ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6510/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6510/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de față, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 118/ D din 9 februarie

2009 Tribunalul Satu Mare, secția civilă, a admis în parte acțiunea formulată

de reclamantul D.G.R. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare, a

obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 199.161 lei cu titlu de

câștig nerealizat pe perioada suspendării, cuprinsă între 5 octombrie 2004 - 6

octombrie 2006 și suma de 100.000 lei cu titlu de daune morale, a respins

excepția calității procesuale pasive a pârâtului și l-a obligat pe acesta din

urmă să plătească reclamantului suma de 6.604,80 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut că în cauză temeiul juridic incident îl

constituie dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, că din această perspectivă, prin suspendarea

reclamantului din funcția de executor judecătoresc, acesta a pierdut dreptul de

proprietate asupra clientelei, căreia CEDO i-a recunoscut o valoare economică,

având în vedere că rezultă din exercițiul unei activități profesionale. În

acest mod a avut loc o ingerință în dreptul reclamantului la respectarea

bunurilor sale și că, deși scopul ingerinței era legitim, nu a fost respectată

proporționalitatea acesteia, având în vedere că a intervenit achitarea

inculpatului cu privire la infracțiunile pentru care a fost trimis în judecată.

Constatând violarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, tribunalul a stabilit că există o legătură de

cauzalitate clară între privarea de bun și pierderea câștigurilor pe perioada

suspendării, astfel încât reclamantul este în drept să beneficieze de câștigul

mediu anual net pe această perioadă, în sumă de 199.161 lei, stabilit prin

raportul de expertiză contabilă.

Tribunalul a respins

capetele de cerere referitoare la acordarea prejudiciilor materiale determinate

de vânzarea unor imobile, reținând că aceste prejudicii au caracter incert, în

sensul că valoarea de circulație a unui bun depinde de raportul cerere-ofertă

pe piața imobiliară la un moment dat, iar nerespectarea unei obligații

contractuale nu poate fi imputată statului, riscul contractului fiind asumat de

către reclamant.

În privința daunelor

morale, instanța de fond a statuat în echitate, ținând cont de perioada de

suspendare de doi ani, de consecințele suspendării cu privire la imaginea

profesională a reclamantului care a fost grav lezată, dar și cu privire la viața

de familie a acestuia, care nu a avut posibilitatea, pe durata suspendării, să

asigure condiții normale de creștere și educare copilului său. De aceea, a

apreciat că se impune obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000 lei.

Totodată, a respins

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, raportat la temeiul de

drept invocat de reclamant și în raport de dispozițiile art. 33 și 34 din

Convenție.

De asemenea, a

acordat cheltuieli de judecată de 6.604,80 lei, în condițiile art. 276 C. proc.

civ.

Împotriva acestei

hotărâri, în termen legal au declarat apel Ministerul Public - Parchetul de pe

lângă Tribunalul Satu Mare, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

dar și reclamantul.

Ministerul Public a

solicitat desființarea în totalitate a sentinței și respingerea acțiunii,

deoarece în cauză nu este incident temeiul de drept reținut.

Statul Român a

solicitat în principal respingerea acțiunii ca nefondată, iar în subsidiar

modificarea sentinței în sensul diminuării cuantumului despăgubirilor acordate

și reducerii corespunzătoare a cheltuielilor de judecată.

Reclamantul a

solicitat schimbarea sentinței în sensul admiterii în întregime a acțiunii,

respectiv acordarea unor daune morale în cuantum de 1.500.000 lei, precum și a

unor daune materiale de 261.540 lei reprezentând folosul nerealizat și de

72.728 euro reprezentând daune generate de vinderea unor imobile proprietate

personală.

Prin decizia nr. 106/

A din 10 iunie 2009 Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă, a admis apelul

reclamantului, a majorat cuantumul daunelor morale de la 100.000 lei la 300.000

lei și pe cel al daunelor materiale de la 199.161 lei la 261.540 lei, a respins

apelurile declarate de Ministerul Public și de Statul Român și a obligat pe

aceștia din urmă la 3.000 lei cheltuieli de judecată către apelantul-reclamant.

Pentru a decide

astfel, Curtea a reținut că reclamantului nu i se poate imputa prejudiciul

produs prin suspendarea din funcția de executor judecătoresc, fiind achitat

prin hotărâre judecătorească, că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a

prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, astfel încât criticile

apelanților-pârâți referitoare la temeiul juridic al acțiunii sunt

neîntemeiate. În ce privește cuantumul despăgubirilor sub aspect material, a

apreciat că este întemeiată cererea reclamantului de acordare a despăgubirilor

materiale în cuantum de 261.540 lei potrivit variantei a II-a a expertizei

contabile, media făcută prin raportare la anii 2002 - 2004 fiind mai puțin

relevantă decât media făcută din calculul bazat pe anul anterior și anul

posterior perioadei de suspendare.

Referitor la cererile

privind tranzacțiile încheiate, instanța de apel a apreciat că nu există un raport

de cauzalitate între faptul suspendării și prejudiciul încercat, reținând că

valoarea obținută din înstrăinare a fost reglementată de regulile pieței libere

și că în privința antecontractului de vânzare-cumpărare reclamantul și-a asumat

riscul clauzei penale.

Instanța de apel a

majorat și cuantumul daunelor morale, apreciind că în cauză este vorba de o

persoană a cărei funcție implică o bună reputație într-o comunitate relativ

restrânsă, iar reputația reclamantului a fost afectată de măsurile luate

împotriva sa, coroborat cu o mediatizare a cazului său prin mijloacele de

presă.

Cu aplicarea

dispozițiilor art. 276 C. proc. civ., instanța de apel a obligat pârâtele la

3000 lei cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, au declarat recurs părțile.

Reclamantul D.G.R. a

solicitat modificarea în parte a hotărârii recurate în sensul obligării

intimatului la plata sumei de 1.200.00 lei cu titlu de daune morale, 20.000 lei

cheltuieli de judecată, 30.000 euro daune materiale datorate ca urmare a vânzării

apartamentului proprietate personală și a sumei de 42.7128 euro reprezentând

diferența dintre valoarea de circulație și prețul obținut în urma vânzării

imobilului situat în comuna Vetiș, precum și a cheltuielilor de judecată în

apel. A criticat decizia atacată susținând că i-au fost acordate daune morale într-un

cuantum prea mic raportat la prejudiciul suferit, că instanța nu s-a pronunțat

asupra cererii sale de acordare a sumei de 20.000 lei cu titlu de cheltuieli de

judecată reprezentând onorariu expert și onorariu avocat în fond, că în mod

greșit instanța de apel a apreciat că nu există legătură de cauzalitate între

faptul suspendării și prejudiciul creat prin vânzarea imobilelor. Aceasta

deoarece, dacă nu ar fi fost pus în imposibilitatea de a-și exercita funcția de

executor judecătoresc, nu ar fi fost nevoit să vândă aceste imobile pentru a-și

asigura mijloacele de subzistență, pentru sine și familia sa.

Pârâtul Statul Român

a criticat decizia pronunțată în apel cu privire la suma acordată cu titlu de

daune materiale, arătând că expertiza efectuată în cauză nu a oferit

posibilitatea legală de a calcula câștigul mediu anual net în funcție de

câștigul realizat în anul următor celui supus expertizării. Cu privire la

daunele morale, a apreciat, pe de o parte, că acestea sunt exagerat de mari

față de cauzele similare în care CEDO a acordat despăgubiri, iar pe de altă

parte că reclamantul nu este titularul unei creanțe suficient de bine stabilite

pentru a putea fi exigibilă, neputând să se prevaleze de art. 1 din Protocolul

1 al Convenției. De asemenea, a susținut că în cauză nu sunt incidente

dispozițiile art. 504 C. proc. pen., deoarece reclamantul nu a fost condamnat

definitiv. O altă critică vizează faptul că în temeiul sentinței penale nr. 14

din 2 iunie 2008 a Curții de Apel Târgu Mureș reclamantul a fost condamnat la

plata amenzii penale de 20.000 lei pentru săvârșirea infracțiunii de neglijență

în serviciu prevăzută de art. 249 alin. (1) C. pen., încetându-i calitatea de

executor judecătoresc. A susținut, de asemenea, că în mod greșit instanța de

apel a acordat cheltuieli de judecată, fără a avea în vedere dispozițiile art. 276

C. proc. civ.

Ministerul Public a

criticat atât decizia instanței de apel, cât și sentința pronunțată în fond, pentru

netemeinicie și nelegalitate, făcând un istoric al cauzei și apreciind că

acțiunea a fost admisă fără a se preciza în mod concret care este temeiul de

drept al acesteia, invocând doar tangențial dispozițiile art. 1 din Protocolul

1 și art. 33 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Analizând recursurile

în limitele criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele:

Recursul pârâtului

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice Satu Mare este fondat, urmând a-l admite,în ceea ce privește

critica referitoare la cuantumul daunelor morale, pentru considerentele ce

succed:

Conform practicii

constante a Curții Europene a Drepturilor omului, atunci când drepturile

fundamentale ale unei persoane au fost încălcate prin măsuri ce s-au dovedit a

fi neîntemeiate, persoana are dreptul la repararea integrală a prejudiciului

cauzat, atât a prejudiciului material, cât și a prejudiciului moral.

Spre deosebire de

acțiunea în daune pentru prejudicii materiale, la care prejudiciul trebuie să

fie cert atât în privința existenței, cât și a întinderii, la acțiunea în daune

morale certitudinea poate purta numai cu privire la existența prejudiciului, nu

și la întinderea acestuia.

Cuantumul

prejudiciului moral se apreciază din perspectiva criteriilor generale lăsate la

aprecierea judecătorului. Acest lucru este pe deplin justificat de faptul că

prejudiciul moral nu poate fi stabilit prin rigori abstracte stricte, din

moment ce el diferă de la o persoană la alta, în funcție de circumstanțele

concrete ale fiecărui caz.

Curtea Europeană

însăși, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de

evaluare prestabilite, ci judecă în echitate.

Or, judecând în

echitate, Înalta Curte apreciază că suma acordată reclamantului de instanța de

fond cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit este suficientă

pentru a oferi o reparație completă pentru atingerea adusă onoarei, reputației

și persoanei reclamantului, atât în ce privește viața sa privată, cât și viața

socială. Suma de 100.000 lei este îndestulătoare, în raport de impactul psihic

suferit de reclamant și de familia sa, de consecințele negative create în plan

familial și social și de intensitatea cu care aceste consecințe au fost resimțite.

În mod corect

instanța de fond a avut în vedere, ca și criterii de cuantificare a prejudiciului

moral, perioada de doi ani de suspendare din funcția de executor judecătoresc,

consecințele suspendării cu privire la imaginea profesională a reclamantului,

imposibilitatea asigurării pe perioada suspendării a unor condiții normale de

creștere și educare a copilului său minor.

Față de aceste

împrejurări, Înalta Curte constată că nu se justifică majorarea cuantumului

daunelor morale la 300.000 lei, decisă de instanța de apel. Pe cale de

consecință, decizia recurată urmează a fi modificată în parte, urmând a se

dispune obligarea pârâtului doar la plata sumei de 100.000 lei cu titlu de

daune morale.

Celelalte motive de

recurs invocate de pârâtul Statul Român sunt nefondate.

Astfel, prima critică

referitoare la modalitatea de determinare a câștigului anual prin raportul de

expertiză contabilă efectuat în cauză, nu poate fi cercetată de instanța de

recurs.

Dispozițiile art. 304

alin. (1) C. proc. civ. prevăd posibilitatea modificării ori casării unor

hotărâri, doar pentru motive de nelegalitate.

În condițiile abrogării pct. 10 al art.

304 C. proc. civ. (prin art. I pct. 111

1

din O.U.G. 138/2000),

motivele de netemeinicie nu mai pot face obiectul analizei instanței de recurs.

Cât privește critica

referitoare la faptul că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 1 din

Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ea nu poate fi primită.

Conform textului

indicat, „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea

bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o

cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile

generale ale dreptului internațional.”

Din această

perspectivă, prin suspendarea reclamantului din funcția de executor

judecătoresc în baza Avizului Ministrului Justiției nr. 27651 din 5 octombrie 2004,

acesta a fost privat de dreptul său de proprietate asupra clientelei. Prin

activitatea de executor judecătoresc reclamantul a dispus de o clientelă, care

a reprezentat singura sursă de obținere a veniturilor cu care să poată asigura

traiul normal pentru sine și familie. În jurisprudența sa CEDO a recunoscut

clientelei o valoare economică indiscutabilă, având în vedere că ea rezultă din

exercițiul unei activități profesionale. Așadar, clientela constituie bun în

sensul vizat de dispozițiile art. 1 din Protocolul 1. Mai mult, aplicabilitatea

art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție se extinde la exercitarea profesiei de

executor și la reputația aferentă, având în vedere că acestea sunt entități de

o anumită valoare care au, în multe privințe, natura drepturilor private și

astfel constituie beneficii, reprezentând bunuri în sensul primei propoziții

din această prevedere (cauza Buzescu contra României).

Prin privarea de bun

generată de suspendarea din funcție a avut loc o ingerință în dreptul reclamantului

la respectarea bunurilor sale.

Cu privire la scopul

ingerinței, urmează a se reține că acesta era legitim, aceasta cu atât mai mult

cu cât Curtea Constituțională, prin decizia nr. 266/2005, verificând constituționalitatea

textului art. 47 din Legea nr. 188/2000 raportat la art. 16 din Constituție, a

decis că luarea măsurii suspendării din funcție a executorului judecătoresc în

situația trimiterii acestuia în judecată penală este justificată de necesitatea

preîntâmpinării prejudicierii imaginii și prestigiului profesiei.

Cât privește însă cerința

proporționalității ingerinței, care trebuie să mențină un just echilibru între

necesitățile interesului general al comunității și cerințele cu privire la

protecția drepturilor fundamentale ale individului, nu se poate aprecia că ar

fi fost respectată. Aceasta deoarece reclamantul a fost achitat, prin sentința

penală nr. 32/2006 pronunțată de Judecătoria Sebeș, menținută de instanțele de

control judiciar, pentru infracțiunea pentru care a fost trimis în judecată.

Această ingerință a

fost una gravă, determinând privarea de bun a reclamantului pe perioada

cuprinsă între 5 octombrie 2004 și 6 octombrie 2006, când a fost repus în

funcție prin emiterea Ordinului nr. 229 din 6 octombrie 2006, repunere ce a

reprezentat o consecință a modificării textului art. 47 din Legea nr. 188/2000

prin Legea nr. 332/2006.

Incoerențele

legislative în materia suspendării din profesie a executorilor judecătorești,

tranșate prin modificarea textului de lege, conduc la concluzia caracterului

excesiv al măsurii suspendării în situația trimiterii în judecată a

executorului.

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte constată că în cauză sunt pe deplin aplicabile

dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 la Convenție.

Recurentul-pârât

Statul Român critică decizia atacată, susținând că în cauză nu sunt incidente

dispozițiilor art. 504 C. proc. pen., nefiind vorba despre o persoană

condamnată definitiv care, în urma rejudecării cauzei, beneficiază de o soluție

de achitare definitivă.

Verificând decizia

recurată, Înalta Curte constată că în cauză nu s-a reținut acest temei de

drept. În motivarea hotărârii instanța de apel a apreciat că este discutabil

dacă sunt aplicabile dispozițiile art. 504 C. proc. pen. și că, oricum,

instanța de fond a făcut o corectă aplicare a prevederilor Convenției Europene

a Drepturilor Omului.

De asemenea,

recurentul-pârât a invocat încetarea calității de executor judecătoresc a

reclamantului, ca urmare a condamnării acestuia la amendă penală de 20.000 lei

pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 249 alin. (1) C. pen., prin

sentința penală nr. 14 din 2 iunie 2008 a Curții de Apel Târgu Mureș, rămasă

definitivă prin decizia nr. 4088 din 10 decembrie 2008, pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție.

Or, în aprecierea

prejudiciului cauzat reclamantului, nu se poate ține seama de împrejurări

ulterioare faptei pentru care acesta a fost achitat.

Așa cum s-a reținut,

reclamantul a fost achitat în temeiul sentinței penale nr. 32 din 2 februarie

vreo legătură între suspendarea din funcție intervenită la 5 octombrie 2004, ca

urmare a trimiterii în judecată pentru infracțiunea prevăzută de art. 248 C.

pen. și condamnarea sa ulterioară pentru o altă infracțiune, chiar dacă această

condamnare a intervenit în legătură cu modalitatea de exercitare a profesiei.

În fine, un ultim

motiv de recurs invocat de pârâtul Statul Român este acela referitor la greșita

sa obligarea la plata cheltuielilor de judecată în apel, în condițiile în care

acțiunea a fost admisă în parte de către instanța de fond, situație în care

s-au încălcat dispozițiile art. 276 C. proc. civ.

Nici această critică

nu poate fi primită. Mai întâi, trebuie observat că instanța a obligat părțile

intimate la plata sumei de 3.000 lei, cheltuieli parțiale în apel. Verificând

actele dosarului, Înalta Curte constată că la fila 26 dosar apel se află

împuternicirea dată de reclamant apărătorilor săi, pe care este inserată

mențiunea că onorariul convenit este de 5.000 lei. Așadar, instanța de apel a

apreciat asupra măsurii în care pârâta poate fi obligată la plata cheltuielilor

de judecată, în aplicarea dispozițiilor art. 276 C. proc. civ.

Analizând recursul

reclamantului, Înalta Curte constată că acesta este nefondat și îl va respinge,

pentru următoarele considerente:

Critica referitoare

la cuantumul daunelor morale acordate nu va fi primită, pentru argumentele

expuse în analiza făcută recursului pârâtului.

Prin recursul

formulat, reclamantul susține că instanța de apel a omis să se pronunțe asupra

sumelor pretinse cu titlu de cheltuieli de judecată, în cuantum de 20.000 lei,

reprezentând onorarii de avocat și cheltuieli de deplasare.

Or, așa cum am arătat

anterior, instanța de apel a acordat cheltuieli de judecată în condițiile art. 276

C. proc. civ., ținând seama de faptul că acțiunea reclamantului a fost admisă

numai în parte. În același mod a procedat și instanța de fond, care a arătat

explicit din ce se compune suma de 6.604,80 lei reprezentând cheltuieli de

judecată.

În aceste condiții,

nu se poate reține repronunțarea invocată de parte.

O altă critică adusă

de reclamant deciziei pronunțate de curtea de apel vizează respingerea

petitului referitor la acordarea daunelor materiale rezultate din vânzarea

imobilelor proprietate personală. Argumentul recurentului-reclamant este acela

că suspendarea din funcția de executor judecătoresc l-a lipsit de mijloacele

materiale necesare întreținerii familiei, astfel încât a fost obligat să vândă

cele două imobile la un preț mai mic decât prețul de circulație și cu

acceptarea unei clauze penale nefavorabile.

Antrenarea

răspunderii Statului Român nu poate avea loc decât în situația în care se poate

stabili o legătură de cauzalitate între prejudiciul încercat de reclamant și

faptul suspendării din funcție.

Contractul de

vânzare-cumpărare autentificat din 18 februarie 2005 la B.N.P. - B. (filele

84-86 dosar fond) consemnează un preț al vânzării de 27.000 euro pentru un

imobil compus din teren arabil și casă cu două camere și dependințe, situat în

comuna Vetiș, județul Satu Mare. Raportul de expertiză întocmit de expertul în

construcții D.V. (filele 149 - 152 dosar fond) stabilește că la data vânzării

prețul de circulație al imobilului în litigiu era de 42.721 euro.

Într-un contract de

vânzare-cumpărare prețul vânzării nu se identifică întotdeauna cu valoarea

obiectului contractului. Echivalența valoare-preț este relativă, în sensul că

trebuie să se țină cont și de factori de natură subiectivă, care pot determina

părțile să fixeze un preț mai mic sau mai mare decât valoarea bunului.

Proporționalitatea prețului cu valoarea lucrului vândut nu poate afecta

libertatea contractuală, mecanismul cerere-ofertă (în mod obiectiv) și voința

părților (în mod subiectiv) determinând prețul contractului.

În aceste condiții,

în mod corect instanța de apel a reținut că, pe de o parte, nu există probe în

sensul că dacă înstrăinarea s-ar fi făcut la un preț nedorit de reclamant, iar

pe de altă parte că valoarea obținută din înstrăinare a fost reglementată de

regulile pieței libere.

Cât privește

antecontractul de vânzare-cumpărare denumit „contract de vânzare-cumpărare

provizoriu” (fila 90 dosar fond), acesta cuprinde o clauză potrivit căreia în

cazul în care contractul nu se va putea încheia în formă autentică, urmare a

neradierii sechestrului, vânzătorul va restitui dublul sumei încasate ca

arvună.

Stipularea unei

asemenea clauze într-un contract reprezintă expresia libertății contractuale.

Riscul neexecutării va fi suportat de debitorul obligației imposibil de

executat și nu poate fi transferat asupra unui terț, în cauza de față, asupra

statului.

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de apel a reținut

că nu există legătură de cauzalitate între fapta prejudiciabilă (suspendarea

din funcție) și prejudiciul produs prin înstrăinarea unui bun cu un preț

diferit de valoarea de circulație, respectiv prin rezolvirea promisiunii de

vânzare din inițiativa vânzătorului.

Înalta Curte va

constata nul recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel Oradea.

Art. 306 alin. (3)

prevede că indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea

recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din

motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Per a contrario, imposibilitatea

încadrării motivelor invocate de parte în vreunul din motivele de nelegalitate

prevăzute de lege atrage sancțiunea nulității recursului.

În speță, nu numai că

recurentul nu s-a conformat exigențelor art. 302

1

alin. (1) lit. c) C.

proc. civ., neindicând motivele de nelegalitate din art. 304, pe care își

întemeiază recursul, dar nu a formulat nici critici care să poată fi încadrate,

din oficiu, în vreunul din cazurile de modificare sau de casare prevăzute de

lege.

Prin cererea depusă

recurentul face o prezentare a hotărârilor pronunțate în cauză și o analiză a

probelor administrate, fără a aduce vreo critică concretă deciziei atacate.

Succesiunea de fapte

și afirmații din cuprinsul cererii de recurs nu este structurată din punct de

vedere juridic și nu poate fi, în nici un caz, apreciată drept motiv de

nelegalitate al deciziei pronunțate în apel, astfel încât nu poate fi încadrată

în dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., în limita cărora se poate

exercita controlul judiciar în recurs.

Pe cale de

consecință, Înalta Curte va constata nulitatea recursului declarat de

Ministerul Public.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare împotriva deciziei civile nr.

106/ A din 10 iunie 2009 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă.

Modifică în parte

decizia în sensul că obligă pârâtul la 100.000 lei daune morale către

reclamant.

Păstrează celelalte

dispoziții ale deciziei.

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantul D.G.R..

Constată nul recursul

declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 30 noiembrie 2010.