ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6510/2010

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 118/ D din 9 februarie 2009 Tribunalul Satu Mare, secția civilă, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul D.G.R. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare, a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 199.161 lei cu titlu de câștig nerealizat pe perioada suspendării, cuprinsă între 5 octombrie 2004 - 6 octombrie 2006 și suma de 100.000 lei cu titlu de daune morale, a respins excepția calității procesuale pasive a pârâtului și l-a obligat pe acesta din urmă să plătească reclamantului suma de 6.604,80 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că în cauză temeiul juridic incident îl constituie dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, că din această perspectivă, prin suspendarea reclamantului din funcția de executor judecătoresc, acesta a pierdut dreptul de proprietate asupra clientelei, căreia CEDO i-a recunoscut o valoare economică, având în vedere că rezultă din exercițiul unei activități profesionale. În acest mod a avut loc o ingerință în dreptul reclamantului la respectarea bunurilor sale și că, deși scopul ingerinței era legitim, nu a fost respectată proporționalitatea acesteia, având în vedere că a intervenit achitarea inculpatului cu privire la infracțiunile pentru care a fost trimis în judecată.

Constatând violarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, tribunalul a stabilit că există o legătură de cauzalitate clară între privarea de bun și pierderea câștigurilor pe perioada suspendării, astfel încât reclamantul este în drept să beneficieze de câștigul mediu anual net pe această perioadă, în sumă de 199.161 lei, stabilit prin raportul de expertiză contabilă. Tribunalul a respins capetele de cerere referitoare la acordarea prejudiciilor materiale determinate de vânzarea unor imobile, reținând că aceste prejudicii au caracter incert, în sensul că valoarea de circulație a unui bun depinde de raportul cerere-ofertă pe piața imobiliară la un moment dat, iar nerespectarea unei obligații contractuale nu poate fi imputată statului, riscul contractului fiind asumat de către reclamant.

În privința daunelor morale, instanța de fond a statuat în echitate, ținând cont de perioada de suspendare de doi ani, de consecințele suspendării cu privire la imaginea profesională a reclamantului care a fost grav lezată, dar și cu privire la viața de familie a acestuia, care nu a avut posibilitatea, pe durata suspendării, să asigure condiții normale de creștere și educare copilului său. De aceea, a apreciat că se impune obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000 lei. Totodată, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, raportat la temeiul de drept invocat de reclamant și în raport de dispozițiile art. 33 și 34 din Convenție. De asemenea, a acordat cheltuieli de judecată de 6.604,80 lei, în condițiile art. 276 C. proc.

civ. Împotriva acestei hotărâri, în termen legal au declarat apel Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, dar și reclamantul. Ministerul Public a solicitat desființarea în totalitate a sentinței și respingerea acțiunii, deoarece în cauză nu este incident temeiul de drept reținut. Statul Român a solicitat în principal respingerea acțiunii ca nefondată, iar în subsidiar modificarea sentinței în sensul diminuării cuantumului despăgubirilor acordate și reducerii corespunzătoare a cheltuielilor de judecată. Reclamantul a solicitat schimbarea sentinței în sensul admiterii în întregime a acțiunii, respectiv acordarea unor daune morale în cuantum de 1.500.000 lei, precum și a unor daune materiale de 261.540 lei reprezentând folosul nerealizat și de 72.728 euro reprezentând daune generate de vinderea unor imobile proprietate personală.

Prin decizia nr. 106/ A din 10 iunie 2009 Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă, a admis apelul reclamantului, a majorat cuantumul daunelor morale de la 100.000 lei la 300.000 lei și pe cel al daunelor materiale de la 199.161 lei la 261.540 lei, a respins apelurile declarate de Ministerul Public și de Statul Român și a obligat pe aceștia din urmă la 3.000 lei cheltuieli de judecată către apelantul-reclamant. Pentru a decide astfel, Curtea a reținut că reclamantului nu i se poate imputa prejudiciul produs prin suspendarea din funcția de executor judecătoresc, fiind achitat prin hotărâre judecătorească, că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, astfel încât criticile apelanților-pârâți referitoare la temeiul juridic al acțiunii sunt neîntemeiate.

În ce privește cuantumul despăgubirilor sub aspect material, a apreciat că este întemeiată cererea reclamantului de acordare a despăgubirilor materiale în cuantum de 261.540 lei potrivit variantei a II-a a expertizei contabile, media făcută prin raportare la anii 2002 - 2004 fiind mai puțin relevantă decât media făcută din calculul bazat pe anul anterior și anul posterior perioadei de suspendare. Referitor la cererile privind tranzacțiile încheiate, instanța de apel a apreciat că nu există un raport de cauzalitate între faptul suspendării și prejudiciul încercat, reținând că valoarea obținută din înstrăinare a fost reglementată de regulile pieței libere și că în privința antecontractului de vânzare-cumpărare reclamantul și-a asumat riscul clauzei penale.

Instanța de apel a majorat și cuantumul daunelor morale, apreciind că în cauză este vorba de o persoană a cărei funcție implică o bună reputație într-o comunitate relativ restrânsă, iar reputația reclamantului a fost afectată de măsurile luate împotriva sa, coroborat cu o mediatizare a cazului său prin mijloacele de presă. Cu aplicarea dispozițiilor art. 276 C. proc. civ., instanța de apel a obligat pârâtele la 3000 lei cheltuieli de judecată. Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs părțile. Reclamantul D.G.R.

a solicitat modificarea în parte a hotărârii recurate în sensul obligării intimatului la plata sumei de 1.200.00 lei cu titlu de daune morale, 20.000 lei cheltuieli de judecată, 30.000 euro daune materiale datorate ca urmare a vânzării apartamentului proprietate personală și a sumei de 42.7128 euro reprezentând diferența dintre valoarea de circulație și prețul obținut în urma vânzării imobilului situat în comuna Vetiș, precum și a cheltuielilor de judecată în apel. A criticat decizia atacată susținând că i-au fost acordate daune morale într-un cuantum prea mic raportat la prejudiciul suferit, că instanța nu s-a pronunțat asupra cererii sale de acordare a sumei de 20.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu expert și onorariu avocat în fond, că în mod greșit instanța de apel a apreciat că nu există legătură de cauzalitate între faptul suspendării și prejudiciul creat prin vânzarea imobilelor.

Aceasta deoarece, dacă nu ar fi fost pus în imposibilitatea de a-și exercita funcția de executor judecătoresc, nu ar fi fost nevoit să vândă aceste imobile pentru a-și asigura mijloacele de subzistență, pentru sine și familia sa. Pârâtul Statul Român a criticat decizia pronunțată în apel cu privire la suma acordată cu titlu de daune materiale, arătând că expertiza efectuată în cauză nu a oferit posibilitatea legală de a calcula câștigul mediu anual net în funcție de câștigul realizat în anul următor celui supus expertizării. Cu privire la daunele morale, a apreciat, pe de o parte, că acestea sunt exagerat de mari față de cauzele similare în care CEDO a acordat despăgubiri, iar pe de altă parte că reclamantul nu este titularul unei creanțe suficient de bine stabilite pentru a putea fi exigibilă, neputând să se prevaleze de art. 1 din Protocolul 1 al Convenției.

De asemenea, a susținut că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 504 C. proc. pen., deoarece reclamantul nu a fost condamnat definitiv. O altă critică vizează faptul că în temeiul sentinței penale nr. 14 din 2 iunie 2008 a Curții de Apel Târgu Mureș reclamantul a fost condamnat la plata amenzii penale de 20.000 lei pentru săvârșirea infracțiunii de neglijență în serviciu prevăzută de art. 249 alin. (1) C. pen., încetându-i calitatea de executor judecătoresc. A susținut, de asemenea, că în mod greșit instanța de apel a acordat cheltuieli de judecată, fără a avea în vedere dispozițiile art. 276 C. proc. civ.

Ministerul Public a criticat atât decizia instanței de apel, cât și sentința pronunțată în fond, pentru netemeinicie și nelegalitate, făcând un istoric al cauzei și apreciind că acțiunea a fost admisă fără a se preciza în mod concret care este temeiul de drept al acesteia, invocând doar tangențial dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 și art. 33 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Analizând recursurile în limitele criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele: Recursul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare este fondat, urmând a-l admite,în ceea ce privește critica referitoare la cuantumul daunelor morale, pentru considerentele ce succed: Conform practicii constante a Curții Europene a Drepturilor omului, atunci când drepturile fundamentale ale unei persoane au fost încălcate prin măsuri ce s-au dovedit a fi neîntemeiate, persoana are dreptul la repararea integrală a prejudiciului cauzat, atât a prejudiciului material, cât și a prejudiciului moral. Spre deosebire de acțiunea în daune pentru prejudicii materiale, la care prejudiciul trebuie să fie cert atât în privința existenței, cât și a întinderii, la acțiunea în daune morale certitudinea poate purta numai cu privire la existența prejudiciului, nu și la întinderea acestuia.

Cuantumul prejudiciului moral se apreciază din perspectiva criteriilor generale lăsate la aprecierea judecătorului. Acest lucru este pe deplin justificat de faptul că prejudiciul moral nu poate fi stabilit prin rigori abstracte stricte, din moment ce el diferă de la o persoană la alta, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz. Curtea Europeană însăși, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate. Or, judecând în echitate, Înalta Curte apreciază că suma acordată reclamantului de instanța de fond cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit este suficientă pentru a oferi o reparație completă pentru atingerea adusă onoarei, reputației și persoanei reclamantului, atât în ce privește viața sa privată, cât și viața socială.

Suma de 100.000 lei este îndestulătoare, în raport de impactul psihic suferit de reclamant și de familia sa, de consecințele negative create în plan familial și social și de intensitatea cu care aceste consecințe au fost resimțite. În mod corect instanța de fond a avut în vedere, ca și criterii de cuantificare a prejudiciului moral, perioada de doi ani de suspendare din funcția de executor judecătoresc, consecințele suspendării cu privire la imaginea profesională a reclamantului, imposibilitatea asigurării pe perioada suspendării a unor condiții normale de creștere și educare a copilului său minor. Față de aceste împrejurări, Înalta Curte constată că nu se justifică majorarea cuantumului daunelor morale la 300.000 lei, decisă de instanța de apel.

Pe cale de consecință, decizia recurată urmează a fi modificată în parte, urmând a se dispune obligarea pârâtului doar la plata sumei de 100.000 lei cu titlu de daune morale. Celelalte motive de recurs invocate de pârâtul Statul Român sunt nefondate. Astfel, prima critică referitoare la modalitatea de determinare a câștigului anual prin raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză, nu poate fi cercetată de instanța de recurs. Dispozițiile art. 304 alin. (1) C. proc. civ. prevăd posibilitatea modificării ori casării unor hotărâri, doar pentru motive de nelegalitate. În condițiile abrogării pct. 10 al art. 304 C. proc. civ. (prin art. I pct. 111 1 din O.U.G. 138/2000), motivele de netemeinicie nu mai pot face obiectul analizei instanței de recurs.

Cât privește critica referitoare la faptul că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ea nu poate fi primită. Conform textului indicat, „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.” Din această perspectivă, prin suspendarea reclamantului din funcția de executor judecătoresc în baza Avizului Ministrului Justiției nr. 27651 din 5 octombrie 2004, acesta a fost privat de dreptul său de proprietate asupra clientelei.

Prin activitatea de executor judecătoresc reclamantul a dispus de o clientelă, care a reprezentat singura sursă de obținere a veniturilor cu care să poată asigura traiul normal pentru sine și familie. În jurisprudența sa CEDO a recunoscut clientelei o valoare economică indiscutabilă, având în vedere că ea rezultă din exercițiul unei activități profesionale. Așadar, clientela constituie bun în sensul vizat de dispozițiile art. 1 din Protocolul 1. Mai mult, aplicabilitatea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție se extinde la exercitarea profesiei de executor și la reputația aferentă, având în vedere că acestea sunt entități de o anumită valoare care au, în multe privințe, natura drepturilor private și astfel constituie beneficii, reprezentând bunuri în sensul primei propoziții din această prevedere (cauza Buzescu contra României).

Prin privarea de bun generată de suspendarea din funcție a avut loc o ingerință în dreptul reclamantului la respectarea bunurilor sale. Cu privire la scopul ingerinței, urmează a se reține că acesta era legitim, aceasta cu atât mai mult cu cât Curtea Constituțională, prin decizia nr. 266/2005, verificând constituționalitatea textului art. 47 din Legea nr. 188/2000 raportat la art. 16 din Constituție, a decis că luarea măsurii suspendării din funcție a executorului judecătoresc în situația trimiterii acestuia în judecată penală este justificată de necesitatea preîntâmpinării prejudicierii imaginii și prestigiului profesiei. Cât privește însă cerința proporționalității ingerinței, care trebuie să mențină un just echilibru între necesitățile interesului general al comunității și cerințele cu privire la protecția drepturilor fundamentale ale individului, nu se poate aprecia că ar fi fost respectată.

Aceasta deoarece reclamantul a fost achitat, prin sentința penală nr. 32/2006 pronunțată de Judecătoria Sebeș, menținută de instanțele de control judiciar, pentru infracțiunea pentru care a fost trimis în judecată. Această ingerință a fost una gravă, determinând privarea de bun a reclamantului pe perioada cuprinsă între 5 octombrie 2004 și 6 octombrie 2006, când a fost repus în funcție prin emiterea Ordinului nr. 229 din 6 octombrie 2006, repunere ce a reprezentat o consecință a modificării textului art. 47 din Legea nr. 188/2000 prin Legea nr. 332/2006. Incoerențele legislative în materia suspendării din profesie a executorilor judecătorești, tranșate prin modificarea textului de lege, conduc la concluzia caracterului excesiv al măsurii suspendării în situația trimiterii în judecată a executorului.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că în cauză sunt pe deplin aplicabile dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 la Convenție. Recurentul-pârât Statul Român critică decizia atacată, susținând că în cauză nu sunt incidente dispozițiilor art. 504 C. proc. pen., nefiind vorba despre o persoană condamnată definitiv care, în urma rejudecării cauzei, beneficiază de o soluție de achitare definitivă. Verificând decizia recurată, Înalta Curte constată că în cauză nu s-a reținut acest temei de drept. În motivarea hotărârii instanța de apel a apreciat că este discutabil dacă sunt aplicabile dispozițiile art. 504 C. proc. pen. și că, oricum, instanța de fond a făcut o corectă aplicare a prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului.

De asemenea, recurentul-pârât a invocat încetarea calității de executor judecătoresc a reclamantului, ca urmare a condamnării acestuia la amendă penală de 20.000 lei pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 249 alin. (1) C. pen., prin sentința penală nr. 14 din 2 iunie 2008 a Curții de Apel Târgu Mureș, rămasă definitivă prin decizia nr. 4088 din 10 decembrie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Or, în aprecierea prejudiciului cauzat reclamantului, nu se poate ține seama de împrejurări ulterioare faptei pentru care acesta a fost achitat. Așa cum s-a reținut, reclamantul a fost achitat în temeiul sentinței penale nr. 32 din 2 februarie 2006. Hotărârea de condamnare a survenit la 2 iunie 2008, neputând fi stabilită vreo legătură între suspendarea din funcție intervenită la 5 octombrie 2004, ca urmare a trimiterii în judecată pentru infracțiunea prevăzută de art. 248 C. pen.

și condamnarea sa ulterioară pentru o altă infracțiune, chiar dacă această condamnare a intervenit în legătură cu modalitatea de exercitare a profesiei. În fine, un ultim motiv de recurs invocat de pârâtul Statul Român este acela referitor la greșita sa obligarea la plata cheltuielilor de judecată în apel, în condițiile în care acțiunea a fost admisă în parte de către instanța de fond, situație în care s-au încălcat dispozițiile art. 276 C. proc. civ. Nici această critică nu poate fi primită. Mai întâi, trebuie observat că instanța a obligat părțile intimate la plata sumei de 3.000 lei, cheltuieli parțiale în apel. Verificând actele dosarului, Înalta Curte constată că la fila 26 dosar apel se află împuternicirea dată de reclamant apărătorilor săi, pe care este inserată mențiunea că onorariul convenit este de 5.000 lei.

Așadar, instanța de apel a apreciat asupra măsurii în care pârâta poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, în aplicarea dispozițiilor art. 276 C. proc. civ. Analizând recursul reclamantului, Înalta Curte constată că acesta este nefondat și îl va respinge, pentru următoarele considerente: Critica referitoare la cuantumul daunelor morale acordate nu va fi primită, pentru argumentele expuse în analiza făcută recursului pârâtului. Prin recursul formulat, reclamantul susține că instanța de apel a omis să se pronunțe asupra sumelor pretinse cu titlu de cheltuieli de judecată, în cuantum de 20.000 lei, reprezentând onorarii de avocat și cheltuieli de deplasare. Or, așa cum am arătat anterior, instanța de apel a acordat cheltuieli de judecată în condițiile art. 276 C. proc.

civ., ținând seama de faptul că acțiunea reclamantului a fost admisă numai în parte. În același mod a procedat și instanța de fond, care a arătat explicit din ce se compune suma de 6.604,80 lei reprezentând cheltuieli de judecată. În aceste condiții, nu se poate reține repronunțarea invocată de parte. O altă critică adusă de reclamant deciziei pronunțate de curtea de apel vizează respingerea petitului referitor la acordarea daunelor materiale rezultate din vânzarea imobilelor proprietate personală. Argumentul recurentului-reclamant este acela că suspendarea din funcția de executor judecătoresc l-a lipsit de mijloacele materiale necesare întreținerii familiei, astfel încât a fost obligat să vândă cele două imobile la un preț mai mic decât prețul de circulație și cu acceptarea unei clauze penale nefavorabile.

Antrenarea răspunderii Statului Român nu poate avea loc decât în situația în care se poate stabili o legătură de cauzalitate între prejudiciul încercat de reclamant și faptul suspendării din funcție. Contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 18 februarie 2005 la B.N.P. - B. (filele 84-86 dosar fond) consemnează un preț al vânzării de 27.000 euro pentru un imobil compus din teren arabil și casă cu două camere și dependințe, situat în comuna Vetiș, județul Satu Mare. Raportul de expertiză întocmit de expertul în construcții D.V. (filele 149 - 152 dosar fond) stabilește că la data vânzării prețul de circulație al imobilului în litigiu era de 42.721 euro. Într-un contract de vânzare-cumpărare prețul vânzării nu se identifică întotdeauna cu valoarea obiectului contractului.

Echivalența valoare-preț este relativă, în sensul că trebuie să se țină cont și de factori de natură subiectivă, care pot determina părțile să fixeze un preț mai mic sau mai mare decât valoarea bunului. Proporționalitatea prețului cu valoarea lucrului vândut nu poate afecta libertatea contractuală, mecanismul cerere-ofertă (în mod obiectiv) și voința părților (în mod subiectiv) determinând prețul contractului. În aceste condiții, în mod corect instanța de apel a reținut că, pe de o parte, nu există probe în sensul că dacă înstrăinarea s-ar fi făcut la un preț nedorit de reclamant, iar pe de altă parte că valoarea obținută din înstrăinare a fost reglementată de regulile pieței libere.

Cât privește antecontractul de vânzare-cumpărare denumit „contract de vânzare-cumpărare provizoriu” (fila 90 dosar fond), acesta cuprinde o clauză potrivit căreia în cazul în care contractul nu se va putea încheia în formă autentică, urmare a neradierii sechestrului, vânzătorul va restitui dublul sumei încasate ca arvună. Stipularea unei asemenea clauze într-un contract reprezintă expresia libertății contractuale. Riscul neexecutării va fi suportat de debitorul obligației imposibil de executat și nu poate fi transferat asupra unui terț, în cauza de față, asupra statului. Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de apel a reținut că nu există legătură de cauzalitate între fapta prejudiciabilă (suspendarea din funcție) și prejudiciul produs prin înstrăinarea unui bun cu un preț diferit de valoarea de circulație, respectiv prin rezolvirea promisiunii de vânzare din inițiativa vânzătorului.

Înalta Curte va constata nul recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea. Art. 306 alin. (3) prevede că indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Per a contrario, imposibilitatea încadrării motivelor invocate de parte în vreunul din motivele de nelegalitate prevăzute de lege atrage sancțiunea nulității recursului. În speță, nu numai că recurentul nu s-a conformat exigențelor art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., neindicând motivele de nelegalitate din art. 304, pe care își întemeiază recursul, dar nu a formulat nici critici care să poată fi încadrate, din oficiu, în vreunul din cazurile de modificare sau de casare prevăzute de lege.

Prin cererea depusă recurentul face o prezentare a hotărârilor pronunțate în cauză și o analiză a probelor administrate, fără a aduce vreo critică concretă deciziei atacate. Succesiunea de fapte și afirmații din cuprinsul cererii de recurs nu este structurată din punct de vedere juridic și nu poate fi, în nici un caz, apreciată drept motiv de nelegalitate al deciziei pronunțate în apel, astfel încât nu poate fi încadrată în dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., în limita cărora se poate exercita controlul judiciar în recurs. Pe cale de consecință, Înalta Curte va constata nulitatea recursului declarat de Ministerul Public.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare împotriva deciziei civile nr. 106/ A din 10 iunie 2009 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă. Modifică în parte decizia în sensul că obligă pârâtul la 100.000 lei daune morale către reclamant. Păstrează celelalte dispoziții ale deciziei. Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul D.G.R.. Constată nul recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 noiembrie 2010.