ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6411/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin decizia civilă nr. 3178 din 20 mai 2008, obligatorie în condițiile art. 315 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a trimis cauza spre rejudecare la prima instanță, stabilind necesitatea administrării unor probe din care să rezulte dacă din suprafața de teren ce a făcut obiectul notificării formulate de contestatoare există o porțiune care să nu fie afectată de construcții noi, de servituți legale sau de alte amenajări de utilitate publică. În rejudecare, prin sentința civilă nr. 599/2009, Trinunalul București a respins contestația formulată împotriva dispoziției din 5 octombrie 2006 prin care s-a respins cererea de restituire în natură a imobilului situat în București, sectorul 3, în suprafață de 2747 mp și au fost acordate despăgubiri reclamantului.

Pentru a hotărî astfel, s-a reținut că prin raportul de expertiză topografică efectuat la prima instanță de expertul D.M.D. s-a stabilit că terenul care face obiectul cauzei este situat în București sectorul 3, având o suprafață de 2.747 mp. Expertul a constatat că terenul este ocupat de blocul nr. X, trotuare și alei circulabile, zonă de recreere și parcare amenajată, iar suprafețele de 69 mp și 15 mp sunt îngrădite de persoane fizice, nemaiaflându-se în proprietatea municipiului București. S-a făcut aplicarea art. 10 alin. (1) și alin. (2) al Legii nr. 10/2001 și a art. 10.3 din H.G. nr. 250/2007 care nu permit restituirea în natură a imobilului Împotriva menționatei sentințe a formulat apel în termen legal reclamanta C.R.

Prin decizia civilă nr. 2A din 4 ianuarie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul. În motivarea acestei soluții, instanța de apel a constatat că la emiterea dispoziției contestate s-au respectat prevederile menționate ale art. 10 din Legea nr. 10/2001, entitatea învestită cu soluționarea notificării îndeplinindu-și obligația de a identifica cu exactitate terenul și vecinătățile și totodată de a verifica destinația actuală a terenului solicitat și a suprafeței acestuia, pentru a nu afecta căile de acces, existența și utilizarea unor amenajări subterane: conducte de alimentare cu apă, gaze (...), astfel cum impune art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G.

nr. 250/2007. Împrejurarea că locul de joacă, terenul amenajat pentru recreere și parcarea au fost edificate ulterior formulării notificării nu prezintă relevanță în ceea ce privește restituirea în natură a terenului deoarece, pe de o parte, amenajările respective sunt destinate utilizării normale a blocurilor de locuit, iar, pe de altă parte, din proporția în care este ocupat terenul de utilități publice rezultă concluzia că, din punct de vedere funcțional, acesta este în întregime ocupat. Existența unor suprafețe de 69 mp și 15 mp teren îngrădit nu poate justifica măsura restituirii în natură, având în vedere lipsa de utilitate din punct de vedere economic a restituirii unui teren în suprafețele menționate.

Împotriva menționatei decizii a declarat și motivat recurs, în termen legal, apelanta-reclamantă C.R. pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. În dezvoltarea acestora, s-a arătat că s-au încălcat mai multe dispoziții ale Legii 10/2001, dar și practica juridică constantă în astfel de spețe. Astfel, au fost încălcate dispozițiile art. 2, art. 9. și art. 10 alin. (1) ale Legii nr. 10/2001.

Soluția de restituire în natură a imobilului este întărită de practica juridică existentă în materie, în acest sens stă dovadă atât Decizia nr. 803/2008 a Curții Constituționale prin care, printre altele, s-a reținut ca toate persoanele care au depus notificări în termenul legal și se află într-o situație juridică identică, au o speranță legitimă de a obține o soluție identică, iar prin decizia 5707 din 10 octombrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că, prin neaplicarea unei altfel de soluții, în cazuri identice soluții identice, se privează persoana îndreptățită de speranța legitimă a posibilității redobândirii în natură a imobilului, speranță care constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

O altă normă legală ce a fost încălcată la pronunțarea deciziei recurate este art. 10.4 din H.G. nr. 250/2007 privind normele metodologice de aplicare unitară a dispozițiilor Legii nr. 10/2001. Atunci când s-a respins cererea de restituire în natură a suprafețelor de teren de 1.079 mp, ocupată de parcare publică și zona verde, și de 450 mp, reprezintând teren amenajat pentru recreere, nu s-au avut învedere înscrisurile depuse la dosar din care rezultă că locul de recreere a fost amenajat în baza avizului de urbanism din 2008, iar parcarea a fost amenajată în baza avizului de urbanism din 2007, ambele amenajări realizându-se în timpul derulării procesului civil, aflat pe rolul instanțelor încă din anul 2006, cu mult înainte față de data efectuării acestor sistematizări.

În acest sens a fost invocată excepția de nelegalitate a avizului de urbanism din 2007 emis de Primăria sectorului 3 prin care s-a dispus executarea parcării, deși asupra terenului respectiv nu se clarificase situația juridică, acesta fiind singurul impediment în calea restituirii în natură a suprafeței de teren de 1.079 m.p., precum și a avizului de urbanism din 2008 emis de Primăria sectorului 3 prin care s-a dispus executarea de lucrări asupra terenului de 450 m.p., amenajat pentru recreere, teren care, atâta timp cât nu se încadra într-unul din cazurile special prevăzute de Legea nr. 10/2001 republicată, urma a fi restituit. Instanțele de judecată trebuia să arate clar care sunt utilitățile sau amenajările de utilitate publică, ținând cont și de apărările recurentei referitoare la anul când au fost făcute amenajările, dată la care s-au încălcat anumite dispoziții ale Legii nr. 10/2001.

S-a încălcat, de asemenea, art. 9 din Legea nr. 10/2001, deoarece terenurile în suprafață de 65 și 15 mp sunt doar terenuri îngrădite, iar din evidențele primăriei nu rezultă că ar fi existat alți proprietari care să dețină teren la această adresă, astfel încât respectiva prezumție nu poate să paralizeze dreptul reclamantei de a i se restitui în natură aceste suprafețe de teren. Atât timp cât la dosarul cauzei nu se regăsesc titluri de proprietate care să ateste cele presupuse de instanța de fond, aceasta nu putea decât să dispună restituirea lor. Motivarea instanței de apel că „existența unor suprafețe de teren de 69 mp și 15 mp teren îngrădit nu poate justifica măsura restituirii în natură, având în vedere lipsa de utilitate din punct de vedere economic” încearcă acoperirea unei greșeli, naționalizarea imobilului, cu o altă greșeală, invocarea unui principiu, niciunde prevăzut în Legea nr. 10/2001.

În faza procesuală a recursului a fost respinsă cererea de sesizare a instanței de contencios administrativ pentru soluționarea excepțiilor de nelegalitate a avizelor de urbanism, constatându-se că nu este îndeplinită condiția impusă de art. 4 alin. (1) al Legii nr. 554/2004 ca actele asupra cărora se invocă excepția de nelegalitate să fie acte admisnitrative cu caracter individual.

Analizând recursul formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta este fondat pentru următoarele considerente: Deși în rejudecare a fost efectuat un nou raport de expertiză care a individualizat terenul în litigiu și a specificat categoriile de folosință pe care aceasta le are în prezent, verificarea posibilității de restituire în natură a terenului nu se poate realiza decât în raport cu situațiile menționate în art. 10 sau art. 11 din Legea nr. 10/2001, care constituie criterii de restituire în natură, diferențiate în funcție de situația juridică a imobilului.

Înalta Curte observă din situația juridică a imobilului, evidențiată încă de la judecata în primă instanță, a Dosarului nr. 43278/3/2006 al Tribunalului București, cât și în cel de-al doilea ciclu procesual, respectiv în concluziile raportului de expertiză, rezultă că terenul în suprafață de 2747 mp a fost identificat și se compune din două parcele de teren de 1688 mp, respectiv de 1059 mp, prima parcelă fiind expropriată prin decizia nr. 438/1965, iar din cea de-a doua parcelă a fost expropriată suprafața de 552 mp prin decizia nr. 1250/1064, restul de teren de 507 mp fiind donat Statului Român.

În cel de-al doilea ciclu procesual ambele instanțe de fond au analizat cauza numai în raport de prevederile art. 10 ale Legii nr. 10/2001, care se referă la imobilele preluate abuziv, fără a se verifica incidența în cauză a art. 11 al aceleiași legi, care reglementează expres situația imobilelor expropriate și care cuprinde criterii specifice pentru restituirea în natură, suplimentare în raport de cele menționate în art. 10 [la unele dintre acestea art. 11 făcând trimitere în alin. (3)]. Spre exemplu, în art. 11 alin. (4) se menționează că, în cazul în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcțional întregul teren afectat, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil.

Prin urmare, într-o astfel de ipoteză nu se mai analizează existența terenului liber, ci se verifică dacă lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcțional întregul teren afectat. În aceste condiții, Înalta Curte consideră că soluționarea corectă a cauzei nu se poate realiza atât timp cât ambele instanțe de fond nu s-au preocupat să verifice care este situația juridică a imobilului și care sunt criteriile în raport de care se apreciază dacă terenul poate fi restituit în natură.

Constatând că instanțele nu au analizat temeiul juridic al trecerii imobilului în patrimonul statului, iar acest temei era relevant sub aspectul stabilirii posibilității de restituire în natură a bunului, conform distincțiilor reglementate în art. 10 și art. 11 ale Legii nr. 10/2001, Înalta Curte consideră că argumentele recurentului vizând greșita aplicare a acestor criterii nu pot fi analizate pentru prima dată în recurs, pe de o parte pentru că, în absența stabilirii temeiului juridic al preluării imobilului de către stat, nu se poate aprecia că cererea de restituire în natură a imobilului a primit o efectivă rezolvare pe fondul său, iar, pe de altă parte, pentru a nu priva părțile de un grad de jurisdicție.

Pentru aceste argumente și în temeiul art. 312 alin. (3) din C. proc. civ., recursul urmează a fi admis, se va casa decizia recurată și se va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță, care va verifica temeiul juridic al trecerii imobilului în patrimonul statului, iar, în raport de aceste constatări, se vor reevalua criteriile de restituire în natură a imobilului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta C.R. împotriva deciziei nr. 2 A din 4 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 noiembrie 2010.