgubirea reclamantului este dat de art. 998, 999 C.
civ., iar cuantumul sumei rezultă din probele administrate.
În ceea ce privește
criticile reclamantului asupra soluției date în acțiunea reconvențională,
acestea au fost admise parțial.
S-a reținut că
reclamantul este dator a suporta contravaloarea îmbunătățirilor conform art. 48
alin. (2) din Legea nr. 10/2001, însă, în baza readministrării probelor,
cuantumul acestora a fost diminuat la suma de 383.008 RON.
Împotriva deciziei
reclamantul și pârâta au declarat recurs.
Reclamantul C.B.M.R.
a solicitat prin cererea de recurs modificarea în parte a deciziei pronunțate
în apel, în sensul admiterii în totalitate a acțiunii, admiterii excepției
lipsei calității procesuale pasive a sa în privința obligării la contravaloarea
îmbunătățirilor necesare și utile pretinse, respingerii cererii reconvenționale,
respingerii excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului
Economiei și Finanțelor și a Consiliului Local al Municipiului Timișoara,
păstrării dispozițiilor cu privire la evacuare și obligării intimatei la plata
cheltuielilor de judecată.
Criticile aduse
deciziei pronunțate în apel sunt următoarele:
Greșita aplicare a
legii, conform art. 304 pct. 3 C. proc. civ. în raport de dispozițiile art. 48
ale Legii nr. 10/2001, cu privire la efectele viitoare ale modificărilor
legislative intervenite după data promovării acțiunii.
Recurentul arată că,
fiind norme de drept material, ele se aplică numai faptelor și raporturilor
juridice născute după intrarea lor în vigoare.
Cu privire la
cererea reconvențională se arată că sunt incidente dispozițiile art. 48 alin.
(3) din Legea nr. 10/2001 în vigoare la data formulării cererii
reconvenționale, potrivit cărora în cazul în care imobilul care se restituie a
fost preluat fără titlu valabil, obligația de despăgubire revine statului sau
unității deținătoare.
Pe de altă parte,
recurentul susține, printr-o reiterare a apărărilor din fazele procesuale
anterioare, că îmbunătățirile nu au fost dovedite și că pachete cu expertizele
administrate dovedesc o altă stare de fapt decât cea reținută de instanța de
apel.
De aceea, recurentul
susține că, în cauză nu sunt întrunite condițiile pentru a se reține
îmbogățirea fără just temei a sa, astfel încât dreptul de retenție este nelegal
menținut.
Sunt criticate și
dispozițiile privind cheltuielile de judecată, care nu au fost integral
acordate, referindu-se expres la contravaloarea taxelor de timbru și a
onorariilor avocațiale.
Prin întâmpinarea la
recursul reclamantului, intimata-pârâtă SC O.P. SRL a solicitat respingerea
acestuia, arătând în apărare că, regimul juridic al imobilului în litigiu nu
intră sub incidența Legii nr. 10/2001. De asemenea, că celelalte aspecte
dezvoltate în recurs sunt de netemeinicie, iar nu de nelegalitate, astfel încât
decizia pronunțată în apel pe aspectele criticate de recurentul-reclamant este
legală.
Prin recursul
declarat împotriva deciziei pronunțate în apel, pârâta SC O.P. SRL a invocat
motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aducând
următoarele critici:
Expertul P.D., la
pct. 3.1 din raportul de expertiză arată că valoarea totală a amenajărilor și a
construcțiilor noi efectuate la imobilul în litigiu este de 383.008 RON. Cu
toate acestea, fără să-i aducă nicio critică instanța a acordat doar suma de
353.959 RON.
De asemenea, susține
că, în realitate, nu datorează nicio sumă cu titlu de lipsă de folosință,
deoarece după încetarea raporturilor locative cu Consiliul Local Timișoara, i-a
achitat reclamantului, în calitate de nou proprietar, suma din contractul de
locațiune stabilită cu vechiul proprietar actualizată lunar, cuantum pe care
reclamantul l-a acceptat timp do 6 ani
Astfel, recurenta
susține că, fără să existe în formă scrisă, între părți, în acest mod s-au
stabilit raporturi contractuale tacite, de locațiune și că abia din luna iunie
2008 când a sistat plata oricărei sume către reclamant, pârâta se situează pe
tărâm delictual.
De altfel, recurenta
susține că nu poate fi obligată la plata contravalorii lipsei de folosință în
cazul în care dreptul sau de retenție a fost constituit retroactiv începând cu
2006,
Prin întâmpinare la
recursul pârâtei reclamantul-intimat C.B.M.R. a solicitat respingerea acestuia
ca inadmisibil pentru primul capăt vizând îndreptarea erorii materiale și ca
nefondat pentru restul criticilor.
În esență, arată în
apărare că, față de opoziția sa, nu se poate ajunge la concluzia eronată a
recurentei conform căreia între părțile litigiului a existat un contract de
închiriere.
Analizând recursurile
prin prisma motivelor invocate se vor reține următoarele:
În ceea ce
privește recursul declarat de reclamantul C.B.M.R. se va reține că instanța de
apel a aplicat în mod corect în speță prevederile art. 48 alin. (2) din Legea
nr. 10/2001 conform căruia, indiferent dacă imobilul a fost preluat cu titlu
valabil sau fără titlu obligația despăgubirii revine persoanei îndreptățite la
restituirea imobilului în speță, reclamantului.
Într-adevăr, așa cum
susține reclamantul, la data promovării cererii de chemare în judecată,
respectiv la 29 august 2006, erau în vigoare prevederile art. 48 alin. (3) din
Legea nr. 10/2001 care prevedeau că în cazul în care imobilul care se restituie
a fost preluat fără titlu valabil, obligația de despăgubire revine statului sau
unității deținătoare.
Cu toate acestea,
instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii atunci când a statuat că
ceea ce are relevanță este data soluționării cererii, iar nu data înregistrării
ei, pe considerentul că modificările legislative aduse art. 48 din Legea nr.
10/2001 vizează efectele viitoare ale unor raporturi juridice trecute, astfel încât
aceste modificări sunt de imediată aplicare.
În raport de aceste
statuări se va reține că în mod corect a fost admisă cererea reconvențională
pentru îmbunătățirile necesare și utile aduse spațiului, pe temeiul îmbogățirii
fără justă cauză, astfel încât nici aceste critici ale recurentei nu sunt
fondate.
Toate celelalte
susțineri ale reclamantei din cererea de recurs referitoare la data edificării
anumitor construcții fără autorizație de construire, aspectele de ordin tehnic
din rapoartele de expertiză, coeficienții de uzură utilizați la evaluare etc.
sunt argumente care vizează situații de fapt, de netemeinicie, care nu pot
forma obiect al prezentului recurs.
În ceea ce privește
criticile cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată se va reține că
sumele acordate cu acest titlu sunt parțiale, potrivit aprecierii instanței de
apel, care a avut în vedere împrejurarea că în cadrul apelului criticile au
fost fondate doar în parte, astfel încât au condus la schimbarea doar în parte
a hotărârii primei instanțe, însă temeiul de drept a fost greșit invocat ca
fiind art. 274 C. proc. civ., în realitate fiind vorba despre art. 276 C. proc.
civ.
Pentru toate aceste
considerente, în lumina prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se va
respinge ca nefondat recursul reclamantului.
În ceea ce
privește recursul declarat de pârâta SC O.P. SRL se va reține că primul motiv
de recurs nu mai subzistă și va fi respins ca atare, întrucât cererea sa
privind eroarea de calcul aritmetic a sumei cu titlu de valoare actualizată de
piață a lucrărilor de amenajări a spațiilor existente, extinderi și spații noi
a fost soluționată prin încheierea ședinței camerei de consiliu din 19 ianuarie
2012, prin care a fost admisă cererea de îndreptare a erorii materiale
formulată de pârâtă, strecurată în Decizia nr. 202, în sensul obligării
reclamantei la plata sumei de 383.008 RON în loc de 353.959 RON cum greșit s-a
calculat, atât în considerente, cât și în dispozitiv.
Cu privire la
criticile vizând suma acordată cu titlu de lipsă de folosință se va reține că
pârâtei i-au încetat raporturile locative cu Primăria Municipiului Timișoara,
odată cu restituirea spațiului în litigiu reclamantului, prin Sentința civilă
nr. 13.960/2000 a Judecătoriei Timișoara.
Pârâta a continuat să
folosească spațiul comercial fără să încheie un nou contract de locațiune, cu
noul proprietar. Chiar dacă acestuia din urmă a continuat să îi achite lunar o
sumă de bani actualizată, această împrejurare de fapt nu echivalează, contrar
susținerilor din recurs, cu încheierea tacită a unui contract de locațiune,
situație susținută și de refuzul constant al reclamantului de a încheia cu
pârâta contract de închiriere.
Prin urmare,
răspunderea pârâtei pentru prejudiciul cauzat reclamantului, pe care l-a lipsit
de folosința bunului proprietatea sa este antrenată conform art. 998, 999 C.
civ. pe temeiul răspunderii civile delictuale, fiind îndeplinite condițiile
prevăzute de aceste dispoziții legale, așa cum în mod legal a reținut și
instanța de apel.
Nefiind fondat, în
lumina celor mai sus reținute, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
recursul pârâtei va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondate
recursurile declarate de reclamantul C.B.M.R. și de pârâta SC O.P. SRL
Timișoara împotriva Deciziei civile nr. 202 clin 29 septembrie 2011 pronunțată
de Curtea de Apel Timișoara, secția comercială.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi, 2 aprilie 2013.
Procesat de GGC - AS