ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6487/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6487/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată la data de 12 decembrie 2008 pe rolul Tribunalului

București, secția a III-a civilă, reclamantele N.A.C. și H.M. au solicitat, în

contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin primar general și Primăria

Municipiului București, obligarea acestora la soluționarea notificării din 2001,

prin emiterea unei dispoziții de restituire, prin compensare cu terenul din

proprietatea statului, situat în București, sector 1, pentru imobilul

proprietatea autoarelor reclamantelor, situat în București, compus din construcții

corpul A și B și terenul de sub construcții.

În motivarea cererii, reclamantele au

arătat că au formulat notificare, în baza Legii nr. 10/2001, prin care au

solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Aleea Alexandru, aceasta

fiind soluționată parțial prin decizia nr. 4057/2005, în sensul restituirii în

natură a suprafeței de 369,03 mp.

Imobilul a fost cumpărat de autorul

reclamantelor în anul 1921 și ulterior trecut în proprietatea statului, în urma

obligării autoarelor reclamantelor să îl doneze.

Prin decizia nr. 1058 din data de 7

martie 2003 pronunțată de Tribunalul București secția a V-a civilă s-a

constatat nulitatea absolută a acestui act de donație, conform art. 2 alin. (1)

lit. c) din Legea nr. 10/2001, dar unitatea administrativ teritorială nu a

dispus acordarea de măsuri reparatorii prin compensare, deși deține în

patrimoniu un teren egal ca valoare, liber de sarcini.

La termenul de judecată din data de 17

aprilie 2009 reclamantele au înțeles să își restrângă acțiunea, în sensul că

solicită despăgubiri doar

pentru

terenul vândut în temeiul Legii nr. 112/1995, prin compensare cu terenul din

București, sector 1, iar pentru construcții urmează a promova o nouă acțiune.

Prin sentința nr. 571 din 17 aprilie

2009 Tribunalului București, secția a III-a civilă, a respins cererea.

În

motivare, tribunalul a arătat că notificarea formulată de

reclamante prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului situat în

București a fost soluționată de pârâtă prin decizia nr. 4057/2005, restituindu-se

acestora suprafața de 396,03 mp.

În

această decizie nu se face vorbire de acordare de măsuri

reparatorii prin compensare, iar reclamantele nu au înțeles să o conteste, ci

au solicitat pe cale separată obligarea pârâtei la restituirea prin compensare

pentru restul imobilului, apreciind că notificarea a fost soluționată doar

parțial.

În

plus, terenul pe care reclamantele solicită a le fi

acordat prin compensare nu este inclus în tabelul de bunuri disponibile, pe

suprafața sa fiind edificate trei corpuri de construcții.

Prin decizia nr. 83A din 2 februarie

2010 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul

reclamantelor, a schimbat în tot sentința apelată, a admis în parte acțiunea și

a obligat pârâta să acorde reclamantelor măsuri reparatorii prin echivalent

pentru suprafața de teren de 260,97 mp situat în București sector

1

.

Pentru a decide astfel, instanța de apel

a reținut că notificarea reclamantelor a fost soluționată parțial de pârâte.

În

acest sens, acestea din urmă au și emis adresa din 2009, prin

care arată că procedura de soluționare a notificării va fi considerată încheiată

după încheierea prezentei acțiuni, prin care s-a cerut acordarea de măsuri reparatorii

pentru partea de imobil vândută în baza Legii nr. 112/1995.

Conform art. 10 alin. (1) și art. 8 din

Legea nr. 10/2001 pârâtele urmează să acorde măsuri reparatorii în echivalent, pentru

suprafața de 260,97 mp din totalul de 630 mp situată în situat în București, sector

1.

În

ceea ce privește construcțiile ce au fost vândute în baza

Legii nr. 112/1995, pentru acestea nu se pot acorda despăgubiri, pentru că Legea

nr. 10/2001 prevede măsuri reparatorii doar pentru construcții demolate și nu pentru

cele vândute în baza Legii nr. 112/1995.

Totodată, s-a respins solicitarea reclamantelor

de a li se atribui în compensare terenul situat în București, sector 1

,

în suprafață de 850 mp, deoarece acest teren nu este inclus

în tabelul centralizator al terenurilor libere ce pot fi acordate în compensare,

iar persoanele îndreptățite nu au dreptul de a-și alege preferențial terenuri libere

în București ca și măsuri reparatorii.

Împotriva acestei hotărâri atât pârâții

cât și reclamantele au declarat recurs.

Pârâții Municipiul București, prin primar

general și Primăria Municipiului București au criticat decizia curții de apel pentru

aplicarea greșită a Legii nr. 10/2001. Aceasta deoarece reclamantele nu au contestat

decizia nr. 4057/2005 emisă de pârâte și nici nu au depus în faza administrativă

cererea completatoare prin care solicită compensarea cu alte bunuri.

În

plus, Municipiul București nu deține bunuri pe care să le

poată acorda în compensare, acesta fiind și motivul pentru care nu a fost afișat

un tabel privind astfel de bunuri disponibile.

Cererea de recurs a fost întemeiată în

drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.

Reclamantele N.A.C. și H.M. au criticat

decizia curții de apel pentru nelegalitate și au solicitat, pe fondul cauzei, obligarea

pârâtelor să emită o dispoziție prin care să acorde prin compensare terenul din

proprietatea statului situat în București, sector 1.

Au susținut că instanța de apel a aplicat

greșit legea, respectiv art. 129 alin. (6) și art. 295 din C. proc. civ., întrucât

după admiterea apelului s-a pronunțat pe întreaga cerere, fără a observa că prin

cererea precizatoare reclamantele și-au restrâns acțiunea și nu au mai cerut despăgubiri

pentru construcțiile vândute în baza Legii nr. 112/1995.

Având în vedere această împrejurare, instanța

de apel s-a pronunțat pe ceea ce nu s-a cerut, fiind incident motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 6 din C. proc. civ. Astfel, reclamantele nu au solicitat

prin acțiunea introductivă și măsura acordării de despăgubiri.

În

plus instanța de apel a aplicat greșit și dispozițiile

art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care prevede că dacă restituirea în natură

nu este posibilă, se vor acorda persoanei îndreptățite alte bunuri sau servicii.

Pârâta nu și-a îndeplinit obligația prevăzută

de art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în sensul de a întocmi liste cu bunurile

disponibile aflate în patrimoniu, ce pot fi acordate în compensare, așa încât reclamantele

au identificat terenul situat în București, sector 1, care este liber de orice sarcină

și nu face obiectul vreunei cereri de restituire.

În

mod greșit instanța de apel a respins solicitarea reclamantelor

de a le fi restituit imobilul precizat mai sus, pe motiv că Legea nr. 10/2001 nu

creează un drept preferențial, acest drept fiind prevăzut de art. 26 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001, precum și de art. 1 pct. 7 din Normele metodologice de aplicare

a acestui act normativ.

Al treilea motiv de recurs prevăzut de

art. 304 pct. 7 din C. proc. civ. se referă la contradictorialitatea din considerentele

deciziei în care se arată, pe de-o parte, că va fi obligată pârâta să acorde reclamantelor

măsuri reparatorii în echivalent și pe de altă parte că se va respinge solicitarea

reclamantelor de a li se acorda în natură terenul situat în str. G.E. sector 1 sau

a terenului situat în str. M. sector 1, deoarece aceste terenuri nu sunt identificate

prin documentația pârâtei.

Cererea de recurs a fost întemeiată în

drept pe dispozițiile art. 304 pct. 6, pct. 7 și pct. 9 din C. proc. civ.

Prin întâmpinarea depusă reclamantele au

invocat excepția lipsei de interes a recurentului pârât Municipiul București, prin

primar în promovarea cererii de recurs.

În

motivarea acestei excepții, reclamantele au arătat că pârâtul

Municipiul București, prin primar nu a fost obligat la acordarea de măsuri reparatorii,

ci doar pârâta Primăria Municipiului București.

Înalta Curte urmează să se pronunțe cu

prioritate asupra excepției lipsei de interes invocată de recurentele reclamante

N.A.C. și H.M., având în vedere dispozițiile art. 137 alin. (1) din C. proc. civ.

Prin întâmpinarea depusă reclamantele au

arătat că pârâtul Municipiul București, prin primar nu are interes în promovarea

acestui recurs, pe motiv că prin decizia recurată nu a fost obligat la măsuri reparatorii,

acestea fiind reținute în sarcina Primăriei Municipiului București.

Conform Legii nr. 215/2001 art. 21

alin. (2) „În justiție, unitățile administrativ-teritoriale sunt reprezentate, după

caz, de primar sau de președintele consiliului județean", art. 62 alin. (1)

„Primarul reprezintă unitatea administrativ-teritorială în relațiile cu alte autorități

publice, cu persoanele fizice sau juridice române ori străine, precum și în justiție"

și art. 79 alin. (1) „Sectoarele municipiului București au câte un primar și un

viceprimar, iar municipiul București are un primar general și 2 viceprimari".

În

ceea ce privește condițiile interesului, în literatura juridică

s-au stabilit că interesul afirmat în justiție trebuie să fie legitim, personal,

născut și actual.

Având în vedere acestea, Înalta Curte constată

că sunt îndeplinite condițiile cu privire la interesul declarării recursului de

către pârâtul Municipiul București, prin primar, urmând a respinge excepția invocată.

Analizând hotărârea atacată, în limitele

criticilor formulate prin cererile de recurs, Înalta Curte a constatat că recursurile

sunt nefondate.

Pârâții Municipiul București prin primar

general și Primăria Municipiului București au formulat o singură critică, prin care

au arătat că reclamantele nu au contestat decizia nr. 4057/2005 emisă de Primăria

Municipiului București și nici nu au depus în faza administrativă cererea completatoare

prin care solicită compensarea cu alte bunuri.

Aceste susțineri sunt contrazise de înscrisurile

depuse, care reprezintă cererea completatoare formulată de reclamante prin care

acestea solicită acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul (teren și construcții)

vândut în baza Legii nr. 112/1995, în sensul acordării unui teren în compensare.

Această cerere a fost depusă la data de

22 septembrie 2005 la Registratura Generală din cadrul Primăriei Municipiului București

și înregistrată la data de 3 octombrie 2005 la Direcția Juridic, Contencios și Legislație,

iar prezenta acțiune a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București la data

de 12 decembrie 2008.

În concluzie, la data formulării prezentei

acțiuni respectiva cerere fusese deja depusă și înregistrată în dosarul administrativ

aflat în curs de soluționare de către pârâte.

Recursul formulat de reclamante este, de

asemenea, nefondat.

Într-o primă critică reclamantele susțin

că a fost greșit aplicată legea, respectiv art. 129 alin. (6) și art. 295 din C.

proc. civ., pentru că instanța de apel s-ar fi pronunțat pe întreaga acțiune, omițând

să observe cererea precizatoare prin care acțiunea a fost restrânsă.

Conform art. 132 din C. proc. civ. există

două categorii de cereri: de modificare și de întregire a cererii inițiale.

Cele de întregire au ca obiect completarea

lipsurilor din cuprinsul cererii inițiale, cum ar fi prezentarea unor elemente suplimentare

pentru identificarea bunurilor sau pentru completarea elementelor de fapt.

În schimb, cererile de modificare sunt

acelea prin care reclamantul urmărește să schimbe elemente importante ale cererii

de chemare în judecată, cum ar fi părțile, obiectul cererii sau temeiul juridic

al acesteia.

Distincția dintre cele două cererii prezintă

importanță deoarece, conform art. 132 și art. 134 din C. proc. civ., cererea de

modificare a acțiunii nu poate fi primită, fără acordul celeilalte părți, decât

la prima zi de înfățișare, care este aceea în care părțile legal citate pot pune

concluzii.

În

speță, reclamantele au formulat inițial oral cererea de modificare

a acțiunii, în data de 17 aprilie 2009, depunând ulterior în scris restrângerea

acțiunii, ce a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 132 alin. (2) pct.

2 din C. proc. civ.

Înalta Curte constată că această cerere

era, în realitate, una de modificare a acțiunii, pentru că în cuprinsul ei se solicita

restrângerea obiectului dedus judecății, în sensul că reclamantele înțelegeau să

nu mai solicite măsuri reparatorii pentru construcțiile vândute în temeiul Legii

nr. 112/1995, ci doar pentru terenul în suprafață de 260 mp.

Așa încât instanța constată că în mod corect

curtea de apel, după admiterea apelului, s-a pronunțat pe întreaga acțiune, fără

a ține cont de modificarea de acțiune, ce a fost depusă cu mult după prima zi de

înfățișare, chiar în ziua judecății cauzei.

O a doua critică se referă la împrejurarea

că reclamantele au solicitat teren în compensare, iar prin decizia recurată li s-au

acordat măsuri reparatorii prin echivalent.

Conform art. 26 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001 „Dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului

sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării

este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul

prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte

bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii

speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor

preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă

sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită".

S-a reținut ca situație de fapt că prin

decizia nr. 4057/2005 emisă de Primăria Municipiului București s-a restituit reclamantelor

în natură teren în suprafață de 396,03 mp, iar diferența de teren în suprafața de

260, 97 mp a fost vândută în temeiul Legii nr. 112/1995.

Înalta Curte constată că instanța de apel

a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

mai sus citat, entitatea investită potrivit legii având dreptul de a opta între

a acorda bunuri în compensare și a acorda despăgubiri în condițiile legii speciale.

Cea de a treia critică a reclamantelor

se referă la contradictorialitatea din considerentele deciziei în care se arată,

pe de-o parte, că va fi obligată pârâta să acorde reclamantelor măsuri reparatorii

în echivalent și pe de altă parte că se va respinge solicitarea reclamantelor de

al se acorda în natură terenul situat în str. G.E. sector 1 sau a terenului situat

în str. M. sector 1, deoarece aceste terenuri nu sunt identificate prin documentația

pârâtei.

Această critică este, de asemenea, nefondată,

deoarece în cuprinsul deciziei recurate nu există elemente contradictorii.

Instanța de apel a reținut că pentru suprafața

de teren vândută în temeiul Legii nr. 112/1995 reclamantele beneficiază de măsuri

reparatorii, în sensul art. 26 alin. (1) din C. proc. civ.

Reclamantele au solicitat să li se acorde

în compensare, în natură, fie terenul din str. G.E. fie cel din str. M.

Conform art. 1 alin. (3) „Măsurile reparatorii

prin echivalent constând în compensare cu alte bunuri sau servicii se acordă prin

decizia sau, după caz, dispoziția motivată a entității învestite potrivit prezentei

legi cu soluționarea notificării" și alin. (5) „Primarii sau, după caz, conducătorii

entităților învestite cu soluționarea notificărilor au obligația să afișeze lunar,

în termen de cel mult 10 zile calendaristice calculate de la sfârșitul lunii precedente,

la loc vizibil, un tabel care să cuprindă bunurile disponibile și/sau, după caz,

serviciile care pot fi acordate în compensare".

Din prevederile legale mai sus citate rezultă

că pentru acordarea de măsurile reparatorii prin compensare trebuie inițial ca entitățile

investite cu soluționarea notificării să alcătuiască o listă cu bunurile ce pot

fi acordate în acest mod, iar ulterior să emită o dispoziție în acest sens.

În speța de față, unitatea investită cu

soluționarea notificării, respectiv Municipiul București, nu a afișat o astfel de

listă, pe motiv că nu deține bunuri disponibile pentru a fi acordate în compensare.

Față de acestea, în mod corect instanța

de apel a respins cererea reclamantelor ca anumite terenuri să le fie acordate în

compensare, reținând totodată că persoanele îndreptățite conform Legii nr. 10/2001

nu își pot alege preferențial terenuri pretins a fi libere din București.

Având în vedere cele mai sus arătate,

Înalta Curte a apreciat că instanța de apel a făcut aplicarea corectă a prevederilor

art. 132 din C. proc. civ., precum și ale art. 1 și art. 26 din Legea nr. 10/2001,

nefiind incidente motivele de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.,

urmând ca, în temeiul art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., recursul să fie respins

ca nefondat, cu consecința rămânerii irevocabile a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondată excepția lipsei de

interes invocată de recurentele reclamante N.A.C. și H.M.

Respinge

ca nefondate recursurile declarate de reclamantele N.A.C. și H.M. și de pârâții

Municipiul București prin Primar General și Primăria Municipiului București împotriva

deciziei civile nr. 83A din 2 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția

a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 30 noiembrie 2010.