ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6487/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 12 decembrie 2008 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamantele N.A.C. și H.M. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin primar general și Primăria Municipiului București, obligarea acestora la soluționarea notificării din 2001, prin emiterea unei dispoziții de restituire, prin compensare cu terenul din proprietatea statului, situat în București, sector 1, pentru imobilul proprietatea autoarelor reclamantelor, situat în București, compus din construcții corpul A și B și terenul de sub construcții. În motivarea cererii, reclamantele au arătat că au formulat notificare, în baza Legii nr. 10/2001, prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Aleea Alexandru, aceasta fiind soluționată parțial prin decizia nr. 4057/2005, în sensul restituirii în natură a suprafeței de 369,03 mp.

Imobilul a fost cumpărat de autorul reclamantelor în anul 1921 și ulterior trecut în proprietatea statului, în urma obligării autoarelor reclamantelor să îl doneze. Prin decizia nr. 1058 din data de 7 martie 2003 pronunțată de Tribunalul București secția a V-a civilă s-a constatat nulitatea absolută a acestui act de donație, conform art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, dar unitatea administrativ teritorială nu a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin compensare, deși deține în patrimoniu un teren egal ca valoare, liber de sarcini. La termenul de judecată din data de 17 aprilie 2009 reclamantele au înțeles să își restrângă acțiunea, în sensul că solicită despăgubiri doar pentru terenul vândut în temeiul Legii nr. 112/1995, prin compensare cu terenul din București, sector 1, iar pentru construcții urmează a promova o nouă acțiune.

Prin sentința nr. 571 din 17 aprilie 2009 Tribunalului București, secția a III-a civilă, a respins cererea. În motivare, tribunalul a arătat că notificarea formulată de reclamante prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului situat în București a fost soluționată de pârâtă prin decizia nr. 4057/2005, restituindu-se acestora suprafața de 396,03 mp. În această decizie nu se face vorbire de acordare de măsuri reparatorii prin compensare, iar reclamantele nu au înțeles să o conteste, ci au solicitat pe cale separată obligarea pârâtei la restituirea prin compensare pentru restul imobilului, apreciind că notificarea a fost soluționată doar parțial. În plus, terenul pe care reclamantele solicită a le fi acordat prin compensare nu este inclus în tabelul de bunuri disponibile, pe suprafața sa fiind edificate trei corpuri de construcții.

Prin decizia nr. 83A din 2 februarie 2010 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul reclamantelor, a schimbat în tot sentința apelată, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta să acorde reclamantelor măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafața de teren de 260,97 mp situat în București sector 1 . Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că notificarea reclamantelor a fost soluționată parțial de pârâte. În acest sens, acestea din urmă au și emis adresa din 2009, prin care arată că procedura de soluționare a notificării va fi considerată încheiată după încheierea prezentei acțiuni, prin care s-a cerut acordarea de măsuri reparatorii pentru partea de imobil vândută în baza Legii nr. 112/1995.

Conform art. 10 alin. (1) și art. 8 din Legea nr. 10/2001 pârâtele urmează să acorde măsuri reparatorii în echivalent, pentru suprafața de 260,97 mp din totalul de 630 mp situată în situat în București, sector 1. În ceea ce privește construcțiile ce au fost vândute în baza Legii nr. 112/1995, pentru acestea nu se pot acorda despăgubiri, pentru că Legea nr. 10/2001 prevede măsuri reparatorii doar pentru construcții demolate și nu pentru cele vândute în baza Legii nr. 112/1995. Totodată, s-a respins solicitarea reclamantelor de a li se atribui în compensare terenul situat în București, sector 1 , în suprafață de 850 mp, deoarece acest teren nu este inclus în tabelul centralizator al terenurilor libere ce pot fi acordate în compensare, iar persoanele îndreptățite nu au dreptul de a-și alege preferențial terenuri libere în București ca și măsuri reparatorii.

Împotriva acestei hotărâri atât pârâții cât și reclamantele au declarat recurs. Pârâții Municipiul București, prin primar general și Primăria Municipiului București au criticat decizia curții de apel pentru aplicarea greșită a Legii nr. 10/2001. Aceasta deoarece reclamantele nu au contestat decizia nr. 4057/2005 emisă de pârâte și nici nu au depus în faza administrativă cererea completatoare prin care solicită compensarea cu alte bunuri. În plus, Municipiul București nu deține bunuri pe care să le poată acorda în compensare, acesta fiind și motivul pentru care nu a fost afișat un tabel privind astfel de bunuri disponibile. Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 din C. proc.

civ. Reclamantele N.A.C. și H.M. au criticat decizia curții de apel pentru nelegalitate și au solicitat, pe fondul cauzei, obligarea pârâtelor să emită o dispoziție prin care să acorde prin compensare terenul din proprietatea statului situat în București, sector 1. Au susținut că instanța de apel a aplicat greșit legea, respectiv art. 129 alin. (6) și art. 295 din C. proc. civ., întrucât după admiterea apelului s-a pronunțat pe întreaga cerere, fără a observa că prin cererea precizatoare reclamantele și-au restrâns acțiunea și nu au mai cerut despăgubiri pentru construcțiile vândute în baza Legii nr. 112/1995. Având în vedere această împrejurare, instanța de apel s-a pronunțat pe ceea ce nu s-a cerut, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 din C. proc.

civ. Astfel, reclamantele nu au solicitat prin acțiunea introductivă și măsura acordării de despăgubiri. În plus instanța de apel a aplicat greșit și dispozițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care prevede că dacă restituirea în natură nu este posibilă, se vor acorda persoanei îndreptățite alte bunuri sau servicii. Pârâta nu și-a îndeplinit obligația prevăzută de art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în sensul de a întocmi liste cu bunurile disponibile aflate în patrimoniu, ce pot fi acordate în compensare, așa încât reclamantele au identificat terenul situat în București, sector 1, care este liber de orice sarcină și nu face obiectul vreunei cereri de restituire.

În mod greșit instanța de apel a respins solicitarea reclamantelor de a le fi restituit imobilul precizat mai sus, pe motiv că Legea nr. 10/2001 nu creează un drept preferențial, acest drept fiind prevăzut de art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, precum și de art. 1 pct. 7 din Normele metodologice de aplicare a acestui act normativ. Al treilea motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ. se referă la contradictorialitatea din considerentele deciziei în care se arată, pe de-o parte, că va fi obligată pârâta să acorde reclamantelor măsuri reparatorii în echivalent și pe de altă parte că se va respinge solicitarea reclamantelor de a li se acorda în natură terenul situat în str. G.E.

sector 1 sau a terenului situat în str. M. sector 1, deoarece aceste terenuri nu sunt identificate prin documentația pârâtei. Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 6, pct. 7 și pct. 9 din C. proc. civ. Prin întâmpinarea depusă reclamantele au invocat excepția lipsei de interes a recurentului pârât Municipiul București, prin primar în promovarea cererii de recurs. În motivarea acestei excepții, reclamantele au arătat că pârâtul Municipiul București, prin primar nu a fost obligat la acordarea de măsuri reparatorii, ci doar pârâta Primăria Municipiului București. Înalta Curte urmează să se pronunțe cu prioritate asupra excepției lipsei de interes invocată de recurentele reclamante N.A.C.

și H.M., având în vedere dispozițiile art. 137 alin. (1) din C. proc. civ. Prin întâmpinarea depusă reclamantele au arătat că pârâtul Municipiul București, prin primar nu are interes în promovarea acestui recurs, pe motiv că prin decizia recurată nu a fost obligat la măsuri reparatorii, acestea fiind reținute în sarcina Primăriei Municipiului București.

Conform Legii nr. 215/2001 art. 21 alin. (2) „În justiție, unitățile administrativ-teritoriale sunt reprezentate, după caz, de primar sau de președintele consiliului județean", art. 62 alin. (1) „Primarul reprezintă unitatea administrativ-teritorială în relațiile cu alte autorități publice, cu persoanele fizice sau juridice române ori străine, precum și în justiție" și art. 79 alin. (1) „Sectoarele municipiului București au câte un primar și un viceprimar, iar municipiul București are un primar general și 2 viceprimari". În ceea ce privește condițiile interesului, în literatura juridică s-au stabilit că interesul afirmat în justiție trebuie să fie legitim, personal, născut și actual. Având în vedere acestea, Înalta Curte constată că sunt îndeplinite condițiile cu privire la interesul declarării recursului de către pârâtul Municipiul București, prin primar, urmând a respinge excepția invocată.

Analizând hotărârea atacată, în limitele criticilor formulate prin cererile de recurs, Înalta Curte a constatat că recursurile sunt nefondate. Pârâții Municipiul București prin primar general și Primăria Municipiului București au formulat o singură critică, prin care au arătat că reclamantele nu au contestat decizia nr. 4057/2005 emisă de Primăria Municipiului București și nici nu au depus în faza administrativă cererea completatoare prin care solicită compensarea cu alte bunuri. Aceste susțineri sunt contrazise de înscrisurile depuse, care reprezintă cererea completatoare formulată de reclamante prin care acestea solicită acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul (teren și construcții) vândut în baza Legii nr. 112/1995, în sensul acordării unui teren în compensare.

Această cerere a fost depusă la data de 22 septembrie 2005 la Registratura Generală din cadrul Primăriei Municipiului București și înregistrată la data de 3 octombrie 2005 la Direcția Juridic, Contencios și Legislație, iar prezenta acțiune a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 12 decembrie 2008. În concluzie, la data formulării prezentei acțiuni respectiva cerere fusese deja depusă și înregistrată în dosarul administrativ aflat în curs de soluționare de către pârâte. Recursul formulat de reclamante este, de asemenea, nefondat. Într-o primă critică reclamantele susțin că a fost greșit aplicată legea, respectiv art. 129 alin. (6) și art. 295 din C. proc. civ., pentru că instanța de apel s-ar fi pronunțat pe întreaga acțiune, omițând să observe cererea precizatoare prin care acțiunea a fost restrânsă.

Conform art. 132 din C. proc. civ. există două categorii de cereri: de modificare și de întregire a cererii inițiale. Cele de întregire au ca obiect completarea lipsurilor din cuprinsul cererii inițiale, cum ar fi prezentarea unor elemente suplimentare pentru identificarea bunurilor sau pentru completarea elementelor de fapt. În schimb, cererile de modificare sunt acelea prin care reclamantul urmărește să schimbe elemente importante ale cererii de chemare în judecată, cum ar fi părțile, obiectul cererii sau temeiul juridic al acesteia. Distincția dintre cele două cererii prezintă importanță deoarece, conform art. 132 și art. 134 din C. proc. civ., cererea de modificare a acțiunii nu poate fi primită, fără acordul celeilalte părți, decât la prima zi de înfățișare, care este aceea în care părțile legal citate pot pune concluzii.

În speță, reclamantele au formulat inițial oral cererea de modificare a acțiunii, în data de 17 aprilie 2009, depunând ulterior în scris restrângerea acțiunii, ce a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 132 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ. Înalta Curte constată că această cerere era, în realitate, una de modificare a acțiunii, pentru că în cuprinsul ei se solicita restrângerea obiectului dedus judecății, în sensul că reclamantele înțelegeau să nu mai solicite măsuri reparatorii pentru construcțiile vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, ci doar pentru terenul în suprafață de 260 mp. Așa încât instanța constată că în mod corect curtea de apel, după admiterea apelului, s-a pronunțat pe întreaga acțiune, fără a ține cont de modificarea de acțiune, ce a fost depusă cu mult după prima zi de înfățișare, chiar în ziua judecății cauzei.

O a doua critică se referă la împrejurarea că reclamantele au solicitat teren în compensare, iar prin decizia recurată li s-au acordat măsuri reparatorii prin echivalent.

Conform art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 „Dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită". S-a reținut ca situație de fapt că prin decizia nr. 4057/2005 emisă de Primăria Municipiului București s-a restituit reclamantelor în natură teren în suprafață de 396,03 mp, iar diferența de teren în suprafața de 260, 97 mp a fost vândută în temeiul Legii nr. 112/1995.

Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, mai sus citat, entitatea investită potrivit legii având dreptul de a opta între a acorda bunuri în compensare și a acorda despăgubiri în condițiile legii speciale. Cea de a treia critică a reclamantelor se referă la contradictorialitatea din considerentele deciziei în care se arată, pe de-o parte, că va fi obligată pârâta să acorde reclamantelor măsuri reparatorii în echivalent și pe de altă parte că se va respinge solicitarea reclamantelor de al se acorda în natură terenul situat în str. G.E. sector 1 sau a terenului situat în str. M. sector 1, deoarece aceste terenuri nu sunt identificate prin documentația pârâtei.

Această critică este, de asemenea, nefondată, deoarece în cuprinsul deciziei recurate nu există elemente contradictorii. Instanța de apel a reținut că pentru suprafața de teren vândută în temeiul Legii nr. 112/1995 reclamantele beneficiază de măsuri reparatorii, în sensul art. 26 alin. (1) din C. proc. civ. Reclamantele au solicitat să li se acorde în compensare, în natură, fie terenul din str. G.E.

fie cel din str. M. Conform art. 1 alin. (3) „Măsurile reparatorii prin echivalent constând în compensare cu alte bunuri sau servicii se acordă prin decizia sau, după caz, dispoziția motivată a entității învestite potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării" și alin. (5) „Primarii sau, după caz, conducătorii entităților învestite cu soluționarea notificărilor au obligația să afișeze lunar, în termen de cel mult 10 zile calendaristice calculate de la sfârșitul lunii precedente, la loc vizibil, un tabel care să cuprindă bunurile disponibile și/sau, după caz, serviciile care pot fi acordate în compensare". Din prevederile legale mai sus citate rezultă că pentru acordarea de măsurile reparatorii prin compensare trebuie inițial ca entitățile investite cu soluționarea notificării să alcătuiască o listă cu bunurile ce pot fi acordate în acest mod, iar ulterior să emită o dispoziție în acest sens.

În speța de față, unitatea investită cu soluționarea notificării, respectiv Municipiul București, nu a afișat o astfel de listă, pe motiv că nu deține bunuri disponibile pentru a fi acordate în compensare. Față de acestea, în mod corect instanța de apel a respins cererea reclamantelor ca anumite terenuri să le fie acordate în compensare, reținând totodată că persoanele îndreptățite conform Legii nr. 10/2001 nu își pot alege preferențial terenuri pretins a fi libere din București. Având în vedere cele mai sus arătate, Înalta Curte a apreciat că instanța de apel a făcut aplicarea corectă a prevederilor art. 132 din C. proc. civ., precum și ale art. 1 și art. 26 din Legea nr. 10/2001, nefiind incidente motivele de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc.

civ., urmând ca, în temeiul art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., recursul să fie respins ca nefondat, cu consecința rămânerii irevocabile a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondată excepția lipsei de interes invocată de recurentele reclamante N.A.C. și H.M. Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantele N.A.C. și H.M. și de pârâții Municipiul București prin Primar General și Primăria Municipiului București împotriva deciziei civile nr. 83A din 2 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 noiembrie 2010.